[Monștri.] Mini-povești de iubire

NOTA: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte, am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri și am încurajat cititorii să trimită poveștile lor. Trimite-ți și tu povestea folosind formularul de mai jos.

Ediția a zecea vine cu mini-povești scrise de câțiva oameni din echipa Monștri., un film românesc care tratează cu sensibilitate un moment delicat din viața unui cuplu. Monștri. a avut premiera națională la TIFF 2019, iar din 27 septembrie va intra în cinematografele din toată țara.

Citește toate mini-poveștile la tag-ul iubire.

Audrey
Marius Olteanu (regizor și scenarist Monștri.)

Nu mi-au plăcut niciodată duminicile. Iar asta nu părea să fie diferită de celelalte. Sentimentul ăla că la fiecare respirație mai bate un clopot, că ușile se închid pentru ultima dată. Am deschis întâi doar ochiul stâng, iar pe celălalt l-am ținut ascuns în pernă; i-am mai dat o șansă. Lumina rece, de toamnă care își trăiește ultimele zile, intra cuțit printre draperii.

M-am întors pe partea cealaltă, închis ermetic ca o conservă. Mâna s-a întins către telefon, din reflexul celorlalte șase zile. Câteva mesaje, nimic important. Câteva bune dimineți la schimb, pretinzându-mă încă prezent. Nici măcar gândul că aș putea abandona corpul în pat toată ziua nu îl făcea să fie mai ușor. Am spălat dinții evitând oglinda, am apăsat mai tare pe canini, mi-am închipuit cum ar fi dacă m-aș face o pastă și aș aluneca pe rând prin fiecare dintre găurile scurgerii de chiuvetă. Veselia cu care apa reușea să facă asta mi se părea antipatică.

Am ieșit din baie închizând ușa și m-am oprit pe hol, în acest spațiu al lui niciunde, incapabil să mă mai pun cu legile fizicii. Un om fără umbră prins între trei uși și câteva trepte. Am încercat un inventar al lucrurilor pe care mi-ar plăcea să le fac într-o zi de duminică. Cursorul minții mele clipea prost și insistent pe o pagină goală. Am coborât exact șapte trepte. Lemnul rece, lăcuit, se lipea de tălpi ca un soclu. M-am oprit înainte să ajung jos, față în față cu o pereche de adidași verzi cu șireturi albe. “Hai, măi, nu-mi mai linge gleznele! Cu cât mă lași în pace, cu atât o să ieșim mai repede afară, bine?! Nu mă mai linge!!”.

Am ascultat și ce a ajuns la mine a fost liniștea urechilor a 1000 de surzi. Oare de ce afară se aude cum e aici înăuntru? Cuțitul se tocise deja când m-am întrebat dacă am închis toate geamurile. Am urcat la loc în cameră, m-am așezat în pat și am așteptat să se facă luni. Luni e întotdeauna mai bine.

Marți, 13.
Judith State (Dana din Monștri.)

Te-am auzit prima dată cântând la pian când aveam 13 ani, la puțin timp după ce te-am cunoscut. Te văd și acum în sala mică de la parter, după ore, aplecat ușor, cu ochii închiși, deasupra clapelor, cu părul lung, auriu, suspendat deasupra lor, nemișcat. Cred că nu mai văzusem și auzisem niciodată ceva atât de frumos, întâmplându-se atât de aproape de mine. Nu am respirat.

Țineam în secret o poză cu tine din tabără mereu aproape și mergeam în fiecare joi la filarmonică doar ca să mă uit la tine ascultând concertele. În secret, pentru că eu ascultam Michael Jackson și tu rock, nu se putea să îți placă de mine – mă gândeam eu – mai mult decât de o prietenă. Și mă bucuram de fiecare dată când plecam împreună de la școală, când veneai să mă iei de la cămin, când lipsea Ana-Maria și te mutai cu mine în bancă, sau când mă chemai pe mine în pauză să fumăm o țigară în curtea școlii.

„Semeni cu un personaj de desene animate manga!”, mi-ai spus odată când tu plecai spre casă și eu spre cămin, după ore. A rămas unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată, pentru că simt și acum bucuria timidă cu care ai spus cuvintele astea și îți văd ochii zâmbind a bunătate și blândețe. Și sunt cea mai fericită că scriu aceste rânduri acum și că tu ești lângă mine, pe canapea, compunând muzică pentru spectacolul nostru. 

Vitrina
Cristian Popa (Andrei din Monștri.)

O șuviță subțire i se lipise de frunte. Alergase să mă prindă din urmă și acum, respirând greu și vorbind sacadat – de câte ori râsesem de felul ei de a vorbi, accentuând greșit anumite cuvinte, la ea miROS era MIros, EfoRIE era EFOrie – și schimbând brusc ideile, îmi spunea cum trecusem pe lângă ea, că mă strigase, că îi dădusem impresia că o văzusem de departe și că, ajuns lângă ea, mă uitasem în vitrina farmaciei, ca și cum voiam să o evit. 

„Mai ești supărat pe mine? Doar a trecut atâta timp?”

„Nu, deloc, nu te-am observat, eram cu ale mele”, și nu știu ce am mai bâiguit, și ea deja se apucase să-mi povestească de vacanța din Sardinia, cu soțul ei, cum nu se mișcase de pe plajă trei săptămâni, făcuse insolație, îi era rău, dureri de cap și vărsături, dar ea continua să vină în fiecare dimineață și să asculte valurile de sub o umbrelă, așa cum făceam noi cândva – „hai să vedem cine sesizează primul o schimbare în zgomotul ăsta monoton cu care se lovesc de mal”.

Trecuseră mulți ani și ea povestea râzând toate astea, și eu eram cu ale mele, mă gândeam că din toata viața mea cu ea, din perioada aia nebună, eu nu-mi mai aduc aminte mare lucru, ca și cum ai rupe o carte în mii de bucăți, și apoi ai ridica de pe covor câteva fâșii din paginile rupte, și așa încerci, doar cu ele, să recompui povestea. 

„Trebuie să plec, sunt așteptat”, am spus, dar nu mă aștepta nimeni, și ea m-a îmbrățișat, un pic mai lung decât mă gândisem eu că va fi îmbrățișarea noastră de rămas bun, apoi am plecat spre locul unde nu mă așteaptă nimeni, întrebându-mă dacă mai are mersul ăla, ca un șchiopătat, puțin adus de șold, de care făceam mișto cândva, dar am renunțat să mai întorc capul.

Salt
Gabriel Răuță (vecinul Popescu din Monștri.)

Te-am visat de multe ori înainte să te întâlnesc.

Munte. Urcam pe poteci șerpuitoare printr-o pădure de brazi și ajungeam cumva sus, la marginea acestei păduri. Și de acolo, din înălțimi, mă uitam în vale și descopeream un tărâm care-ți tăia respirația. Minunat de verde, scăldat în soare și liniște. Iar acolo unde nu mai puteam cuprinde cu privirea, jos de tot, probabil la o distanță de kilometri buni, întrezăream ceva ca un mic turn, ceva din piatră, nu-mi dădeam seama bine ce era.

Îmi doream brusc să ajung acolo. Și cu nerabdare mă agățam (sărind așa, pe loc) de vârful unuia dintre brazii de lânga mine și îmi luam avânt ținându-ma de vârful lui și m-aruncam în valea aia. Și bradul din vis se alungea și se încovoia și, în câteva secunde, mă lăsa pe pământ (ca o pasare care scapă ceva din cioc foarte aproape de sol) exact în locul în care îmi dorisem să ajung. Eram fascinat.

Mă apropiam de construcția aia. Era zidită din pietre de râu foarte mari și arăta într-adevar ca un miniturn de fort cu un acoperiș conic. Și avea o arcadă prin care puteai intra ca într-un tunel cu ferestre. Treceam dintr-un capăt în celălalt și apoi ieșeam din nou în soare, la tine. 

Astăzi, pentru că l-am exersat în vis, fac de-adevăratelea saltul către tine. Distanța nu se pune atâta vreme cât iubirea noastră are soare. Soare si piper. 

Ține ochii închiși
Luchian Ciobanu (director de imagine Monștri.)

Viețile noastre s-au despărțit la un moment dat pe nesimțite și au continuat să șerpuiască vreme de mai bine de douăzeci de ani, precum niște poteci înguste de munte, urcând pe versanți diferiți, de unde se mai pot zări una pe cealaltă câteodată, pentru scurt timp, dar fără a se mai întâlni vreodată.

Începuturile au fost altfel: eram nedespărțiți. Fiecare clipă ne găsea împreună. Eu eram cel care punea milioane de întrebări și ea îmi răspundea de fiecare dată cu același ton egal, calm, al unui om mare ce părea să aibă tot timpul răspunsuri. Priveam cu uimire și admirație cum biruia de fiecare dată în luptele pe care eu le pierdeam cu tot ce însemna nasturi, fermoare sau șireturi, temându-mă că eu nu voi putea face niciodată astfel de lucruri cu mâinile.

Într-o după-amiază de iarnă, când m-a luat de la grădiniță, am descoperit că afară nu doar ninsese, ci că orice urmă de nor dispăruse de pe cer ca și cum n-ar fi fost vreodată acolo. Ca și cum cineva avusese ideea să ne surprindă așternând, pe nesimțite, un strat gros de zăpadă peste tot orașul. Soarele strălucea ca într-o zi de vară, fără să-i pese că tot albul din jur răspândea milioane de ace care-mi înțepau privirea, făcându-mă să lăcrimez de durere. Bine, dar cum să merg fără să văd? Și cum ajungem acasă?

În timp ce mă gândeam că nu există nicio scăpare am auzit: „Ține ochii închiși și ia-mă de mână!” Nu vreau să-mi recunosc, dar îmi e dor de sora mea.