[Mobilizăm Excelența] Băieții cu remorca

În hala unui atelier de construcții din Crevedia, la 30 de kilometri de București, în zgomot de cherestea tăiată și miros de rumeguș, o remorcă se transformă. Sprijinită în spate pe două roți mari și în față pe una mai mică, îndrăznește să ridice spre tavan o structură de metal gri, înaltă de un metru și jumătate. Urmează să fie învelită în placaj din lemn pliabil și vopsită în galben. Deocamdată, la mijloc de martie, are prinse doar câteva plăci în partea de jos, care se închid ca niște cutii cu capac.

Înarmat cu schițe, pix, ruletă și cameră foto, Alex Axinte, unul dintre cei doi arhitecți care au gândit proiectul, se interesează cum înaintează lucrările.

– Și ăsta cum face, se dă peste cap? Cum e îmbinat?

– Totul e demontabil, spune proprietarul atelierului.

– A, nu sunt prinse între ele? Eu vreau ca asta să pot s-o dau deoparte.

– Cutia cu totul? O s-o prindem cu holțșuruburi.

– Să fie independentă.

Pe hârtie, remorca arată ca un container pe roți care se poate desface, precum o cutie cu surprize, transformându-se în miniscenă, panouri, scări, mese, bănci și scaune, tot ce trebuie pentru a organiza un eveniment oriunde în capitală. În desen, pe galbenul aprins apare și un semn negru de exclamare, ca lămâia de șofer începător. Arhitecții l-au ales simbol al proiectului pentru că văd remorca drept o navă-școală în care toată lumea să experimenteze.
***
O lămâie de începător veghează și în geamul unei case cu un etaj din preajma parcului Cișmigiu, o vilă cu fațadă scorojită și interior în renovare. Aici își au sediul de câteva luni arhitecții de la studioBASAR, cei care au creat „Remorca de Cercetare și Activare”. Și-au propus să schimbe ceva în dinamica vieții din capitală prin remorca-pavilion și amenajând sediul unei biblioteci publice de cartier. Lămâia din fereastră e parte a unui set pe care l-au văzut într-un hipermarket când făceau cumpărături pentru proiect. „A, lămâia! Începător. O luăm! Perfect!” și-au zis și le-au adăugat în coș, printre scaune, papetărie, vopsea și soluție de curățat geamuri.

Alex Axinte și Cristi Borcan sunt „băieții de la studioBASAR” sau „basarii”, cum le spun mulți dintre colaboratori și apropiați, poate datorită aerului studențesc și faptului că se îmbracă deseori în blugi, hanorace și teniși, poate datorită curiozității cu care se chestionează unul pe altul, descoperind mereu lucruri noi, deși se știu de 18 ani și petrec împreună mai mult timp decât cu familia.

– Și pe șantier, când mergeam, nu eram domnul arhitect, eram: „Bă, băiatul!”, spune Alex, un tip cu ochelari, aparent introvertit, dar care prinde avânt povestindu-și ideile și proiectele.

– Când îi mai și enervai pe ăia pe-acolo, adaugă ușor rârâit Cristi, jumătatea mai înaltă a BASARului. E  cu o lună mai în vârstă ca Alex.

– Șantierul e un ring de jocuri de putere, continuă Alex. Un constructor, un diriginte…

– Ei sunt cu materiile prime: beton, fier, mănuși. Și tu vii îmbrăcat curat, cu niște foi în mână. Le zici: „Uitați, aici, liniile astea!” Și ei înnebunesc. E un conflict. Ei le văd niște foi albe, curate, așa.

– Te văd verde, prea verde.

Alex și Cristi n-au nicio problemă că li se spune „băieți”, deși nu se simt defel începători. Dimpotrivă. La 36 de ani, cred, mai în glumă, mai în serios, că au ajuns la middle age, momentul în care au acumulat suficientă experiență pentru a da ceva mai departe și, pe alocuri, pentru a încerca să schimbe sisteme pe care le consideră nefuncționale. Le place starea asta intermediară în care, colaborând cu artiști din mai multe domenii, făcând design de expoziții și intervenții în spațiul public, au clădit o fundație pentru diverse proiecte și au în același timp libertatea de a experimenta. Îi distrează că în lumea artistică sunt văzuți drept arhitecți, iar arhitecții îi numesc artiști. „Nouă ne convine, pentru că suntem în poziția asta foarte greu de definit, cu care poți să lucrezi oricum mult mai bine, ai un orizont mult mai larg.”, spune Cristi. N-are niciun dubiu însă că, oricât de împletite cu arta ar fi proiectele lor, ceea ce fac este arhitectură. „Noi asta și vrem să fim și o să fim tot timpul, arhitecți.”
***
Drumul lor spre arhitectură a început, întâmplător, în același oraș, Ploiești. Acolo au crescut amândoi, fără să se știe. Au dat la licee concurente, la matematică-fizică. Când vorbesc despre asta, se tachinează. Cad însă repede de acord că, în ciuda faptului că învățau la cele mai bune licee din oraș, școala nu le-a oferit tot ce-și doreau. Aveau ore plictisitoare, la care profesorii dictau, iar elevii trebuia să scrie, să rețină și să reproducă. Arhitectura li se părea aparte.

Alex s-a molipsit de mic de la tată, care lucra ca arhitect într-un institut de proiectare. Îl vedea și acasă desenând la planșetă, înconjurat de echere, compas, teu, lucruri pe care nu le regăsea la școală. I se părea că arhitectul are acces la o altfel de practică, la o altă lume. Plus că, față de colegi care dădeau la medicină, pe care în ultimii ani profesorii îi scoteau tot timpul la tablă, pe el îl lăsau în pace când aflau că vrea la arhitectură. Cristi, ai cărui părinți sunt economiști, nu-și mai amintește exact cum s-a hotărât să devină arhitect, spre sfârșitul clasei a X-a. Prima oară i-a spus-o unei fete pe care voia s-o impresioneze. Știe că și pe el l-a atras desenul, i se părea frumos și total diferit de școală, chiar dacă la început nu se descurca foarte bine.

S-au cunoscut la facultate în capitală. În primul an nu erau în aceeași grupă, dar mergeau acasă cu același tren. Iubitele lor, bucureștence amândouă, erau prietene vechi și asta i-a apropiat mai tare. Tot petrecând timp împreună, au început să ticluiască idei și proiecte, să se înscrie la concursuri studențești internaționale; spre exemplu trebuia să-și imagineze în ce casă ar locui astăzi pictorul Albrecht Dürer. N-au câștigat niciodată, dar le plăcea procesul. Plus că, din nou, era ceva diferit de atelierele mai rigide din facultate. „Așa încercam noi să împingem lucrurile, prin aceste concursuri”, spune Alex care, după ce a terminat cursurile, a fost trei ani preparator la universitate, apoi a renunțat. Îi plăcea să lucreze cu studenții, dar îl ucidea birocrația.

Au decis să-și facă firmă de arhitectură în 2006, în plin boom imobiliar, când un client le-a cerut să le proiecteze un bloc și aveau nevoie de o formă juridică pentru a încasa banii. „În perioada aia era arhitectul și firma. Toată lumea avea de lucru. Trebuia să știi să refuzi”, spune Alex. S-au chinuit cu numele companiei mai mult decât cu actele. Voiau să-i reprezinte, să sune bine, inclusiv în engleză, să fie ceva regional și să conțină un joc de inițiale ale numelor lor, așa cum vedeau că tind să facă arhitecții occidentali. Au ales BASAR ca o combinație între B de la Borcan (numele de familie al lui Cristi), A de la Axinte și SAR de la acronimul internațional pentru echipele de intervenție (Search and Rescue).

Li s-a părut că-i reprezintă ideea de intervenție pentru că, simțindu-se parte a unei generații în care s-au prăbușit toate ideologiile și utopiile, vedeau lumea din jur ca pe un nou început „post-cataclismic”. „În timp ce eram studenți se construia o clădire pe an, acum treci pe stradă și s-au făcut trei. Ni se părea că e un reviriment al ideii de construcții”, spune Alex. În același timp voiau să acționeze pe loc, acolo unde identificau o problemă. Le-a plăcut și că BASAR sună ca „bazar”, un concept regional care implică și ideea de multitudine, prin urmare de libertate de a experimenta.

Inițial, câștigau mai mult din proiectat construcții și lucrau în paralel la cercetare și proiecte alternative. Făceau studii despre persoane evacuate din case naționalizate sau cum folosesc orașul animalele spre deosebire de oameni (ajungând la concluzia că Bucureștiul e un habitat foarte primitor). Încercau să descopere orașul de la periferie spre centru, plecând nu de la bulevardele franțuzești, ci de la micile  manifestări zilnice care definesc capitala. „Cred că nu ne-am simțit foarte confortabil de a privi orașul de sus, de la etajul 20 și ceva, cum sunt obișnuiți și învățați arhitecții sau urbaniștii. Voiam să vedem și de la nivelul de mers pe jos, de la nivelul parterului.”, spune Cristi.

În 2008 au început să facă și intervenții în spațiul public, proiecte de arhitectură temporară. Au pornit de la ideea că domeniul public, spațiul utilitar, acaparează tot mai mult din oraș în detrimentul spațiului public, ceea ce îi și face pe mulți locuitori să se plângă de viața în capitală, și că e nevoie de locuri de interacțiune în care societatea să dezbată idei și să se schimbe. Au transformat o cabină telefonică de la Universitate într-un spațiu de ascultat povești din trecut despre această zonă, au amplasat o bancă în fața librăriei Cărturești Verona, într-un spațiu unde obișnuiau să parcheze mașini, au realizat designul Pavilionului României la Bienala de Artă de la Veneția din 2009, au amenajat curtea unei școli și un pavilion într-un parc public unde să se poată întâlni un grup de inițiativă civică, au făcut o baie publică între blocuri pentru a arăta că apa ajută oamenii dintr-o comunitate să interacționeze. Au învățat și să-și construiască singuri o parte din echipamente, cum ar fi „Cutia cu Scule”, un ansamblu de mese și bănci de lemn care poate fi transportat pe roți și folosit oriunde pentru întâlniri sau evenimente.

În timp, aceste proiecte au ajuns să-i intereseze mai mult decât proiectarea de blocuri și case, iar acum se dedică lor cu prioritate. Prin diverse finanțări reușesc să și câștige din asta, iar treptat au început să nu mai fie doar „doi băieți”. Le-au venit alături voluntari și studenți, pentru care proiectele au devenit o școală practică, una pe care Alex și Cristi au început să și-o dorească. Din 2012, când primesc invitații la festivaluri de arhitectură, cer să facă și workshopuri, nu doar să livreze o instalație. Vor să-i scoată pe studenți din laboratoare și să-i ducă pe stradă, într-o situație reală. „Ne-am dat seama că ar trebui să împărțim din ce-am învățat noi, chiar ne simțim datori”, spune Cristi. Crede că le face bine să lucreze cu mulți oameni, că altfel se interiorizează, stând mult timp singuri la birou și dezbătând lucrurile între patru ochi. Alex râde: „Știi moșii ăia din Muppets de la balcon care comentează tot timpul ce se întâmplă? Așa mi se pare că o să ajungem și noi”.

Anul trecut, în urma unui parteneriat cu Biblioteca Metropolitană București și cu ajutorul unor voluntari, au amplasat niște corpuri roșii din lemn, ca niște bănci, la intrarea într-o filială a bibliotecii din Timpuri Noi, pentru ca utilizatorii să poată citi și afară cărțile împrumutate. I-au zis „sufrageria Gârleanu”, după numele filialei, pe care l-au și scris cu litere mari, tot roșii, deasupra modulelor, ca să facă biblioteca mai vizibilă în cartier. De-aici a venit ideea de a uni o parte din interesele lor și a porni un proiect care să implice și amenajarea unui spațiu public, și o școală pentru studenți, și un vehicul mobil care să funcționeze ca platformă pentru evenimente oriunde în oraș, o „Cutie cu Scule” mai bine dotată și mai ușor de mânuit. Așa s-a născut „Remorca de Cercetare și Activare” pe care au înscris-o la programul de proiecte comunitare „Mobilizăm Excelența” și pentru realizarea căreia au primit aproape 10.000 de euro.

***
Într-una dintre primele zile mai calde și luminoase ale anului, Alex și Cristi i-au mobilizat pe membrii noului lor proiect într-o încăpere de la parterul unui bloc din cartierul Militari. Situată în spatele labirintului din Piața Veteranilor, camera e sediul unei alte filiale a Bibliotecii Metropolitane București, care a stat închisă de prin 2011, după ce bibliotecara s-a pensionat. Planurile de a transforma spațiul într-un centru cultural au rămas, deocamdată, doar pe hârtie. Alex și Cristi, alături de conducerea bibliotecii, caută acum soluții ieftine și atrăgătoare pentru a reda locul oamenilor din cartier.

Însemnele bibliotecii de pe fațada în mozaic verde a blocului și un panou care anunță atelierul de idei de amenajare pentru filiala „Gheorghe Lazăr” nu-i fac însă curioși pe locuitorii clădirii. E sâmbătă și cei mai mulți se întorc acasă cu plasele încărcate de cumpărături, fără să arunce un ochi spre ușa din dreapta. Acolo, dincolo de semnul de începător din geam (a doua lămâie din setul cumpărat de băieți), biblioteca e plină de tineri strânși câte trei-patru în jurul unor mese de lemn, înconjurați de foi cu desene colorate, discutând despre cum ar trebui să arate locul. Din când în când, un ștrengar cu fes pe cap care se joacă în fața scării se mai zgâiește la ei prin geam.

– O să fie un mare dulap din structură metalică, dintr-o parte într-alta, care va conține toate obiectele necesare, spune Cristi, înconjurat de trei fete.

Vorbește de un perete care trebuie dărâmat, de fotolii din burete incorporabile în spațiile goale din dulap, de o baie care trebuie construită și un spațiu pentru bibliotecare, „să simtă și ele că au locul lor”.

– Dar ea unde stă pe scaun și la un birou?, întreabă una dintre studente.

Cristi îi arată pe un desen niște deschideri în structura de metal către un spațiu din spate. Începe apoi să tragă niște linii paralele oblice și verticale.

– Trebuie să facem o axonometrie de mână. Cât mai simplu. Hai să ne gândim!

La altă masă se discută despre exteriorul clădirii, o gradenă care să fie montată pe lateralul blocului, până în dreptul unei sifonării, și un spațiu de socializare la bătător. La a treia masă Alex, alături de doi băieți, unul dintre ei fiind antropologul proiectului, pun la cale evenimente care să poată fi organizate înăuntru sau afară: cursuri, rezidențe, seri de lectură, cinematecă pentru o zi.

– Putem să proiectăm de aici pe piață?, îi întreabă pe cei care gândesc amenajarea spațiului din jur. Când zice „pe piață” se referă la niște containere roșiatice înalte din spatele pieței, despărțite de bibliotecă de un drum îngust.

Amenajarea filialei și redeschiderea ei sunt doar o parte din obiectivele lui Alex și Cristi. Până să ajungă aici, au organizat întâlniri cu oamenii din cartier și cu bibliotecarele de la alte filiale pentru a afla ce-și doresc și cu ce probleme se confruntă. Li s-a părut important să răspundă nevoilor lor, nu să vină doar cu un concept frumos. De la ei au strâns multe din sugestiile pe care le-au pus pe hârtie, pe care le vor discuta cu cei de la bibliotecă și plănuiesc să le pună în aplicare la început de mai, într-un atelier de construcție a mobilierului. Au încercat să-i convingă pe locatari și să se implice în activitățile propuse. „De obicei ziceau să se facă, să fie, să… Și ajungeam la întrebarea: «Bine, dar cine?». Să zicem că e gestionat de o bibliotecară. Poate ea să facă toate lucrurile astea?” Între timp au și testat câteva evenimente, cum ar fi o expoziție de fotografii despre istoria cartierului, un atelier de confecționat ornamente de Crăciun și o vizionare de documentar. „Noi, arhitecții, suntem învățați să avem foarte mare control asupra lucrurilor, dar cred că în societatea de azi arhitectul greșește pe drumul ăsta. Controlul care se referă doar la forma arhitecturală de cele mai multe ori e un control fals. Pierzi din vedere multe lucruri, inclusiv ce vor oamenii și comunitățile de oameni.”, spune Cristi. Alex o vede și ca pe o terapie „prin care am încercat să ne dezvățăm de niște reflexe profesionale și să învățăm de la utilizatori sau de la manifestările cotidiene alte lucruri, pe care în școală nu le-am învățat.”

Un alt aspect e tocmai cel al educației, prin implicarea studenților care au luat propunerile de la oameni și au venit cu idei de amenajare. Alex s-a bucurat când una dintre studente i-a spus că în urma proiectului a hotărât să-și facă lucrarea de disertație despre bibliotecile publice. Ar vrea să aducă acest tip de educație alternativă și în interiorul învățământului formal. „Noi încercăm să demonstrăm că experiențele astea de educație produc niște soluții, dau niște răspunsuri autentice, nu sunt doar niște exerciții de educație în gol.”

Pe termen scurt, Alex și Cristi cred că e greu de măsurat succesul proiectului. E nevoie de timp ca biblioteca să devină ce-și doresc ei, un centru cultural activ și un reper în comunitate. N-au nicio siguranță în acest sens și sunt OK cu asta. „Noi n-avem certitudini. Avem niște mecanisme care sperăm să ne conducă la niște rezultate pe care le-am mai testat. Ce ne interesează e ca lucrurile astea pe termen lung să se autonomizeze de noi.”, spune Alex.
***
Au trebuit să aștepte până la început de aprilie ca remorca să prindă contur și culoare. Au mers atunci amândoi să o vadă la atelier și au găsit-o odihnindu-se în curte, la soare, în aproape 30 de grade Celsius. Au desfăcut containerul galben, trăgând de panouri și scheletul metalic ca să se asigure că nu-s probleme, l-au împachetat la loc și i-au fixat remorcii numărul de înmatriculare: B 16 RCA. „Ați lucrat frumos. Mulțumim”, le-a spus Cristi muncitorilor la final.

Remorca va ieși în public prima dată la mijlocul lui mai, la evenimentul de relansare a filialei „Gheorghe Lazăr”. Biblioteca Metropolitană vrea să mai apeleze la ea pe parcursul verii, spre exemplu pentru „Ora de povești”, în cadrul căreia câte o personalitate le citește copiilor o poveste. Băieții au însă și alte planuri. „Remorca poate să se ducă să studieze maidane sau Dâmbovița sau centrale termice”, spune Alex. Își doresc să fie folosită și de alte organizații pentru evenimente comunitare și o pun la dispoziția lor fără niciun cost. Își imaginează ateliere pentru copii, dezbateri, proiecții de film, spectacole, evenimente de cartier la care oamenii să poată participa gratuit. Dacă organizații diferite ar apela la ea de 12 ori pe an, li s-ar părea fantastic.

Când au amplasat banca în fața librăriei Cărturești, cineva l-a întrebat pe Alex dacă crede că va schimba orașul cu o bancă. A zis pe loc da. „Poate nu cu o bancă, dar cu 100 sigur se va schimba ceva.” După câțiva ani, crede în continuare în asta. Poate nu cu o bibliotecă, poate nu cu o remorcă, poate nu cu una sau două lămâi de începător, dar cu 100 sigur. 100 de persoane dispuse să-și pună semnul de exclamare în parbriz sau în geam, care vor să învețe sau să-i învețe pe alții, care sunt gata să schimbe sistemul și să se avânte în trafic, așa aglomerat, șontâc și impredictibil cum e acum în București.
***
Articolul face parte dintr-o serie dedicată proiectelor de design urban și eco-inovație finanțate de programul Mobilizăm Excelența creat de Porsche România și dezvoltat împreună cu Fundația Comunitară București.