Miki boxează

Londra e prima Olimpiadă la care vor boxa femei. Mihaela Lăcătuș, prima și singura campioană mondială din România, a prins un loc pe ultimii metri.

Sala de box din Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu” înseamnă două ringuri înghesuite. Cel de la intrare e al fetelor, cel din spate, al băieților. Înăuntru e cald mai tot timpul, uneori e chiar zăpușeală, pentru că cele două aparate de aer condiționat de pe peretele inscripționat cu cercurile olimpice nu mai merg de câțiva ani. În fața ringului fetelor sunt așezate un rând de scaune din plastic, ca de tribună, și un birou care arată ca o catedră. De-o parte și de cealaltă a biroului sunt două fotolii vechi, dintr-un pluș moale.

În fiecare după-amiază, la ora cinci, antrenorul pune pe birou geanta albastră a Mihaelei Lăcătuș, zisă Miki, în care pugilista își ține mănușile, bandajele și sticla de apă. Azi e îmbrăcată într-un șort roșu cu dungi, tras peste o pereche de colanți negri. Șortul e larg și îi flutură până în dreptul genunchilor osoși. Pe maioul albastru scrie Box Club Lăcătuș Europa. Părul lung și șaten e înghesuit sub o șapcă pe care o poartă întoarsă, ca un puștiulică de liceu.

Are ochi verzi – atât de verzi de parcă ar fi translucizi – și sprâncene rare și bine conturate. În dreapta bărbiei și pe obrazul stâng are două alunițe pronunțate.

Are brațele tonifiate, dar nu e un pachet de mușchi. La 30 de ani, 1,67 metri și 60 de kilograme, corpul ei nu are nimic din duritatea altor pugiliste. Se întinde și scoate din geantă mănușile roșii de box inscripționate cu logoul Adidas și cu un timbru – semn că sunt omologate de Asociația Internațională de Box Amator (AIBA).

Scoate apoi bandajele negre din bumbac, două role de aproape trei metri făcute ghem, și începe să le-nșire încet pe degetele lungi, cu unghii tăiate scurt. Întâi prinde degetul mare, apoi își înfășoară încheieturile de trei ori, după care trece fâșia printre degetul mare și arătător de două ori. Repetă aceeași mișcare pentru fiecare dintre celelalte degete și apoi trece la cealaltă mână. E un ritual care durează nici două minute, unul pe care l-a făcut de mii de ori și în timpul căruia își golește mintea. În tot timpul ăsta, antrenorul și soțul ei, Adrian Lăcătuș, un bărbat grizonant de 53 de ani, îmbrăcat într-un trening albastru cu alb, stă lângă ea. O privește cum își pune prima mănușă și apoi o ajută să și-o pună pe cea de-a doua, după care verifică că i s-a prins cum trebuie ariciul de la încheietură.

Apoi, Lăcătuș ia palmarele roșii cu galben (protecții rigide din cauciuc de forma unei palme) și își înfinge tacticos degetele în ele. Miki se descalță și rămâne în șosete. Urcă amândoi în ring și se opresc în centru. Antrenorul își poziționează palmarele, iar Miki începe să lovească. Îș, îș, îș. Directă, croșeu, directă. Îș, îș, îș. Stânga, dreapta, stânga și apoi de la capăt. Lovituri atât de tari că sala răsună cu ecou. Lăcătuș acompaniază cu voce răgușită fiecare set de lovituri: „Ho-ho-ho. Ho-ho-ho. Ho-ho-ho”. Miki pendulează de pe piciorul drept pe cel stâng, când în spate, când lateral, în timp ce lovește și privește atent spre mâinile lui. Uneori, li se intersectează privirile și ochii se mută rapid: ai ei pe palmar, ai lui pe ritmul mâinilor ei. Ta-da-ta-da, se aud loviturile ei în palmar. Brațele bărbatului se încordează atât de tare încât i se văd venele. Ho-ho-ho. Mușchii brațelor ei se expandează și apoi se încordează cu fiecare lovitură. Odată cu pumnii își mușcă buzele și se încruntă ușor. Are fruntea și părul ud și minutele trec fără ca ea să slăbească ritmul. Restul oamenilor din sală se opresc din vorbit, din exersat și din predat pentru că simt încordarea și emoția din ring. Miki nu se joacă.

În 2005, la 24 de ani, după cei mai buni doi ani ai carierei, a fost prima româncă care a câștigat un titlu mondial. În 2007, după câteva campionate cu peripeții și după ce a rămas însărcinată cu Sara, o blonduță cu ochi albaștri-verzui care mereu se învârte prin jurul ringului la antrenamente, a hotărât să se retragă și să-și ajute soțul la antrenarea lotului feminin. Dar, după ce în 2009 Comitetul Olimpic a anunțat că boxul feminin va fi prezent la Jocurile Olimpice de la Londra – singurul sport care în 2008 nu a avut echivalent feminin –, Miki a decis să revină. Nu putea să rateze ocazia de a-și adăuga în palmares o primă Olimpiadă cu box feminin. Revenirea ei a fost un drum cu suișuri și coborâșuri, care s-a terminat cu o ieșire dramatică din sferturile Mondialelor de anul acesta din China și pierderea calificării la Olimpiadă. Soarta a fost însă de partea ei și Miki a prins un wild card, aproape un miracol ținând cont că doar cu un an înainte era retrasă.

---

Miki s-a apucat de box din întâmplare. Nu împărțea pumni când era mică și nu-i plăcea să se bată. A fost chiar un copil slab și bolnăvicios, fără poftă de mâncare. Ajunsese să aibă rezerva ei la Secția de Boli Infecțioase de la Spitalul Colentina din București și să se împrietenească cu doctorița care o trata. Într-a X-a avea în jur de 40 de kilograme și era cea mai mică din clasă. Părinții, care locuiesc în comuna Chiajna, Ilfov, unde a crescut și ea, n-au știut ce să-i mai facă până când medicii le-au sugerat să o dea la sport. A început cu handbal, apoi a continuat cu atletism. Începuse să-i placă și îi venise și pofta de mâncare; la cinci dimineața se trezea să mănânce șnițele.

A renunțat apoi și la atletism, chiar dacă i-a părut rău. Mamei i se părea că alerga prea mult și începuse din nou să slăbească. Miki ar fi vrut să se apuce de tenis, dar era un sport prea costisitor pentru familie. Apoi, într-a XI-a, a remarcat-o un antrenor de box de la Rapid, fratele profesoarei ei de română de la Liceul Industrial Grivița. Mihai Stavri a adus-o în sală și în doi ani a învățat-o abecedarul boxului. Pe vremea aceea, la sfârșitul anilor ’90, fetele boxau în joacă.

Boxul feminin nu era încă sport oficial, iar meciurile, mai degrabă demonstrative, erau programate în deschiderea diverselor campionate naționale pentru bărbați.

Din prima zi în care a ajuns într-o sală de box, Miki a simțit că trebuie să rămână acolo toată viața. Nu i s-a părut nicio clipă un sport violent, ci i-a plăcut pentru că e complex și te implică: trebuie să și alergi, să și gândești. Cu alergatul și mișcarea în ring îi era simplu – doar făcuse atletism. Iar partea de strategie a învățat-o cu plăcere: cum să stea în gardă, cum să facă un pas înapoi, cum să facă un pas în dreapta, în stânga, cum să se ferească de lovituri, cum să lase în gol adversara. „Toată lumea crede: «Mamă, boxul e un sport violent»”, spune ea. „Nu este așa, în box nu trebuie doar să ai mușchi. Dacă nu gândești ceea ce faci, degeaba. Poți să ai mușchii a 100 de bărbați.”

Boxul feminin a apărut prima oară ca sport demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904. În Statele Unite, încă din anii ’70, femeile au început să dea în judecată statul pentru a primi dreptul de a boxa, iar în 1978, New York a oferit licențe de box pentru trei femei. În 1994, AIBA a recunoscut boxul feminin. Doi ani mai târziu, interdicția femeilor de a boxa a fost ridicată în Marea Britanie și ulterior și în alte țări. Prima Cupă Europeană a fost organizată în 1999.

Pe la începuturile anilor 2000, Miki, care boxa pe atunci sub numele de fată, Cijevschi, a fost descoperită de Adrian Lăcătuș, pe atunci antrenor la boxeri profesioniști, care a simțit că boxul feminin urma să ia amploare și în România. Miki era una dintre cele 10 fete pe care le-a ales din mai multe săli de sport unde se boxa, dar și de la arte marțiale și kick-box, fete pe care le-a antrenat și echipat pe banii lui. În același an, Miki a fost la campionatul național de box feminin de la Sighetu Marmației unde a devenit campioană națională la categoria 57 kg și apoi a participat la Europene și la primele Mondiale, dar fără succes. (România s-a întors cu două medalii de bronz de la primul Mondial, la categoriile 45 kg și 51 kg.)

Tatăl ei, fost cârmaci la Steaua București, nu a rezistat să vadă meciul de la Europenele din Franța, unde Miki a cam luat bătaie. „Eu nu te-am bătut niciodată, tată”, i-a spus. „Tu la câtă bătaie ai luat, mai vrei acum să boxezi?”. Miki i-a spuscă da, că vrea să facă performanță și de atunci tatăl nu a mai deschis nicio discuție despre box. (Mai târziu, când a aflat că fiica lui a devenit campioană mondială, a plâns.) Mama a fost mai curajoasă. O însoțea la meciuri, uneori o cronometra la antrenament. I-a confecționat până și un sac din iarbă pe care i l-a agățat în cameră, de o bară.

Prima victorie în afara țării a venit trei ani mai târziu, în 2004, când a devenit campioană europeană la categoria 54 kg. Un an mai târziu, a luat aurul la Mondialele din Rusia, după ce a bătut-o pe elvețianca Dina Burger, devenind prima și singura campioană mondială la box feminin din România. Tot în 2005 a câștigat o medalie de bronz la Europene. Lucrurile au început să se schimbe prin 2006. Miki spune că Mondialele din India ar fi trebuit să-i aducă o altă medalie, dar a fost furată la timpi, când repriza de două minute s-ar fi transformat într-una de un minut. (La amatori, un meci de box feminin are patru reprize de două minute. Bărbații boxează trei reprize a câte trei minute.) „În a treia repriză s-a ținut scorul 0-0, apoi 1-1, în condițiile în care o băteam de o rupeam pe indiancă, și-n a treia repriză i-au băgat un punct și s-a bătut gongul.”

A fost unul din momentele când s-a gândit să facă o pauză. În același an s-a căsătorit cu antrenorul ei, după o relație de patru ani. În 2007, la Europene, s-a simțit din nou nedreptățită, de data asta în sferturi. La finalul turneului i s-a părut firesc să renunțe. Nu mai avea nimic de demonstrat. Era campioană mondială, avea peste 160 de victorii, una prin KO, și doar cinci înfrângeri. Şi, în plus, voia să facă un copil.

„Asta a fost tot, m-am retras. Şi a venit Sara.”

---

Chiar dacă zvonul că boxul va deveni sport olimpic și pentru femei circula de prin 2007, anunțul oficial a venit abia peste doi ani. De când a aflat, Miki a visat să boxeze la Olimpiadă și a început să-și pregătească revenirea în ring. Nu plecase niciodată cu adevărat. Devenise antrenor secund la lotul național, alergând și boxând la palmar cu fetele care până nu demult îi fuseseră colege. Nici Sara nu a țintuit-o de casă și de biberoane. Miki a luat-o de mică la sala de box.

Pentru Olimpiadă a început să se antreneze din ianuarie 2011, fără să anunțe public o revenire. A alergat cu fetele, a boxat cu mănuși în ring – ceea ce nu mai făcuse de trei ani – și a ajuns de la 62 de kilograme la 57. Şi-ar fi dorit să se-nscrie la categoria 51 kg unde învinsese mai toate pugilistele active. (Pentru Londra au fost acceptate doar trei categorii de greutate: 51, 60 și 75 kg). „Avantajul psihic este altul în fața lor”, spune Miki. Când ai în față o concurentă pe care ai bătut-o, simți că se teme.

Iarna a alergat și prin zăpadă, iar din ianuarie a revenit oficial la antrenamente. În martie ajunsese la 52 de kilograme, însă a intervenit o schimbare. Steluța Duță, poreclită „Roboțelul de Aur”, triplă vice-campioană mondială la categoria 48 kg, voia să se califice pentru Olimpiadă la aceeași categorie, iar rezultatele din competiția activă i-au determinat pe antrenori să-i dea prioritate. Așa că Miki a urcat înapoi la categoria 60 kg; a mâncat normal, dar și-a intensificat antrenamentele la alergat și gimnastică și a pus masă musculară.

În mai, echipa României s-a dus la Campionatul Mondial de la Qinhuangdao, China, sperând să câștige locuri la toate cele trei categorii admise: Steluța Duță la 51 kg, Luminița Turcin la 75 kg și Miki la 60 kg. (În China au boxat 343 de femei din 77 de țări. Olimpiada a adus cu 86 mai multe sportive decât la Mondialul precedent.)

Locurile pentru Londra urmau să fie acordate primelor opt clasate, adică pugilistelor care ajungeau în sferturi. Doar că la mijloc era și un calcul matematic, care acorda locurile în funcție de continente, un calcul pe care majoritatea delegațiilor l-au ignorat. La categoria lui Miki, Europa avea dreptul la trei locuri, Asia, la două și America, Africa și Oceania, la câte unul.

Miki a avut ceva emoții la Mondiale, pentru că o pauză competițională de cinci ani e mare. A reușit însă să se concentreze și a ajuns în sferturile de finală, după ce a bătut la distanță de șase-șapte puncte întâi o mongoleză și apoi o taiwaneză. Lupta cu bulgăroaica în optimi a fost mai dificilă, dar a câștigat-o cu 17-14. Celelalte două pugiliste românce care visau la calificarea pentru Londra au fost eliminate din primele faze ale turneului.

În sferturi, Miki urma să boxeze cu irlandeza Katie Taylor, 26 ani, de patru ori consecutiv campioană mondială și de cinci ori campioană europeană, un palmares aproape invincibil. Numai că, după meciul din optimi, a făcut o contracție musculară și a ajuns la spital. Durerea la gât îi trecuse a doua zi, dar, cum medicii au sfătuit-o să nu mai urce în ring, și ea știa sigur că va fi calificată, a hotărât să nu mai boxeze cu Taylor, care a ajuns până la urmă campioană mondială.

Abia după a înțeles – atât Miki cât și alte sportive, dar și multe publicații de profil – că regulile erau mai complicate și că, nefiind printre primele trei europence, pierduse șansa să meargă la Londra. A simțit că pică cerul pe ea în seara dineului de la sfârșitul Mondialelor.

Apoi, în aceeași seară, a aflat de wild carduri.

Comitetul Olimpic și AIBA au decis la final să ofere un total de 11 wild carduri distribuite între cele trei categorii. În argumentația pe care o așteptau de la federațiile naționale conta palmaresul sportivei propuse, poziția ei la ultimul Campionat Mondial și situația socială a țării din care provine, dorința lor fiind să dea șanse și unor țări mai puțin dezvoltate.

Miki era optimistă; nu vedea motive pentru care să nu primească locul în plus, nu după ce antrenori din alte țări îi spuseseră că îl merită. Comitetul Olimpic și Sportiv Român a explicat în cererea către Comisie că Miki are experiență și este o sportivă remarcabilă, dar nu erau la fel de încrezători ca ea, mai ales că președintele Federației Române de Box, Rudel Obreja, este în conflict cu forul internațional de câțiva ani. (La Olimpiada de la Beijing din 2008, Obreja i-a acuzat pe oficialii AIBA de manipularea arbitrilor, iar Federația României a fost suspendată pentru câteva luni anul trecut, fără drept de participare în competiții internaționale.)

Pe 18 iunie, pe la prânz, a aflat că unul dintre wild cardurile de la 60 kg e al ei. Nu-și amintește să fi fost o zi specială – Sara și soțul s-au bucurat, dar Miki a încercat încă de atunci să-și țină în frâu emoțiile. A venit la sală la timp, ca în fiecare zi, și s-a antrenat. Televiziunile au fost pe-acolo să o felicite și să o arate lumii, iar sala de box, până atunci liniștită, s-a umplut de reflectoare.

---

Miki este cea mai tehnică dintre pugilistele românce active – o spun și Lăcătuș, și Rudel Obreja. Are și cea mai mare experiență. Lovește tare, rar și corect. De când și-a schimbat categoria, de la 54 la 60 kg, directa de dreapta nu mai e lovitura ei preferată. „[Acum] preferă loviturile care-și lovesc ținta”, spune antrenorul ei.

În box, dacă te crispezi și te-ncordezi înainte să lovești, adversarul poate să-ți scape. Miki boxează astfel încât să nu sentâmple asta. Un alt atu împotriva competitoarelor ei, crede ea, este că știe să asculte vocea din colțul ringului.

„Sunt foarte puține boxerițe care reușesc să se concentreze și să fie lucide și atente la vocea din spate. Dacă reușești să asculți ce ți se spune de la colț e ca și cum ai avea al treilea braț. Toată lumea a spus că un boxer bun e cel care ascultă și face ce i se spune.” („Boxeriță” e cuvântul pe care și Miki și celelalte femei îl folosesc când vorbesc despre cine sunt, dar termenul nu este oficializat încă.)

„Colțul” e soțul ei și Miki spune că muncește mai mult și pentru că e căsătorită cu antrenorul. Trebuie să arate tot timpul că poate mai mult, pentru ca nimeni să n-o arate cu degetul. Uneori este obositor, pentru că vorbesc până și acasă numai de box.

La Londra nu va boxa cu niciuna dintre cele cu care a luptat în mai. Nici înainte nu a mai boxat cu ele, fiindcă majoritatea au coborât de la 64 de kilograme. Le-a văzut boxând, dar nu le-a simțit în ring. Categoria de 60 kg e nouă pentru ea, dar nu se teme, chiar dacă acum e pe locul 18 mondial, în urma favoritelor, vicecampioane și campioane mondiale, printre care, desigur, Katie Taylor, al cărei nume este șoptit uneori la antrenamente.

Tragerea la sorți a meciurilor se va face la Londra, iar prima luptă va fi pe 5 august, chiar în ziua în care Miki va împlini 31 de ani. Este ultima oară când poate participa la Olimpiadă, fiindcă limita de vârstă este de 34. Ce știe de pe acum e că la meciuri nu va purta fustă, ci șort. La Campionatul Mondial din 2010, AIBA le-a prezentat pugilistelor o fustă până la genunchi, pe care 26 din 40 au refuzat să o poarte. La Olimpiadă, fusta va fi opțională. „Nu mă duc acolo să fac parada modei”, spune Miki. „Mă duc să boxez.”

Până la sfârșitul lui iulie se pregătește cu Lăcătuș, cu Steluța Duță și cu Luminița Turcin, campioană europeană. Dimineața aleargă în parc, când lângă Complexul „Lia Manoliu”, când în IOR, iar după-amiaza sunt în sala de box. Fac asta și în weekend și în curând își vor muta locul de antrenament la Mangalia sau la Călimănești. Când au timp, Miki și familia ei merg la pescuit, undeva lângă București.

O definiție populară spune că boxul este „arta de a lovi un adversar, fără ca tu să primești loviturite acestuia”. La un antrenament recent, Miki parcă dansa prin ring în timp ce Steluța, mică și băiețoasă, cu o tunsoare cu țepi blonzi vopsiți, o urmărea cu lovituri trimise puternic în aer. Miki exersa eschive și era o mișcare continuă de cap, de gât, de umeri, de brațe, un balans de pe stângul pe dreptul, până la zăpăceală. Din când în când, râdea și îi trimitea bezele Steluței, care se-ncrunta pentru o clipă, zâmbea forțat și apoi încerca să trimită un pumn care s-o nimerească, dar fără succes. Până ajungea lovitura, Miki nu mai era acolo.

---

Actualizare: Doi ani mai târziu (DoR #18)

DoR #10 (Vară 2012) a avut‑o pe copertă pe Mihaela Lăcătuș, prima femeie‑boxer din România care a participat la Jocurile Olimpice. (Ediția de la Londra a inclus în premieră boxul feminin în competiție.) Pe 5 august 2012, în ziua în care împlinea 31 de ani, Miki a fost eliminată în primul tur de chinezoaica Cheng Dong. Pentru Miki, care fusese campioană mondială în 2005, Olimpiada a însemnat ultimul obiectiv din carieră înainte de retragere. De atunci antrenează lotul național feminin, alături de soțul și fostul ei antrenor, Adrian Lăcătuș. Anul acesta a mai atins un obiectiv plănuit în 2012: a născut un băiețel.