O săptămână din viața unui downshifter

Ne-am întors la Vurpăr după o săptămână de București. Zilele trecute m-am trezit că mă uitam la mâini și nu mi le recunoșteam: bătăturile din palme s-au mai retras și nu mai am unghiile și pielea negre de la pământ și praf. Acum, că ne-am reapucat de muncile din jurul casei, și mâinile își revin la forma care îmi place. La bunicul uram munca de dimineață până seară, uram că mă înțepam și mă murdăream și îmi era rușine de negreala mâinilor și de zgârieturi când mergeam înapoi la Iași, la școală. Acum mă fălesc cu zgârieturile și cu bătăturile mele, sunt ca niște trofee câștigate și arată mult diferit de mâinile de om de București. 

Încercăm să ajungem cât mai rar la capitală, un fel de protest că orașul ăla monopolizează aproape tot ce se întâmplă în țară. Într-o singură săptămână am fost la o conferință despre țărani, o adunare pe economie socială, la lansarea asociației AIESEC Alumni, nu mai zic de teatru, film sau terase. Nu e normal să fie nevoie să migrezi într-una la capitală ca să ai acces la evenimente, plus că e prea cald și prăfuit. Ne-am luat ultimele lucruri rămase în apartamentul surorii Sorinei și am plecat spre Vurpăr, satul care ne e casă de patru ani. Ne-am reluat programul de orășeni mutați la țară.

• 

• 

• 

• 

• 

• +8

Am ajuns duminică, 9 iunie, la timp să prindem finala dintre Nadal și Thiem. N-a fost cel mai spectaculos meci, dar e bine, că așa am avut timp să improvizez un țarc unde să mutăm cloșca care scosese cu o zi înainte șapte pui (aflasem despre asta de la doamna Banea, vecina care are grijă de animale cât suntem plecați).

---

Luni și marți

Am dat la sapă, am plivit și am dat cu motocoasa în grădină și în curte, că a crescut buruianul într-o săptămână mai mult decât legumele. Porumbul oricum nu a ieșit deloc. Ne-am pus câteva rânduri de legume: morcov, ceapă, usturoi, țelină, salată, spanac, ridichi, sfeclă, fenicul, praz, conopidă, vinete, ardei, roșii și altele pe care nu mi le aduc aminte, pentru că Sorina, soția mea, face planul de însămânțare și răsaduri și pune prea multe, după mine. 

Înainte să ne mutăm la Vurpăr, la 30 kilometri de Sibiu, Sorina nu mai cultivase nimic niciodată, iar acum e al treilea an în care pune în grădină. Eu am tot săpat, udat, prășit și plivit la bunici, așa că grădinăritul nu e activitatea mea preferată. Dar ideile Sorinei despre ce înseamnă o grădină diferă de ce făceau bunicii mei lângă Iași. Anul trecut a mulcit cu paie (adică a acoperit pământul cu paie, în loc de folie, ca plantele să crească protejate și fără pământ pe ele), iar anul ăsta am construit paturi înalte pentru legume, adică niște cutii din lemn umplute cu pământ, în care producția obținută e mai mare și îngrijirea e mai ușoară. Lucrurile astea le-a aflat Sorina de pe net și le punem în practică împreună.

Ne-am împărțit răspunderile: ea e șefă pe grădină, iar eu prefer să mă ocup de animale. Deși nu avem multe, tot pierd câte jumătate de oră dimineața și seara cu hrănitul și dresatul celor doi câini maidanezi, Flumi și Sari, adoptați din Hosman, un sat vecin; cu hrănitul celor șase găini, șase pui de găină, trei rațe, opt pui de rață (pe al nouălea l-a luat o cioară) și al celor doi pui de pisică. 

Sorina are 37 de ani și lucrează în timpul zilei ca programator freelancer și are program flexibil, așa că, atunci când e vreo urgență – de exemplu, când e buruianul prea mare –,  poate să se oprească la trei după-amiaza și să pună mâna pe sapă. Totul e OK atâta timp cât își face cele 40 de ore de lucru săptămânal, chiar dacă mai lucrează și în weekend.  

Eu mă ocup doar de construcția casei. Până în 2017 lucram cu jumătate de normă pe proiecte de economie socială, prin care ajutam oameni din diferite sate să pornească mici afaceri care să ajute și comunitatea. În proiecte de economie socială lucrasem și la București, cu World Vision și Fundația pentru o Societate Deschisă.

---

Miercuri

A fost o zi mai lejeră. Am mers la Sibiu cu Opelul nostru din 2001, care, deși e mic, cară ciment, paie și mobilă, să ne facem cumpărăturile și să mâncăm o prăjitură. După care Sorina și-a făcut un buchet cu freziile din jurul casei, care au înflorit abia acum.

---

Joi

Am lucrat toată ziua la scara interioară. Casa noastră nu e încă finalizată. După patru ani mai avem tot felul de lucruri de terminat: să instalăm corpuri de iluminat, să punem geamuri la pridvor, să văruim doi pereți și să facem cam toată mobila. Multe lucruri din casă și, de fapt, mare parte din construcție, sunt făcute de noi. Când am luat-o era într-o stare foarte proastă și specialiștii ne-au sfătuit s-o demolăm și să construim alta. 

Am recuperat ce am putut din casa veche și le-am folosit la casa nouă: buiandrugii de la geamuri sunt din bârne de stejar recuperate, patul e făcut cu blănile ușilor vechi, lustrele sunt din chei de stejar de la vechiul acoperiș. În rest, am folosit cât de mult am putut materiale locale: lut și paie de lângă sat pentru ziduri, țiglă de la Apoș, un sat la 50 de kilometri de noi, salcâmi pentru stâlpi de la Poplaca. Stejarul pentru scara nouă e din pădurea de lângă Vurpăr (peste iarnă am avut o scară provizorie din brad) – am cumpărat bușteni de la pădurar și am făcut fostăne (scânduri groase de 4,5 centimetri) la un gater din sat, grinzi și stâlpi. Le-am lăsat la uscat doi ani și acum lucrez cu ele. 

Cea mai mare parte din scară era gata, însă am mai avut de finisat două grinizi recuperate de la casa veche, care vor susține treptele, și câteva fostăne de stejar, care vor prinde treptele de stâlpi. Munca nu e foarte grea, dar presupune mult praf: stâlpii vechi de o sută de ani îi periez cu o perie de sârmă ca să scot pământul și mizeria și apoi îi dau cu ulei de in. Fostănele le tai cu circularul, le rindeluiesc, le șlefuiesc două mâini cu flexul și le dau cu ulei. Când au fost gata, doi vecini m-au ajutat să le dau jos pe cele de brad, provizorii, și să urc la loc stâlpii grei de stejar.

În afară de parter, care a fost ridicat cu meșteri locali, și de tencuit, unde a fost o echipă locală, am lucrat doar noi doi alături de ajutoare din sat, familie și prieteni. Așa am ajuns acum că mă cheamă vecinul ca „maister” să îi ridic un garaj din lemn. Nu sunt meșter, însă respectând articolele și tutorialele de pe net, am reușit să construim ziduri și acoperiș, să tencuim și să văruim, am pus gresie și faianță. Cel mai mult mi-a plăcut să lucrez lemnul și lucrarea de care sunt cel mai mândru e poarta mare, pe fusuri de stejar (un sistem fără balamale care pivotează pe un ax), cu brâuri din brad și îmbinări cu cep și scobitură (ca să nu se lase în timp), pe model săsesc.

---

Vineri

A fost din nou zi mai lejeră. Seara mergea Sibiu, la Hamletul lui Dodin, o piesă din Festivalul de Teatru, și nu am vrut să mă prăfuiesc iar până în cerul gurii, ca să fiu cât de cât curat pentru oraș. Și, sincer, cred că mi-a fost și puțin lene, așa că mi-am făcut de lucru pe calculator.

---

Sâmbătă

Dimineața m-a trezit telefonul, că ajunge în cinci minute cheresteaua pentru o nouă anexă pe care vrem să o construim. Ca de obicei, omul ăsta se încăpățânează să nu mă anunțe cu o zi înainte că vine, așa că, pe jumătate adormit și fără cafea, mi-am tras niște pantaloni și un tricou pe mine și am descărcat scândurile și stâlpii pentru un vecin. Am comandat cherestea împreună, ca să ajungem mai ieftin. Săptămâna viitoare îl și ajut să ridice un garaj și, la schimb, el mă va ajuta la livadă și la ridicarea anexei.

După ce am scăpat de cherestea și ne-am băut, în sfârșit, cafeaua, ne-am apucat să facem curățenie prin casă, că era dezastru după ce am dat jos parte din scara veche. Asta până m-a sunat doamna Banea, vecina, să îi ajut să ia niște baloți de pe câmp. Au rămas fără ajutoare după ce Nela a plecat o perioadă la muncă în Germania și Călin și-a scrântit piciorul. Au rămas ei la 70 de ani să lucreze singuri. Nela și Călin sunt doi oameni care lucrează pentru doamna Banea de mulți ani și sunt ca parte din familie. Nela pleacă anual la lucru în Germania, ca o bună parte din vurpăreni. Cei mai mulți merg câte două-trei luni pe an la lucru în agricultură, la cules căpșuni, sparanghel, cartofi, porumb. Cele mai multe case din cele trei zone sărace ale Vurpărului s-au dezvoltat cu bani aduși din Germania.

Când am ajuns, doamna Banea era în vârful căruței, arunca cu furca fânul jos, de unde îl lua nea Traian și îl ducea zece metri într-o șură. După ce am terminat cu fânul am mers pe câmp să încărcăm o remorcă de baloți. Nea Traian muta tractorul de colo-colo printre baloți și împreună îi ridicam în remorcă, unde doamna Banea îi așeza încât să încapă toți, să nu fim nevoiți să mai facem un drum. Totul a durat cam o oră și jumătate, suficient să îmi obosesc mâinile, pentru că nu știu să bag furca cum trebuie în balot și să îl arunc. E o tehnică pe care, dacă o prinzi, totul devine mult mai ușor. Nu mai zic că simțeam că iau foc de la căldură și efort, iar fânul îmi intra peste tot pe sub haine. 

---

Duminică

A venit distracția săptămânii. M-a sunat doamna Banea că e la Sibiu și că trebuie să meargă la centrul de colectare a laptelui să ia înapoi 300 de litri care se acriseră. Mulți oameni au animale, așa că avem două centre de colectare în sat – unul pentru laptele de vacă și unul pentru cel de oaie. Înainte de a fi preluat de fabrică i se face un test, iar acum a ieșit puțin „acidulat”, cum zic oamenii pe aici, și a fost refuzat. Așa s-au trezit sătenii cu mii de litri de lapte întors. Unii l-au dat la porci, alții i-au dat drumul pe șanț. Noi am discutat cu vecina și am decis să încercăm să facem ceva cu el. 
Am făcut patru drumuri cu Opelul nostru mic până la lăptărie ca să aducem tot laptele acasă. L-am pus în oale și ligheane, unele împrumutate de la vecini. O parte l-am încăzit, am pus cheag și am făcut caș. Zărul rămas de la caș l-am pus la fiert să facem urdă. Restul de lapte a stat până a doua zi, ca să putem aduna smântâna de deasupra (au ieșit cam 40 de litri), prea mult pentru nevoile noastre, așa că doamna Banea a mai oferit și vecinilor. 

Sorina a venit cu ideea să facem unt din restul de smântână – a găsit pe internet cum că, dacă îl bați suficient cu mixerul, se separă untul. O zi întreagă ea și doamna Banea au batut smântâna să facă unt. Am făcut și eu, printr-o metodă de la cumnatul meu de la Iași. Am pus smântâna într-o sticlă de cinci litri și timp de jumătate de oră am agitat sticla până s-a separat untul. Au fost trei zile de făcut brânză, caș, unt, smântână, brânză topită și urdă, în trei: doamna Banea, Sorina și cu mine. 

Am mirosit o săptămână a brânză, însă ne-am bucurat că am salvat laptele și ne-am și distrat. Am stabilit că o dată la două luni să facem caș, unt și smântână.