Nathalie

Îmi amintesc clar ultima întâlnire. A fost din întâmplare. Relația noastră s-a suprapus și a durat exact cât a durat relația mea cu Nathalie. A apărut în viața noastră cam la două săptămâni după ce am cunoscut-o pe Nath, într-un mod cel puțin neobișnuit.

Intram în holul clădirii în care locuiam în Bruxelles când, în spate, s-a auzit zgomotul inconfundabil al unei tamponări. M-am întors și am constatat că un Suzuki 4×4 tocmai garase în bara mașinii mele. Cu o atitudine macho m-am dus să-i fac morală șoferului imprudent care lovește o mașină parcată regulamentar, în condiții de vizibilitate și drum uscat. În trecere am constatat că bara mea nu era de fapt lovită semnificativ, dar eram deja pornit. Cu discursul gata făcut și ambalat am perorat vreme de un minut despre atenție, prudență și nu mai știu ce fetei blonde din mașină.

M-am trezit teribil de dezarmat când a coborât, pe tocuri înalte și în fustă scurtă, să-și ceară iertare. Într-o engleză cu puternic accent franțuzesc și lacrimi de crocodil, a început să se scuze printre suspine înăbușite. În esență, era o zi proastă – tocmai se despărțise de iubit, mama era în spital etc. Era pe bune, dar atunci nici măcar nu-mi păsa dacă era adevărat, tot ce-mi doream era să nu mai plângă. Mă simțeam ca un dobitoc să mă cert pentru ceva atât de trivial. Ne-am despărțit ok, dar am constatat că intra în imobilul de lângă cel în care locuiam.

Am lăsat pe mașina ei un bilet de scuze pentru tonul ridicat și perorație. Am găsit apoi, la schimb, pe parbrizul mașinii mele, unul de invitație la un pahar. Evident, l-am acceptat. În esență, așa a început relația cu Nath, o tânără arhitectă pe jumătate poloneză și pe jumătate franțuzoaică. A durat ceva mai bine de un an, timp în care am călătorit și locuit împreună și am încercat să facem povestea să țină.

La două săptămâni după ce am cunoscut-o, ea a salvat dintr-un adăpost un mastino napoletano în stare jalnică. Refuzat, pe rând, de trei stăpâni era condamnat dacă ea nu reușea să-l „adopte”. Era un pariu riscant să iei un câine de 9 luni care cântărea deja spre 40 de kilograme și care urma să bată spre 70 și care fusese declarat agresiv de ultima familie. A fost câinele ei. Din prima zi am fost cucerit de neîndemânarea de gigant tânăr a unui câine negru-albăstrui, confuz din cauza abandonurilor repetate, a tratamentului rigid și speriat de stăpânii nepregătiți pentru un animal atât de masiv.

Au trecut multe săptămâni în care apartamentul lui Nath a fost, în repetate rânduri, devastat de câinele neobișnuit să stea singur și care nu era deloc conștient de efectele forței sale uriașe. Cu fiecare săptămână mai punea kilograme și devenea mai solid. Nu era un câine vesel, dar era un câine tandru, lipicios și loial. Nici când a făcut doi ani nu a devenit greoi, poate pentru ca era ceva mai înalt decât media napolitanilor. Noi suspectam un amestec cu un dog german sau danez, deși în rest avea toate caracteristicile rasei.

Nath a dresat metodic și cu enormă răbdare câinele și, în câteva luni, marele monstru, denumit tandru Diabolo, a devenit un docil și înțelept stăpân al cartierului. Când apărea, copiii rămâneau cu gura căscată, iar câinii cu un picior în aer. Când îl plimbam singur aveam un imens succes la fete și femei, fascinate de măreția unei ființe atât de dominante și aparent periculoase. Alergam sistematic în parc cu el, chiar dacă făceam turele ceva mai încet și la un moment dat îl lăsam în grija stăpânei sale.

Rasa nu e, cu certitudine, una foarte sportivă. De fiecare dată se uita lung după mine când plecam să-mi continui turele. Era încântat să se trântească în iarbă și să-și lase imensul cap pe labele din față. Când intram în casă era primul care venea la mine și nici când plecam în deplasări nu dădea semne de supărare la revenire. Era cert unul dintre cele mai bune lucruri dintr-o relație care se stingea treptat ca o lumânare.

Eu și Nath aveam gusturi asemănătoare, plăceri împărtășite, dar ritmuri și atitudini sociale contradictorii. Povestea a fost condamnată de la început. Era ok la concerte și în galerii de artă, în lungi plimbări prin păduri, dar devenea imposibilă în baruri, cafenele, petreceri în lumea colorată, dinamică și provocatoare din mediul internațional al Bruxelles-ului.

Plecările și venirile mele, inevitabile într-un job bazat în bună măsură pe o rețea socială și implicite voiaje, erau terorizante pentru Nath. Venind dintr-o relație marcată de trădări și dezamăgiri, nu era pregătită să asume o relație convivială și deschisă, în care încrederea era o axă importantă. Eu îmi doream relația, dar nu eram cu adevărat îndrăgostit. Îmi convenea să petrecem timp împreună, dar și faptul că nu trebuie neapărat să ducă undeva. Nu cred că era vorba de egoism, dar cu certitudine era o formă de autonomie incompatibilă cu o relație profundă. Era o poveste serioasă, dar atât. Fiecare aveam problemele noastre și până la urmă delicata construcție în permanentă evoluție a unei relații nu a funcționat. Nath în schimb, ca un bun arhitect, construia realități și planifica.

A cumpărat și aranjat un apartament în aceea lungă și surprinzător de caldă vară belgiană. Proiectul amenajării și viața de apartament au devenit un fel de ax al existenței. În rest bântuiam, cu program, Belgia și vecinătățile în lung și în lat, surprinși de soarele generos. Cred că a fost, în cei șase ani petrecuți acolo, perioada în care am fost cel mai des la Marea Nordului. Spațiul nou avea o terasă cu acces la curte și zone perfect potrivite pentru plimbări. Era departe de centru și izolat. Îmi dădeam seama că, în pofida aranjării interioare extrem de reușite și a suprafețelor vitrate care-l făceau luminos și primitor, nu era un apartament ci o fortăreață apărată de un pod cu lanțuri și dotată cu un imens, solid și fidel câine de pază. Iar eu nu eram pregătit să mă închid în această fortăreață domestică. Nu era domeniul meu, nu era vara mea.

Dacă mă uit peste fotografiile din aceea perioadă, Diabo apare peste tot, mai ales în momentele cele mai simpatice. Vara pe plajă sau pe faleză de la Knokke sau De Haan, la Anvers sau Amsterdam, la finișul unei curse de 10 km, pe terasă la Belga sau în Forest de Soignes. Treptat, a devenit evident că relația dintre Nath și mine nu funcționează, că nu există nici motivele, nici resursele pentru a o transforma într-o poveste care să aibă semnificație. Spre sfârșit, s-a întors vremea belgiană cu cenușiul și ploile apăsătoare. Când îl plimbam pe Diabo, diminețile devreme pe o ploaie rece, bruxelleză, și mă uitam cum iese abur din pielea cenușie acoperită de o blană scurtă și aspră, aproape albastră la culoare, mă gândeam cum o să fie fără el.

În câteva săptămâni, relația s-a terminat. Eu eram fericit și Nath se simțea la fel de mizerabil ca în ziua în care am cunoscut-o accidental. Doar că de data aceasta își avea propriul castel și compania unei fiare blânde. Mă simțeam vinovat, dar liber.

Un an mai târziu, alergând în parc, m-am trezit cu Diabo lângă mine. M-a lovit cu imensul său cap cenușiu și mi-a sărit în brațe. Ceea ce era o chestie spectaculoasă; câinele în două picioare era cât mine și mult mai solid. Apoi l-am mângâiat pe cap și m-am uitat după Nath. Nu am văzut-o și Diabo a plecat cu mersul lui legănat și s-a uitat o singură dată înapoi parcă să verifice dacă-l urmez. Este ultima dată când l-am văzut.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat.