Nimic ciudat

Ilustrație de Alina Filipoiu

„Vrei să te măriți cu mine?”

Era 19 martie 2005, căminul 17 din Hașdeu, etajul 4, și replica asta a venit pe mess de la mii de kilometri distanță, tocmai din Germania. C. era acolo de jumătate de an, la master, eu făceam facultatea la Cluj și ne iubeam de-un an și ceva. De fapt, el mă iubea de multă vreme, trecea de zece ori pe zi pe strada mea din Iași doar ca să mă întâlnească „din întâmplare”, îmi citea din Cehov și-mi gătea pui de baltă, locuia într-o casă cu tavan foarte înalt, avea pulovere albe de lână și articolele lui Radu Cosașu lipite pe ușa de la șifonier.

M-am îndrăgostit de el târziu, după ce-am terminat liceul, ceea ce a picat foarte prost, pentru că el se pregătea să plece în Germania, iar eu dădeam admiterea la Cluj. Intram într-o relație la distanță cu entuziasmul și teama cuiva care-a câștigat la loto.

Nu mi s-a părut deloc ciudat că sunt cerută de nevastă la 21 de ani, pe Yahoo Messenger. Nu mi s-a părut ciudat nici să spun „da” și să-mi cumpăr apoi singură inelul de logodnă („Ştii că nu mă pricep la nimicuri dintr-astea, mai bine-l alegi tu și eu îți dau banii, e același lucru”, mi-a spus). Nu mi s-a părut ciudat nici să hotărâm că o să ne căsătorim într-un sat de lângă Bicaz (unde preotul, amic al lui C., ieșise în noaptea în care împlineam 20 de ani și lansase artificii de pe dealul cimitirului). Nu mi s-a părut ciudat nici când piatra de la inel a sărit sub bancheta din trenul București-Viena și n-am mai găsit-o niciodată.

Nimic nu mi s-a părut ciudat în cei trei ani și jumătate cât am fost împreună. Funcționam cu sms-uri, mailuri, scrisori, telefoane, mergeam la el în vacanțe, am locuit împreună un an, cât a durat Erasmusul meu în Germania, făceam planuri de nuntă și de viitor, aveam răbdare și ne iubeam „de tot”.

Până într-o seară de octombrie. Mai precis, până pe 31 octombrie 2007. Eram tot în căminul 17 din Hașdeu, de data asta la etajul 2 și închisă în baie, ca să n-audă colega de cameră ce vorbeam la telefon. C. își terminase masterul și se întorsese acasă, într-un oraș de pe malul Dunării, se gândea să se mute la București, iar eu eram în anul IV și de-abia așteptam să-mi dau licența, să plec din Cluj și să mă mut cu el. În ultimele luni însă, de fiecare dată când ne vedeam, C. era mereu iritat și prost-dispus, îmi servea clasica replică „n-am nimic”, ceea ce mă făcea să fiu și mai convinsă că are ceva.

„Nu mai pot continua, Luiza, am obosit”, mi-a spus. „Ştiu că nu înțelegi acum, dar ai încredere în mine, e mult mai bine așa, ai încredere în mine”, dar eu nu mai auzeam nimic, plăcile de faianță se spărgeau peste capul meu una câte una, izbucnisem în plâns și nu pricepeam, nu înțelegeam cum se poate rupe totul deodată, într-o conversație la telefon.

Alunecasem încet, sprijinită de cabina de duș, iar C. continua să-mi spună cu vocea lui calmă că „e mai bine așa, oricum n-am fi ajuns nicăieri”, eu înghițeam faianță și nu mai reușeam să spun nici un cuvânt, plângeam și mi se părea că ăla e momentul în care totul s-a sfârșit, nu mai pleacă avioanele din aeroporturi, trenurile se opresc în mijlocul câmpului, păsările rămân suspendate în aer, lumea stă pe loc încremenită ca la „tablouri”, eu nu mă mai ridic niciodată din baia aia de cămin și nimic nu se va mai mișca vreodată fără C.

În săptămâna următoare, n-am făcut altceva decât să plâng și să dorm. Colegii de facultate se speriaseră rău de tot; nu mai mâncam și nu puteam să spun o frază fără să izbucnesc în plâns. Copiasem în jurnal câteva rânduri din penultima scrisoare a lui Robert Desnos către iubita lui, Youki, trimisă în iulie 1944 din lagărul de la Flöha, cu puțină vreme înainte ca poetul să moară: „Suferința noastră ar fi de nesuportat dacă n-am lua-o ca pe o boală trecătoare și sentimentală. (…) Aș fi vrut să-ți ofer 100.000 de țigări blonde, douăsprezece rochii de la casele cele mai celebre de modă, apartamentul din Rue de Seine, o mașină, căsuța din pădurea de la Compiègne, pe cea din Belle-Isle și un buchețel de flori care costă o nimica toată.”

Citeam și plângeam. Nu cred c-am mai suferit vreodată într-un asemenea hal pentru cineva. Într-o seară, am luat un sedocalm, un calmant ușor pe bază de plante, și m-am liniștit brusc. Eram hotărâtă că trebuie să ne vedem și „să luptăm pentru iubirea noastră”. I-am scris mailuri în care îi spuneam că vreau să vorbim și noi ca toți oamenii, la o cafea, să lămurim lucrurile. Era de-acord cu mine și-mi promitea că o să vină să mă vadă. Doar că tot amâna. Trei luni am făcut și-am refăcut în minte discursul care urma să-l convingă că suntem făcuți unul pentru celălalt. După care, cu totul și cu totul neașteptat pentru mine, m-am îndrăgostit de alt băiat.

Cu C. m-am întâlnit întâmplător, la doi ani după telefonul de despărțire. Nu mai era nimic între noi. Absolut nimic. ●

Luiza Vasiliu este jurnalist la Dilema Veche și traducător. A scris în DoR #10 despre pasiunea ei pentru Smiley.

● Acest text a apărut într-o serie despre despărțiri, un proiect DoR în care mai multe femei povestesc despre încheierea memorabilă a unei relații. Dacă îți plac proiectele noastre, alătură-te comunității DoR.