Mini-povești de iubire (IV)

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte, am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri și am încurajat cititorii să trimită poveștile lor. Trimite-ți și tu povestea folosind formularul de mai jos.

Citește aici prima serie, a doua și a treia.

De-acum înainte
Cristina Vicol

Un concediu de-o săptămână la malul mării, un cort vis-a-vis de al meu, un bărbat ca în visele mele, un an de așteptare, un inel într-o scoică, o nuntă pe același mal, dans în picioarele goale.

Încă un an, o burtică cu un locatar cuminte, un Max, o viață în trei într-o garsonieră de 34 mp, încă un an, încă o burtică, mai rotundă, o Marie mică, un apartament mare, 14 ani în 4, cu bune și rele, cu zâmbete, lacrimi, cu mașini retro, cu multe piese de mașini retro, cu mâini dibace de inginer auto, cu o mașină unicat creată de la zero, cu plimbări prin țară, cu cântece în mașină, cu soare la același mal al mării.

Cu o zi de joi, cu un accident stupid, cu o viață în trei de-acum înainte, cu dorințe rămase neîmplinite, cuvinte nerostite, sărutări prea puține pentru o viață de om, cu amintirea unui bărbat ca în vise, cu doi copii în care apare ca o sclipire în atitudinile, vorbele și sfaturile lor, cu un ghem de blană afectuoasă venit să ne descrețească frunțile.

Cu speranța că viața mai poate fi frumoasă, cu încurajări că o voi scoate cu bine la capăt, cu durerea pierderii care nu trece, dar cu care ne obișnuim mai mult zi de zi, cu întâlnirile din vis și cu uimirea că, în cele din urmă, se aud iar râsete în casa noastră.

---

 

El și Eu
Andreea Noviciu

Credeam ca scopul vieții mele amoroase este sa îl găsesc pe El. El, prințul de pe cal alb, El cel cu un zâmbet în colțul gurii, El cel care pare scos din romane de dragoste. Nu l-am găsit.

În schimb, am găsit un El care se scobea în nas în timpul cinei la restaurant. Am găsit un El care stătea tolănit pe canapea în fața televizorului, iubindu-și orgoliul mai mult decât pe mine. Apoi am găsit un El care știa să gătească, putea să îmi facă risotto zi de zi, întreaga viața, însă El a găsit o Ea cu care să-și împartă experiențele culinare. Următorul El își purta șosetele pe dos chiar și când îi atrăgeam atenția. El, oricum l-aș fi ales, nu îndeplinea criteriile acelui El din mintea mea. El al meu nu își pierdea viața în fața calculatorului și nu țipa jenant de tare la chelneri din cauza unui pahar cu apă.

El al meu îmi mângâie obrazul în fiecare seară înainte de culcare și nu mă lasă să mă ridic dimineața din pat fără un sărut. El al meu e mai grijuliu decât mine. El al meu e amuzant. El al meu e calm și sensibil. El al meu nu există. Am pierdut șirul de Ei de-a lungul timpului, iar cu fiecare El parcă pleca și o bucată din mine. El al meu e de negăsit.

Până când am cunoscut pe altcineva. Eu, a mea, eu însămi. Trebuie sa învăț să fiu a mea ca să pot să-l găsesc și pe El.

---

 

Te iubesc mereu
Mirela Crețan

Nu te-am iubit din prima. Și mă uram, pentru că-mi spuneau că de obicei iubirea vine dinainte de-a te cunoaște. Au trecut zile până când s-a cuibărit în suflet sentimentul mai presus de iubire: nevoia de noi. Persistă și azi, la 4 ani după ce ai apărut, și timpul petrecut cu tine nu e îndeajuns.

Tot ei îmi spun că suntem doua entități diferite și că ar trebui să am grijă și de sufletul meu, să fac ce-mi place mie, să trăiesc și independentă de tine. Dar ei nu știu că sufletul meu ești tu, că ce-mi place mie este să respir lângă tine secundă de secundă, să trăiesc cu tine, prin tine, lângă tine și că independența mea va fi a ta. Atunci când vei simți să ți-o iei.

Nu știu ce-am fost înainte de tine, nici nu-mi mai pasă. Știu doar că acum sunt completă. Că lumea asta e mai bună pentru că ești tu în ea. Și știu că eu sunt aici ca să te însoțesc până când n-o să mai fiu. Te iubesc mereu, copilul meu bun.

---

 

Oare mă iubești?
Raluca Indreica

Te iau în brațe și nu îți place. Mă tolerezi, dar nu mult. Cât să scapi cât mai repede de mine. Apoi îți simt corpul încordat ca un arc gata să sară. Și-atunci te las. Uneori. Alteori te mai țin puțin, amplificând strânsoarea, până când arcul sare și mă silești să-ți dau drumul.

Nu mi te cuibărești în brațe cum am auzit că fac altele și nici nu te lipești de mine noaptea, în pat. Uneori, mă trezesc și constat că dormi în altă cameră. Când stăm împreună pe canapea în duminici leneșe, te așezi departe de mine și aproape cu spatele, ca să fie clar că te afli acolo doar pentru că e singura canapea din casă.

Oare mă iubești? Te bucuri când ajung acasă și mă urmărești peste tot. Uneori mă atingi ușor, ca din întâmplare, cu coapsa. Mă chemi dacă e prea multă tăcere între noi și ciulești urechile când te strig, chiar dacă nu întorci capul. Mă lași să te scarpin după ureche sau sub bărbie și chiar mă încurajezi cu zgomot. Acum, când scriu, te așezi tacticoasă pe caiet de parcă ar fi cel mai firesc loc din lume pentru tine. Și torci mulțumită. Ca și când m-ai iubi.

---

 

Firimituri
Andreea Alexandru

Timpul poate șterge multe dar ceva tot a mai rămas. Au rămas treptele sălilor de teatru pe care le ocupam atât de des, flămânzi de o nouă descoperire. Și playlisturi cu „muzica noastră” prin telefoane vechi, decedate demult, rătăcite prin sertare. Sălile goale din cinematografele de stat, unde cumpăram câte două bilete fiecare pentru a putea vedea filmul.

Un pic din noi e în fiecare ecler cu ciocolată din oraș, scoarță de copac din IOR, muzeu gol în timpul săptămânii. În fostele bărci ale Cișmigiului, care acum poate zac prin vreo curte sau depozit. În amintirile prietenilor. În inconștientul trecătorilor. O dragoste în mii de firimituri lăsate în urmă, pentru că, de am vrea, să ne arate calea de întoarcere către un viitor împreună. Vezi tu, deși am plecat amândoi, amândoi am rămas.

---

 

Promit să nu te uit
Mădălina Ene

Am din nou paisprezece ani și stau întinsă pe iarba din grădină, iar soarele arzător nici că mă deranjează. Îmi plimb un fir de iarbă printre buze și mă uit surâzătoare către cer. Mintea mea plină de idei și planuri mărețe proiecta deja cel puțin 10 profesii pe care urma să le am, vreo trei facultăți pe care urma să le absolv, multitudinea de piese de teatru pe care am să le urmăresc cu noii mei prieteni, cărora nu m-am putut abține și le-am dat și nume și le-am făcut câte o scurtă caracterizare. Totul avea să fie perfect în lumea mea modernă.

– Scumpa lui bunica, vino până aici.

Îi recunosc vocea ușor vlăguită și mă ridic, sprijinindu-mă în cot. Ochii ei au aceeași nuanță cu a mea, doar că dacă ai mei par din ce în ce mai plini de viață și de povești nescrise, ai bunicii par obosiți, apăsați de trecerea nemiloasă a timpului. Mi-am făcut o promisiune în gând în momentul acela, și anume că orice am să trăiesc pe lume, să nu o uit.

Ușor gârbovită de anii ce au trecut peste ea, i-am privit fiecare trăsătură în parte, să mă asigur că amintirea ei va continua să trăiască prin mine. Ridurile erau ca niște mici constelații în partea de jos a obrajilor, nasul un pic cam mare contrasta puternic cu restul trăsăturilor. Ochii ei mici, verzui erau plini de bunătate, dar dacă te uitai atent, le puteai simți tristețea, ca o șoaptă în vânt. Mâinile crăpate și lungi își netezeau rapid șorțul murdar și cu la fel de multă iscusință au trecut la aranjatul basmalei. Așa era ea, o mână de om, strâns în menghina timpului, dar care reușea cumva să se miște înaintea anilor pe care îi avea.

Am vrut să imortalizez momentul cumva – așa cum stătea ea, adunată de spate și uitându-se la mine de parcă aș fi cea mai importantă creatură, dar uitasem că pictura nu se afla printre cele zece profesii pe care deja mi le alesesem ceva mai devreme. M-am ridicat în capul oaselor, zâmbetul meu oglindindu-se în al ei și i-am făcut ușor cu mâna:

– Am să vin, bunico! Dar mai stau un pic.

---

 

Amintirea unei atingeri
Sofia Udrea

Era o după-amiază frumoasă de vară. Mă îmbrăcasem în alb, eram bronzată, mă aranjasem, știam că o să te văd. Contextul însă nu ne lăsa să arătăm ceva nelalocul lui. Mă uitam, luam o doză de tine și reveneam la ale mele. Și mă mai uitam. Și iar reveneam. Mă atrăgeai.

Te-ai apropiat de mine. Să îmi spui ceva important, așa părea. Mi-ai spus că sunt cea mai frumoasă femeie pe care ai văzut-o în ultimii ani. Și acum te aud, te simt. Am făcut ochii mari, uitându-ma în sus la tine. Îmi amintesc că m-a cuprins o căldură fierbinte și dornică în tot corpul. Am zâmbit. Am început să rânjesc de fapt, să ezit. M-ai atins. Cu o privire și cu acele cuvinte. Tu ai continuat să vorbești, eu râdeam, nu auzeam nimic. Mă bucuram. De tine, de ce simt, de tot ce mă înconjura. Renunțasem la prezentul meu conformist și trist, trăiam în al tău. În prezentul tău plin de speranță.

De atunci, pentru cât de femeie m-ai făcut și mă faci să mă simt, îți sunt recunoscătoare și îți mulțumesc. De atunci, te iubesc.

---

 

Scrisoare către tata
Daniel B.

Nu am știut, tată, că așa avea să fie. Nu am știut că voi avea atâtea de îndurat. Nu am știut că din toate voi avea de învățat. Nu am știut ce să fac cu atâția nervi și indiferență. Nu am știut până nu am avut copiii mei.

Nu am știut de ce mama te-a suportat atâta timp. Nici acum nu știu. Și acum nu o mai judec, a avut ea motivele ei. Acum știu că nu așa se continuă o poveste din generație în generație. Acum știu că lanțul slăbiciunilor se va rupe. Acum știu că trebuie să fac pace cu mine, căci ceea ce am învățat mă va face un alt om. Acum știu că ai avut demonii tăi cu care te-ai luptat, te mai lupți sau ai abandonat.

Acum știu că nu-ți mai port ură, dar mi-e greu. Mi-e foarte greu să-ți spun, cât încă ești în viață, că te iubesc și apreciez că mi-ai fost tată.

---

 

250 de cuvinte
Zâna Pixeluță

Eram atât de mici când ne-am cunoscut. Eu eram fata cea nouă, tu erai băiatul care se înțelegea cu toată lumea. Erai stângaci și la atelier ne așezam mereu șevaletele în așa fel încât să putem desena ținându-ne de mână. Asta ne-a unit.

Apoi ne-a unit dorința de a sta departe de familiile noastre. Și sărăcia. Și un inel cumpărat pe grabă ca să dea bine la anunț. Apoi ne-a unit propria noastră familie. Cultivam diferențele noastre în același ghiveci și credeam că dacă baza e comună, e totul bine. Confundam obișnuința cu iubirea, pentru că nu existasem ca adulți fără a fi împreună. Nu știam că e posibil.

Dar, la un moment dat ai dezvelit vidul care crescuse între noi; fusese acoperit de prea multe te iubescuri. Tu l-ai găsit primul și mi l-ai arătat și mie. Îl priveam mirată și nici nu puteam să plâng. Era tratamentul magic cu pastile mici și albe care nu îmi dădea voie, făcea totul să pară o întâmplare banală. Cu atâta inspirație mă duseseși de mânuță din timp la cabinet. Am apreciat grija, dar cred că de data asta aș fi preferat operația fără anestezie.

Eu am rămas cu pisica. Tu cu o freză bizară. Sufletul copilei l-am împărțit cinstit, pe din două. Acum ești un necunoscut prietenos și când ai nevoie de un desen îți tai factură. Iar mai sus sunt 15 ani comprimați în 250 de cuvinte pe care nu le vei citi niciodată. Și e bine așa.

 

[contact-form to=”nicole@decatorevista.ro” subject=”Tiny Love Stories IV”][contact-field label=”Nume” type=”name” required=”1″][contact-field label=”Email” type=”email” required=”1″][contact-field label=”Povestea ta” type=”textarea” required=”1″][/contact-form]