Nicoleta

În ultimul an, Nicoleta, o femeie blondă și slabă de 33 de ani, a fost exemplul de succes al mai multor organizații care oferă sprijin victimelor violenței în familie. Povestea ei avea mai toate nuanțele la care specialiștii se puteau gândi: abuz fizic, sexual, verbal, emoțional, financiar. În mai puţin de un an, cu ajutor din partea unui consilier juridic şi adăpost în mai multe centre din Bucureşti, a reuşit să privească, pentru prima oară după 13 ani, spre viitor.

Fugită dintr-un sat din Teleorman, cu cinci copii, fără slujbă, lovită și terorizată de soț vreme de 13 ani, părea un caz greu de descurcat. Când a ajuns la Fundația Estuar în august 2014, avea nevoie de certificate medico-legale care să ateste loviturile la care fusese supusă, de o locuință sigură departe de soţul ei, de un ordin de protecție care să-l oblige să păstreze distanța, de un venit stabil, de școli și grădinițe la care să-și înscrie copiii, de o acțiune de divorț, de custodia copiilor, de consiliere psihologică.

Un an mai târziu, pășea cu capul sus prin București, cu patru dintre copii lângă ea (fiul de 12 ani și-a dorit să rămână cu tata), angajată ca bonă, mutată cu chirie după ce schimbase trei adăposturi pentru victimele violenței în familie și înscrisă la mai multe cursuri de formare profesională. Nu s-a gândit să dea înapoi nici când soțul a venit după ea la adăposturi, nici când i-a aflat adresa serviciului și și-a dat demisia de frică să nu-l întâlnească, nici când fiul cel mare n-a vrut s-o urmeze.

Anul eliberării a pornit cu o noapte grea de vară. Lăsarea serii era mereu un moment care o neliniștea pe Nicoleta , pentru că știa că era momentul când soțul o va obliga să întrețină relații sexuale. Se simțise privită murdar toată ziua și se certaseră ca de obicei pe tema unor infidelități închipuite. De fiecare dată când îl apuca gelozia, bărbatul își pedepsea soția forțând-o să îl satisfacă și răzbunându-se pe corpul ei dacă îndrăznea să refuze. Nicoleta și-a făcut de lucru cu treabă prin curte și abia la două noaptea s-a chircit în pat, lângă perete, sperând că bărbatul a adormit. Deși cei cinci copii dormeau în aceeași cameră, asta nu l-a împiedicat s-o „învețe minte” și să-i „dea ce-i trebuie”, vreme de aproape o oră, într-o luptă pe muțește. Se simțea strânsă ca într-o menghină, îndura lovituri și înjurături, iar chinul nu s-a oprit până când el nu a fost satisfăcut și i-a dat drumul pe jumătate adormit.

Femeia și-a spus că e ultima oară când i se mai întâmplă asta și a țâșnit pe ușă în întuneric. Scârțâitul porții a trezit câinii și a stârnit hămăieli puternice. Speriată să nu iasă bărbatul după ea, femeia s-a întins pe jos, lângă gard și a stat așa vreun sfert de oră până s-a făcut liniște. Când câinii s-au potolit, a țâșnit în picioare și a luat-o la fugă pe islaz, prin noroaie și spini, vreo patru kilometri până în satul următor unde e un post de poliție. Desculță, îmbrăcată cu pantaloni scurți și un tricou sfâșiat, a dârdâit lângă clădire până la 7:30 când i-a deschis un polițist.

Pentru că părinții s-au despărțit la scurt timp după nașterea ei, Nicoleta a fost crescută de bunici într-un sat din Moldova. Mama și tata o vizitau o dată la câțiva ani și fiecare și-a întemeiat o nouă familie cu alți copii, de care păreau mai preocupați. Nicoleta s-a mutat la tata în clasa a VIII-a, ca să se pregătească pentru admiterea la liceu. Au urmat ani de bătăi, înjurături și pulovere pe gât care să ascundă vânătăile. Îndată ce și-a luat bacalaureatul, s-a angajat ca vânzătoare la un chioșc de ziare și și-a căutat o cameră în care să se mute și să scape de acasă.

O cunoștință a îndrumat-o spre o gazdă de la marginea Bucureștiului, fără să-i spună că urma să împartă camera cu un bărbat cu șapte ani mai mare decât ea. A acceptat pentru că nu-și permitea altceva, dar nu-l plăcea și i-a spus că nu se va întâmpla nimic între ei. Pe măsură ce săptămânile au trecut, colegul de cameră a fost tot mai insistent și până la urmă a cedat. L-a ascultat când n-a mai lăsat-o să lucreze la chioșcul de ziare pentru că era gelos (avea să-i facă la fel cu alte cinci slujbe), l-a urmat prin chirii în locuințe neîncălzite când era însărcinată, s-au mutat în satul părinților lui și ani de zile a încercat să-l convingă că îi e credincioasă. În zilele când n-o înjura și n-o lovea, Nicoleta începea să spere că va duce în sfârșit o viață liniștită. Gelozia nu dispărea însă niciodată și pe măsură ce anii treceau, soțul era tot mai violent în pat. L-ar fi părăsit, dar nu știa încotro să se ducă, iar copiii se înmulțeau pentru că bărbatul nu voia să audă de contracepție.

Abia în 2014 a auzit la televizor că există organizații care protejează victimele violenței și a început să se gândească mai serios la plecare. Nu știe de ce i s-a umplut paharul în noaptea aia de august, dar era ca trezită din transă și și-a promis că nu va mai îndura niciodată umilința pe care o suportase atâția ani.

În dimineața de după viol, Nicoleta l-a rugat pe polițist să sune la salvare. În timp ce aşteptau venirea medicilor, Nicoleta a vrut să-şi ia copiii de acasă şi a întrebat dacă poliţia ar putea să o ajute. Poliţistul i-a spus că nu poate să intervină cât timp sunt căsătoriţi şi i-a propus să meargă împreună la primărie ca să anunțe asistentul social că a plecat de acasă și copiii au rămas acolo. Pentru că asistentul era în concediu, ambulanța a dus-o la cel mai apropiat spital, la Roșiorii de Vede. Șchiopăta, o durea capul și i s-a părut că toată lumea a luat-o în râs așa murdară de noroi, cu părul vâlvoi și desculță. Când i-a spus unui ginecolog ce s-a întâmplat, omul a râs neîncrezător: „Viol între soți? Se poate?!”. După consultație, medicul i-a spus să plece și nu i-a dat nici o hârtie care să ateste leziunile.

În stradă, a întrebat mai mulți trecători de un centru Mama și Copilul în care ar putea să se cazeze, dar nimeni n-a știut s-o îndrume. A încercat să afle o adresă de la o secție de poliție, dar iarăși a fost luată peste picior: „Ce să cauți tu la Mama și Copilul când n-ai copiii cu tine? N-ai nici buletin. Nu te primește fără. Oricum nu ești în siguranță acolo. De câte ori au venit bărbații peste ele și le-au bătut… Mai bine te întorci acasă.”

Deși nu avea o relație bună cu mama, Nicoleta a decis să pornească spre București și să stea la ea măcar o zi până găsește un adăpost. L-a rugat pe polițist să o ducă la gară și să vorbească cu nașul să nu o dea jos din tren.

În capitală s-a așezat pe o bancă în parcul de la Unirii ca să-și facă curaj să se îndrepte spre casa mamei. O femeie a trecut pe lângă ea și i-a întins cinci lei. Nu avea niciun ban, așa că i-a luat și i-a pus în buzunar în caz că i-or trebui la ceva. Se uita la trecători și se gândea cum se simt cerșetorii. După vreo oră s-a urcat într-un tramvai și privea absentă pe geam, când o femeie brunetă care se tot holbase la picioarele ei murdare și goale, s-a descălțat și i-a întins papucii ei. Nicoleta i-a zâmbit de parcă primise cel mai frumos cadou, iar femeia și-a scos dintr-o sacoșă o pereche nouă de papuci și a coborât. Încălțată, Nicoleta s-a simțit mai puțin cerșetoare și s-a grăbit spre casa mamei. A zăcut trei zile cu dureri mari de cap, apoi, pentru că știa că nu poate să mai stea mai mult la mama, și-a rugat un unchi să-i caute un număr de telefon al unei fundații. Așa a ajuns la Fundația Estuar pentru consiliere juridică și psihologică și apoi într-un adăpost.

I-a fost greu să străbată orașul în căutarea unei școli și unei grădinițe care să-i primească copiii, să înfrunte secretarele care-i spuneau că nu au locuri pentru „cazuri problemă”, să îndure mesajele de amenințare din partea soțului, drumurile la tribunal, mutarea dintr-un adăpost în altul după ce bărbatul reușea s-o găsească. Nimic nu i s-a părut însă mai greu decât anii care-i răpiseră respectul de sine. Simțea că poate și trebuie să îndure orice ca să scape de controlul lui, altfel era „pierdută”.

La un an de la despărțire, Nicoleta încă se uită peste umăr să nu fie urmărită și încă tresare când vede bărbați care-i seamănă fostului soț, dar nu se mai ascunde. E mult mai bine decât când se speria de orice bărbat de pe stradă. N-a avut însă curajul să vorbească despre violuri și despre temerile astea cu psihologii de la fundații. În primul rând îi era rușine și nu putea să pronunțe detaliile abuzurilor. Apoi, săptămânal erau atâtea femei la coadă încât a preferat să folosească timpul pentru consiliere în relația cu copiii. Pentru că tata le spusese numai lucruri urâte despre ea, păreau s-o ignore când venea vorba de disciplină. Avea nevoie de ajutor ca să-și recapete stima de sine și să le recapete respectul. Își concentrează toată energia către ei și i se pare că amintirile violenței sunt episoade din viața altcuiva, o poveste urâtă pe care a auzit-o întâmplător. Abia acum își dă seama cât de dure au fost abuzurile și mai că nu-i vine să creadă că a supraviețuit.

În jurnalul pe care l-a pornit la câteva luni de la despărțire, Nicoleta își vede povestea ca pe un război care i-a adus eliberarea. Pe prima pagină a unui caiet studențesc cartonat a notat cu pix albastru: „De multe ori mă gândesc și nu înțeleg de ce mi-a fost rușine ani de zile să recunosc și să povestesc cuiva prin ce trec. Abia când am priceput că nu trebuie să mă simt vinovată pentru ceva ce eu nu făcusem, am început să mă eliberez.”

Citeşte mai mult despre violenţa sexuală:

• Povestea Lăcrămioarei
• Valentina și Octavian Rujoiu analizează violența sexuală în cuplurile din România pe baza unor interviuri cu medici obstetricieni de la două spitale din București.
• Cifre

Dacă ştii pe cineva care trece printr-o situaţie similară:  Centre de Suport Alege Demnitatea

Dacă vrei să iei legătura cu Nicoleta: anamaria@decatorevista.ro

Acest text face parte din Toată lumea din familia noastră, un proiect editorial al DoR din 2014, care încearcă să explice nuanțele violenței în familie în România.