Mini-povești de iubire (VII)

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte, am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri și am încurajat cititorii să trimită poveștile lor. Trimite-ți și tu povestea folosind formularul de mai jos.

Citește toate mini-poveștile la tag-ul iubire.

Moștenire
Miruna Mihăilă 

Îmi ia 10 minute să împachetez. Am lucrurile împărțite între trei case și două țări. Nu mai întocmesc liste pe care le verific cu religiozitate înainte să plec pentru că am nevoie doar de laptop, jurnal și pașaport. Tatei îi ia 5 minute să împacheteze. „La ce îmi trebuie? Oricum port doar uniformă”, spune el de fiecare dată când mama insistă să-i strecoare o cămașă în bagaj. Singurele liste pe care le scrie sunt cele pentru cumpărături, nicidecum legate de călătoriile sale. 

Mama nu împachetează decât ocazional, pentru concedii. În rest, îi ia 15 minute să se oprească din plâns ori de câte ori unul dintre noi pleacă. „Mă întorc repede” este ce aude cel mai des de 25 de ani încoace. Și zilnicul „te iubesc”, spus la telefon sau, mai nou, într-un apel video. 

Când îmi mai spun rudele că semăn cu tata, dau din cap aprobator. Obișnuiam să mă enervez când auzeam asta în adolescență și când consideram lipsa tatei o nedreptate. Acum, deși mătușile se referă la ochii mei mici și părul ondulat, mi-e dragă comparația. De la el am învățat să plec, și tot de la el am învățat să mă întorc. Același pas hotărât cu cu care pornesc spre aeroport, aceleași glume pe care le spun încercând să o fac pe mama să uite că nu sunt lângă ea, aceeași nerăbdare pe care o simt înainte de fiecare decolare. „Ți-am zis că mă întorc repede!”

Diagnosticul corect
Dana Mischie 

Trebuie să fi zis deja absurditatea aia, pentru că zâmbești larg și fără zgomot. Niciun pufăit, niciun strop mic de salivă care să se spargă în colțul gurii tale, nicio altă mișcare. Un zâmbet într-o liniște deplină, căruia îi văd fiecare etapă. Ca să îți faci o idee cum e zâmbetul tău în momentul ăsta, gândește-te la cartonașele 3D de la cornurile Chipicao. Vezi cum se trece, încet, în efect de fading, de la o imagine la alta. Așa văd și eu cum treci de la linie la arc. Și închizi ochii încet, așa că genele tale de sus și de jos se grupează în doi arbuști mici, mici.

Pot să-mi pun diagnosticul de dragoste, fără risc de eroare, atunci când văd un gest aproape imperceptibil al unui bărbat, în slow-motion. „Aia e, mi-am luat-o”, îmi zic.

Suntem la vreo 15 ani distanță de momentul în care ești doar un puși palid, cu picioare lungi și subțiri pe care te ții cocoțat în prunul din fața porții. Eu sunt convinsă, după modelul din sat, că îmi vei fi soț, mai ales după ce îmi răspunzi exact ca tata când îți zic că nu vreau să dau de permis când cresc mare. „Poate ajungi bogată și îți iei șofer”.

Uitându-mă la tine, cum stai acolo sprijinit în crengi, mi se pare fața ta aduce cu cea a unei curci. Mă liniștesc, cui nu-i plac curcile? Mă întrebi dacă mă ajuți să urc și eu. „Nu, că am rochiță, mă urc doar când am pantaloni. Așa e la oraș, nu știi tu!”. 

Eu de cine mă îndrăgostesc azi?
Ana Mănescu

Îmi iubesc familia, pisicile, prietenele, comunitatea, cărțile, muzica şi planurile. Şi un băiat. Mereu e şi un băiat. M-am îndrăgostit prima oară la grădiniță. Mi-am cunoscut dragostea vieții la 17 ani. Apoi la 19. Apoi la 21. Apoi la 29. Spun (te) iubesc ca pe cel mai firesc lucru din lume, o spun tare şi des, pun inimioare în loc de punct, dau love. Ai zice că e doar o obişnuinţă, că s-a trivializat, dar nu. Am iubit mereu cu intensitate, răbdare, empatie şi acceptare. Nu e ceva ce dau cu uşurinţă, dar o dau complet şi necondiționat.

Iubesc asta la mine. Şi asta e ceva, ținând cont că nu mă iubesc pe mine. Pentru mine am standarde imposibile, nu am răbdare sau înţelegere, mă văd la pământ şi nu îmi întind o mână, ci îmi mai dau şi eu un şut. Simt că dragostea mea nu compensează demonii şi neputinţele mele, că nu merit să primesc dragostea și ajutorul altora. Chiar și atunci când am certitudinea iubirii, am și certitudinea morții. Bifez, așadar, frica de abandon, inima frântă, neîmpăcarea, rătăcirea. Le studiez îndelung, apoi înțeleg ce trebuie să schimb. Când îndrăgostiții se caută unul pe altul, eu caut să mă îndrăgostesc de mine. 

Cel mai firesc gest din lume
Karin Budrugeac 

Era îngrozitor de cald și de praf la terasa din Centrul Vechi. Fetele sporovăiau, eu te priveam cu coada ochiului cu amestecul ăla de vină vâscoasă, dorință gâlgâitoare și surpriză care mi-a marcat lunile cu tine. Una dintre ele s-a ridicat brusc, cu tot cu scaunul greoi de fier. Un picior de scaun, nesigur pe piatra cubică, s-a înfipt direct în degetul meu mare de la picior, expus în sandale. Am țipat și lacrimi mi-au țâșnit din ochi instant, ca la stropitoare. Știu că m-am opus când mi-ai luat piciorul în mâini, mă durea și era și murdar, nu se face!

Pe o masă din centrul vechi, printre beri, piciorul meu, iar tu mi-ai luat degetul în gură, privindu-mă în ochi și fără să-l ștergi, ca și cum era cel mai firesc gest din lume. Love isn’t something proper, m-ai învățat tu atunci, și ai mai deschis o ușă.

Un lănțișor de la tatăl meu
Iulia Văcăroiu

Acum trei ani m-a lovit dintr-o dată o durere copleșitoare, amintindu-mi de moartea tatălui meu. Eram în drum spre casă, în tramvai, și mai aveam două stații până la destinație. Mi s-a strâns inima, aveam lacrimi în ochi, și mi-am amintit, fără niciun declanșator, de ce-am trăit la 11 ani.

Am coborât agitată din tramvai, dar înainte să traversez am simțit o înțepătură puternică în ceafă, ca și cum părul mi s-ar fi prins de un lanț în jurul gâtului. Mi-am dus instinctiv mâna la gât ca să descopăr că nu port niciun lanț, cum de fapt nici nu mai purtam de ani de zile, și tot din instinct am privit în jos. La tălpile mele stătea un lănțișor subțire din argint, cu un pandantiv în formă de inimă. L-am luat, am traversat, și pe partea cealaltă mi l-am pus la gât.

Nu cred în semne, fac glume despre Mercur retrograd în mod ironic și sunt conștientă că am furat lănțișorul cuiva, dar chiar și așa îmi place să povestesc că acum trei ani, de Dragobete, am primit un cadou de la tatăl meu.

Noroc
Raluca Obaciu

La a treia întâlnire m-a cerut prima oară. Apoi de Crăciun, cu inel și tot. Știam că o să mă mărit cu el, dar am spus da abia cinci ani mai târziu. Voiam trei copii și o familie mare, ca a lui.  La analizele prenupțiale am aflat că am un nodul la plămân. Nu am procesat informația prea bine. Eram convinsă că voi muri. I-am spus că ar fi mai bine să anulăm nunta, pentru că e prea tânăr să rămână văduv. „Ești nebună?”, mi-a spus. „După ce te-am așteptat atât?!”

Au urmat doi ani de tratament, sperând să nu ajung la cuțit, apoi trei ani de monitorizare și două depresii. La finalul celor trei ani, când speram să primesc undă verde pentru un copil, am aflat că nodulul rămas și-a modificat forma. L-am scos, cu tot cu lob. Am făcut din nou tratament. Au urmat iară ani de monitorizare. Apoi trei ani de stimulare a fertilității, pentru că tratamentul m-a făcut sterilă. Stimularea prost făcută a produs apoi o tumoră ovariană. 

Mi-am reproșat că din vina mea nu ne puteam începe viața de familie. El mi-a arătat ca normalul se rescrie cu fiecare lovitură pe care ți-o dă viața. Mi-am reproșat că nu am putut pleca în luna de miere după nuntă. El mi-a oferit 23 ani de miere. Am învins o boală care lasă sub 20% supraviețuitori și am găsit omul potrivit. Cred că am avut noroc. 

Mr. Right
Sorin Despot

Treci prin adolescență visând la mister Right Guy. Găsești echilibrul în disciplină, muncă cinstită și dedicație. Ai câte o listă pentru te-miri-ce: pantofi, destinații de vacanță, citate preferate, lucruri pe care trebuie să le-ncerci înainte să crăpi. Într-o zi, pierd toate culoare. Stabilitatea pe care o găsiseși înălțătoare te plictisește de moarte.

Apare el, fără vreo legătură cu mister Right Guy și cu lista detaliată de calități pe care i-ai atribuit-o-n liceu. El nu planifică detaliat, nu își rumegă temerile, el trăiește. Tu vrei să trăiești. Așa că faci ochii mari, sorbi fiecare cuvânt pe care îl pronunță. În prezența lui, viitorul devine o abstracțiune.

Cu timpul, însă, nu rămâne nimic din ce-ți oferea confort și stabilitate, asigurări în fața neprevăzutului. Sigur, îl iubești, dar drumul pe care alergați nebunește pare tot mai îngust, până ce înaintați pe o sârmă, cu kilometri de hău dedesubt. „E numai vina ta”, îi spui, „dacă aș fi știut, aș fi putut să”.

Curând, te pui pe împachetat. „Mister Right Guy e dintr-o reclamă la șampon pe care ai văzut-o în copilărie”, îți spune, în timp ce strângi bijuteriile într-o cutie cochetă care a rezistat în familie timp de patru generații. „Trăiește, iubește, dar nu pretinde că știi cum este cel mai bine să o faci”, îți strigă, în timp ce cobori scările. Se diluează toate din nou. Planuri încep să răsară de unde nici nu te-aștepți, iar el e doar o știre pe PRO TV care îți oprește pentru o clipă inima. Un ecou.

Întrevedere
Cristiana Cazacioc

Sentimentul ăla când te duci la ea pentru prima oară într-un an, îl știi? Când iți faci bagajul și refuzi să iei mai mult de un sfert din lucrurile cu care te-a văzut ultima dată. Pe drum te chinui să adormi, ca să treacă mai repede timpul. Când deschizi geamul, începi să-i simți mirosul care parcă îmbrățișează; parcă toată lumea râde cu ea, în ea, lângă ea.

O simți cu toți porii și observi ca ea nu s-a schimbat cât ai lipsit. O atingi și îți dai seama că te-a așteptat în tot timpul ăsta. Realizezi că e unica căreia te-ai dărui cu totul, fără să te uiți înapoi. Vrei să o iei în brațe pentru că este singura care nu te-a dezamăgit niciodată. Deschizi ochii și inima iți tresare mai tare ca la primul Crăciun, primul cadou, primul premiu, primul sărut, prima dată, prima iubire, primul examen, prima restanță, prima escapadă, prima țigare, prima bere.