Mini-povești de iubire (VI)

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte, am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri și am încurajat cititorii să trimită poveștile lor. Trimite-ți și tu povestea folosind formularul de mai jos.

Citește toate mini-poveștile la tag-ul iubire.

Undeva la mijloc
Raluca Dulvac

N-a fost dragoste la prima vedere. Parțial pentru că nu-l vedeam prea bine în întunericul sălii de cinema, la un film prost la care ne invitaseră niște prieteni comuni. Atunci i-am enervat pe cei din jur făcând mișto de film, iar după două zile i-am enervat din nou, de data asta făcând mișto de ei și aliându-ne la boardgames.

Ne-am sărutat prima dată în Vamă, pe plajă, la 12 noaptea fix. Apoi am dansat până dimineața, alimentați de găletușele cu prea puțin alcool de la Expirat, și ne-am aruncat în valuri înainte de răsărit. Înspre șase dimineața, pe terasa cazării, m-a privit adânc în ochi și mi-a spus, în engleză, „you know, I’m afraid of commitment”. Am bufnit în râs și i-am răspuns că într-o lună plec din țară.

Când am plecat, am stabilit că „vedem ce-o fi”. După câteva luni a emigrat și el, pe același fus orar, la „doar” 600 de kilometri distanță. Aproape trei ani am trăit pe Skype și în excursii de weekend făcute undeva la mijloc. Apoi m-am mutat la el și am început să navighez, cu greu încă, o cultură și încă o limbă străină. Sunt patru ani de-atunci. Pe 1 octombrie i-am furat numele, iar sâmbăta trecută ne-am dat unul altuia, vorba cântecului, un inel.

Singură
Alina Mesaroș

Am cunoscut-o în februarie 2017. Avea 27 de ani și urma să facă 28 în mai puțin de o lună. Locuia deja de nouă ani în București și de vreo cinci muncea zi-lumină. În mare, era mulțumită de viața ei, însă ceva îi lipsea.

Când am văzut-o eu prima oară, se pregătea să stea singură pentru prima dată în nouă ani. Să stea singură în București, în apartamentul pe care îl cunoștea ca-n palmă, pe canapea, în fața oglinzii, în ea, cu ea. Să gătească singură, să meargă singură la Mega, să înceapă și să termine singură seriale, să dea apometre și să plătească numai ea întrețineri și chirii, să doarmă singură, să răcească singură și tot singură să se facă bine.

Și, deși la început i-a fost teribil de frică, a ajuns să înțeleagă că doar așa se poate face bine. Că doar așa se poate cunoaște. A fost greu, dar a meritat din plin. Și, astfel, mi-a permis și mie să o cunosc și să o recunosc apoi ori de câte ori mă uitam în oglindă.

Iubire cu găurele
Monica Cristina Tarța

Am mâncat prima dată șvaițer când eram mică și de atunci m-am gândit aproape în fiecare zi la el. Era cea mai bună brânză pe care o mâncasem vreodată, mai galbenă și mai portocalie decât oricare alta. Avea gust de ce îmi imaginam că însemna străinătatea. Mă miram de cât de frumos și intens miroase, de cât e de magic că în sfârșit există în realitate ceva exact ca în desene animate.

După ce m-am îndrăgostit la prima vedere, familia mi-a spus că este foarte scump, așa că nu am mai mâncat aproape niciodată. Am visat zilnic cum ar fi să fiu un șoricel și să locuiesc într-unul, să fie nevoie să mănânc tot ca să evadez. Acum, când văd șvaițer în magazin, nu cumpăr aproape niciodată. Îmi e teamă că e ceva inaccesibil pentru mine. Că o asemenea iubire nu se poate cumpăra în fiecare zi.

Suficient ca să fim noi
Ina Ionescu

Tot ce am învățat în dragoste am învățat greșind. Am greșit cu toată lumea. Cu mama, cu tata, cu bunica și cu el. Cu el, probabil cel mai dramatic. El nu era sânge din sângele meu, eu și el nu împărțeam nimic din ce nu putea fi tăiat cu drujba. El putea sa dispară, oricând, la fel de brusc precum a apărut. Și gândirea asta era o greșeală, normal. Pentru că a dispărut, normal.

Abia atunci am înțeles că asta nu înseamnă că eu nu mai sunt eu pentru el și el nu mai e el pentru mine. Abia atunci am înțeles cine sunt eu și pentru mine. Mi-a luat doar 26 de ani. Și pentru că el a rămas mereu el și eu mereu eu, am continuat sa greșim până am învățat unul despre celalalt suficient că sa fim noi. Un noi impermeabil, imperturbabil care încă învață, deși în continuare nu e sânge din sângele meu și tot ce împărțim se poate tăia cu drujba… Poate nu și pisica.

Click aici
Magda Mihăilă

Draga G.,

Printre marile minciuni din filme pe care le-am crezut până la 20 de ani a fost și asta: bărbații nu plâng, bărbații nu suferă din dragoste, bărbații nu au îndoieli care să-i macine. Ei știu, ei aleg, ei vânează. Așa am ajuns să te bag în friendzone. M-am gândit că dacă-ți spun clar că nu vreau o relație –în timp ce te îmbrățișez din senin în stația de autobuz sau îmi petrec aproape fiecare seară din săptămână mergând doar noi doi la evenimente – nu ai de ce sa mă înțelegi greșit. Doar ți-am spus. Click aici dacă ești de acord cu termenii și condițiile de relaționare.

În acel 14 februarie eram tot împreună, la o pizza. Ai început să plângi la a doua felie. Te uitai la cuplurile din jur și îmi spuneai că nu poți duce gândul că n-o să fim așa niciodată. Așa că am zis Hai!, doar pentru că nu-mi pasă dacă te sărut din când în când.

Draga G., îți mulțumesc pentru răbdare. Pentru bagajele urcate în tren. Pentru că mă duceai până în fața blocului din Militari, deși tu stăteai la Piața Gemeni. Pentru orașul pe care l-am descoperit împreună. Dar mai ales, îți mulțumesc pentru acel SMS trimis la o lună după primul sărut. Eram în tren, în drum spre București, încărcată de bagaje pe care urma să mă ajuți să le car. „De data asta nu va mai fi nimeni în gară. Nu mă suna, n-o să răspund. Adio”.

Ne-ai salvat.

Ne vedem ieri
Miruna Gabor

Mi-e frică să nu uit cum arăți. Așa că mă mai uit la tine doar puțin. Mă uit la ochii tăi curați ca ziua și la colțurile gurii ce se iau la întrecere spre urechi. Știi să citești fețe. Ai mereu ascuns în buzunarul secret de lângă piept un pansament, ca să nu-și bată cineva joc de coasta ta preferată.

Te trezești din somn când îți vine o idee nouă de împăturat senzații. Te antrenezi zilnic să nu rămâi în urmă la săritul cu inima din piept. Îți încrețești părul cu creioane neascuțite și poți să strănuți fără să faci zgomot.

Între noi e totul mic și foarte mic. E înghesuială și ne cerem scuze. Din greșeală ne cunoaștem și din greșeală s-au găsit palmele noastre una pe alta. Așa că-ți desenez repede buclele mele undeva într-un locșor liber, ca să nu uiți ce avem în comun. Apuci a-ți făuri cale până-n plămânii mei. Apoi, de nicăieri, apare lumea și se găsește mulțimea în doi oameni pierduți, luați cu asalt de treburi. Ne căutam unul pe altul. Când te văd, tu ai trecut. Când m-auzi, eu am tăcut. Nici nu știu cum te cheamă. Mi-e frică să nu uiți cum arăt.

Jurnalul
Monica Tudorache

Suntem prietene de mulți ani; ea m-a ținut de mână în timpul unui cutremur, când m-am trezit derutată, chiar dacă și ea era la fel de speriată. Am înțeles cât de fragil e timpul și am început să ne scriem. Să nu pierdem nicio emoție, să nu uităm niciun sentiment. Avem, de atunci, un jurnal comun, stufos, turcoaz, cu un cotor argintiu. Ne-am gândit că, în felul ăsta, niciuna nu se va simți singură vreodată.

La noi iubirea începe în fiecare dimineață, prin cafeaua cu zahăr brun și un pic de lapte, cu versuri fredonate, cu geamul larg deschis și aer proaspăt. O văd cum își ia cana, se așază la masa de lângă geam și începe să scrie. Eu stau pe canapeaua bej și privesc nerăbdătoare. Abia aștept să citesc. Și să scriu, la rândul meu. Uneori asta e tot ce facem, de dimineața până seara. Ne răspundem una alteia, ne spunem apăsări pe care ar fi mai greu să le rostim cu voce tare. Stăm într-o liniște care răsună puternic printre rânduri și ne ascultăm neliniștile. Învăț în fiecare zi că sufletul omului de lângă tine, oricine ar fi el, e un mister. Și cu cât se dezgolește mai mult, cu atât e mai frumos.

Frica a învins
Iulian Sandulescu

Pe plajă, în Vama Veche, citesc Lord of the Rings. Ea face mișto de mine când nu își citește cartea. Ridic privirea, o văd, superbă, rochie vișinie, un zâmbet mare pe față, și simt că totul e simplu și vreau să-mi petrec restul vieții cu ea. Într-o benzinărie la marginea Piteștiului, ne certăm jucăuș pe care animăluț din pluș e mai puțin ridicol. Eu, o vulpe, ea, un dinozaur. Râd fără motiv, un copil descătușat. Râde fără motiv. Deja o iubesc mai mult decât am iubit vreodată.

Începe să mă sperie. Cameră de hotel, eu leșin de durere. Ea aleargă după salvare, mă ține în brațe, își smulge părul din cap. Văd că depind de ea, de iubirea ei, de protecția ei. Mă simt copil. Plâng de frică. O frică de demult, pe care o uitasem. La o terasă, semnal prost, vorbim la telefon. Eu tremur, dar vreau să par puternic. „Dacă am de ales între muncă și tine, voi alege munca”. Ea plânge, dar îmi spune că înțelege. O iubesc enorm, aproape la fel de mult pe cât îmi e frică. În pat, nu reușesc să mă ridic, deși e amiază. WhatsApp: „Așa nu mai merge, mă faci să sufăr”. Telefon: „Ai dreptate, nu mai merge. Ești o femeie mișto, dar nu pentru mine”. Frica a învins.

Tăcere. Singurătate. Regret. Frica a plecat, dar e prea târziu. „Nu e despre ce meriți, pentru că nu e despre tine. E despre mine. M-am ales pe mine în detrimentul nostru. Și-s fericită”.