În umbra centenarului

Pe la 16 ani am descoperit plăcerea de a bate țara în lung și în lat. Am început prin liceu cu Transilvania, cu drumuri prin Sibiul încă nerestaurat, cimitire rurale de sași cu inscripții care m-au împins să învăț germana, drumeții printre cătune de moți și pădureni, fascinații de baroc și art nouveau prin orașe din Banat și Crișana, Jonapot (Bună ziua) spus cu zâmbet prin Secuime. Eram fascinat: multiculturalism, Mitteleuropa, adică tot ceea ce îi animă în mândria locală și pe mulți locuitori ai părții nord-vestice a României.

Eu veneam cu pedigree de regățean: fusesem crescut de bunicii paterni în Novacii Gorjului – ei înșiși de loc din București și Roșiori –, cu mama și toată familia ei venind din Moldova profundă, de la Rădăuți Prut, unde se pune harta în cui. Bucureștiul, cu eclectismele sale, m-a cucerit cu mult după Ardeal. Oltenia subcarpatică a rămas mereu o parte din mine.

Moldova, în schimb, care apărea în remarci ironice ale bunicii bucureștene sau în pupăturile excesiv de umede ale rudelor mamei, a rămas oarecum în umbra hărții mele afective. Abia târziu am început să o descopăr. Îmi amintesc cum, în 2007, am descins cu un grup de prieteni, inclusiv trei maghiari ardeleni, în Bucovina și Neamț, și cum s-au arătat uluiți că gospodăriile erau așa îngrijite, oamenii așa politicoși, iar albastrul de Voroneț chiar frumos (se pare că în maghiară ar fi o expresie deloc flatantă la adresa lui). Când am început să lucrez în dezvoltare urbană, am tot trecut prin zonă, pe drum spre proiectele din Republica Moldova, iar cum am făcut în paralel și cercetări pe probleme de istorie urbană și memorie culturală, am ajuns la Cernăuți la o școală de vară ucraineană pe tema frontierelor. (Moștenirile diverselor imperii fac Iașii, Cernăuțiul și Chișinăul atât de diferite, dar acelea sunt alte povești.)

Cu anii am început să reflectez în ce măsură Moldova, stereotipizată și acuzată, de la Timișoara la București, de toate relele legate de bugete naționale, politică și infiltrarea pe posturile de televiziune („numai moldovence”, spunea bunica mea sudistă), este, de fapt, o regiune necunoscută și chiar uitată. În anul Centenarului, bun prilej de a reflecta la diferențele regionale, la aspirațiile locale dincolo de povestea triumfală și unidirecțională a unei uniri necondiționate și firești, m-am întrebat ce dimensiuni are acest 2018 în Moldova. Așa că, anul ăsta, după incursiuni în Secuime, Maramureș și Banat, am spus că musai vreau să o iau pe drumurile Moldovei și să simt puțin pulsul. Cum în august trebuia să ajung lângă Suceava, la o școală de vară organizată de câțiva studenți de-ai mei, mi-am zis să o iau mai agale prin niscaiva orașe ce mă făcuseră curios în călătoriile grăbite de mai înainte. Ca să ajung la Bârlad, motorul de căutare de trenuri mi-a sugerat un drum prin Tecuci, cu o oprire de două ore la Mărășești. Ce ocazie să revăd mausoleul, unde mă opreau părinții pe drumul spre bunicii moldoveni, de data asta ca adult, și încă unul preocupat de memorie și memorializare. În drumurile acelea lungi cu mașina părinților ne opream să cumpărăm apă și toată lumea vorbea altfel, accente în gradații diferite la fiecare oprire, până ajungeam la bunicii cu pronunție uneori incomprehensibilă pentru sudismul meu lingvistic. Și acum trenul a servit ca o capsulă: am coborât la Mărășești și vorba s-a schimbat – un grup de tineri vociferau prin fața gării cu dulce accent (deși pentru ei, eu sunt cel care are accent). În plus, o sumedenie de câini deloc veseli m-au transportat în fricile copilăriei. Am trecut pe jos un pod mare peste calea ferată, peste drum, apoi marele canal de irigații dezafectat, care mi-a amintit de tata și ale lui comentarii: „Uite, a făcut Ceaușescu canalul ăsta să irige toată Moldova de sud și acum se fură tot”.

Pe drumul mare, cu bolizi șuierând, am ajuns la mausoleu. În față, mașini parcate și mormane de gunoaie. Dincolo de gard, un văr de husky, cu ochi albaștri, flămând și trist, se agita cu multe lichide la gură. „Azi e închis”, m-a anunțat un bărbat la vreo 50 de ani care a coborât din mașină când m-a văzut apropiindu-mă, „dar se poate intra”. Accentul îi e american. E plecat de 20 de ani, dar a venit vara asta să fie în România de Centenar. „L-am adus pe fiu-miu să vadă și el țara.” Aici s-a făcut Unirea, mi-a zis el, ecou al panourilor care vorbeau de sacrificii pe câmpuri de luptă contra nemților care deja preluaseră Bucureștii, de rege și administrație retrași la Iași, capitală a României în ultimii ani ai războiului. Mi-am luat la revedere de la familie, am înfruntat câinele paznic și am trecut pe lângă busturi mustăcioase de generali, întrerupte doar de Ecaterina Teodoroiu.

Mai era vreme de o plimbare prin orașul care a dat nume de țigări și bulevarde prin toată țara. Piațeta din fața gării avea bloculețe cu spații comerciale la parter, toate dezafectate, sparte. Un tânăr exasperat striga din toți rărunchii: „Băgă-mi-aș p… în Mărășești!”. M-am întrebat de ce, dar n-am îndrăznit să-i deranjez furia. Cuvintele mi-au rămas în ecou când m-am plimbat pe străzile Mărășeștilor, cu case micuțe și blocuri care nu au îmbătrânit chiar frumos. Bătrâni la un pahar și copii jucându-se. „Unde e centrul?”, întreb o doamnă. „Păi, acolo unde e biserica și e Profi.” Norii care se adunau dădeau un aer cenușiu împrejurimilor și lucrurile păreau ca în scena infamă din Bratislava din filmul EuroTrip, un stereotipic oraș industrial decăzut, cu pereți scorojiți și populație aparent frustrată. Imaginea aceea clișeu, de tranziție, cu câini, blocuri, magazine închise și un Profi ca centru, părea să hrănească un stereotip de provincie uitată, în criză, la numai cinci minute de gloriosul monument.

Lucrurile au părut foarte diferite la Tecuci, la doar douăzeci de minute distanță, dincolo de Siret. Un oraș plin de lume, de restaurante și terase, vânzoleală, comerț, tineri, multe clădiri restaurate, verde peste tot. De la gară, strada spre centru este aliniată cu case mândre, în stil neoromânesc sau academist francez, cu grădini înfrunzite. Agale, o tânără brunetă îi prezenta în italiană bărbatului cu care se ținea de mână parcul mare, curat și îngrijit. Prin centru am văzut și străzi cu clădiri comerciale cu ușa în stradă, pe model evreiesc, cum erau cândva în mai toate târgurile moldovenești, până la marea sistematizare din anii 1970–1980. Sunt și străzi adiacente cu blocuri sau cu case aruncate care-încotro, în unghiuri câș, iar din când in când, case noi, făloase. „Nu sunt ale celor ce lucrează în Italia”, m-a asigurat Teo, un bărbat de vreo 35 de ani, cu care am pornit o discuție prin centru. Nu, ăștia sunt banii celor care au rămas și care au diverse afaceri. „Da, Tecuciul este prosper, merg încă lucrurile”, mi-a povestit Teo de fabrici care merg destul de bine, de la celebrul muștar, la făbricuțe de confecții. Tecuciul, cu 30.000 de locuitori, polarizează o întreagă regiune rurală cu o mare producție agricolă: lângă oraș este Matca, capitala neoficială a legumelor în România.

Orașul abundă în semne legate de Centenar. Una dintre străzile principale se numește chiar 1 Decembrie 1918, iar în biserica mare, printre icoane și cărți de autori ruși despre bunacuviință a tinerelor fete, un poster amalgama 1859 și 1918 ca „Unirea principatelor române”. În parcul central, lângă o tablă de șah ce îmi amintea de orașele din fosta Iugoslavie, o expoziție în foișorul central marca centenarul, cu imagini de la Cernăuți, de la Sfatul Țării din Chișinău și adunarea de la Alba Iulia. Un alt panou istoric din parc amintea și că Tecuciul a jucat un rol cheie în „dejucarea planurilor antiunioniste” din 1859. Simpla mențiune a deschis, pentru mine, întrebarea: cât se știe și se vorbește despre mișcările de a ține Moldova și Țara Românească separate în secolul XIX? Istoria unirilor este văzută într-o înlănțuire aproape firească, provincie după provincie alipită. M-am întrebat însă cât de mulți cititori ai panoului își pun și ei întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă mișcarea unionistă nu izbutea în 1859 și primul pas către 1918 n-ar fi fost făcut? Istoria contrafactuală îi face însă pe mulți să strâmbe din nas. Dar întrebarea este validă, iar în cercurile intelectuale de la Iași se pune. Nu doar la Cluj sunt pamflete cu „M-am săturat de România”, care problematizează unirea regiunilor. Și, chiar dacă întrebările Ardealului sunt mai vizibile, nu înseamnă că ele nu apar și în Moldova.

M-am dus și la muzeul orașului, aflat într-un mini palat de secol XIX, proaspăt restaurat cu bani europeni. Exponatele sunt însă în înșiruirea clasică a muzeelor românești, ulcele, monede, cu texte minimale. Am întrebat-o pe doamna care lucrează la muzeu dacă în plan există o expoziție cu istoria urbană a Tecuciului. „Nu ne-am gândit la asta.” Am pornit o discuție despre mândria locală. Citisem că acum 100 de ani a jucat un rol important în război: populația i s-a dublat odată cu sosirea refugiaților din Muntenia aflată sub ocupație germană. Tot aici s-ar fi pregătit ofensiva de la Mărășești. Este baștina scriitorilor Calistrat Hogaș și Hortensia Papadat-Bengescu. O amică din București îmi povestea cum bunica ei tătăroaică mergea cu trăsura la Tecuci ca să bea sirop; la Tecuci, „orașul trandafirilor”, era viață dulce. De tătari nu mai știu nimic, dar ce se știe e că orașul și-a pierdut populația evreiască, dar are încă o minoritate însemnată de romi. Economia – o merge ea bine datorită industriei alimentare –, dar nu sunt perspective în alte domenii, mi-a spus doamna, mărturisind că ea și-a sfătuit băiatul să plece din oraș și să-și facă o viață la București sau la Iași. Pe de altă parte, era impresionată că un tânăr întors de la Londra, care acum locuia între București și Tecuciul natal, făcea cursuri de engleză cu pensionari. „E frumos la noi”, mi-a spus doamna, „orașul nu a fost demolat, ca în alte părți”.

*

Bârladul, în schimb, a fost aproape complet transformat în perioada socialistă. Peisajul său este eminamente unul al modernizării urbane din socialism, cu blocuri nu numai în cartierele mai noi, ci și în zona centrală, remodelată. Imaginea Bârladului de azi ține de sistematizarea care a cuprins mai toată Moldova urbană. Prin anii 1970–1980, primari și arhitecți din țară se băteau pe fonduri de modernizare. Ceaușescu este adesea blamat pentru asta, dar sunt ignorați factorii locali, care rămân o cheie a acestei povești nespuse a modernizării orașelor noastre. Orașele unde membrii de partid aveau relații bune cu cei de la centru beneficiau de bugete mari pentru remodelare, iar altele – unde exista rezistență locală sau unde șefii de partid erau în umbră –, fie răsuflau ușurate, fie rămâneau frustrate că nu se pot reconstrui în manieră socialistă.

Poate nicăieri nu a fost remodelarea mai pregnantă decât în Moldova, unde centrul vechi a fost ras în majoritatea orașelor, de la cele reședință de județ, precum Bacăul, la orașe mai mici, precum Fălticeni sau Târgu Frumos. Avântul pentru o „imagine modernă”, proprie „omului nou”, a adus nu modernism à la Le Corbusier, ci experimente postmoderne în arhitectură, cu blocuri de patru etaje cu balconașe, colonade și uneori și cu acoperișuri de țiglă.

 Se vorbea și de un specific național, cu elemente decorative de „tradiție țărănească”, dar adesea soluțiile erau similare de la un loc la altul. Ideea era de a îmbrățișa creșterea demografică și de a da o față demnă de noul socialism multilateral dezvoltat. Ceea ce se demola era adesea descris ca vestigii ale orașului burghez (mai ales în sud), dar și ca o eradicare a unui fond construit considerat sărăcăcios, insalubru (mai ales în Moldova). Se eliminau casele vechi, cu curte, centrele comerciale cu tipologia „evreiască”, casele cu prăvălii la stradă. Orașele Moldovei în 1980 pierduseră nu numai evreii (care reprezentau prin 1930 mai mult de o treime din populația Bacăului, Botoșanilor sau Vasluiului), dar și arhitectura asociată lor: casele negustorești, sinagogile demolate sau ascunse după blocuri.

Au rezultat niște orașe uniformizate de blocuri și piețe administrative. Pentru tinerii post-decembriști este deci ușor să prefere Brăila nedemolată sau un oraș „vechi” din Ardeal, orașelor Moldovei, care par monotone și anistorice, deci mai puțin propice unei „mândrii locale” sau unei admirații venite dintr-o percepută frumusețe a orașului.

Cinematografia lui Porumboiu prezintă Vasluiul ca orașul post-socialist prototip, cu piața centrală înconjurată de Prefectura socialistă, post-modernă, cu blocuri și ciorbe care se sorb încet. „Spiritul locului” s-a transformat radical în Moldova, poate mai mult decât în orice regiune din țară, orașele fiind remodelate de socialism, și social-demografic, și arhitectural. Tecuciul rămâne o excepție, dar Bârladul se înscrie în trend, cu un centru remodelat aproape în totalitate.

Bârladul este un shrinking city: de la 77.000 de locuitori în 1992, a coborât sub 55.000 după 2011, o scădere de 30%. Primul lucru pe care îl vezi în gară e puzderia de semne anunțând Bursa locurilor de muncă cu relocare în zona de vest a României. Apăsătoarele semne te fac să te simți într-o periferie uitată, unde singura scăpare e să mergi în Vestul El Dorado. Mă gândesc la toate poveștile din trenul Iași-Timișoara pe care îl luam pe vremuri, când bănățeni de o generație sau alta îmi spuneau cum s-a umplut vestul de moldoveni care luau trenul acela și veneau să caute de muncă. „Vinituri”. Se pare că e un nou val, de data asta cu relocări aranjate, transplanturi directe. Chirurgical.

La magazinul din gara Bârlad, o doamnă mi s-a plâns că din februarie caută vânzător. S-au interesat câțiva, dar n-a avut pe cine angaja. „Le place doar să stea pe ajutoare sociale.” Dar, după cum am aflat de la alți bârlădeni mai târziu, salariile sunt așa de mici în oraș, că oamenii nu se îngrămădesc la slujbe. Bârladul abundă de semne de căutat vânzători, ospătari, dar și de bannere care anunță „cele mai mici prețuri din România”. Orașul low-cost are însă un muzeu impunător (o angajată mi l-a descris ca al doilea sau al treilea ca importanță din România), un teatru, o primărie art-decó și multe povești despre trecutul său glorios de reședință de județ, uzurpat după 1968 de Vaslui, un oraș mai mic (de unde și o frustrare locală). Mai are povești despre scriitori și protipendadă (George Călinescu îl numea „Weimarul României”) sau despre fabrica Rulmentul și puterea sa industrială în socialism. (Astăzi Rulmentul funcționează la o scară mult redusă.) Smaranda, plecată de mulți ani din Bârlad și întorcându-se să mai aprindă lumânări bunicilor, mi-a povestit cum tatăl ei, inginer la Rulmentul, a tot fost trimis de proprietarii turci care au preluat fabrica prin diverse părți, până când a ajuns să se mute undeva în Texas. „Orașul ăsta moare, în curând nu o să mai rămână nimic”, a oftat ea.

În centrul Bârladului, doi tineri încercau să convingă trecătorii să semneze pentru inițiativa USR Fără Penali în funcții publice. „Aici e greu”, mi-a spus unul dintre ei. „Eu studiez la Iași, unde oamenii sunt mai informați, dar aici, acasă, lumea e cumva mai ușor de manipulat.” Bârladul nu este însă străin de inițiative civice. Acum nu mulți ani, vuia de activiștii anti gaze de șist, ai locului și de departe. Iar un proiect educațional pornit în 2012 de o echipă originară din oraș a făcut un atelier de film pentru liceeni, „Primul meu film documentar”, care se desfășoară încă în toată țara.

Am stat de vorbă mai pe îndelete despre implicare civică la Bârlad cu Fabian Tănase, un tânăr care a inițiat un program pentru copii din medii defavorizate. El însuși beneficiarul unui program educațional al unei fundații care sponsorizase un grup de tineri romi să înființeze un taraf, Fabian și colegii lui au mers în locuințele sociale de la marginea orașului, unde au găsit, din două sute de locuitori, vreo optzeci de copii. Au făcut un program tip afterschool, lecții cu copii, o piesă de teatru. Fabian admira copiii, „erau tare isteți”, dar părinții – destul de reticenți. În timpul ăsta a făcut Facultatea de Drept și a decis să fie polițist, ca să lucreze mai mult în comunitate. Este singurul din grupul inițial care s-a întors în Bârlad.

Fabian recunoaște că Moldova se simte uitată. Pentru el, ca pentru alți moldoveni cu care am povestit de-a lungul anilor, cel mai clar indiciu este lipsa acțiunilor concrete pentru construcția de autostrăzi. În anii ’90, nu puțini ardeleni spuneau că ei plătesc impozite, iar Moldova are drumuri bune. Acum, drumurile sunt motivul frustrării inverse: în regiune se vorbește mult de faptul că autostrada preconizată să unească Transilvania de Moldova a fost scoasă de vreo 10 ani dintre priorități și a rămas la stadiul de idee. Nemulțumirile cresc: lipsa autostrăzii duce la periferizarea continuă a Moldovei, care nu se leagă de Europa prin infrastructură modernă, deci pierde potențiale investiții. Lipsa autostrăzii devine din ce în ce mai mult un simbol al nepăsării României față de provincia sa estică.

Am vorbit cu Fabian despre diferențe regionale, despre cum moldovenii sunt bombăniți și dinspre Ardeal și Banat, și dinspre sud și București. El spune că știe asta și că, la capătul invers al relației, moldovenii spun despre bucureșteni că sunt „fandosiți” și se uită în jos la restul țării. Reflectând împreună la felul în care România s-a centralizat și nu a abordat diversitatea fiecărei regiuni, Fabian mi-a spus că, chiar dacă „e vina noastră că nu am știut să administrăm asta”, Unirea rămâne în sine ceva eminamente bun. „Este întotdeauna bine să lucrezi împreună și a venit într-un moment istoric cât se poate de bun.”

*

Dincolo de dealuri verzi, porumb înecat prin viituri, Vasluiul cinematografic, vii și sate cu case mici, colorate, se află Iașii. Unirea este peste tot pe străzile Iașilor. Bannere imense pe case și blocuri prezintă Iașiul ca pe o capitală a unirii. Un bar pe strada Ștefan cel Mare anunță cu luminițe că „România s-a născut la Iași”. Pe pietonalul Lăpușneanu, un semn imens spune și că Iașiul este „capitala renașterii naționale”, dar și că acolo fusese Cinema Trianon (denumit posibil după palatul parizian, și nu după tratatul de pace, m-am gândit, dar interesantă juxtapunere). Iar în Piața Unirii, pe un banner pe blocul central scria „Iași, capitala care unește”.

Iașiul este un oraș energic și cu mult farmec. Față de ultima dată când am fost aici, în 2010, bulevardul Ștefan cel Mare a devenit pietonal, Palatul Culturii a fost renovat, există o expoziție temporară pe tema mari oameni din toate provinciile, au apărut complexul Palas (un mega-mall cu parc privat!) și o puzderie de restaurante frecventate de oameni bine îmbrăcați. Au apărut spații cool, precum o cafenea-bar care sprijină arta locală în clădirea fostei Securități sau Cuib, un bistro preocupat de consum responsabil și hrană de la producători locali. Toate indică fața dinamică a Iașiului. Dar, după cum mi-a spus Marian, șoferul de taxi, dezvoltarea nu atinge decât anumite segmente ale populației. „Ar mai trebui niște fabrici, cum au făcut la Cluj”, locuri de muncă și salarii mai mari. Pentru aceeași muncă, de muncitor, la București poți avea salariu de două ori mai mare, știe Marian.

Am vorbit și cu Mihaela, o doamnă de vreo 45 de ani, care lucrează pentru o fundație ce acordă îngrijiri bătrânilor imobilizați la domiciliu și copiilor din medii defavorizate. De dimineață până seara, Mihaela lucrează cu copiii, apoi merge acasă și vorbește cu fiica ei, stabilită în Cipru. Vorbim despre viața la Iași, despre familiile despărțite de migrația adulților, dar și despre Moldova în cadrul României. Poate că Moldova este neglijată, admite ea. Poate că oamenii din restul țării critică Moldova pentru că „este o zonă care nu e la fel de implicată politic”, cu mai puține proteste și mai multă ascultare de guvernul actual. „Mă întreb dacă greșesc că nu-mi vine să deschid televizorul seara să văd ce se mai întâmplă, că nu îmi pasă de politică”, mi-a spus Mihaela.

La 26 de ani, Bogdan e interesat să carteze tocmai inițiativele civice locale. L-am găsit îngrijorat de mai multe lucruri în peisajul Iașiului, de la tineretul studențesc care demonizează electoratul PSD, la conservatorismul care domină orașul. Când i-am vorbit de Iași ca de un oraș frumos, în care mereu găsești ceva ascuns după blocuri, mi-a retezat-o rapid: „Da, biserici”. Admite că în Moldova lipsește mândria locală din alte regiuni. Și că tocmai în lipsa acestui local pride apare, în anumite segmente, un naționalism alt right, zice el, pe care încearcă să-l înțeleagă. M-a făcut să mă gândesc la rolul Moldovei și al Iașilor în construirea mișcării legionare. În Iașii de acum o sută de ani, deja cu un complex de periferizare prin pierderea rolului de capitală în favoarea Bucureștiului și afundarea într-o Românie și mai mare, existau discursuri puternice despre „invazia evreilor” în orașele Moldovei (în Iași erau la un moment dat 50% locuitori evrei), cu sărăcie mare și crescândă în rândul populației urbane. Curentele de extremă dreaptă au avut ceva recepție în zonă, cu explozie în pogromul de la Iași. Condițiile de azi sunt diferite și, spre deosebire de multe alte zone din Europa, lipsește un element de migrație/diversitate etnico-religioasă semnificativă; dar periferizarea, chiar simbolică, pauperizarea și prăpăstiile sociale crescânde n-au fost niciodată vești bune.

*

Am părăsit Iașiul, cucerit ca de fiecare dată de atmosfera orașului, iar două ore de tren mai la nord-vest, am ajuns la Gara Burdujeni, gara centrală a Sucevei. Aproape în Bucovina. Impunătoarea construcție de cărămidă e inspirată de cea din orașul elvețian Fribourg și e atât de impresionantă pentru că Regatul României, care a construit-o la sfârșit de secol XIX, voia sa răspundă Gării Ițcani, făcută de habsburgi pentru Suceava, pe atunci în administrarea Imperiului. Suceava de azi are câteva clădiri din perioada habsburgică, ceva biserici din perioada veche moldovenească, dar este dominată de sistematizarea socialistă. Totuși, deși e uniformizată și seamănă cu multe reședințe de județ din Moldova, este mândră de bucovinismele sale. Pe un bloc, un graffiti cu „Comando Bukowina” m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva e o nostalgie habsburgică (Bukowina este scrierea din acea perioadă), dar am aflat că aparține unui grup de ultrași ai echipei de Liga a III-a, Foresta Suceava. La câteva sute de metri, ceasul de pe prefectura habsburgică număra 125 de zile până la „Centenarul Unirii cu Țara”.

La Muzeul Bucovinei, proaspăt renovat, am prins vernisajul unei expoziții realizate de Institutul Ceh, Cehoslovacia 1918/1968, comemorând atât crearea statului cehoslovac în 1918, cât și Primăvara de la Praga. Interesant context: Bucovina a fost tot parte a Austriei, ca și Cehia, care a intrat într-o altă uniune în 1918, cea cehoslovacă, dar care nu a rezistat 100 de ani. Aș fi vrut să vorbesc cu niște localnici despre expoziție, dar era timpul să mă întâlnesc cu Bogdan, gazda școlii de vară de la Berchișești.

Satul se află la marginea Bucovinei istorice. Deși are ceva case mai betonate, majoritatea sunt în stilul tradițional, cu pridvor și lemn abundent, cu șuri care se întrec în modele decorative sculptate. Școala de vară, la a doua ediție, își propunea să aducă tineri din toate părțile țării, un grup interdisciplinar, care să decidă ce teme să discute. Autonomie, self-sufficiency, un fel de comună de dezbateri, pe care ei o numesc share the knowledge. Anul trecut a fost în Ardeal, lângă Orăștie, anul acesta la Berchișești, Suceava, satul de origine al lui Bogdan. Eu am făcut două mini-ateliere, pe memorie colectivă (în care am discutat despre cum se raportează România la trecut) și unul pe Centenar, ce înseamnă anul 2018 pentru ei și în ce măsură e un an de vorbit și despre trecut, și despre viitor.

Unul dintre participanți, bucovinean, a mărturisit că el de fapt nu prea știe ce se sărbătorește în 2018. Era unul din cei mai citiți în ale filosofiei și foarte curios. Dar a deschis o cutie a Pandorei. După ceva discuții, Centenarul, laitmotivul anului, era pentru ei ceva extrem de vag. Și m-am gândit că ce a lipsit total anul acesta a fost o arenă în care să se discute exact asta: despre ce vorbim, de fapt? Și ce înseamnă centenarul, în contextul vremii, cu provocările de azi, naționalism și înțelegerea diferită pentru regiunile diverse ale țării?

În ultima zi, participanții au donat cărți pentru biblioteca școlii din sat și au cumpărat rechizite și alimente pentru familii nevoiașe. Școala de vară făcută de la zero de studenții participanți m-a făcut să mă gândesc la toate inițiativele întâlnite pe drumul parcurs prin Moldova. Dincolo de universități și instituții, studenții și-au organizat un cadru de discuții, finanțe, programe sociale. A funcționat ca o comună, un vis de libertarianism de stânga, pentru a suplini ceea ce educația universitară nu face. Este un semn pentru ceea ce se întâmplă de câteva decenii în România, un ecou al teoriei contra-publicului: dacă statul și instituțiile sale sunt departe, dezinteresate sau eșuează, inițiative civice apar în loc. Efervescența lor este de lăudat, dar pune fundamental întrebarea: în ce măsură sunt doar bandaje pentru niște probleme structurale majore? Traversatul acesta prin Moldova aduce în prim plan faptul că oamenii jinduiesc statul. Dorința de autostradă este, de fapt, dorința ca statul să le dea atenție, că România nu e doar la București sau la Cluj. Unul dintre antropologii mei preferați, Stef Jansen, discuta despre „jinduirea către stat”, în contrast cu tendința antropologiei de a susține tacit libertarianismul de stânga, rezistența anti-stat. Statul modern, nu numai cel de doctrină socialistă, este, într-adevăr, cel care are proiecte de modernizare care uniformizează diferențele, susține narative istorice ce elimină experiența locală, sistematizează orașele, demolează casele. Dar statul contemporan român, deși criticat pentru corupție, incompetență, lipsa coeziunii teritoriale, este dorit în teritoriu. Revenind la ce spunea Fabian, unirea înseamnă putere dacă ea înseamnă coeziune, solidaritate socială și regională.

Călătoria aceasta prin Moldova m-a reîndrăgostit de oamenii ei, de umorul cald, de lipsa aroganței aceleia identitar-culturale care mă deranjează din ce în ce mai mult la Europa Centrală de dincolo de Carpați. Dar mi-a confirmat îngrijorarea legată de efectele periferizării în mentalul colectiv, manifestată prin erodarea coeziunii, dar și prin ceea ce menționa Bogdan: lipsa mândriei locale și a perspectivelor de viitor sunt compensate de un conservatorism naționalist-religios.

M-am întors din Moldova traversând-o de la nord la sud, ascultând diverse cântece auzite pe drum. După o zi aveam să fiu în vest, unde se relochează bârlădenii. Pe fundalul muzicilor ascultate, comentarii variate pe YouTube lansau invective asupra altor regiuni. Un cântec despre Iași avea în subsol o diatribă împotriva Bucureștiului abject și haotic, „care nu merită să fie capitală”, iar alte postări, ale căror autori se dădeau ca fiind din Ardeal, spuneau că nu poți compara orașe „valoroase”, ca Sibiul sau Clujul, cu Bârladul sau altele din Moldova, „fără istorie, doar cu blocuri”. „Fără civilizație.”

Mesajele, ca multe altele de zece ani încoace, mi-au amintit de rafalele vitriolice pe care le-am găsit când cercetam fosta Iugoslavie. Moldova apare astfel ca periferia orientală a României, cu ecouri de construcție a unui alter-ego, alterizat la greu. Închistați în stereotipuri regionale, oamenii comunică online cu astfel de formule tipizate și adâncesc prăpăstii simbolice și orientalisme. Clișeele legate de sărăcie, atitudini conservatoare, votul politic, „regiune care ține țara în loc”, „non-Mitteleuropa” îmi amintesc dureros de mult de fosta Iugoslavie de anii 1980, când se problematiza acut uniunea, plata taxelor pentru regiunile de sud, pe considerente de autonomie economică, dar și culturalist-esențialiste. Părțile ex-habsburgice, precum Slovenia și Croația, nu erau prea încântate să trăiască cu semenii lor balcanici, otomani, prăfuiți. Coincidența face ca, tot pe 1 decembrie 1918, să se fi proclamat la Belgrad noul stat al sârbilor, croaților și slovenilor, redenumit mai târziu Iugoslavia.

Mă îndoiesc că această aniversare dublă – și traiectoriile atât de diferite – apar în discuția centenarului nostru. Prilej de reflecție.

Dar asta e deja o altă poveste.