„Toată lumea zâmbește aici. În afară de români”

Sectoare cheie ale economiilor europene depind de lucrătorii mobili din interiorul Uniunii și din afara ei. Această documentare e parte dintr-un proiect ce combină jurnalismul de date, narativ și de investigație pentru a studia fenomenul migrației muncii în vreme de pandemie, prin cartografierea focarelor ce afectează industriile europene. Citește și despre sindicaliștii români din Marea Britanie care încearcă să împiedice reducerea masivă a veniturilor muncitorilor din cauza pandemiei și despre ce rămâne într-un oraș care pare că-și împinge locuitorii afară.

Nota autorilor: Numele Adrian Bucur, Andrei Amariei, George Popa și Mihaela Bălan sunt fictive. Din cauza prevederilor referitoare la folosirea informațiilor confidențiale din contractele pe care le-au semnat, muncitorii cu care am discutat pentru acest articol doresc să rămână anonimi. Aceștia se tem să nu aibă probleme cu reprezentanții fostului (sau, după caz, actualului) angajator.

---

În iunie 2020, peste 1.000 de muncitori din cel mai mare abator al Germaniei, aflat în Rheda-Wiedenbrück (landul Renania de Nord-Westfalia), au fost infectați cu COVID-19. Majoritatea angajaților erau străini, iar dintre străini cei mai mulți erau români.

Am ținut legătura cu câțiva dintre ei, pe măsură ce pandemia le transforma viețile: sute de români au fost ținuți închiși luni de zile de administrația locală în locuințele supraaglomerate în care erau cazați, iar mulți s-au întors în țară, dezamăgiți.

Însă nici înainte de pandemie nu le era mult mai bine. Dezastrul adus de coronavirus doar a evidențiat condițiile în care aceștia trebuiau să lucreze și să trăiască, astfel că, proprietarul fabricii, compania Tönnies, a devenit ținta unora din cele mai severe critici din istoria acestei industrii (Mai multe despre acest subiect, aici, aici și aici).

De atunci, autoritățile germane au propus o lege menită să garanteze mai multe drepturi acestor muncitori. I-ar putea ajuta cu adevărat această criză pe migranți să fie tratați mai bine de angajatori?

Capăt de linie pentru 25.000 de porci pe zi

Când porcii sosesc cu camionul la cel mai mare abator Tönnies, muncitorii îi mână pe un culoar deschis și umed. Animalele sunt anesteziate cu dioxid de carbon și își pierd cunoștința, apoi muncitorii le scurg sângele din artera principală până le ucid. Taie apoi carcasele în jumătăți și le atârnă de câte un cârlig. Apoi le curăță de piele și taie carnea de pe oase. În fiecare zi, până la 25.000 de porci intră pe această linie de producție, la finalul căreia se transformă în bucăți de carne roșiatică, așezate sub folia unor caserole.

În 2016, când Adrian Bucur a ajuns în Germania, imediat după ce terminase liceul în Arad, a început să lucreze în „frigider”, unde desprindea carnea de pe oase. Sute de kilograme de carne și oase îi treceau în fiecare zi prin mâini. A trebuit să renunțe curând, din cauza unor probleme serioase de sănătate. 

Jumătate din familia lui Bucur lucra deja la Tönnies, dar după ce și-a revenit nu a mai putut să-și găsească un loc de muncă timp de aproape patru ani. Cu toate acestea, Bucur nu s-a întors acasă. La fel ca mulți foști colegi de liceu, a rămas în străinătate ca să-și caute de lucru. „Mergem unde e mai bine”, spune el.

A învățat germană și în 2020 a sperat să obțină un nou loc de muncă la Tönnies, de data aceasta unul de birou. 

Schimbările de personal sunt dese în companie, în special în rândul românilor. În timp ce Bucur se pregătea să se întoarcă la Tönnies după patru ani, Andrei Amariei, originar din Buzău, pleca de-acolo. 

Amariei a început să lucreze în fabrică pe când se apropia de 30 de ani, în 2015, pe o linie de prelucrare a cărnii de porc. Jobul lui era să felieze carnea de pe gâtul animalelor în patru bucăți, apoi să amestece bucățile cu un sos și să le așeze în cutii de plastic.

„Puneai o bucată, o treceai printr-un rând de sos, o puneai pe-a doua, se dădea iarăși prin sos, după aceea era vidată și trecea în față”, ne-a povestit Amariei, care lucra în ture zilnice de până la 12 ore, într-o încăpere cu temperatura între zero și zece grade.

Dimineața, când curăța mașinile, Amariei purta câte două măști, ca să se protejeze de mirosul cărnii. 

În primele șapte săptămâni nu și-a luat nicio singură zi liberă: lucra de luni până duminică. Locuia într-un apartament în care împărțea o cameră cu alți cinci bărbați, toți români, iar fiecare plătea câte 180 de euro pe lună pentru un loc într-un pat supraetajat.

Amariei nu era angajat direct de către Tönnies, ci avea un contract cu o agenție cu sedii atât în Germania cât și în România. Firma lua muncitori din România, le găsea joburi și locuri de cazare în Germania și le asigura transportul către fabrică și înapoi. N-o făcea însă gratuit, ci scădea cheltuielile pentru chirie și transport din salariul lunar de 1.600 de euro.

Agenția din Brașov care-l angajase pe Amariei concura cu altele pentru a furniza muncitori către Tönnies și se lupta să câștige contracte pentru cât mai multe linii de producție în fabrică. Pentru asta, trebuia să liciteze un preț cât mai mic pentru o producție cât mai mare.

„Firma pentru care am lucrat eu se ducea și scădea prețul de producție”, spune Amariei. „La orice linie care începea să producă și [cei de la firmă] știau că e un preț bun pentru producție per kilogram, se duceau și ofereau cu un euro sau doi mai puțin. Și așa au început să crească.”

Această luptă constantă pentru reducerea costurilor devenise în ultimii ani o caracteristică a industriei cărnii din Germania. În 2019, 55 de milioane de porci au fost sacrificați în toată țara — ceea ce o făcea cel mai mare producător de carne de porc din UE. Pentru asta era nevoie de suficienți angajați care să fie dispuși să ucidă animalele, să desfacă carcasele și să împacheteze carnea. E o muncă istovitoare și monotonă, pe care puțini germani vor să o facă.

Dintre muncitorii din state UE care lucrau în abatoarele Germaniei în 2019, 2.500 erau din Bulgaria, 3.300 din Ungaria și 8.300 din Polonia. Din România erau 22.400, aproape dublu cât toți muncitorii din celelalte trei țări.

Industria germană primește bucuroasă muncitori din Est, pentru că sunt ieftini: aceștia câștigă cu câteva sute de euro mai puțin decât colegii lor germani, potrivit Agenției Federale Germane pentru Muncă. Mulți primesc salariul minim sau mai puțin, din cauza orelor suplimentare neplătite.

De asemenea, lucrătorii est-europeni înseamnă mai puține riscuri pentru fabricile de carne. Chiar dacă lucrează în fabrici, angajarea lor este deseori externalizată către agenții. Giganții din industria cărnii din Germania angajează o mare parte din personal prin intermediul subcontractanților. De exemplu, înainte de pandemie, Tönnies angaja în mod direct doar jumătate din cei 12.500 de muncitori ai săi.

Din cauza acestor metode, activiștii au acuzat industria că practică o formă de sclavie, iar în 2018 autoritățile au pus în aplicare noi legi pentru a crește obligațiile angajatorilor. Din 2013, CEO-ul Clemens Tönnies s-a întâlnit de multe ori cu critici ai practicilor de lucru din compania sa. S-a discutat mult despre condițiile de lucru, însă puține s-au schimbat. Deși fluxul de lucrători din Est a continuat, Tönnies a refuzat în continuare orice responsabilitate directă pentru lucrătorii subcontractați.

22.400 cetățeni români lucrau în abatoarele Germaniei în 2019.

În 2019, soția lui Amariei a venit în Germania ca să lucreze la Tönnies. Amariei ajunsese șef de linie și câștiga 1.600 de euro pe lună – un salariu mare în comparație cu colegii săi, care primeau 1.200 de euro pentru o lună în care munciseră câte 10 ore într-o zi. Cu toate acestea, soția sa a fost curând diagnosticată cu tuberculoză, iar Amariei suferea de probleme la genunchi, despre care bănuia că ar fi provocate de condițiile de muncă. Niciunul dintre ei nu a primit sprijin din partea fabricii pentru a-și rezolva problemele de sănătate. Dar asta nu i-a surprins.

„Germanii îi văd pe români ca fiind cu trei sau patru clase sub ei, ca fiind cei mai mici din Europa”, spune Amariei. „Sunt o mulțime de turci și polonezi unde am trăit în Germania și spun, și ei, că românii sunt sub ei.”

În februarie 2020, cei doi s-au întors în România. În cei trei ani munciți în companie, Amariei estimează că a pierdut 40.000 de euro din salariu din cauza agenției: asta înseamnă ore suplimentare neplătite și bani plătiți în plus pentru cazări supraaglomerate.

Trei luni mai târziu, lucrurile aveau să se înrăutățească pentru muncitorii de la Tönnies.

Numai zâmbete în orașul cărnii

Cea mai mare fabrică Tönnies se află în Renania de Nord-Westfalia, o zonă foarte populată a Germaniei – centrul industrial al Europei continentale. Zona este, de asemenea, cunoscută sub numele de Fettfleck („Pata de grăsime”), datorită concentrației de producători de carne din zonă.

​​În octombrie, când am fost acolo, uriașele hale albe ale fabricii de la Tönnies dominau peisajul, ca niște hangare pentru avioane. Alături era o pajiște cu flori survolată de albine. Fabrica era înconjurată de un gard înalt, iar camerele de supraveghere monitorizau zona.

„Înainte de pandemie cred că și Angela Merkel dacă voia să intre în abator nu putea”, spune Amariei. „Tönnies este, pur și simplu, un stat în stat. Nimeni nu are acces, nimeni nu poate să le facă regulile, nimeni nu poate să le impună absolut nimic.”

Un afiș întins pe mai multe etaje ale parcării semnaliza că Tönnies este un „partener puternic pentru zona rurală”. Un banner mare pus pe una dintre clădiri arăta o bucată dintr-un porc și două bovine ca din desene animate. Cozile lor formau o inimioară, iar taurul, cu un inel în nas, privea cu dragoste în ochii vacii.

În orașul Rheda-Wiedenbrück locuiesc în jur de 50.000 de oameni. Case construite parțial din lemn în secolul al XVII-lea se încolonează de-a lungul străzilor liniștite. Râul Ems curge în jurul castelului, cu o capelă ce datează din secolul al XIII-lea, căreia i s-au adăugat apoi aripi baroce și renascentiste. Statui cu oameni obișnuiți împodobesc piețele mai mari: unele dintre ele dansează, altele sunt așezate pe bănci, o mulțime de oameni zâmbitori și împietriți.

În ultimii ani, orașul a trecut printr-un aflux de români. Conform celor mai recente cifre, 3.300 din cei 6.000 de lucrători Tönnies din Rheda-Wiedenbrück provin din România.

Când George Popa, 35 de ani, din Alba Iulia, a venit să lucreze în fabrică, prima impresie a lui despre locul în care a ajuns a fost așa: „Toată lumea zâmbește aici. În afară de români.”

Cu Popa ne-am întâlnit în octombrie și a insistat să vorbim pe marginea unui lac, aproape de casa lui. Unora dintre colegii săi nu le place că el vorbește cu presa și s-a temut că va fi urmărit. În timp ce stăteam lângă lac, s-a uitat la fiecare pieton care se plimba sau care ieșise cu câinele și saluta politicos pe toată lumea.

Popa a sosit în mai, alături de alți români care au îngroșat rândurile în mijlocul pandemiei COVID-19. Chiar dacă mii de români lucrează la fabricile de carne din zonă, sunt destul de puține indicii ale prezenței lor aici, în afară de cele două magazine românești din centrul orașului. Localnicii și românii se întâlnesc rar. Românii sunt concentrați în anumite părți ale orașului, ceea ce se vede pe numele românești de pe cutiile de scrisori de la fiecare casă.

În luna mai, Popa avea nevoie de un loc de muncă și a găsit unul printr-o agenție controlată de un om de afaceri român. A ajuns să lucreze la Tönnies. La momentul respectiv, pandemia lovise deja un abator din Birkenfeld, la aproximativ 440 km distanță. Dar Popa nu era îngrijorat.

Pentru că știa ceva germană, șefii săi i-au promis o slujbă de birou: coordonator pe logistică. Cu toate acestea, s-a trezit că jobul lui e să transporte pachete de carne. Lucra în schimburi lungi, inclusiv cu ore suplimentare neplătite, și împărțea un apartament cu alți opt bărbați care lucrau pentru aceeași agenție.

„Când m-am plâns de cum suntem tratați la locul de muncă sau de cazare, șefii mei de la agenție mi-au zis că sunt „cu sânge albastru”, spune el. „Și m-au amenințat că mă dau afară”.

Pe 18 iunie, turele din fabrică s-au încheiat brusc.

„Suntem oameni, nu animale”

În iunie și iulie, peste 2.000 de muncitori au fost infectați cu noul coronavirus, în urma unui focar masiv la Tönnies. Administrația regională a închis fabrica și toți angajații au fost trimiși acasă, pentru a trăi perioada de izolare înghesuiți în apartamente.

Popa locuia într-un bloc mare din Verl, un oraș aflat aproape de Rheda-Wiedenbrück. Aproximativ jumătate din vecinii săi lucrau la Tönnies. În după-amiaza zilei de 20 iunie, pompierii au construit un gard în jurul blocurilor, și strada a fost blocată. Înăuntru au rămas 850 de persoane, atât sănătoși, cât și infectați. Porțile erau supravegheate de polițiști și agenți de securitate privați.

În perioada respectivă am vorbit la telefon cu unul dintre colegii lui Popa. „Este ca un lagăr de concentrare”, ne-a spus el, în pragul lacrimilor.

În timpul zilei, cei prinși înăuntru încercau să se înveselească jucând tenis de masă. Dar noaptea se iscau dispute. Oamenii erau îngrijorați că nu va veni suficientă mâncare din afară. „Suntem oameni, nu animale”, ne-a spus Popa, „dar uneori mi se pare că animalele sunt tratate mai bine”.

Lângă bloc se afla o pajiște pe care vacile umblau în căutare de iarbă. Când strada era în carantină, era singurul spațiu verde, a spus Popa. În acest timp, germanii se plângeau presei că vacanțele lor la Marea Baltică au fost anulate din cauza focarului.

2.000 de muncitori de la fabrica Tönnies din Rheda-Wiedenbrück au fost infectați cu noul coronavirus în iunie și iulie.

Primarul orașului Verl, Michael Esken, a oferit explicații pentru instalarea gardului. El a motivat că, pentru că oamenii locuiau aproape unii de alții, a fost nevoit să impună o carantină pentru tot cartierul. Armin Laschet, conducătorul landului Renania de Nord-Westfalia, a afirmat chiar – atunci când focarul abia izbucnise – că românii și bulgarii au adus virusul.

De fapt, răspândirea în fabrică a fost cel mai probabil posibilă din cauza frigului și a fluxului de aer din fabrica de carne, după cum arată un raport ulterior, în timp ce cazarea aglomerată a fost doar un factor secundar.

De asemenea, problemele sociale au fost esențiale pentru infectarea atâtor oameni. Abatoarele din Europa s-au numărat printre industriile cele mai afectate de COVID-19. Motivele principale au inclus aglomerația din spațiile de cazare, condițiile de transport și lipsa inspecțiilor, potrivit Federației Europene a Sindicatelor din Agricultura Alimentară și Turism (EFFAT). Organizația a mai susținut că lucrătorii bolnavi au fost presați să continue munca, sub amenințarea că își vor pierde jobul. Lucrătorii subcontractați din industria cărnii germane s-au infectat de două ori mai mult decât personalul obișnuit, iar riscul lor de infectare era de până la opt ori mai mare față de populația generală. Aceste informații provin dintr-un răspuns al guvernului german la o cerere a partidului de stânga Die Linke. Oficial, peste 4.000 de muncitori din industria cărnii au fost infectați până la sfârșitul lunii octombrie, însă politicienii din opoziție susțin că numărul real ar putea fi chiar mai mare.

„În România, trebuia să ne facem griji pentru fiecare cheltuială”

În timp ce George Popa se afla în carantină la Verl, medicii au sosit pentru a testa rata de infectare din zona împrejmuită, însoțiți de traducători români. Una dintre ele a fost Mihaela Bălan, o tânără mamă, care a vorbit cu noi sub condiția anonimatului.

La câteva zile după ce a mers din apartament în apartament, Bălan a prezentat primele simptome. La scurt timp după aceea, soțul și copiii ei erau bolnavi.

„În Verl m-am infectat”, ne spune Bălan.

Ne-am întâlnit cu Mihaela și familia ei într-o cafenea dintr-un oraș mic. Copilul ei mai mare era costumat ca un fluture și zumzăia în jurul mesei noastre.

În urmă cu opt ani, Bălan a venit în Germania pentru a-și vizita părinții, care deja lucrau pentru Tönnies.

Aici s-a îndrăgostit de unul dintre colegii lor, cu care s-a căsătorit ulterior. Bălan s-a mutat apoi definitiv în Germania. Deși studiase construcțiile, a lucrat șase ani la hipermarketul Kaufland.

Tönnies și Kaufland au modelat viața familiei – în bine și în rău. „Înainte trebuia să ne facem griji pentru fiecare cheltuială”, a spus Bălan. „Acum familia mea călătorește de două sau trei ori pe an.” De-a lungul anilor, părinții ei nu au avut de ce să se plângă la Tönnies, a spus Bălan.

Însă la mijlocul lunii iunie tatăl ei a fost printre primii din fabrică infectați cu COVID-19. Mama ei a urmat repede, în timp ce starea lui s-a deteriorat. Medicii de la spitalul local l-au pus într-o comă artificială și două săptămâni a avut nevoie de ventilație. „Ori de câte ori sunam”, spune Bălan, „nu era nicio îmbunătățire. Nimic nu se schimba.”

Întrebat despre astfel de cazuri, un purtător de cuvânt al companiei spune că Tönnies nu poate cunoaște starea de sănătate a tuturor angajaților săi, din cauza legilor privind protecția datelor din Germania.

Pe măsură ce criza ajungea pe primele pagini ale presei germane, CEO-ul Clemens Tönnies și-a cerut scuze pentru situația creată, iar ministrul muncii german a anunțat că va „curăța” în cele din urmă industria cărnii. Activiștii sperau la o schimbare reală.

Între timp, trimisul special al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) pentru COVID-19 David Nabarro a numit virusul „marele revelator” al nedreptății sociale din acest sector.

Odată ce carantina s-a încheiat, angajații au devenit mai vocali cu privire la drepturilor lor.

În timp ce unii s-au întors în România, alții au început să protesteze și să participe la greve. La un moment dat am primit un clip filmat cu telefonul, în care aproximativ cincizeci de muncitori înghesuiau un bărbat scund în fața unei clădiri Tönnies. Acesta încercase să strige la ei și să-i convingă să se întoarcă la muncă.

Bărbatul acela era Josef Besselmann, șeful uneia dintre cele mai mari agenții de recrutare, Besselmann Services, care anterior fusese condamnat pentru fraude și evaziune fiscală.

Zeci de muncitori protestau. În videoclip, Besselmann striga: „Vă rog! Vă rog, acum schimbați-vă, mergeți la muncă… Voi da tuturor 500 de euro și apoi vom continua în liniște.”

Mai târziu, a împărțit câte 500 de euro tuturor, ne-a spus unul dintre greviști și un sindicalist. Besselmann nu a vrut să comenteze incidentul.

Însă în ianuarie 2021 a intrat în vigoare o nouă lege care prevede că agențiile precum cea a lui Besselmann ar putea rămâne fără obiectul muncii.

„Am lucrat ani de zile pentru a realiza asta”

În vara lui 2020, politicienii germani au anunțat interzicerea contractelor cu agențiile în sectorul cărnii. Producătorii urmau să angajeze muncitori direct. Tönnies a emis primele sale contracte de angajare pentru muncitorii din fabricile sale aduși prin agenții. Industria începea să se schimbe.

Unul dintre cei care au urmărit îndeaproape acest proces a fost Armin Wiese. La începutul lunii octombrie, stătea în fața unei case pentru muncitori, cu fabrici în jur. Zgomotul vehiculelor de pe autostradă se auzea în depărtare și ploaia îi uda cămașa, ochelarii și mustața. Dar Wiese zâmbea, în timp ce împărțea pliante muncitorilor de la Tönnies.

Ca membru al Sindicatului pentru Alimentație, Băuturi și Catering NGG (Nahrung Genuss Gaststätten), Wiese se ocupa de drepturile lucrătorilor în industria cărnii de peste zece ani. Noua lege putea aduce cea mai mare schimbare din cariera sa. „Am muncit ani de zile pentru a realiza asta”, a spus el.

Primele îmbunătățiri au fost vizibile: unitățile de cazare erau renovate, iar saltelele pe care dormeau muncitorii erau înlocuite. La un moment dat, lui Wiese i-a sunat telefonul. Îl căuta cineva de la Departamentul de Resurse Umane din Tönnies. În ultimele luni, Wiese primise mai multe mesaje de la Tönnies decât în ​​toți anii dinainte, ne-a spus el. Wiese credea că reprezentanții companiei îi vor cere sfatul pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în propriile abatoare.

O mare parte din noile contracte au fost emise de una dintre companiile fiice ale Tönnies, Tillmann’s, o marcă de alimente. Contractele pe care le-am văzut includeau o mică creștere a salariilor, de la 9,35 la 10 euro pe oră. Toți cei care ar urma să stea mai mult de un an aveau să primească bonusuri.

Pentru a îmbunătăți condițiile de cazare pentru muncitori, Tönnies plănuia să își construiască propriile apartamente într-unul din fostele lor abatoare. O broșură arăta viitoarele apartamente: aerisite și cu balcoane, cu copii care se jucau în curte și părinți care stau de vorbă. „Tönnies știe că mulți lucrători nu sunt dispuși să continue în condițiile actuale”, ne-a spus Wiese.

Adrian Bucur a fost unul dintre cei care au crezut într-un viitor mai luminos al industriei cărnii. În octombrie, cu câteva zile înainte să-și înceapă noul job la Tönnies, am stat de vorbă în casa în care locuia. 

Livingul avea podele strălucitoare și fotografii pe perete. Bucur împărțea o casă spațioasă și o grădină cu cinci rude. Nimic nu semăna cu cazarea altor lucrători din industrie. Totuși, Bucur a fost unul dintre ei.

Pe ecranul televizorului erau porci care alergau, iar la știri se vorbea despre un nou focar COVID-19, într-o altă fabrică de carne din Germania. Bucur părea calm. Noul său job va fi unul de birou, departe de liniile de producție aglomerate. Tönnies avea să îl plătească cu mai mult de 2.000 de euro pe lună, spunea Bucur în timp ce zâmbea. 

La câteva săptămâni după ce ne-am întâlnit pentru prima dată, viitorul promițător pentru lucrătorii din carne avea să devină lege. În ultimele zile ale lunii octombrie, parlamentarii germani urmau să voteze așa-numitul Arbeitsschutzkontrollgesetz – legea pentru controlul protecției sănătății și securității la locul de muncă, care venea ca un efect direct al crizei.

Teama că se vor împuțina cârnații

Cu toate acestea, cu câteva zile înainte de vot, proiectul a dispărut brusc de pe ordinea de zi. Blocul conservator al creștin-democraților și al unioniștilor (CDU / CSU) s-a răzgândit. Parlamentarii au motivat că un element fusese lăsat deoparte din această ecuație, iar acesta era cârnatul.

Draftul de lege împiedica industria să reacționeze la „vârfurile de sezon”. Dacă muncitorii nu puteau fi angajați într-un mod flexibil, germanii nu ar avea suficienți cârnați pe grătare vara, avertizau partidele conservatoare.

După ce legea a dispărut de pe masă, un document intern a dezvăluit presiunea exercitată de lobby-iști asupra politicienilor germani. În document, Asociația Industriei Cărnii (Verband der Fleischwirtschaft) arăta că, cel mai probabil, legea nu va fi adoptată așa cum fusese planificat. „Numeroasele discuții, declarații și argumente (…) ale asociației cu și față de membrii parlamentului federal și de stat au avut astfel un impact”, scria în document. Între timp, Tönnies a trimis scrisori criticilor săi – activiști, politicieni și jurnaliști – amenințând că îi va da în judecată dacă vor continua să preseze.

Promisiunea unei curățenii în această industrie părea că nu mai este valabilă.

Pe 27 noiembrie, ministrul german al muncii și al afacerilor sociale, Hubertus Heil, a anunțat un compromis. Majoritatea modificărilor vor fi puse în aplicare: lucrătorii care se ocupă cu sacrificarea și tăierea trebuie să fie angajați direct din ianuarie 2021, controale mai stricte și măsurători electronice ar trebui să garanteze că orele de lucru sunt corecte, iar oricine încalcă aceste reglementări ar urma să plătească amenzi de până la 30.000 de euro.

Însă angajarea subcontractată ar continua. Pentru a prelucra carnea în „vârfuri de sezon”, producătorilor li s-ar permite să „împrumute lucrători” de la alte companii până în 2024. Acest lucru ar trebui să fie posibil numai în condițiile în care lucrătorilor li se plătește cel puțin un salariu minim, care urmează să fie stabilit. Sindicatul lui Armin Wiese va juca un rol pentru ca lucrurile să se întâmple întocmai, iar NGG și producătorii de carne ar trebui să se pună de acord cu privire la aceste sume.

Wiese a primit noile schimbări cu satisfacție, dar și cu îngrijorare. În trecut, producătorii și subcontractorii de carne s-au arătat creativi când a venit vorba de ocolirea noilor legi. Wiese se aștepta ca subcontractorii să mărească sumele plătite pentru recrutare și cazare, pentru a rămâne cu aceleași profituri ca înainte. Controalele stricte ar trebui însă să prevină acest lucru. Nu era clar însă dacă vor exista destui oameni care să pună în practică această supraveghere. În 2020, mai puțin de 3% din fabricile de carne au fost verificate de autorități cu privire la respectarea legilor și reglementărilor.

Dacă controalele reușesc, agențiile și-ar putea muta afacerile în alte sectoare, crede Wiese. Aceste firme ar putea abandona carnea în favoarea angajării est-europenilor pentru ferme, logistică și lucrări de construcții.

Când am vorbit cu George Popa la câteva săptămâni după Crăciun, se mutase. Era pe un șantier.

Adrian Bucur și-a schimbat locul de muncă: jobul său de birou la Tönnies nu a rămas în picioare. Bucur s-a angajat din nou la Tönnies, însă pe un salariul de două ori mai mic. Acum scanează produse. Nu se plângea de ce are de făcut, dar suspina după celălalt job: „Ar fi fost perfect”.

La câteva luni după ce au fost infectați cu COVID-19, părinții Mihaelei Bălan s-au externat din spital, iar Tönnies le-a oferit amândurora un contract nelimitat. Tatăl ei încă are nevoie de doze de oxigen, așa că nu poate beneficia de prevederile lui. Ambii sunt încă prea slăbiți pentru a putea lucra.

Documentarea pentru acest articol a fost susținută printr-un grant acordat de IJ4EU fund. Michael Bird și Liviu Bărbulescu au contribuit la realizarea materialului.

Citește mai departe reportajele Teleleu despre vulnerabilitatea muncitorilor sezonieri din Germania, despre cine îi ajută și despre cum trăiește o familie cu absența și dorul care vin la pachet cu munca sezonieră.