Oamenii din Calea Griviței: hârtii pentru autorități, suflete pentru Mihaela

Ascultă povestea în varianta audio:

E miercuri, o zi geroasă de ianuarie. Mihaela s-a așezat pe locul ei obișnuit și a comandat un ceai negru. Poartă o helancă vișinie și o cămașă bleu cu dungi subțiri, albastre, și câteva flori colorate. Nu avusese motiv să zâmbească de dimineață, așa că și-a pus o cămașă care s-o mai înveselească.

Ca de obicei, vine direct de la școală și, ca de obicei, după-amiază are program să rezolve ceva cu câte un elev. Azi – o radiografie panoramică și o consultație la o prietenă stomatolog cu David, acum în clasa a IX-a.

Nu e discuție mai lungă de 20 de minute pe care s-o ai cu Mihaela fără s-o întrerupă telefoane, SMS-uri și mesaje audio pe WhatsApp. Zilele ei sunt o sumă de probleme de rezolvat, de încurajări și vorbe bune de împărțit. Și o ține așa de mai bine de cinci ani, de când „îmblânzește” „comunitatea feroce” din Calea Griviței – Piața Matache din București, o zonă de „romi și români amărâți”.

E descrierea ei candidă pentru un cartier pe cale să fie înghițit de gentrificare și pentru niște destine care se agață de ce mai poate el oferi până să dispară: case boierești fără proprietari care mai pot fi locuite și o școală care îi primește fără să aibă domiciliu arondat (pentru că se studiază greaca sau bulgara ca limbi materne, pot veni copii din tot orașul, membri ai acestor minorități naționale sau nu). La doar 1 km e clădirea Guvernului. 

După câteva sorbituri de ceai, o colegă o roagă să-i forwardeze radiografiile unui elev. Apoi o sună și fetița de 10 ani, care e într-un centru de plasament de când mama a ajuns la închisoare.

Fără să lase telefonul din mână, Mihaela își amintește că trebuie să-i facă o programare la ecografie unei alte fete și sună la Spitalul de copii Gomoiu. Nu răspunde nimeni, așa că o sună pe fată: „Azi sigur nu mergem. Poți să mergi în Lidl să faci cumpărăturile cum te-am învățat. Momentan, ține regimul și dormi și o să vezi că s-ar putea să se regleze și stomacul. Oricum, ecografie facem. Dacă nu reușesc la Gomoiu, te duc la Sanador.” Cu o seară în urmă mersese cu ea la un consult psihiatric, după ce lipsa acută de somn și viața dezordonată îi declanșaseră niște comportamente aproape psihotice.

„Am ajuns la limită [cu ea], dar sunt soluții”, îmi spune Mihaela.  

Are în telefon numerele a 40-50 de medici. De șapte ori s-a și internat cu copiii din cartier când s-au operat, cu acordul părinților. În unele cazuri, părinții nu s-ar fi descurcat; alteori, copiii au vrut, pur și simplu, să stea cu ea. Odată, s-a internat cu o fetiță de 11 ani pentru o operație stomatologică ce necesita anestezie totală. În prima noapte a stat ea cu copilul și își imagina că în noaptea următoare va sta mama. „Mama, nu. Ție îți e prea frică”, i-a spus fetița mamei. „Și tot din cauza ta, că ți-a fost prea frică, am ajuns în situația asta.”

După un timp, solicitările continuă. „Am o problemă”, se aude în difuzorul telefonului. E o mamă care ar vrea să-și transfere fetița la ei în școală și o întreabă dacă o primesc. Apoi o altă mamă îi cere 100 de lei împrumut pentru „o mâncare”. Apoi vine un SMS de la trei foști elevi care o întreabă dacă pot să joace fotbal în curtea școlii. Apoi încă o mamă, care ar vrea și ea să-și transfere doi copii: o fetiță de 9 ani la clasa I și un băiat într-a V-a. 

La masa de lângă, atât de aproape încât aș putea s-o ating cu mâna, cinci elevi de la Liceul Teoretic Național, unde taxa de școlarizare e 8-9.000 de euro pe an, discută despre admiterea la Harvard și UCLA. Beau Red Bull și fumează țigări electronice și, din câte îmi pot da seama, mai trag cu urechea la conversațiile Mihaelei.

În pauza dintre râșnitul mașinii de cafenea, tragem și noi cu urechea: o fată spune că îi e greu să vorbească deschis despre ea și că, da, a făcut și terapie pentru asta, dar n-a ajutat-o prea mult.  

Din bancă, la catedră și pe străzi

Mihaela Purcaru are 33 de ani și e învățătoare la Liceul Bulgar „Hristo Botev”, din București. E alumnă Teach for Romania, organizația care de șapte ani pregătește și integrează educatori, învățători și profesori în comunitățile cele mai defavorizate.

Recunoaște că nu a fost un dascăl bun, cel puțin nu în primul an dintre cei doi obligatorii. Și nici azi nu vorbește prea mult despre școală sau planuri de lecție, ci despre situația socială din cartier, despre nevoi și despre cum să facă să vină copiii mereu la ore.

A intrat în program în 2016, după cinci ani de lucrat în bancă, ca manager de portofoliu pentru clienți care accesau fonduri europene, și încă unul în industria de evenimente. La bancă avea bonusuri de mii de euro și era angajatul perfect: nu trebuia să-i traseze șefii target-uri înalte, și le trasa singură. „Îmi plăcea să fiu cea mai tânără, cea mai bună”, spune Mihaela. „Să plec în teambuildinguri, să văd lumea, să am bonusuri uriașe. Să fie oamenii mulțumiți; ce conta că eu aș fi murit acolo.”

Prin 2014, a întâlnit în Giulești, unde stătea, trei surori – de 5, 6 și 7 ani. Erau mereu desculțe și murdare și arătau toate cu doi ani mai mici. Locuiau doar cu tatăl lor, pentru că mama, bolnavă, plecase de acasă să locuiască cu mama ei. Mihaela a început să petreacă timp cu ele, apoi le-a luat încălțăminte și haine, iar când mama lor a murit în primăvară, a decis să se implice mai mult.

În următorii doi ani, cu ajutorul prietenilor, le-a botezat pe fete, le-a înscris și le-a susținut să meargă la școală, iar pe cele două mai mici le-a ajutat apoi să intre la Colegiul Național de Muzică „George Enescu” (după ce mai multe prietene de-ale ei, profesoare, au văzut că fetele au ureche muzicală).

Tot atunci, a decis că nu mai vrea joburi în care să stabilească alții sistemul de valori. În plus, voia să fie și fizic aproape de ele – să le ducă la școală, să le ajute la teme, să le dea să mănânce. „Puteam să am orice job în zonă, dar să fie cu sens.”

Și-a dat seama că are 25 de ani și că nu știe cine e. Nu știa ce muzică îi place și dacă îi place. Nu știa ce să completeze în CV la rubrica Pasiuni. A început să investească în ea, să meargă la toate concertele de la Sala Radio; la operă cu unele prietene și la balet cu altele.

Și-a dat seama că îi plac expozițiile de orice fel, că fotografia îi umple sufletul, că e pasionată de neuroștiințe și de procese cognitive. Și că îi plac sunetul de vioară, folkul și muzica clasică.

A aplicat la Teach for Romania pentru că era un job cu sens, dar și pentru că părea că îi va lăsa timp suficient să se ocupe de fete. A fost acceptată, apoi a trecut prin Academia de Leadership și Pedagogie de șase săptămâni, un program integrat de învățare accelerată care le dezvoltă participanților competențe de leadership (gândire strategică, construire de relații) și competențe de învățare strategică (planificare, evaluare, construirea culturii reușitei). În trei dintre cele șase săptămâni, fac practică în școli cu probleme din comunități vulnerabile, ca acelea în care urmează să stea doi ani.

În Teach for Romania intră atât învățători și profesori care predau deja, dar vor să-și dezvolte abilitățile de lider, cât și tineri ca Mihaela, care au studiat altceva, au făcut altceva și vor să aibă această experiență. Merg la acele școli de stat de care alți profesori fug, cu rată mare de abandon și tot felul de probleme sociale. Mihaela plănuia să stea doar cei doi ani obligatorii, după care să facă politici publice, poate să dezvolte o afacere socială și, în general, să se întoarcă la viața ei.

A vrut să-și caute singură școala, aproape de liceul fetelor, și să cunoască directorul înainte, să se asigure că pot lucra împreună.

Inițial a mers la Școala „Sfinții Voievozi” de lângă Piața Matache, într-un cartier în care blocurile comuniste de nouă etaje sugrumă și umbresc casele sărăcăcioase. În aceeași zi, în drum spre casă, o bătrână cu care a intrat în vorbă la biserică i-a spus că în cartier mai există o școală – și că ar avea și mai mare nevoie de cineva ca ea. Era Liceul „Hristo Botev”, cu clase de la pregătitoare la a XII-a, dar care nu îi apăruse printre opțiunile Teach pentru că era liceu.

„În curtea școlii, doamna directoare, în pantaloni scurți, și două femei de serviciu dădeau cu mătura”, își amintește Mihaela. Femeia a primit-o cu căldură și i-a povestit că acolo sunt mulți copii săraci, unii orfani, și că e multă agresivitate. Școala arăta mai rău decât cealaltă: nici zugrăvită proaspăt, nici mobilă nouă.

„Ce pot să fac ca să rămân aici?”, a întrebat Mihaela. 

A primit clasa a IV-a, compusă din 11 elevi care veneau când și când și încă trei care nu veneau deloc; pentru ei a fost învățătoarea cu numărul 9.

„Prima dată îți arătau ce aveau mai rău”, spune Mihaela, „știau că oricum n-o să stai. În școală era o agresivitate de nu făceau față trei bodyguarzi. Bătăi peste tot, zburau mese, zburau scaune… Se băteau, apoi erau cei mai buni prieteni”. Ei i-au dat clasă la subsol, tocmai ca să nu facă pagube – deși erau doar într-a IV-a, se băteau cu copii mai mari, ba chiar le luau și banii. „Dar am știut de la început că nu ei sunt vinovați, asta a fost diferența între mine și alți profesori. Mi-am dat seama că au trăit niște suferințe și le-am integrat.”

Cu toată pregătirea Teach din academia de vară și din trainingurile ulterioare, n-a știut să țină clasa sub control de la început, iar despre predat și cunoștințe noi nu a fost vorba mult timp. Majoritatea nici nu știau să scrie și să citească.

Primul obiectiv al Mihaelei a fost să îi cunoască, să-i înțeleagă și să ajungă la cauzele problemelor lor. „Atunci când lucrezi cu copii de etnie sau vulnerabili, trebuie să știi că de abia când îi câștigi ca relație, de atunci începe, încet-încet, învățarea. Și să ai niște așteptări realiste: n-o să educi tu trei generații din care a venit copilul ăla, dar dacă îi iubești și ești acolo pentru ei, de la ei o să ai cea mai mare satisfacție.”

Părinții ei n-au fost deloc mulțumiți cu alegerea ei de viață și le-a luat mult ca s-o accepte. Mama și-o imaginase mereu în corporație și nu a venit niciodată în școală sau în cartier. Tatăl ei avea să-i cunoască pe unii dintre copii în 2019-2020, în timpul curelor de chimioterapie, când Mihaela îl vizita la spital.

Elevilor ei le spunea că sunt „clasa campionilor” și că cea mai importantă valoare e prietenia. Când unul dintre ei ajungea la spital (și se întâmpla), îi lua pe toți și mergeau în vizită, până când, pe neștiute, au ajuns să meargă și singuri. Spre sfârșitul clasei a IV-a i-a făcut să nu se mai bată, să citească, dar cam atât. I-ar fi lăsat repetenți pe toți, numai să mai aibă un an cu ei.

A făcut, în schimb, altceva: în anul următor a luat o Clasă Pregătitoare ca normă didactică și a rămas diriginte voluntar la clasa ei, cu care făcea și o oră de științe sociale, pe care avea dreptul să o țină datorită studiilor ei: management în administrație publică la ASE. În plus, când putea, mai fura câte o oră cu ei de la colegi: geografie, de la doamna directoare, când și când un desen sau o muzică, ca să mai recupereze câte ceva. Dimineața îi învăța pe cei mici să țină creionul în mână și după-amiezele era cu cei mari. 

După cei doi ani ca participant Teach for Romania, a decis să rămână. „Îmi terminasem angajamentul față de organizație, dar nu și față de acești copii”, spune Mihaela. A putut rămâne în aceeași școală, pe același post, pentru că între timp devenise învățător calificat și a căpătat astfel dreptul de a-și alege postul pe perioadă nedeterminată. În weekenduri făcuse, gratuit, un program de reconversie organizat de Teach și Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București, plătit din fonduri europene.

Era prima generație care urma acest program, pentru că Teach a vrut să dea posibilitatea participanților care veneau din alte domenii să devină învățători calificați și să obțină astfel posturi pe perioadă nedeterminată, încercând să demonstreze, totodată, că pot exista programe de calificare co-branded, în care partea academică să fie oferită de facultate și practica – de un ONG precum Teach.

---

Mihaela a urmat primele opt clase la o școală din Comarnicul natal, în Prahova, unde locuia cu mama – tehnician în controlul calității în industria mobilei – și tata – inginer. Într-o noapte de august însă, chiar înainte să meargă la cel mai bun liceu din Sinaia, unde intrase la clasa de informatică intensiv, le-a ars casa. „Am rămas în pijamale pe stradă.” O perioadă au stat la o mătușă de-ale ei; i-au ajutat oameni de peste tot și, în trei-patru luni, s-au mutat înapoi. Aveau o sobă, un pat, minimul necesar.

Atunci și-a dat seama Mihaela că pe cine ai alături contează mai mult decât ce ai, așa că a vrut să urmeze exemplul celor care îi sprijiniseră. Tot atunci, tatăl ei și-a pierdut slujba și a plecat să lucreze în Germania.    

Liceul a fost un șoc pentru ea. De unde fusese cea mai bună din clasă, a ajuns printre ultimii, atât de buni și competitivi erau colegii ei. Dar s-a remontat și a terminat a XII-a cu cea mai mare notă la Bac din clasă și a doua din liceu. A renunțat însă la visul de a se face medic; meditații nu își permiteau, iar în clasa a XI-a ieșise abia pe locul 4 la Olimpiada națională de biologie, insuficient ca să intre la Medicină fără examen.

Așa că a dat la ASE și a terminat prima la specializarea ei, Management în administrația publică, deși a lucrat și la bancă în tot timpul ăsta. „Mama a vrut mereu ce e mai bun pentru mine și mi-a setat standarde mai sus, tot mai sus”, spune Mihaela. Mamei i se trăgea de la profesia ei și de la cultura în care crescuse, în care aproape nicio realizare nu era suficientă – „o cultură a nefericirii”, spune Mihaela, „de care mi-am dori să scap”.  

Acum, de șase ani, ține și un curs de marketingul serviciilor la masterat la ASE, adică îi învață pe studenți cum să măsoare nevoile clienților și cum să genereze calitate în serviciile publice sau private pe care le oferă. O ajută că vede rezultate mai rapide și că folosește un limbaj comun cu studenții; nu e ușor să lucrezi tot timpul cu atâta traumă.

Anul ăsta trebuie să-și termine și doctoratul; e deja al șaselea an, după ce a înghețat doi. Face o cercetare în marketingul serviciilor educaționale, pe educație incluzivă, care, în practică, ar trebui să oblige sistemul și profesorii să se aplece asupra copilului, nu asupra materiei. E puțin frustrant, pentru că acum e nevoie să intervină, nu să cerceteze. O să cerceteze la 80 de ani, spune Mihaela.

Fotbal și burse sociale

Încă din primul an de Teach, Mihaela și-a activat toată rețeaua de prieteni și prieteni ai prietenilor ca să le arate copiilor lumea de dincolo de cartier și s-o facă pe cealaltă, a lor, un pic mai blândă; așa a considerat că îi poate ajuta să devină adulți funcționali.

A adus studenți de-ai ei de la ASE ca să-i învețe să citească, i-a rugat pe prieteni să le mai arate câte un parc, să-i ducă la film sau la cursuri de robotică, a făcut o colaborare cu Liceul Internațional de Informatică, ca elevii de acolo să-i mediteze pe cei din școală la română și mate săptămânal, a adus studenți de la Arte să picteze clasa, a obținut mobilier de la IKEA, rechizite prin donații, iar școala, până a venit pandemia, a oferit printr-un program al primăriei un afterschool și o masă caldă pentru 20 de copii din primar și 20 din gimnaziu.

„Clasa aia era tot ce aveau mai bun și mai frumos”, spune Mihaela. Își lăsau și cărțile acolo, de teamă că acasă ar putea fi rupte de frați mai mici; la un birou sau la o cameră numai a lor copiii aceștia nu puteau visa. Veneau din familii dezorganizate, în care tații de obicei lipseau sau erau la închisoare; locuiau și câte 20 într-o casă pe care, de cele mai multe ori, o ocupau abuziv, și care nu le oferea decât un acoperiș – și acela găurit. Căldură nu era, lumină, dacă puteau, furau de la stâlp și apă aduceau cu bidoanele de la biserică sau din piață.

Numai că și din casele astea erau uneori dați afară; când proprietarii sau primăria le revendicau. Când se întâmpla asta, copiii veneau la școală săptămâni la rând confuzi și nedormiți. Aici, stabilitate înseamnă să ai unde să-ți speli hainele și să-ți faci de mâncare în fiecare zi, a învățat Mihaela în timp, iar învățătură înseamnă în primul rând continuitate, nu performanță.

Pentru continuitate s-a luptat și ea. Încă din primul an și-a făcut un obiectiv din a se duce în fiecare săptămână acasă la câte un elev înscris, dar care nu venea – o așteptare pe care Teach o are de la toți profesorii din program. S-a dus întâi la ai ei, apoi și la alții, apoi și la cei care nu erau înscriși deloc, până i-a adus la școală pe mai toți din cartier care mai aveau vârstă școlară. Unii dintre ei nici nu sperau că vor mai pleca vreodată de la cerșit.

Pe părinți i-a convins să îi trimită constant cu argumentul că doar așa pot lua burse sociale. Mihaela știa că, odată ce ajungeau la școală, copiii deveneau dependenți de dorința de a fi în colectiv. Nu se iluziona, niciunul nu venea din sete de învățare, ci pentru prieteni și pentru fotbal. „Trăiască fotbalul și studiul care m-a luminat că un copil care se joacă suficient și-a rezolvat jumătate din probleme!”, spune azi Mihaela. „Dincolo de iubirea mea, joaca i-a schimbat.”

Pe husa albastră a telefonului ei scrie: „Poți schimba un om iubindu-l”. I-a făcut-o cadou o prietenă, după ce a tot auzit-o spunând asta.

Cartierul care izgonește

Cartierul pe care Mihaela a ajuns să-l păstorească începe de la intersecția Căii Grivița cu bulevardul Buzești și ține până la intersecția Căii Grivița cu bulevardul Dacia. La un capăt e mărginit de fostul cinematograf Dacia, în pericol iminent de prăbușire și, vizavi, de două clădiri de birouri de cinci, respectiv 13 etaje, deschise în 2019, cu sticlă neagră, restaurant la parter și hub de co-working. La celălalt capăt dai în Calea Victoriei, cu gelaterii fără număr și cafea de origine.

Pe bucata din Buzești care îi corespunde se amestecă vitrine sparte pe care încă mai poți citi „Sifoane”, primul magazin Zero Waste din București, unde te duci cu recipientele tale să cumperi ulei de cocos la vrac și alte produse vegane, și Liceul Teoretic Național, cu ai cărui elevi ne-am întâlnit în cafenea.

Dacă faci dreapta și ieși pe Popa Tatu, găsești o tinichigerie, o prăvălie de pălărier și o vulcanizare în care tronează două portrete cu Ceaușescu. Iar dac-o iei la pas pe Calea Griviței, vezi vitrine micuțe pe care scrie Cizmărie, Croitorie, întrerupte din loc în loc de cafenele moderne și de magazine pentru studenții la Arte. Apoi dai de vile construite la sfârșitul secolului XIX și lăsate în paragină, multe dintre ele monumente istorice. De fapt, toată Calea Griviței, pe segmentul cuprins între Calea Victoriei și strada Atelierului, de lângă piața Matache, e considerat monument istoric.

Printre casele în paragină și micile ateliere, au apărut clădiri rezidențiale scumpe.

Cândva, Calea Griviței era o arteră importantă a Bucureștiului. Se numea Calea Târgoviștei, pentru că făcea legătura, prin Gara de Nord, aflată în apropiere, cu restul țării. De aceea, la final de secol XIX și început de secol XX, comerțul a ridicat zona: au apărut prăvălii, ateliere meșteșugărești, hoteluri, cinematografe, iar oamenii înstăriți și-au făcut case aici (actualele monumente istorice în degradare).

A apărut și vestita Hală Matache, una dintre principalele piețe din oraș, care a fost extinsă în anii ’30 și a reușit să-și păstreze aspectul și suprafața până la demolarea violentă și ilegală din 2013.

În perioada comunistă, casele au fost naționalizate, iar după 1990, odată cu retrocedările, s-a deschis cutia pandorei, explică arhitectul Cătălin Berescu. Faptul că unele sunt monumente istorice presupune că orice reparație trebuie să păstreze stilul și aspectul originale și poate fi executată numai cu avizul Direcțiilor de Cultură (ceea ce e complicat și scump).

Astfel că s-a ajuns la un paradox în care toată lumea pierde: dacă le retrocedezi cu condiția reabilitării, proprietarii sunt obligați să respecte standardele monumentelor istorice; dacă le retrocedezi fără obligația reabilitării, cel mai probabil vor fi înlocuite de investiții speculative, iar dacă le lași locuite de oameni săraci, aceștia nu au mijloace pentru a le întreține. Așa că cel mai simplu e să nu te atingi de ele, ceea ce s-a și întâmplat.

Odată cu retrocedarea, majoritatea vechilor chiriași au plecat și au fost înlocuiți, treptat, de oameni fără locuință, veniți de pe la marginile Bucureștiului, iar peisajul a devenit unul marcat de violență și infracționalitate.

Începând cu 2008, ambițiile primarului Sorin Oprescu i-au pecetluit soarta. El voia cu orice preț să extindă bulevardul Buzești și să-l transforme într-o șosea cu trei benzi pe sens, care să lege Piața Victoriei de Casa Poporului și, mai departe, de zona Uranus (un vechi plan de-al lui Ceaușescu).

Lucrările de expropriere, evacuare și demolare au început în 2010 și au culminat în 2013 cu distrugerea mișelească, noaptea, pe cod portocaliu de ninsoare, a Halei Matache. Pentru asta, Oprescu a încălcat legi care spuneau că monumentele istorice nu pot fi strămutate decât în situații excepționale și pentru binele lor, și chiar hotărâri judecătorești care anulau autorizațiile de construcție, emise și așa fără avizele necesare. Odată cu acoperișuri, ziduri și povești de viață, buldozerele au pus la pământ și identitatea cartierului.

Acesta e peisajul pe care l-a găsit Mihaela în 2016.

Pentru că cei mai mulți dintre părinții elevilor ei nu știau să se descurce cu actele, unii fiind chiar analfabeți, i-a însoțit la notariat, la ANAF sau la primărie, totul ca să ia copiii bursă socială. În Sectorul 1, ea valorează acum 480 de lei (a crescut de la 350), iar cu banii ăștia x mai mulți copii, unii părinți și-au permis o chirie în apropiere, ceea ce e mare lucru. Înainte de pandemie, 95% dintre copiii din școală aveau bursă socială, acum – cam 80%, pentru că unii s-au mutat sau au abandonat. Îi cerea cineva Mihaelei să facă toate astea?

„Nu, dar la notar trebuia să mă duc, ca să ia burse, că am promis că le dăm burse. Din cartier trebuia să ies cu copiii, să-i scot din mediul lor, ca să devină funcționali. La spital – niciodată nu e obligatoriu, dar nici nu poți să stai pe margine să te uiți.”

În plus, Mihaela a ajutat constant multe familii – cu alimente, medicamente, scutece –, din bani de la prieteni sau de la sponsori, iar unora le-a schimbat radical viața, găsindu-le locuințe cu chirie sau mobilându-le pe cele în care stăteau deja.

A încercat să fie cât mai discretă și când a oferit, și când a cerut ajutorul, dar nu prea au fost căi la care să nu fi apelat. Și la Gigi Becali la poartă s-a dus, împreună cu o familie cu 11 copii pe care nu o primea nimeni; știa că are niște blocuri unde găzduiește oameni nevoiași, dar nici el nu avea o locuință așa mare de închiriat.

O singură dată a cerut bani prin intermediul presei, la Europa FM, ca să plătească datoriile la întreținere ale unei eleve din clasa ei (și s-au strâns banii).

Educația începe cu a avea o locuință

În martie se face un an de când familia Dincă stă într-un apartament cu două camere aproape de Gara de Nord, într-un bloc interbelic cu interfon și lift nou. Două camere, șapte copii și părinții.

Bucătăria e o chicinetă și e plină de vase, dar e bine că există. În încăperea din mijloc sunt canapeaua extensibilă pe care dorm părinții și fetița cea mai mică, frigiderul, televizorul Samsung și masa mare, la care copiii își fac lecțiile, iar deasupra ei – două cifre aurite încă umflate: 1 și 7, rămase de la ziua fetei celei mari. Un șifonier, o comodă, mai multe icoane, boxe de casetofon pe care tatăl le-a primit și speră să le vândă într-o zi, un monitor de calculator și promisiunea că vine și unitatea centrală și tabletele primite de la școală, rânduite una peste alta; la fel – cutiile lor, intacte, că nu se știe dacă trebuie să le dea înapoi. În dormitorul micuț sunt două paturi suprapuse și încă unul de o persoană, în care încap cumva ceilalți șase copii.

Mihaela e cea care le-a găsit chiria și și-a pus obrazul pentru ei, spune tatăl copiilor, pentru că mai nimeni nu voia să primească o familie mare de etnie romă. Le-a plătit două luni de chirie din bani strânși de biserică, apoi le-a adus, pe rând, mașina de spălat nouă, aragazul și paturile suprapuse. Alimente în pandemie și de Crăciun, ghete și geci la copii.

Nu mai țin minte a câta casă cu chirie e asta, dar sigur e cea mai bună pe care au avut-o vreodată. Veneau din Colentina, dintr-o casă în care apa rece curgea prin furtun de la vecin și chiria costa 600 de lei. Au avut preaviz o lună să plece de acolo, iar Mihaela le-a găsit casă în ultimul moment. „Pentru noi a fost ca un părinte”, spune bărbatul. „Mama, dacă era, și nu făcea așa ceva!”

Cel mai mic dintre copii are 3 ani și cel mai mare, 17. În afară de cea mică, care va începe grădinița, toți merg la „Hristo Botev”. I-a înscris Mihaela acum câțiva ani. Niciunul nu mergea la școală, deși mai mulți dintre ei aveau vârsta necesară. Cea care le-a făcut cunoștință a fost o avocată care mergea la biserica unde mama copiilor mai ajuta la lumânări și care le știa situația; nici avocata n-o cunoștea, de fapt, pe Mihaela, doar auzise de ea.

Îndrumată de Mihaela, fata cea mare a făcut primele patru clase în doi ani, prin programul Șansa a Doua, apoi a intrat într-a V-a, la 14 ani. A prins ultimul tren, pentru că legea spune că poți fi cu cel mult trei ani mai mare decât vârsta corespunzătoare nivelului școlar (11 ani într-a V-a, și ea avea 14).

Fata are cea mai mare medie din clasă – 9,52 anul trecut – și ia bursă de merit. Tatăl, 53 de ani, are opt clase, iar mama, 41, nu știe nici să scrie, nici să citească. Doar să se iscălească. Fata îi descurcă cu toate: cu documentele pentru bursă, cu facturile și cu finanțele familiei: banii din bursele sociale, plus alocațiile, plus ce mai câștigă tatăl lucrând cu ziua și mama făcând curat la oameni acasă.

1.000 de lei chiria, 500 de lei întreținerea în lună de iarnă, lumina, care a venit 600 de lei la regularizare. Prima dată achită chiria (la început de februarie era plătită cu două luni în avans), apoi facturile și abia pe urmă restul. O mai ajută doamna Mihaela să le pună în ordine pe toate, căci de vorbit vorbesc și de cinci-șase ori pe săptămână.

Fata cea mare și-ar dori să facă o școală de ospătari, ca să iasă repede c-o meserie și un salariu. Mihaela crede că poate mai mult – să facă liceul și să devină asistentă medicală sau să lucreze într-un secretariat. 

„Pentru ei am făcut lucrurile ca la carte”, spune Mihaela. A făcut cerere pentru locuință socială în Sectorul 2, acolo unde au domiciliu în buletin. A fost și în audiență la primar. „Și cu ce m-am ales?” Câteva tichete de masă de 50 de lei și, o dată, niște alimente. Primăriile n-au suficiente locuințe pentru toți oamenii care ar avea nevoie.

Învățătoarea care schimbă destine

Organizația Teach for Romania i-a pus la dispoziție oameni-resursă (ca Oana Moraru, expert în educație, care a învățat-o să privească copilul într-un mod holistic, ca Paul Olteanu, coach, care i-a recomandat resurse în zona emoțiilor sau ca Ana-Maria Brezniceanu, co-fondatoarea Școlii Montessori, de la care a învățat niște principii practice de lucru).

În plus, i-a oferit puterea să reziste în cancelarie, când neștiința ei în unele situații era aspru sancționată de colegii cu experiență, și credibilitate să deschidă tot felul de uși, fie că cerea o sponsorizare sau pur și simplu voia să-i scoată pe copii la clătite în Dorobanți. Ieșirile astea din lumea mică a cartierului sunt memorabile pentru copii. Fata cea mare a familiei Dincă spune că excursia de două zile la Brașov cu doamna Mihaela (singura ei vacanță) a fost cea mai frumoasă perioadă din viața ei.

Învățătoarea a avut-o mereu de partea ei și pe doamna directoare, Florica Demeter, în funcție de 18 ani, care a avut încredere în ea și i-a oferit spațiul necesar să facă tot ceea ce credea că e mai bine pentru elevi.

Mihaela intuiește că directoarea se oglindește în ea: și ea, în tinerețe, fusese repartizată într-o comunitate de romi, unde a convins mai mulți copii să revină la școală. Iar când a ajuns în Grivița, despre care nu știa nimic, liceul era pe cale să se desființeze, căci avea doar 84 de copii. Atunci a vorbit cu comunitatea bulgarilor, apoi cu cea a grecilor, i-a convins să-și înscrie copiii aici, după care a înființat și clase de primară, astfel că azi sunt 560 de elevi în total și spațiul începe să devină o problemă.

„O iubesc enorm, e sufletul meu, mă văd pe mine când eram tânără”, spune Demeter. Se cunoaște omul hotărât să facă treabă, și asta i-a plăcut la Mihaela din prima clipă. „Toți am fost mândri de ea, că, din copiii străzii, i-a adus la școală, a reușit să-i trezească, le-a schimbat viața (…) Copii despre care ziceam: cum o să-i facem oameni?”

De când a venit ea, s-a redus absenteismul și a crescut promovabilitatea, iar abandon nu prea a mai fost în ultimii doi-trei ani. Și a influențat și colectivul de profesori, spune directoarea. „Nu mai privim copilul ca pe ceva care e adus la școală și noi trebuie să ne luptăm cu el, ci am început să facem noi lucruri pentru copii.”

La început, unii profesori au fost neîncrezători; veniseră în școala asta crezând că vor lucra cu elevii la nivelul manualului și mai sus. Dar alții au început să contribuie cu donații și să acorde mai mult timp unui copil care are probleme. Sunt și situații în care nu știu ce să facă, de exemplu atunci când un copil nu mai are chirie. „Venim și noi cu soluții, dar Mihaela găsește soluții la tot”, spune directoarea.  

Numai că Mihaela nu e o instituție, și nici o sursă de ajutor, ci o resursă, spune directoarea, și nu-și imaginează cum ar fi dacă ar pleca. Da, există riscul de a fi copleșită, dar e încrezătoare că știe să managerieze și situațiile astea.

Ar fi frumos s-o multiplice pe Mihaela, însă știe că soluțiile trebuie să vină de la autorități, nu de la super-eroi. Cum ar fi: să primească gradație de merit (25% din salariu) și profesorii care aduc un copil de la nota 1 la 5, or acum gradațiile se dau preponderent pentru rezultate la olimpiade și participări la conferințe. Iar la salariul de 3.100 de lei net al Mihaelei (învățător cu studii superioare, titular, cu definitivat și mai mult de cinci ani experiență), 25% ar fi ceva.

Din 2016 până acum, Mihaela a avut o clasă de-a IV-a, patru pregătitoare, iar acum are clasa I. Cei de-a IV-a sunt azi a IX-a și se mândrește tare cu ei. Din 13, câți erau la început, au terminat 24: unii au rămas repetenți și au ajuns în clasa ei, alții s-au transferat de la alte școli, cu medii mici la purtare.

Dintre cei 24, doar cinci nu continuă studiile, dar și dintre aceștia unul este campion național la box, trei fete sunt cofetari și una s-a angajat. Alți șapte sunt la liceu la „Hristo Botev”, iar câțiva la școli profesionale sau duale; doi frați gemeni, de exemplu, învață să devină ospătar, respectiv tehnician în mecatronică (o combinație între mecanică, informatică și electronică), iar Mihaela e bucuroasă că sunt în continuare prieteni și că, deși unii s-au mutat din cartier, se întâlnesc.

Cea mai mare bucurie a ei e David (îl are în telefon „My David”), un băiat slăbuț, brunet și politicos, care va fi electrician. Pe lângă Evaluarea Națională, ca să intre la un colegiu tehnic, băiatul a dat un interviu și un test. Visul lui de câțiva ani buni era să-și pună aparat dentar – de aceea urma să meargă cu Mihaela la stomatolog în acea după-amiază de ianuarie, mai ales că pusese deoparte și ceva bani din bursa socială și din bursa de la Engie, viitorul angajator, unde făcea practică.

David e unul dintre cei care nu au lipsit, indiferent unde a locuit – ba la un centru de plasament, când mama nu a putut avea grijă de el și de frații lui, ba la metrou, când mama lor s-a cuplat cu un bărbat din gară, un tip cu o viață dubioasă, în care fratele lui mai mare a alunecat, dar el nu.

Și, indiferent unde a fost, grija lui David era una: să se spele pe dinți. Mihaela îl numește „învingător”, pentru că a reușit să-și înfrângă agresivitatea teribilă cu care ieșise din centrul de plasament, dar și pentru că vrea să muncească – de curând a rugat-o să-i găsească ceva de lucru; în plus, își ajută și mama și o trimite pe sora lui la școală. 

Până azi, învățătoarea crede că a atins destinele a 100 de copii și a 20-30 de familii. Iar la unii nu a fost vorba doar de dosare de burse sociale sau de găsit chirii, ci de schimbări profunde și de vegheat de la distanță, pe termen lung – ea sau prieteni de-ai ei.

De exemplu, pe frații gemeni are mandat să îi reprezinte în relația cu școala și cu orice unitate medicală, după ce mama lor a intrat la închisoare pentru complicitate la furt de lemne. Pe două surori ale lui David și pe nepotul lui (copilul fratelui, pe care tot mama lor îl crește) i-au botezat două prietene. Pe Ionuț, un alt fost elev, l-a adoptat un prieten. Mihaela ar face orice ca acești copii să aibă parte de-o familie și să nu ajungă într-un centru de plasament, unde știe că riscă să fie scăpați din mână.

Alex Lefter, 40 de ani, și Cristiana, 36, sunt cei care l-au adoptat pe Ionuț. O ajutaseră pe Mihaela în diferite campanii de strângere de fonduri, știau bine problemele din cartier, iar Alex fusese și cu copiii în parc sau la cinema. Ionuț avea 10 ani atunci, era crescut de sora sa vitregă într-o casă sărăcăcioasă din spatele hotelului Novotel, în centrul Bucureștiului, și mai făcea un ban vânzând flori în centrul vechi. Mama îl părăsise la naștere, tatăl murise, iar bunicul, ultima rudă în viață, murise de COVID.

„Ce facem cu Ionuț?”, l-a întrebat Mihaela pe Alex într-o duminică, în septembrie 2020. „Cred că singura soluție e să-l iau eu.” Cei doi (el – pilot de avion, ea – viitor medic veterinar) nu aveau copii și nici nu-și doreau neapărat, dar știau că Ionuț e „un copil minunat și că are nevoie de ajutor”. Au deschis procedura de plasament de urgență și, trei zile mai târziu, Ionuț era în Băneasa, în noua casă (anul acesta urmează să se finalizeze adopția).      

Băiatul e acum într-a IV-a la școala de lângă bloc, și-a făcut prieteni în cartier, citește cărți de aventură, merge în vacanțe, iar sâmbăta are program de filme și pizza cu părinții. S-a transformat, glumește Alex, „dintr-un copil ascultător într-un drăcușor împielițat”.

Când ajuți și când refuzi

Mihaela nu e singurul profesor Teach for Romania care a ieșit din clasă ca să sprijine comunitatea, chiar dacă mai toți au auzit de la alți profesori din școală: „De ce-ți bați capul?”, „Le dați prea mult, le dați pe tavă și ei nu apreciază”. Însă e printre cei care au mers cel mai departe și care au făcut din asta misiunea lor pe termen lung.

Înființată în 2014, organizația face parte din rețeaua globală Teach for All, al cărei model îl implementează, și are 116 profesori activi în 22 de județe și un total de 176 alumni (adică profesori care au stat deja cei doi ani la clasă). Dintre cei 176, 113 au ales să rămână în educație, fie la catedră, fie în alte roluri – în învățământul privat, ca directori de școli, în ONG-uri sau în zona de politici publice. În total, profesorii și alumnii care sunt acum în școli lucrează cu 19.500 de copii.

Ca obiective, învățătorii și profesorii au, în primul an, reducerea absenteismului și a abandonului școlar și dezvoltarea psiho-emoțională a elevilor și, în al doilea an, impact la nivel de cancelarie, școală și comunitate. Asta înseamnă, de exemplu, crearea de comunități de învățare alături de profesori non-Teach sau scrierea de proiecte împreună cu școala, pornind de la nevoile comunității (în ultimii doi ani, profesorii Teach au fost implicați în scrierea a 50 de proiecte – care au adus o jumătate de milion de euro la nivel național).

Raluca Petrescu Tălpigă e colegă de generație Teach cu Mihaela și a ajuns învățătoare chiar în școala din piața Matache, la care Mihaela renunțase în favoarea Liceului Bulgar. Și ea a avut în clasa I mulți înscriși și puțini prezenți (28, față de o medie de 12 care chiar veneau); doar unul sau doi chiar frecventaseră Clasa Pregătitoare și doar un părinte avea liceul absolvit.

Majoritatea trăiau niște realități greu de imaginat: unii se trezeau cu mascații la ușă, alții ajungeau la poliție aproape de fiecare dată când tații lor comiteau câte o infracțiune, iar un copil se născuse în închisoare și nu-și văzuse niciodată mama.

Spre deosebire de Mihaela însă, Raluca a pus mereu niște limite, pentru a păstra o relație sănătoasă și pentru a crea un spațiu sigur pentru copii: părinții o puteau contacta doar seara, într-un interval de două-trei ore, după care își închidea telefonul; părinții nu aveau voie în clasă cu excepția orelor de consultații; le-a dat adulților formularele de bursă, dar nu le-a completat în numele lor și nici n-a umblat după acte – i s-a părut că, atunci când era vorba de accesat venituri, ei se descurcau foarte bine (spune că ar face același lucru și azi, inclusiv la „Hristo Botev”).

Raluca activase mai toată viața ca formator al Asociației Române de Dezbateri, Oratorie și Retorică – ARDOR, în licee de stat și private și la universitate, dar făcuse și voluntariat în programe pentru comunități dezavantaje, precum Clubul de Educație Alternativă din Ferentari. De aceea, s-a ferit să cadă în capcana ajutorului necondiționat, în care copii și părinți primesc lucruri fără să muncească câtuși de puțin pentru ele.

„Se creează un cerc vicios, în care cine are e obligat să dea, iar cine nu are e îndreptățit să primească”, spune Raluca. Da, continuă ea, cine are ar trebui să arate un soi de smerenie și de recunoștință, iar cel care nu – să se gândească cum ar putea face să aibă. Ea, de exemplu, aducea la școală lăzi cu mere sau cutii cu fursecuri, dar le împărțea numai dacă elevii făceau mici activități suplimentare: curat în grădinița de flori sau dat cu mopul când era apă pe jos la baie, pentru că s-a străduit mereu să-i învețe valoarea și respectul pentru muncă.

Raluca e convinsă că ajutorul e bun atâta timp cât poate fi primit. De aceea, s-a amărât să vadă haine pe care ea le strânsese din donații aruncate după o singură purtare și să adune de pe jos cornuri și lapte plătite din banii ei și ai altora care muncesc. „Nu văd valoarea în a primi totul de-a gata”, spune Raluca. „Dar nici nu m-a încercat Dumnezeu atât de mult, încât să mă gândesc: dacă nu aș fi primit nimic, ce fel de om aș fi fost?”      

Când a fost de ajutat, a ajutat, dar când a fost de sancționat, a sancționat: a mers cu copiii la cabinetul stomatologic de care aparținea școala, dar a raportat absențele la secretariat, ca să nu poată depune dosare pentru burse dacă sunt în absenteism sau abandon. A sesizat Direcția pentru Protecția Copilului când o familie nu și-a adus copilul la școală, chiar dacă a făcut-o degeaba: asistenții sociali s-au dus acasă să întrebe de ce nu merge; copilul a venit câteva zile la școală de teamă ca familia să nu fie sancționată, apoi a lipsit restul anului.

Raluca este acum în concediu de creștere a celui de-al doilea copil, dar nu crede că se va întoarce la catedră într-o școală de stat. Ea nu e învățător calificat, pentru că nu a terminat programul de reconversie pe care Mihaela l-a urmat – i s-a părut că îi lipsește componenta practică. În plus, nu îi plac ierarhia și birocrația din sistemul de învățământ, iar de la programul Teach for Romania a vrut o experiență și, eventual, să înțeleagă de ce nu vrea lumea să lucreze la stat.

În schimb, împreună cu alte mame, a pus bazele unei asociații active în zona de literație. Nu crede că soluția pentru comunități defavorizate și sistemul de educație, în general, e legată de un dascăl sau de altul, și nici de o instituție sau de alta. Ar trebui, spune ea, să ne întrebăm, ca națiune, cum vrem să fie generațiile viitoare. Or noi suntem o țară care sărbătorește Ziua Educației stând acasă și care a avut nevoie de o Zi a Lecturii care să oblige elevii și profesorii să citească 15 minute.

Cel mai familiarizat cu experiența Mihaelei este Claudiu Grigore, 27 de ani, care a fost învățător un an la aceeași școală și care acum face parte din echipa de training a organizației.

Crescut în Ferentari numai de mamă, într-o cameră cu chirie, fără baie în casă, a predat un an la o școală de pe Șoseaua Giurgiului, în care nu lipsurile erau problema, ci relația dintre părinți și copii, apoi a venit la „Hristo Botev” – și e bine că s-a întâmplat atunci, și nu mai devreme, spune el, pentru că se teme că ar fi renunțat. „Acolo am înțeles prima dată că părintele nu are cum să fie atent la educația copilului, când prima lui grijă e ce pune pe masă.”

A avut noroc cu Mihaela, care era deja acolo. Cu Mihaela a mers acasă la copii, cu Mihaela i-a ajutat să-și facă dosarele de bursă, cu Mihaela a strâns și a împărțit donații. Singur nu crede c-ar fi avut curajul să meargă pe la casele oamenilor, mai ales că fusese amenințat de niște tineri pe care nu-i lăsase să intre în curtea școlii. Și, deși a fost și el cu două fetițe la stomatologi – prieteni de-ai Mihaelei –, nu s-ar fi internat cu ele în spital.

Deși în Teach nu avuseseră niciodată discuții despre ce faci când o familie îți cere bani sau haine, i s-a părut normal să ajute de fiecare dată, pentru că se gândea: Ce îi împiedică pe acești copii să vină la școală? I s-a părut firesc să facă ce făcea Mihaela. „Ea credea că copilul trebuie să fie la școală. Și atâta timp cât există soluții pentru probleme, copilul trebuie să vină la școală. Și dacă nu existau soluții, ea tot le găsea.”

„Miha, mai poți?”, o întreba uneori dimineața, conștient că probabil nu dormise mai mult de patru-cinci ore. Știa că și alți colegi din țară apelează la sponsorizări, Facebook și prieteni ca să acopere nevoi de bază ale elevilor lor, dar nu cu atât de multă energie ca Mihaela. „Ea dă totul.”

Mihaela nu e singura din promoția ei care a rămas la catedră.

Aura Eftimie, 51 de ani, e de trei ani la Cocorăștii Mislii, Prahova, dar backgroundul ei e diferit; a fost profesoară 14 ani, dintre care 7 și directoare la o școală postliceală sanitară din Ploiești, și, când a dat peste elevi care nu știau să scrie o cerere, a vrut să meargă la rădăcina problemelor.

Își amintește că în Academia de Leadership și Pedagogie se simțea destul de stăpână pe ce înseamnă un plan de lecție sau un proiect didactic, dar avea niște minusuri pe partea de dezvoltare personală și management. Mihaela era exact invers. „La partea teoretică mă și enerva”, spune Aura. „Venea cu niște întrebări avansate și noi de abia pricepuserăm.”

Și ea a făcut programul de reconversie organizat de Teach în parteneriat cu Facultatea de Științele Educației, ca să devină învățător calificat, și a avut parte de comunități cu provocări, dar departe de ce are Mihaela. A avut odată un elev care nu avea curent acasă, iar singura lui cărticică era calendarul ortodox. „Dacă n-ai ceas, de unde știi când trebuie să pleci la școală?”, îl întreba. „Când se aprinde becul pe stradă, doamna.” Nu l-a ajutat să-și tragă curent, pentru că probabil familia n-ar fi avut bani să plătească facturile; în schimb, l-a înscris la un afterschool organizat de Crucea Roșie, ca să se asigure că primește educația necesară. Acum, băiatul e într-a V-a.

A mai avut și un elev care în mod evident avea cerințe educaționale speciale (CES) și ar fi avut nevoie de o evaluare și de un plan de intervenție personalizat. Familia a refuzat însă și ea nu a insistat. Pe de altă parte, Mihaela nu s-a dat în lături și a ajutat mai multe familii să facă dosar CES copilului. Când a venit ea, nu avea nici unul, iar acum au aproape 30 din 100, câți sunt la clasele I-VIII.

Conform legii, elevii cu CES au dreptul, în funcție de nevoi, la o programă simplificată și la evaluare separată, la un profesor de sprijin care să lucreze în clasă cu profesorii de specialitate, la asistență psihologică, la o alocație pentru hrană și rechizite și la locuri separate în licee.     

Aura nu are speranță că sistemul se mai poate reforma singur, și nicidecum de sus în jos. Ci speră că se vor înmulți și coagula bulele de normalitate și proactivitate atât din sfera ONG-urilor implicate în educație, cât și din comunitățile religioase și locale care au înțeles să sprijine educația. La care se adaugă oamenii valoroși care s-au încăpățânat să rămână la catedră.

Nu crede că Mihaela merge prea departe în ajutorul pe care îl dă. „De-ar fi mai mulți ca ea!” O ajută și faptul că n-are obligații personale, are mulți prieteni și știe să deschidă uși. Și la fel e și în viața personală, spune Aura. Toamna trecută, când a murit soțul unei colege din promoția lor, pe când ele abia se mobilizau să strângă bani, Mihaela era deja în drum spre Iași. „E cu totul altă specie de om”, spune Aura.   

Deși poate părea că Mihaela nu pune limite, nici naivă nu e. Se implică acolo unde știe că ar avea de suferit copiii și numai când cunoaște familia suficient de bine. Nu pune condiții când e vorba de ghetuțe, alimente sau mers la doctori și nu vrea ca elevii să se simtă săraci, de aceea situațiile de ajutor le discută direct cu părinții, iar totul este oferit ca și cadou din partea școlii sau a prietenilor ei.

În schimb, unde nu există bunăvoință, se retrage. De exemplu, pe familia cu 11 copii nu o mai sprijină cu bani, pentru că tatăl nu a vrut să se angajeze cu acte unde îi găsise ea; în schimb îi cerea bani și o ruga să-i ajute să-și administreze cheltuielile. „Trebuia să știu pe ce bani ne bazăm”, spune Mihaela. „Or dacă tu te duci la muncă doar când vrei, dacă vrei… Asta e limita mea.”

Nu doar nevoile financiare amenință devenirea acestor copii. Ci, în primul rând, nevoia unei locuințe stabile și șansa la un mediu educațional de calitate care-i primește așa, cu golurile pe care le au, și îi ajută să recupereze. Iar acestea două sunt strâns legate de afluența cartierului în care se găsesc. Or zona Grivița trece printr-un proces accelerat de gentrificare (când cartiere deteriorate sunt revigorate datorită unui aflux de rezidenți mai bogați), care nu-i ajută deloc pe acești copii. Se vede în clădirea de birouri de la colțul străzii, în cele câteva cafenele mici care au înlocuit chioșcul cu de toate și, mai ales, în blocurile noi și scumpe care se vând înainte să fie gata.

Tot aici, aproape vizavi de liceu, se va construi primul teatru independent din București, după o pauză de 70 de ani (proiect coordonat de regizoarea Chris Simion-Mercurian); piața Matache se vrea un hub cultural și gastronomic „după modelul capitalelor centrale ale Europei” (Primăria Sectorului 1 a deschis licitația în ianuarie), iar un pic mai departe, pe Berzei 21, mai multe organizații neguvernamentale vor un alt hub cultural și creativ în niște foste hale ale unei companii de salubritate.

Și transformarea pieței, și hubul sunt forme de gentrificare, spune arhitectul Cătălin Berescu. „N-am înțeles nimic din ce s-a întâmplat în 2013 cu Hala Matache.” Obiectivele pentru un proiect de urbanism adevărat nu ar trebui dictate de HORECA și de dezvoltatorii imobiliari, ci ar trebui să se nască într-un mod participativ, insistă el. Să stea la masă și locuitorii din zonă, și micii comercianți actuali. Or asta nu s-a întâmplat.

Iar pentru oamenii săraci de acolo ar trebui să existe o strategie a locuirii și locuințe publice (Berescu nu le numește „sociale”). În România, nu mai puțin de 15% din totalul locuințelor (particulare și de stat) ar trebui să fie publice, în administrarea primăriilor. „Or noi avem undeva la 1%”, adaugă el.

Aparent, gentrificarea e bună. Dar doar pentru grupurile privilegiate, explică antropologul Bogdan Iancu. Se creează o economie care îi scoate în decor pe locuitorii săraci din zonă; e aproape o formă de violență indirectă: ajung să nu-și mai permită prețurile de la magazine și chiriile găsite cu greu, așa că se mută la periferie, pierzând și banii din parcări, de exemplu, singura sursă de venit a unora.

Și dacă copiii nu vor mai veni nici la „Hristo Botev” și nu vor mai întâlni o altă Mihaela, mai e gentrificarea bună?

Povestea fiecărui suflet

„Mihaela e lumină”, spune Claudiu.

„Se vedea că totul vine din inimă și din pasiune; avea un drive care lumina și exteriorul”, spune Corina Puiu, co-fondator Teach for Romania și CEO până în 2019.

„E misiunea ei în viață. E despre cine ești și ce vrei să devii”, spune Mirela Ștețco, director de training, care e în organizație încă din prima zi, și care a lucrat cu sute de profesori. 

„Viața ei e despre a-i ajuta pe alții și lumea ar fi un loc mai bun dacă ar fi mai mulți ca ea”, spune Alex, prietenul care l-a adoptat pe Ionuț.

„Are o menire de undeva, nu am mai întâlnit pe cineva să facă ce face ea”, spune și Adriana Gheauș, prietena ei din copilărie. S-au reîntâlnit în tramvai în București, când Mihaela tocmai descoperise Teach. A ajutat-o să strângă bani pentru un aparat dentar, dar și să redescopere credința în Dumnezeu, susține Adriana. Să înțeleagă că în viață important e să ajuți, nu doar să te concentrezi asupra propriei persoane.

A venit și ea voluntar în Academie în anul Mihaelei, apoi a făcut mai multe activități cu copiii din Grivița, dar la un moment dat s-a simțit copleșită. A încercat să organizeze un cor cu elevii din clasa ei, dar a renunțat: începuseră să se înjure, puțin a lipsit și s-ar fi luat la bătaie, iar ea nu a știut cum să procedeze. Altă dată, când îi ducea pe copii la un curs de robotică, pe bulevardul Aviatorilor au început s-o ia care încotro și Adriana s-a speriat, chiar dacă era și Mihaela cu ea.

„Nu sunt niște îngerași. E o responsabilitate imensă, ca și cum ai fi al treilea părinte”, spune Adriana.  

Pentru Mihaela, toate aceste lucruri care îi intimidează pe cei din jur sunt firești. Nu se consideră un salvator și spune că niciodată viețile copiilor nu au fost pentru ea un refugiu și un spațiu de compensare. Recunoaște și că nu există o linie de demarcație între viața personală și cea profesională – „lucrez în locul unde eu sunt eu. Așa cum pictorul e pictor peste tot, așa m-am simțit eu aici”.

Și se vede în modul în care se raportează la – și vorbește despre – cei din jur: pe mama unui elev care a murit de cancer a pierdut-o. Pe fetița de 10 ani care a fost luată de DGASPC în centru a pierdut-o. Pe cei opt elevi care s-au mutat la țară în pandemie și nu s-au mai întors i-a pierdut. Despre femeile care au ajuns la închisoare spune: „am cinci mame la [penitenciarul] Târgșor”. În cartier, unii dintre părinții copiilor nu sunt colegi de serviciu sau vecini de bloc, ci de închisoare.

Dedicarea Mihaelei s-a văzut și în primăvara lui 2020, în timpul stării de urgență. „Nu știam ce să facem mai întâi. Cel mai important era să nu moară de foame.” Așa că împreună cu biserica și cu prietenii voluntari, a dus mese calde de două ori pe săptămână la 40 de familii din cartier și nu numai.

Preotul Bogdan Teleanu, de la biserica Sf. Pantelimon, Foișorul de Foc, își amintește exact ce i-a spus Mihaela atunci: „Dacă nu facem asta acum, copiii vor ieși la cerșit și se vor îmbolnăvi”.

Preotul și Mihaela se cunoscuseră în 2016, prin intermediul profesoarei de pian a fetelor, și, deși nici școala, nici locuința Mihaelei nu se află în parohia lui, au ținut legătura și derulează atât campanii umanitare, cât și proiecte culturale. Nu e însă singurul cu care Mihaela colaborează – mai sunt alte două biserici cu care colaborează îndeaproape.

Bogdanl Teleanu spune că energia ei e molipsitoare și că are viziune; ajută oamenii să nu cadă în prăpastie, dar se gândește și la ce se va întâmpla după ce pleacă ea. De exemplu, atunci, în lockdown, i-au găsit o bicicletă unui tânăr care voia să devină livrator ca să nu moară de foame. Preotul a însoțit-o și pe Grivița cu pachete, zonă pe care n-o știa.

„Are curaj, uneori aveam eu inima strânsă când intram prin câte o curte”, spune el. L-a prevenit că sunt pe-acolo și oameni care vor să profite de pe urma oricui, „e foarte conștientă”. Preotul e convins că zâmbetul și optimismul ei se datorează credinței: „Dacă n-ai avea nădejdea că vei reuși, n-ai avea credibilitate – nici la donatori, nici la beneficiari. E o punte perfectă între societăți”.

„Dacă [Dumnezeu] există și n-ai crezut, ai pierdut totul. Dar dacă nu există și ai crezut, ce-ai pierdut?” Ai rămas un om bun – completează Mihaela. E un raționament din secolul XVII, care îi aparține filosofului și matematicianului Blaise Pascal și care a marcat-o pe Mihaela în clasa a XII-a. Începuse să meargă la biserică în gimnaziu, la preotul care îi era profesor de religie. Îi plăceau parabolele lui Iisus, iar când le-a luat foc casa, a avut ocazia să vadă pe pielea ei ce înseamnă „iubirea aproapelui”. Atunci și-a spus că vrea și ea să fie așa.

La București nu și-a regăsit ușor credința, după niște ani de liceu marcați de lipsuri materiale și de presiunea de la școală. La recomandarea unui fost coleg a descoperit societatea de antroposofie, care studiază dinamica sufletului și a călătoriei noastre pe pământ.

Antroposofia a ajutat-o să se găsească pe sine și să regăsească biserica, înainte s-o părăsească de tot. A înțeles că spiritul alege și acceptă conștient familia în care urmează să vină și viața pe care urmează s-o aibă, cu toate greutățile ei. Și atunci a încetat să mai fugă – de familia care îi provocase unele suferințe, de biserică, de orașul natal.

Azi, credința o ajută să aibă încredere că, atunci când nu poate ea ajuta, va apărea altcineva care o va face și că dincolo de ce poate ea controla, există cineva cu o voință mai mare, care știe povestea fiecărui suflet.

Oameni-insulă vs. agregatori de trib

Nu sunt suficiente Mihaele și nici organizații ca Teach for Romania ca să umple golurile din educația copiilor români. O arată măsurătorile internaționale: nu am atins țintele asumate în cadrul strategiei Europa 2020 pentru părăsirea timpurie a școlii (15,6% în 2020 față de 11,3% țintă asumată). Testele PISA, care evaluează abilitățile la matematică, citire și științe ale copiilor de 15 ani plasează România pe ultimele poziții din Uniunea Europeană, alături de Bulgaria și Cipru, și arată că peste 40% din copiii români de această vârstă sunt analfabeți funcțional, dublu față de media Uniunii Europene.

Mai mult, conform evaluărilor Comisiei Europene, în România, în 2020, 41,5% dintre copii sunt în risc de sărăcie și excluziune socială (ultimul loc din UE), față de 24,2%, media UE. Elevii Mihaelei se regăsesc în toți acești indicatori. 

Știm toate astea, așa cum știm și că, în afara mediului din care copilul provine, profesorul este cel care influențează cel mai mult rezultatele lui: un profesor bun poate crește performanțele școlare ale unui astfel de copil cu 40%, față de doar 10% în cazul copiilor din medii favorizate.

De aceea programe ca Teach for Romania și profesori calificați și competenți sunt esențiali în scurtcircuitarea acestui cerc vicios. Numai că, așa cum arată munca Mihaelei, în lipsa unei intervenții de asistență socială pe termen lung, nici asta nu e de ajuns.

Și o să fie și mai rău.

Din cauza pandemiei, experții Băncii Mondiale estimează un regres al învățării, o creștere a abandonului și părăsirii timpurii a școlii, mai ales în rândul celor mai vulnerabili dintre elevi, și o rată a analfabetismului funcțional mai mare cu 10%. Tradus în bani, asta înseamnă că absolvenții de liceu din România vor câștiga cu 9.000 de dolari mai puțin pe parcursul vieții, iar pentru cei săraci și vulnerabili pierderea va fi și mai mare.

Fără să știe calculele astea, Mihaela a văzut cu ochii ei prăbușirea: „Pandemia a stricat rău ploile aici. Copiii ăștia nu mai pot duce încă o pandemie.”

Cu toate astea, când a decis coordonatele unui program național de reducere a abandonului, finanțat prin PNRR cu 543 de milioane de euro și lansat pe genunchi la începutul anului, Ministerul Educației a făcut o serie de greșeli impardonabile în metodologie (nu sunt clare criteriile de selecție a școlilor vulnerabile, nu există proceduri pentru evaluarea nevoilor și nici obiective și indicatori SMART).

Mai mult, nu a considerat necesar să consulte și organizațiile și oamenii care se ocupă deja cu reducerea abandonului la firul ierbii. Scrie în nota de fundamentare:

„Consultări efectuate în vederea elaborării prezentului act normativ: 1. Informaţii privind procesul de consultare cu organizaţiile neguvernamentale, institute de cercetare şi alte organisme implicate: Nu este cazul.”

Teach for Romania nu așteaptă ca toți participanții sau alumnii să facă ce face Mihaela. Organizația își dorește ca participanții să asigure în timpul celor doi ani un proces de învățare relevantă pentru elevi – copilul care vine la școală să învețe să scrie, să citească, să socotească și să își dezvolte abilitățile socio-emoționale necesare pentru a face alegeri în viața de zi cu zi, spune directorul de training Mirela Ștețco.

În plus, programul își propune să le dezvolte profesorilor competențe de lider, pentru că atunci când ai această abordare, poți să vii cu soluții relevante pe termen lung, explică CEO-ul Iulia Pielmuș viziunea organizației. Altfel, degeaba le dai șosete, dacă nu au unde să le spele.

De la alumni, organizația așteaptă să formeze o masă critică de agenți de schimbare în societate și educație, care să atace inechitatea cauzată de contextul socio-economic, de politicile educaționale sau de cultura școlară.

Și pe participanți, și pe alumni îi sfătuiește să nu încerce să rezolve probleme din comunitate sau din familii singuri, ci să coaguleze toți stakeholderii dintr-o comunitate (cum ar fi ONG-urile sau mediatorul comunitar), să activeze instituțiile publice responsabile (de la poliție la primărie și DGASPC) și, începând de anul ăsta, să creeze clustere de lucru. Să se cupleze participanți și alumni în funcție de aria lor de interes și să facă proiecte care, ideal, pot fi replicate și în alte comunități.

„Până acum am avut oameni-insulă care au construit în jurul lor, ca Mihaela”, spune Ștețco. „Acum vrem micro-grupuri în interior, agregatori de trib.”  

„Le spunem profesorilor să nu substituie rolul instituțiilor, dar să cunoască realitatea copilului”, întărește Pielmuș. Și nici să ia rolul părinților nu le recomandă. Să nu ia toată povara asupra lor, pentru că nu e nici sustenabil, nici sănătos.

„Mi-ar plăcea să n-o fac, dar nu e ca și cum am alternative”, spune Mihaela. „Pentru mine ar fi simplu să existe niște autorități. Dar din partea statului nu te ajută nimeni cu nimic, nu știu cum să te dea afară mai repede dacă n-ai ce-ți trebuie. Nu pot să mă fac că nu văd lucrurile pe care le văd.”

Pe de altă parte, discuții mai aprofundate și workshopuri despre cum să recunoască și să abordeze elevii cu CES sau care e rolul profesorului în situații de violență domestică sau atunci când părinții sunt plecați în străinătate de abia acum încep să fie introduse în pregătirea profesorilor Teach.

În Academia de Pedagogie sunt învățați limitele intervenției lor, acces la experți, când a fost nevoie, au avut întotdeauna, dar nu și un îndrumar despre cum să procedeze în situații specifice. (În învățământul tradițional, ai astfel de conversații mai aprofundate dacă vii dintr-un liceu pedagogic sau dacă ai făcut facultatea de științe ale educației, dar și atunci depinde de calitatea profesorilor; îndrumare specifice nu există nici aici).

Ce se întâmplă în teren, explică Ștețco, e că atunci când instituțiile responsabile să asigure accesul unui copil la educație nu funcționează sau nu colaborează, profesorul simte că e de datoria lui să facă și asistență socială. Și se întâmplă des, dar de puține ori la nivelul la care o face Mihaela.

Fără o componentă socială, e foarte greu să ai impact cu adevărat în comunitate, spune Corina Puiu, co-fondator Teach. Profesorii nu au fost pregătiți să intervină pe plan social pentru că acest gen de intervenție nu făcea parte din modelul internațional.

„A fost o mare limitare a programului”, spune ea. „Singurul moment în care puteam avea impact relevant era când profii se implicau dincolo de profilul de job pe care îl aveau. Era nevoie de sacrificiu personal, iar asta nu putem să cerem, nu e sustenabil.”

Buletin de Sectorul 1

Intervenții precum cele ale Mihaelei sunt periculoase și pentru ea, și pentru cei care primesc ajutorul, și pentru comunitate, avertizează Adela Șetet, asistent social și formator în servicii sociale.

Pentru ea – pentru că riscă să se epuizeze (și să-și epuizeze și rețeaua la care apelează frecvent), iar pentru comunitate – pentru că intervenția e sporadică și nu e văzută ca una profesionistă, ci ca un ajutor care riscă să creeze și conflicte (celălalt a primit, eu nu). „Azi pot, mâine nu mai pot”, spune Șetet. „Nu transmit un mesaj clar și continuu copilului, nu transmit siguranță. Și copiilor acestora tocmai asta le lipsește: siguranța în relații.”

În plus, riști să te poziționezi ca un salvator, ceea ce înseamnă că celălalt e automat victimă, e neputincios și are nevoie de un salvator. Se creează, practic, o spirală din care e greu de ieșit.  

Soluția, spune Șetet, e ca profesorii care observă probleme la elevii lor să apeleze la serviciile sociale care au obligația să intervină, deși știe că acestea nu au mereu oameni suficienți sau suficient de bine pregătiți. (Anul trecut, Colegiul Național al Asistenților Sociali, UNICEF și patru universități de stat avertizau că 70% dintre angajații din sistemul de asistență socială nu au studii în domeniu.)

Iar dacă nu se întâmplă nimic în urma sesizării, să ceară explicații și să meargă mai sus, până se rezolvă. „Există pârghii administrative și e responsabilitatea noastră să sesizăm când unii nu-și fac treaba”, spune Șetet. Așa cum e și responsabilitatea părinților, spune ea, să-și pună actele în ordine și să acceseze diferitele tipuri de ajutor existente: cantină, ajutor de urgență, ajutor pentru încălzirea locuinței.

Și, da, un asistent social are în atribuții „consilierea, orientarea și/sau acompanierea” persoanelor pentru a beneficia de drepturile sociale, așa cum a făcut Mihaela, dar nu se întâmplă de fiecare dată, pentru că nu sunt suficienți asistenți sociali care să facă asta.

„Poate nu știu eu unde sunt aceste autorități care rezolvă probleme”, spune Mihaela. „Ajut pentru că eu sunt și eu văd. Dacă ei nu văd și stau la birou și nu au fost în casele oamenilor ăstora… Pentru ei oamenii sunt doar hârtii.” I-ar plăcea să facă lucruri mai simple, să meargă la întâlniri și să facă fundraising, dar nevoile sunt mult mai primare de atât.

Am cerut Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) informații despre numărul persoanelor din zona Grivița-Matache pe care le are în monitorizare. Sunt 4 familii (care au în total 12 copii) despre care știu că locuiesc abuziv și încă 5 familii care locuiesc legal.

Mai sunt 7 familii care primesc ajutor pentru plata chiriei, dintr-un total de 200 în tot Sectorul 1. Și încă 13 familii care primesc venitul minim garantat – VMG (cunoscut drept „ajutor social”, care e între 142 de lei pentru o persoană care locuiește singură și 527 de lei pentru o familie cu 5 membri).

Dar DGASPC nu știe câte persoane locuiesc în total în această zonă și nici câte persoane ar avea, în realitate, nevoie de ajutor, pentru că nu toate îl solicită și nu toate au buletin pe Sectorul 1, care e esențial. Practic, conform legii, dacă nu ai buletin în acea unitate administrativ-teritorială (UAT), Protecția Socială te poate ajuta destul de puțin, pentru că banii sunt colectați de la contribuabilii din acel UAT și, ca atare, trebuie să deservească tot locuitorii acelui UAT.

Familia Dincă, de exemplu, deși locuiește în Sectorul 1 de un an, nu ar putea primi o locuință socială (dacă ar mai exista libere), nici ajutor pentru plata chiriei, pentru că domiciliul lor e în Sectorul 2. Dacă ar fi avut însă contract de închiriere, ar fi putut, dar câți proprietari închiriază cu contract în România?

Nu ar putea nici să cumpere mâncare sau haine de la magazinul social SOMARO, aflat chiar lângă ei, în piața Matache, unde un iaurt costă mai puțin de 1 leu (toate prețurile sunt la 10-20% din prețul obișnuit).

Ar putea, în schimb, primi VMG și alocația pentru susținerea familiei (în cazul lor, maximum 328 de lei, în funcție de venitul lunar pe membru de familie) dacă ar putea demonstra că locuiesc în Sectorul 1, adică dacă ar fi la adresă la mai multe vizite ale asistenților sociali. Numai că nici ei, nici Mihaela nu știau că există această posibilitate.

„Legislația e profund teritorializată”, spune Doina Prescură, șefa Serviciului Prevenire Marginalizare din DGASPC Sector 1, „e anchilozată în niște concepții destul de primare. Din lipsă de asistenți sociali și de gândire strategică, în România se face multă protecție socială de genul dat prestații sociale (n.r. – ajutoare în bani), dar nu avem o legislație pe zona de comunitate”.

Oamenii din Sectorul 1 care au nevoie de ajutor trebuie doar să vină și să ceară, spune ea împăcată.

Despre oamenii ca Mihaela, care ajută pe Grivița, Prescură spune categoric: „asistența socială nu e pomană”, asistența socială înseamnă să sprijini o persoană să-și recapete autonomia, folosind „instrumente specifice”, de la ajutorul de urgență, la consilierea care se face obligatoriu pe perioada acordării lui.

Adică fix ca la familia Dincă: găsit locuință, sprijinit cu bani de chirie, înscris copiii la școală, făcut educație financiară. Iar dacă cineva vrea să facă activități cu oamenii nevoiași, să facă un contract de voluntariat cu DGASPC, dar să se limiteze la „lucruri simple”: făcut cumpărături unui bătrân, scos în parc o persoană în fotoliu rulant, jocuri cu copiii în centrele lor de plasament. Pentru orice altceva e nevoie de profesioniști.

Potențiale soluții: centre de zi și asistenți-shadow

În comunități defavorizate precum cea a Mihaelei e nevoie de servicii integrate, e convinsă Diana Certan, președinta Coaliției pentru Educație (o federație de ONG-uri active în zona politicilor publice educaționale) și director executiv pe comunicare și fundraising la Organizația Umanitară CONCORDIA, care de 30 de ani face (re)integrare socială, familială, profesională pentru tineri în dificultate.

Ar fi nevoie de un centru de zi pentru copil și familie, cum are CONCORDIA, în care există și masă caldă, și afterschool, și activități recreative, și terapie psihologică, și echipe mobile care merg în comunitate. Numai că un astfel de centru costă 150-180.000 de euro pe an și sprijină doar 40 de copii și 400-500 de membri din comunitate (prin caravane mobile).

În total, în țară sunt 900 de centre de zi, de stat și private; dar nevoia e foarte mare, ne-ar mai trebui încă 3.000. „De aceea încurajăm pe oricine care face o intervenție în comunități vulnerabile, cum e Mihaela. Dar e nevoie la nivel sistemic de astfel de intervenții”, spune Certan. „Cum o multiplici pe Mihaela?”

Trebuie ca Ministerul Educației, Ministerul Muncii și, mai nou, Ministerul Familiei să lucreze împreună (ceea ce nu se întâmplă) și să investească în prevenire; acum tratăm doar efectele (avem, de exemplu, case de tip familial, dar nu mergem în familie să prevenim abandonul), spune Certan.

„Ăsta e shift-ul de paradigmă pe care nu reușim să-l facem.” Altfel, Mihaela va salva din sărăcie câte un copil, cu mijloacele pe care le are, dar nu va putea, în trei-cinci ani, să scoată o întreagă familie din sărăcie. Pe când un centru integrat ar putea.    

Despre ce ar însemna o schimbare sistemică în Grivița, Mihaela spune ceva asemănător: oamenii au nevoie în primul rând de locuințe, iar locuința ar trebui să vină cu un asistent social care să fie alături de familia aia cel puțin trei ani, ca un shadow. Să-i învețe cum să-și acceseze drepturile, cum să facă prevenție medicală, cum să-și facă cumpărăturile și de unde, ce să le dea copiilor să mănânce. „Să te ajute cineva să ieși din mizerie.”

„Dincolo de teorie ne așteaptă viața”, le-a spus Mihaela într-o seară de ianuarie studenților ei, dintr-o fereastră de Zoom. Erau la final de seminar și la finalul celei de-a treia sesiuni de 40 de minute. De obicei erau doar două, dar acum i-a întrebat dacă vor să mai stea 20 de minute și majoritatea celor 42 de mâini s-au ridicat.

Încheiau o discuție cu o prietenă de-ale Mihaelei, care avea o funcție importantă la Microsoft – pentru că Mihaela își pune la dispoziție rețeaua tuturor, nu doar copiilor de 8 ani. Unele generații de studenți au știut cât e de implicată în comunitate și în școală – când a avut acea clasă a IV-a căreia nu îi putea face față singură, i-a adus ca să-i ajute la citire. În ultimii doi ani însă, când nici interacțiune fizică cu studenții nu a mai existat, nu le-a mai spus.

În seara aceea, Mihaela le-a vorbit despre politicile de produs ale companiilor, despre neuromarketing și triunghiul serviciilor cu aceeași naturalețe cu care, cu o săptămână în urmă, o mângâia ușor pe spate pe fetița care fusese luată într-un centru de plasament și-i spunea: „Am citit într-o carte că așa-ți trec toate fricile”. Știa că fetei cel mai mult îi lipsesc mângâierile.

Într-o lume ideală, ce face Mihaela nu ar trebui să se întâmple, e convins Claudiu, colegul învățător care a lucrat un an în aceeași școală.

Dar în lumea reală, profesorul a ajuns o caracatiță cu multe brațe și fiecare braț e o zonă de social de care trebuie să se ocupe. Pentru că, dincolo de partea pedagogică, trebuie să fim atenți la ce se întâmplă cu copiii, ca ființe, e convinsă Mihaela. Să le înțelegem bine contextul și să fim dispuși să ne abatem de la performanțe și standarde ca să le fim alături în perioade mai grele. „Să simtă că în școală nu sunt ai nimănui.”

În comunități ca acestea, educație de succes înseamnă să-l înveți pe copil să fie tolerant, empatic, să aibă spirit civic, spune directoarea liceului. Să nu fure, să nu fie violent, să fie om normal în societate.

„Mi-a luat șase ani să înțeleg că ceea ce pentru mine însemna succes: performanță și note bune”, spune și Diana Certan, „e diferit de ce înseamnă succes pentru un copil din medii dezavantajate. Pe un copil în abandon care ajunge în centrul de zi CONCORDIA îl spălăm, îl încălțăm și colegii nu mai râd de el că e murdar; îi dăm rechizite. Și dacă reușește să rămână în școală, pentru noi asta e o performanță”. Iar dacă susții intervenția asta trei ani și construiești o relație de încredere, poți să începi să te uiți și la note.

Pentru că nu vor ca ajutorul să fie sporadic și să depindă doar de ea, câțiva prieteni de-ai Mihaelei au înființat la finalul anului trecut o asociație, CaSa cu bine, prin care vor să obțină sponsorizări și granturi ca să facă un afterschool în cartier și să-i ajute pe copii în continuare: cu haine, mers la medic, la meditații sau diferite cursuri.

Și, ideal, și-ar dori să poată oferi și locuințe temporare acestor familii rămase pe drumuri, până se pun pe picioare. 

---

Pe când DGASPC e bun să verifice dacă ai buletin de Sectorul 1, dacă ești la adresă, dacă ai toate actele în ordine, apoi, dacă nu cumva ți-au crescut veniturile și nu te mai califici pentru ajutor sau dacă nu cumva te-ai mutat, Mihaela construiește relații din iubire.

Cine e ea în viața copiilor se vede în cum se poartă aceștia în jurul ei. Sar să o îmbrățișeze imediat ce intră în clasă, nu le e teamă să greșească la tablă o dată, de două ori, de trei ori. Spun că sunt „bucuroși” sau „fericiți” când sunt la școală, îi cer să facă „două pazăle” după ore și întorc capul după ea mult după ce au ieșit pe poarta școlii.

E însă iubirea suficientă, când copiii aceștia au nevoie de intervenții atât de complexe, pe termen lung? Și dacă specialiștii spun că nu, ce punem în loc?

Dacă n-ar fi oameni ca Mihaela, poate n-am putea pătrunde cu adevărat lumea celor care au nevoie și n-am înțelege toate verigile care compun devenirea unui copil. Dacă n-ar fi organizații ca Teach for Romania, n-am înțelege cum poate înflori un copil din încredere și ascultare și n-am vedea că impactul în comunitate se poate obține și cu resursele deja existente.

În după-amiaza aceea rece de ianuarie, lui David i s-a împlinit visul: pentru că nu avea nicio carie, stomatologul a putut să-i pună chiar atunci aparatul. „E foarte fericit”, mi-a scris Mihaela în acea seară. „Cu reducere, a costat 1.800 arcada. El a strâns 2.400 – și mai urmează 800 luna asta și 800 luna viitoare. Nu vreau sa îl ajut cu bănuți pentru aparat. Să simtă că e meritul lui. Eu i-am plătit doar radiografiile și pasta și periuțele inter-dentare.”

---

Notă: Am schimbat numele copiilor care apar în articol pentru a le proteja identitatea și a le respecta dreptul la imaginea publică.

Colajele care întrerup povestea sunt asamblate din fotografii făcute de elevi de-ai Mihaelei Purcaru: Larisa Otvos, Ștefan Dincă, Gheorghe Dincă, Eveline Iordan și George Constantinescu.