Mihai Vișoianu

Mihai avea 72 de ani când COVID-19 l-a luat de lângă soția cu care vizita lumea, fiica pe care-o susținea în orice, nepoții cu care mergea la grădiniță sau la meditații și sporturile pe care le urmărea neîncetat.

De Maria Bercea
Fotografie de Raluca Mărgescu
5 august 2021

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Cartea de Sudoku din fotografie i-a aparținut lui Mihai și am primit-o de la familie pentru a o include în articol. 

Mașina mortuară care a luat trupul lui Mihai Vișoianu a pornit de la spitalul din Caracal, cel mai apropiat oraș în care i se găsise loc la ATI, cu patru zile în urmă. A făcut drumul spre Drobeta-Turnu Severin, unde bărbatul primise repartiție în 1972, când absolvise facultatea de construcții, și a trecut mai întâi prin fața casei în care locuise cu Tezi, soția lui, până la 72 de ani.

Apoi s-a îndreptat către casa fiicei lui, Brîndușa Jumugă, și a oprit în față. Un preot a făcut o slujbă în stradă, iar fiica, ginerele și cei patru nepoți și-au spus rugăciunile din spatele geamului și au împărțit o colivă pe care o făcuseră în grabă, în acea dimineață.

Aveau cu toții COVID, iar Tezi era în spital.

Mașina a pornit mai departe pe drumul asfaltat pe jumătate pe vremea când Mihai era director la direcția județeană de drumuri și poduri, pe jumătate mai târziu, spre Cireșu, o comună din Mehedinți unde soții Vișoianu aveau o casă.

Cimitirul de pe deal s-a umplut de oameni. Mihai și Tezi erau amândoi din Ploiești și ridicaseră casa de aici pe un teren viran în ’97, dar îi știa tot satul. Își petreceau aici verile, creșteau ciobănești mioritici și se ocupau de aproape 30 de ani de copiii din Cireșu. Niște prieteni din Suedia strângeau donații pentru ei, soții Vișoianu le administrau, cumpărau ce lipsea pentru școală și internat, renovau clădirile, țineau legătura cu directorul, făceau pachete de Crăciun, dădeau burse.

Foști elevi de-ai lui Tezi, care fusese prima profesoară de engleză cu diplomă universitară din Mehedinți, au trimis coroane. Mihai, care făcuse toți munții din țară în copilărie cu familia, venea și el cu clasele în excursii. Fusese mereu sportiv, dar se lăsase de handbal în clasa a XI-a când o hepatită l-a împiedicat să se mai antreneze – fusese în schimb arbitru la junioare.

Familia a urmărit înmormântarea de la Cireșu pe WhatsApp.

Pentru Tezi, Mihai fusese vecin în școală și iubit în facultate și partener la bine și la greu 48 de ani, iar în ultimii ani văzuseră împreună lumea, din Caraibe până-n Islanda.

Pentru Brîndușa, singurul lor copil, făcuse coperți de manuale din foi de calendar, cu etichete scrise caligrafic, explicase probleme la matematică, trimisese pachete când ea era plecată la facultate, o ajutase când se văzuse cu trei copii mici, doi adoptați și unul biologic, venit când nu se aștepta nimeni, și fusese sprijin la fiecare pas.

Pe copiii ei, Melania, Ana, Mihai și Ionuț, bunicul îi lua cu rândul la țară și în vacanțe, îi ducea mereu la grădiniță sau la meditații și-i aștepta jucând Sudoku în mașină. Cu mezinul, care își anulase petrecerea de 15 ani când bunicul s-a internat, împărțea și numele, și pasiunea pentru sporturi, de la fotbal și tenis la curling și biliard. Ginerele lui, cu care se contra adesea, spunea că a învățat mai multe de la el decât de la propriul tată.

Pentru înmormântare, Brîndușa a scris un mesaj despre cine a fost tatăl ei. L-a citit un prieten de familie. Ea a ajuns la mormânt abia nouă zile mai târziu, în Ajunul Crăciunului, după ce a ieșit din izolare, când un trenuleț electric de livrarea căruia bunicul se ocupase prin telefon de la spital se învârtea pe sub bradul de Crăciun al familiei ei. Tezi a putut veni abia la parastasul de 40 de zile, slăbită după spitalizare.

În iunie, la 6 luni de la moartea lui Mihai, au cumpărat pizza pentru toți colegii de la Cercetași ai Anei, nepoata cea mare, care aprindeau mii de lumânări pentru Festivalul Luminii în parcul din Severin și pe care bunicul îi ajuta mereu.

Familia încă se adaptează la viața într-un univers care s-a dezechilibrat când au rămas șapte în loc de opt. Brîndușei, care are acum 41 de ani, cel mai mult îi lipsește îmbrățișarea tatălui său, înalt și solid, care o cuprindea cu mâinile lui mari și o făcea să se simtă încă mică, încă copil.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.