Oamenii pădurilor: Pădurea înseamnă mai mult decât lemn
Pentru binele pădurii și al oamenilor, spune silvicultorul Mihai Zotta, trebuie să creăm mai multe poduri între două domenii importante: silvicultură și conservarea mediului.
Citește pe scurt: 5 lucruri pe care să le înveți despre păduri de la Mihai Zotta, silvicultor cu peste 20 de ani de experiență
1. Ocolul silvic este o structură de stat sau privată, care administrează pădurile. Șeful unui ocol asigură paza pădurii și aplică amenajamentul silvic, adică planifică lucrările dintr-o pădure pe 10 ani. Ideal, planul include managementul ariilor naturale protejate.
2. Lemnul de foc are ca destinație finală arderea pentru căldură. Din lemnul recoltat din pădure, cam jumătate (toate crengile și părțile proaste din trunchi) devine lemn de foc și tocătură pentru fabricile de panouri din lemn formate în mare parte din așchii.
3. Tăierea finală este ultima tăiere dintr-un ciclu în mai multe etape, prin care se înlocuiește treptat, în 30 de ani, o pădure bătrână cu una tânără, ca la ultima tăiere să fie asigurată regenerarea naturală prin generații tinere de arbori.
4. Codrul grădinărit este o metodă de exploatare a pădurii prin care se extrag punctual, în mai multe etape dintr-un ciclu de viață al pădurii, arbori maturi din pădure. Deși metoda a fost bine primită, drumurile bătătorite de utilaje au modificat peisajele.
5. Într-un proces numit sechestrarea carbonului, arborii blochează carbonul din CO2 pe durata creșterii și până la putrezirea sau arderea lui, când este din nou eliberat. Cu cât produsele din lemn au viață mai lungă (case din lemn), cu atât carbonul este sechestrat mai mult timp.
***
Exploatăm lemnul ca să-l valorificăm. Industria mobilei are nevoie de vreo 4-5 milioane de metri cubi anual, iar restul până la 18 milioane, cât a fost raportat prin Inventarul Forestier (IFN), se exportă în produse de tip rumeguș presat sau devine lemn de foc. La final de 2019, date din inventar au arătat că, de fapt, tăiem 38,6 milioane de metri cubi de lemn anual.
Avem nevoie, spune Zotta, să transparentizăm practicile silvice, ca pădurile tăiate să nu fie dintre cele protejate.
Pădurile ne oferă refugiu, apă, oxigen, umbră, lemn, protecție. Pădurile adăpostesc zeci de mii de specii de păsări și animale, fiecare cu rolul ei în ecosistem. Dar nu înțelegem întotdeauna ce ar trebui sau am putea să oferim noi, oamenii, crede activistul de mediu Florin Stoican, care caută mereu informații despre cum putem avea grijă de pădurile noastre.
Florin este specialist în conservarea naturii și a resurselor naturale și a contribuit la proiecte legislative de mediu. A lucrat cinci ani la Romsilva, apoi opt la IKEA, mai întâi ca auditor de sustenabilitate pentru producția din Sud-Estul Europei, apoi ca manager de sustenabilitate în echipa care administra pădurile din România. Prin Asociația Kogayon a înființat în 2004 Parcul Național Buila-Vânturarița, în jurul căruia plănuiește să înființeze până în 2022 Geoparcul UNESCO Oltenia de sub Munte, ca motor al dezvoltării durabile a regiunii; apoi s-a implicat în înființarea Parcului Natural Văcărești în București.
În seria Oamenii pădurilor, pe care o publicăm de-a lungul lunii octombrie, Florin discută săptămânal cu profesioniști care ne pot ajuta să înțelegem problemele de sistem din jurul pădurii și ne propun soluții prin care să avem grijă de ea.
În primul interviu din serie, Mihai Zotta, silvicultor cu o experiență de peste 20 de ani în conservarea naturii și pădurilor, povestește despre rolul unui șef de ocol silvic care-și asumă și pălăria de manager al ariei protejate, dar și despre obstacolele pe care le întâlnești când vrei să fii un paznic bun. Zotta a lucrat în silvicultură atât la stat, în cadrul serviciului pentru arii protejate al Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, cât și în privat, în cadrul fundației Conservation Carpathia, unde astăzi este director tehnic și șef de ocol silvic.
Cuvintele subliniate cu linie punctată sunt termeni și concepte întâlnite des în silvicultură dar mai rar în afara domeniului. Apasă pe cuvânt pentru definiții și explicații adiționale.
Florin Stoican: Lucrezi ca inginer silvic în conservarea naturii de peste 20 de ani. Cum se îmbină în România şi conservarea pădurilor din perspectiva unui om școlit să facă silvicultură și care face conservare?
Mihai Zotta: Atașamentul față de pădure și natură nu mi-a venit, din păcate, de la școală. S-a întâmplat să fie din familie. Consider că facultatea, cu câteva excepții de profesori și cursuri, nu a constituit o piatră de temelie pentru o activitate cu înclinație spre conservare, alta decât silvicultura.
Chiar am avut de-a lungul timpului o serie de încercări și discuții cu foști colegi, care au ajuns decani, rectori, și am susținut mult, dar fără succes, ca silvicultura să aibă și cursuri orientate spre conservare, tocmai pentru a încerca să facă această îmbinare între silvicultura clasică și conservare. Practic era vorba de o adaptare a programei, pentru ca silvicultura să devină o catedră importantă pentru conservarea naturii în pădure.
Cum a evoluat şi cum s-a adaptat la noi managementul silvic la cerinţele de conservare?
Din păcate nu prea s-a adaptat. În anii 2000 a existat un refuz total de a accepta alți ochi din afară și pe cineva care nu este din domeniu să își spună o părere despre silvicultură. Prin anii 2010 am susținut împreună cu alți colegi ca să parcurgă evaluarea de mediu. Într-o perioadă scurtă, cât am fost la Ministerul Mediului, am încercat să discut cu colegii de la păduri despre asta. Atunci nu au vrut să accepte.
Acum, după 10 ani, sunt obligați de UE să o facă. puteau să își școlească sau să își facă un contract cu un specialist evaluator de mediu. Ei tot merg în pădure, se spune că merg peste tot și dacă făceau și evaluarea de mediu, am fi avut o altă abordare. Dar a existat această rezistență: nu vă băgați peste noi, noi știm mai bine. E generată și de ideile primite în facultate: pădurea trebuie tăiată ca să se regenereze, noi salvăm pădurea cu lucrările pe care le facem, fără noi s-ar degrada, că nu se mai regenerează fără tratamente.
La fel e și cu fauna. Era întrebarea celebră în 2004, când s-a introdus în legea vânătorii interdicția de a vâna în parcurile naționale: nu vă dați seama ce o să se întâmple cu animalele pe care le avem noi în grijă, că dacă nu vom mai fi noi va fi vai de ele? Și ce s-a întâmplat uite că se vede: nimic rău.
Până la urmă, cu toată reticența, niște schimbări s-au produs. Cum au venit ele?
Au venit forțate și au fost obligați să le accepte. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem, fără să cădem într-o extremă, că , care a fost creată și gândită de nume celebre precum Marin Drăcea (silvicultor român – n.r.), a fost destul de progresistă și teoretic încerca să urmărească mersul natural al pădurii. A copiat la un moment dat modelul francez. Tăierile, la nivel teoretic, încercau să regenereze pădurile pe cale naturală. În teorie, dacă exceptăm , nu se poate efectua decât după ce 70% din suprafață e regenerată natural. Lucru care în practică nu se prea întâmplă.
Dacă mergem în extrema cealaltă, la , care era considerat cea mai fină intervenție, ea a fost viciată de un lucru: intervenția pentru fiecare arbore distrugea mai mult din cauza drumurilor de acces necesare, care la noi nu prea există.
Filosofia generală a fost oarecum bună, din păcate a existat o lipsă de comunicare și o lipsă de respect între cele două domenii. Mai ales silvicultura i-a rejectat cumva pe ceilalți, a încercat să țină deoparte cât mai mult mediul, considerând că habar n-au alții ce se întâmplă în pădure.
Când mii de ani natura a decis că pe o zonă pădurea de amestec de fag și brad e cea mai bună, cum vii tu și pui plantație artificială de molid doar pentru că-ți trebuie ție lemnul?
A mai fost o discuție mare despre pădurile împărțite în două, și .
Crearea acestor păduri de protecție s-a bazat pe mai multe lucruri nespecifice pădurii. Deși pare curios, vânătoarea dictatorului Ceaușescu a contribuit la protejarea pădurilor. Lui nu-i plăcea să vadă tăieri în pădure și atunci oameni de bună-credință au folosit oportunitatea pentru a proteja ici și colo, pe unde mergea el.
Vânătoarea era făcută doar de anumiți oameni și chiar de o singură persoană, cu mici excepții în cazul ursului. Când era creată o rezervație de vânătoare pentru dictator, un munte întreg era exceptat de la tăieri. Dacă cineva comenta că nu se face producție, i se spunea că vine nea Nicu și îi speriem vânatul cu exploatările forestiere. Exemplu concret: pe motivul vânătorii, în anii ‘80, în județul Brașov s-au redus tăierile de la 300.000 de metri cubi pe an la 150.000.
Pe lângă greutatea [autorităților silvice] de a accepta un concept diferit sau unul despre care n-au învățat – sau cu care nu sunt obișnuiți – de conservare a habitatelor și speciilor, biodiversitate, au intervenit și blocaje datorate celuilalt sector, de mediu, cum ar fi greutatea cu care se eliberau avize, autorizații de mediu, cu care se făcea evaluarea impactului de mediu. Autoritățile de mediu nu erau în stare să deruleze eficient procedurile. Soluția aleasă, de a exclude exploatările forestiere de pe lista activităților cu impact de mediu este o crimă imensă făcută exact de ministerul care ar fi trebuit să apere mediul. În loc să simplifici procedurile și să găsești o soluție, cel mai simplu e să le scoți.
Aici apare și incapacitatea autorităților de mediu de a se adapta, ceea ce denotă o lipsă de specialiști, inclusiv silvici. Nu trebuie ca sectorul de mediu să fie dominat de silvici, dar trebuie să existe și ei acolo, să înțeleagă niște fenomene și să poată ține legătura cu partea cealaltă. Acesta e un motiv pentru care a existat o respingere. Considerau că cei de la mediu nu înțeleg treaba silvică tehnică.
Pe lângă asta, una dintre problemele cele mai mari era și este în continuare diferența dintre teorie și practică. Una este teoria care este frumoasă, în timp ce aplicarea este dominată de interese economice. Deși teoria spune că ar trebui să primeze interesele ecologice. Fie că e pădure de stat, fie că e privată, există clar această problemă, care determină nerespectarea unor concepte și reguli.
Or acum totul se ghidează numai după amenajamentul silvic, mai ales acolo unde nevoile economice sunt mari. Scrie în amenajamentul silvic că în 10 ani am voie ca în parcela x să tai 1.000 de metri cubi, am tăiat, înseamnă că am respectat amenajamentul. Că am făcut tăierea și nu a fost an de fructificație, că a doua tăiere a fost când nu am avut regenerare – deja sunt detalii greu de controlat. Iar dacă te duci și controlezi, ți se spune că ești nebun.
Ce ai făcut cât ai lucrat la Romsilva?
Am avut o primă perioadă în care am lucrat la un și acolo a fost prima schimbare, fiindcă pe raza acestuia s-a creat Piatra Craiului și atunci am trecut de la silvicultură la conservare.
Primul șoc a fost când mă ocupam la ocolul silvic de programarea lucrărilor silvice, cărora acum le spun tăieri. Pădurarii aveau atunci cote de lemn pentru populație. Se făceau cu ele tot felul de manevre. Nu era vorba de furat din pădure, ci de împărțit. Se tăia destul de mult lemn la preț redus, pentru populație, care ajungea „subteran” în economie. Inclusiv personalul silvic cumpăra lemn mai ieftin și îl revindea apoi mai scump.
De exemplu, la un ocol se tăiau 9.000 de metri cubi din pădure pentru populație, dar în sat ajungeau 3.000. Cumva din instinct, în momentul în care un pădurar avusese în anii trecuți 2.500 mc pe care îi făcea singur, cât timp am lucrat eu redusesem la 800 mc. Când am trecut la parc, primul șoc a fost cel care i-a bucurat pe ceilalți, nu m-a afectat pe mine. De unde eu le programam lucrările, când m-au văzut pădurarii cum adunam gunoaiele cu voluntarii, râdeau: „Ai văzut unde a ajuns?”
După aceea am trecut la Romsilva, la serviciul arii protejate. Inițial a fost o perioadă mai de avânt, în care se părea că putem să facem multe, s-au făcut primele administrații, am încercat să facem niște reguli interne, țineam direct de directorul general. A mers o perioadă, dar încet-încet s-au văzut limitările și a început cumva să se mai desumfle treaba, probabil și Romsilva era într-o situație financiară mai bună și nu erau așa mari presiuni. După care politicul tot mai mult și mai mult a interferat.
Iar în 2010 am plecat la Ministerul Mediului ca director la biodiversitate și în trei luni de zile, din păcate, m-am lămurit că nu are rost să continui. Diferea mult ceea ce mă gândeam eu că se poate face și ceea ce se întâmpla în realitate.
Cu ce te mândrești din ce ai făcut la Romsilva?
Cu aceste încercări de a face niște reglementări interne, de care s-au lovit cei care erau de partea planului de tăieri. Când am ajuns la Romsilva, zonele de protecție erau deja stabilite. Dar erau niște reguli pe care am încercat să le introducem, legate de tăierile de igienă și accidentale. Orice astfel de tăiere apărea într-o rezervație sau într-un parc administrate de Romsilva, trebuiau să ne cheme pe noi să le vedem și asta deja descuraja din start.
Ceea ce am încercat să facem este că la fiecare ieșire în teren, când era vorba de o solicitare de derogare, să punem ceva constructiv.
De exemplu, la Parcul Național Călimani, deși eram între ciocan și nicovală. Eram în Consiliul Științific și Romsilva insista să scoată câteva mii de metri cubi de doborâturi. Consiliul s-a ținut ferm că dacă e protecție integrală nu se scot doborâturile. M-a uimit atunci conceptul și ideea de a respecta niște principii. Deși eram trimis de Romsilva să deblochez această situație, pur și simplu am reușit să mă abțin, m-au înțeles, le-am spus că sunt de acord dar nu pot să semnez pentru că nu câștigă nimeni nimic, dar mă dau pe mine afară. S-au făcut apoi doi-trei ani la rând monitorizări și s-a dovedit că atacurile de s-au stins mult mai ușor în zona unde nu s-au scos doborâturile, în timp ce în zona tampon a parcului, unde s-au scos, atacul a fost catastrofal.
De ce crezi că trebuie să repetăm greșelile prin care au trecut deja alții? Asta a fost deja dovedită acum 20 de ani în parcurile naționale Bayerischer Wald și Shumava.
Repetăm din cauza presiunilor economice care se duc în constrângeri politice. Anul acesta se întâmplă un fenomen interesant din cauza scăderii puternice a prețului lemnului. Povesteau colegii de la Parcul Național Cheile Bicazului, unde, la presiunea și proprietarilor privați, Consiliul Științific a acceptat să scoată doborâturile și din protecție integrală că apoi au venit la administrația parcului unii dintre proprietari și au zis că din cauza prețului lemnului mai bine le lasă nescoase pentru a beneficia de compensații pe care altfel le-ar pierde. Economicul dictează.
La fel, din păcate, se întâmplă și în cazul Romsilva. Sunt mulți specialiști care sunt buni, care își doresc să conserve o pădure frumoasă, să păstreze o pădure virgină, să includă o zonă în protecție, dar nu reușesc din cauză că sunt constrânși de metri cubi. La Romsilva, tot ce înseamnă salarii, investiții, profit care trebuie dus la stat, toate se învârt . Nu ai făcut metri cubi, nu ai făcut banii, s-ar putea să nu luăm salariile, s-ar putea să ne dea afară, ne schimbă ca directori.
Chiar dacă o să-mi atrag o dușmănie din această cauză, eu sunt convins că Romsilva ar trebui să redevină ce a fost în perioada interbelică – să administreze pădurile de stat ca instituție bugetară, care să nu depindă însă de metri cubi. Inginerul silvic să aibă un salariu de funcționar public, să nu poată fi presat. Nemaidepinzând de metri cubi poate să se încline altfel și spre conservare, și spre biodiversitate. Este o diferență fantastică. Mai bine plătim noi 10 lei în plus la impozit, dar să nu mai fie o presiune pe pădurea statului.
De ce? Pădurea privaților oricum va fi ceva mai scăpată de sub control din cauza drepturilor și nevoilor financiare. Dar statele civilizate încearcă să-și păstreze pădurea de stat. Ritmul tăierilor în pădurea de stat să se reducă, nu să nu se taie.
La fel e nevoie și de o reorientare a acestor două categorii de păduri de protecție și de protecție și producție, în sensul unei reîmpărțiri. A apărut o categorie separată, eu o consider așa fiindcă sunt zeci de mii de hectare de monoculturi de molid, pin, plantații artificiale pe locul altor păduri. Se poate reconstitui ce pădure a fost înainte, dacă s-ar interveni mai mult în aceste păduri create artificial și care acum suferă din cauza schimbărilor climatice. Oricum ele vor fi înlocuite natural, natura având o mare capacitate de a-și reveni la structura optimă.
Când mii de ani natura a decis că pe o zonă pădurea de amestec de fag și brad e cea mai bună, cum vii tu și pui plantație artificială de molid doar pentru că-ți trebuie ție lemnul? E clar că natura într-o generație-două o va elimina oricum. Atunci mai bine intervenim mai mult într-un program de reconstrucție a acestor păduri în care tăiem în așa fel încât, cu plan și amenajament, să revină la pădurea naturală și intervenim mai puțin în pădurile naturale care au mai rămas.
Vorbim de adaptarea sistemul silvic-forestier românesc realităților prezentului și la cerințele sociale și de mediu. La noi se pare că schimbarea trebuie să vină forțat, de sus în jos. De ce crezi că sistemul nostru nu are capacitatea de a se adapta?
Sunt cauze financiare, economice, acei metri cubi care se duc la cauzele politice. E un control politic generat economic. Atâta timp cât ești învățat cu metri cubi este greu să treci la altceva.
Și din cauza lipsei de comunicare și a unei platforme de lucru comune cu toți beneficiarii serviciilor oferite de pădure. Este o lipsă de comunicare deși există multe puncte comune care s-ar putea aborda.
Cum ai făcut trecerea de la stat la privat/ONG?
Așa am presupus – și pare că am avut dreptate – că proiectul privat în care lucrez nu mai are influențe politice și că în fiecare zi fac ceva pozitiv, gen salvat o pădure, un animal, orice faci conex este pentru conservare, fără alte conotații.
Care sunt provocările unui proprietar privat care deține păduri în România?
Vorbim de provocările unui proprietar care vrea să facă conservare. Deși chiar Codul Silvic spune că managementul general al pădurii este dat de tipul de proprietate, în practică, nu poți să faci benevol conservare în România și să supraviețuiești fără surse de finanțare.
Aici este un lucru ciudat care la noi se încăpățânează să fie menținut în : dacă se creează noi arii protejate pe terenuri private este necesar acordul sau plata unei juste despăgubiri prealabile. Adică un proprietar dacă e de acord cu protecția nu mai primește despăgubire.
Ce ar trebui să facă un proprietar care vrea conservare? Să apeleze la altcineva care să țipe protejează-ți pădurea, să nu fie de acord ca să primească compensații? Nu se ține seama, deși e prevăzut în Codul Silvic, că trebuie valorizate. Când un proprietar protejează pădurea, o pune la dispoziția tuturor, pentru apa constantă și de calitate, sechestrarea carbonului, producția oxigenului, protecția solului, reducerea poluării, sănătate, recreere și altele. Iar noi îi spunem cuiva care vrea să conserve pădurea: treaba ta, vrei să ți-o protejezi, nu o să-ți dăm amenzi, dar nici compensații. Practic se recunoaște că dacă se conservă o pădure nu se contribuie cu nimic, ceea ce este un lucru foarte grav.
Adică singura valoare recunoscută e dacă proprietarul taie și produce lemn, în rest nimic. Asta trebuie schimbat, să stimulăm proprietarii să-și și protejeze pădurea. Sigur că nu toată, ci cele cu valoare ridicată de conservare, sau conform conceptului de , 20% din suprafață. Se pare că nu se dorește și le e frică să fie proprietarii stimulați să nu taie.
Le e frică că vor vrea prea mulți asta și că astfel va rămâne industria făra materie primă?
Este o schimbare prea brutală de paradigmă. Oricum se tot pune în față industria mobilei, care are nevoie doar de 4-5 milioane de metri cubi pe an. Restul se exportă în produse cu valoare adăugată mică, rumeguș presat.
În România, conform INS, avem o dependență a circa 3,5 milioane de gospodării de . Cum facem cu această problemă socială a lemnului de foc?
Alte surse alternative, inclusiv peleții din biomasă. Asta însă fără subvenție merge doar la o anumită categorie de oameni cu anumite venituri. Dacă vorbim de comunități sărace, lucrurile stau altfel. Cred că așa cum a putut și până acum, pădurea poate să asigure cantitatea de lemn de foc necesară acestor comunități, care trebuie susținută în principal din pădurile de stat. Dar Romsilva, fiind legată de profit, nu prea îi convine să subvenționeze prețul lemnului de foc pentru nevoile sociale.
Apoi sunt pădurile publice ale localităților, există pădurile obștilor și composesoratelor, istoric constituite să ajute comunitatea. Sunt , pentru comunități. Dar dacă echipa care conduce obștea sau regia primăriei e interesată să facă profit, atunci vinde lemnul dar acesta pleacă în altă parte. Firma care cumpără lemnul are interes să-l vândă unde obține bani mai mulți și duce lemnul la Călărași în loc să vândă la Rucăr.
În 2016 au apărut prevederi severe legislative legate de furt, confiscarea mijlocului de transport. A mers un an și apoi treaba s-a relaxat. Ăsta a fost și un semn. A fost criză de lemn de foc. Dar după ce nu s-au mai confiscat camioanele și căruțele s-a relaxat și criza de lemn de foc. Din pădurile din jurul satelor se livrează lemn la negru destul de mult. Au reînceput să apară samsarii.
Ești și șeful ocol silvic privat al Fundației Conservation Carpathia. Cât de important e rolul unui șef de ocol?
Rolul este un pic exagerat ca importanță. În spatele acestei funcții pare că e o putere de a face lucruri, o putere absolută asupra pădurii și a personalului silvic. De o vreme mie mi-e rușine să mai port uniforma silvică din cauza acestei percepții. Mulți cred că șeful de ocol are case, avere, nu se concepe că nu face ceva necurat.
Însă ce ar trebui el să facă? Ar trebui să asigure paza pădurii, care la noi e o problemă complexă, mai ales unde pădurea e lângă comunități sărace. Șeful de ocol ar trebui să fie garantul aplicării amenajamentului silvic. Acesta, dacă ar fi așa cum ne dorim, ar avea incluse și elementele din planurile de management ale ariilor naturale protejate, ar fi un instrument destul de bun.
Ar trebui ca, atunci când primim un amenajament nou, acesta să fie ca un mandat, pe care eu să-l aplic și la sfârșitul lui sau la anumite intervale să pot să prezint ce s-a făcut, asta în mod deschis și transparent, și realitatea din pădure să corespundă cu ce e pe hârtie și în teorie.
Cât e prins un șef de ocol în obligații birocratice?
Este prins destul de mult pentru că sunt destule situații care trebuie făcute, verificate, legate de partea economică și financiară. Din păcate, metri cubi leagă foarte mult șefii de ocoale private, care sunt mai mult agenți de marketing și de vânzări de lemn.
Trebuie să cauți firme de exploatare (dacă ești de bună credință cauți firme care nu fac prăpăd în pădure), trebuie să cauți clienți care să cumpere lemnul, care să nu te păcălească dacă iau lemnul înainte și apoi nu te mai plătesc și alergi după recuperarea banilor. Aspectul economic ocupă extrem de mult la un ocol și sunt multe constrângeri și riscuri.
Eu sunt norocos că nu am presiunea asta, dar avem și noi o zonă tampon a proiectului în care avem lucrări de revenire la tipul natural de pădure, unde facem, de exemplu, tăieri în molidișuri și replantări ale speciilor care lipsesc. În 80% din cazuri lemnul rămâne pe loc.
Faceți voi lucrările sau cu firme contractate?
Am încercat cu firme, a fost extrem de dificil pentru că la noi în 80% din cazuri lemnul rămâne pe loc. Nu înțelegeau acest lucru, de ce cojim lemnul și-l lăsăm pe loc (aleg să-l lase pe loc în loc să-l vândă, iar cojitul este obligatoriu la lemnul de rășinoase, pentru prevenirea înmulțirii gândacilor de scoarță, care depun ouă sub ea; și cioatele rămase după doborârea arborilor la exploatare sunt obligatoriu decojite – n.r.). Asta e pentru ei cea mai mare provocare. Schimbau des echipe, nu puteau să socotească metri cubi, catastrofal. Acum avem echipă de muncitori care știu ce au de făcut și pe care îi folosim numai unde lemnul rămâne pe loc. Mai furnizăm lemn de foc pentru populație și acolo folosim firme de exploatare.
Destul de greu găsim firme. Sunt învățați altfel, cu stilul lor, cu alt profit, cumpărarea masei lemnoase . Mai sunt și firme care folosesc cai în pădure, ceea ce e bine. Mai este programul de silvomediu, care din păcate este destul de haotic. Îi stimulează pe proprietari să păstreze minim 20% din pădure, iar pentru restul pădurii au obligația de a nu interveni în ani succesivi în același loc, de a limita tăierile de conservare și primesc compensații dacă se fac răriturile cu cai. La început nu au avut clienți, noi cred că am fost singurii în primul an, apoi au crescut încet-încet. Acum, că a scăzut prețul lemnului, au mai mulți clienți, a devenit mai tentant. Din păcate partea birocratică e destul de complicată.
Administrați și . Aici care sunt provocările?
Provocările cele mai dure au fost în 2011-2012, când am preluat la o licitație primul fond cinegetic. Am semnat contractul de administrare cu observații, anume nu am recunoscut efectivele din teren ale faunei de interes cinegetic care erau prevăzute în fișa fondului.
Umblasem mult înainte în zona respectivă și știam că realitatea era alta. De exemplu am făcut ani de zile evaluări la capre negre, deschise, cu ONG-uri, Salvamontul, Jandarmeria etc. și din 160 capre care erau în fișă și trebuiau să fie pe fond, niciodată nu au fost găsite mai mult de 30.
În România pădurarii își ocupă cel mai mult timp cu paza pădurii. Voi cum faceți paza și cât investiți în asta?
Am păstrat din sistemul silvic clasic împărțirea pădurii pe cantoane, prin care se știe clar fiecare ce responsabilitate are. Ce am încercat să schimbăm, noi care nu facem venituri din lemn, cu mici excepții: să-l facem pe pădurar independent de pagube. Am împărțit răspunderea în două.
Până în 2016, legea spunea că orice cioată găsită în canton i se impută pădurarului și el trebuie să o plătească. Am împărțit responsabilitatea bazându-ne pe o prevedere legală și dacă se considera că pagubele sunt inevitabile din cauza accesului, proximității comunităților sărace, paguba era asumată de către ocol.
După 2016, prin raportarea pagubei și preluarea ei de către ocol, nu mai e aceeași presiune pe pădurari, dar asta îi ajută și pe cei care vor să facă lucruri necurate.
Pădurarul trebuie să raporteze în 24 ore furturile și astfel nu i se mai impută. Dar e vorba de 24 ore de la constatare, nu de la producere. Asta înseamnă că cine vrea să fure are sau poate oferi timp de câteva luni hoților, până la controlul de fond, prelungind raportarea delictelor. Apoi este greu să se mai găsească făptuitorii.
Aveți și zone cu comunități sărace care-s obișnuite să meargă în pădure după lemne ca la izvor după apă?
Avem. Nu am găsit noi o soluție deosebită. Prezența constantă în teren îi descurajează. Am încercat de exemplu la Moroieni să oferim lemn de foc din pădurea noastră la un preț subvenționat de noi, sub prețul pieței, în special pentru familii cu probleme sociale. Sigur că unii îl iau și-l vând, dar nu se poate altfel. Trebuie să le oferi lemn de foc să poată cumpăra, altfel tot îl vor fura. Am încercat să facem asta și cu sprijinul primăriilor, cu unele a mers, cu unele mai puțin, fiindcă ne-am trezit cu liste și cu oameni care nu aveau neapărat nevoie. Am încercat și cu cameră, bariere – multe au fost furate, distruse.
Au fost ani în care amenzile aplicate în aceste zone cu probleme au fost și de 100.000 de lei. Statul le încasează, recuperând probabil doar 10-20%. Singurele cazuri câștigate în justiție au fost cele bazate pe imaginile de la aceste camere cu făptașii, cu dovadă clară că respectivul a tăiat bariera cu flexul noaptea și i s-a văzut fața sau s-au văzut fețele celor care tăiau cu drujba.
Aici apare și o problemă ascunsă. Tot respectul pentru pădurarii care se chinuie și păzesc pădurile, unii în zone grele, dar compromisurile generează compromisuri și probleme. Dacă omul din sat vede ce faci când îl lași în pădure să ia niște lemne, când îl iei la plantat la muncă cinstită ca zilier și îl plătești mai bine ca la stat, îi oferi condiții bune de muncă, îi lași la cules de ciuperci și le dai alte avantaje colaterale care ajută, asta dă încredere.
Și mai văd că oamenii noștri nu sunt samsari de lemn. Cei din sat sunt săraci, nu au ce da copiilor și când văd că pădurarul vinde lemne și învârte bani și face ce face, apare și frustrarea, mai ales că pădurarii sunt din comunitate.
Cred că 70% din pădurarii noștri sunt absolvenți de facultate. Foarte mulți ingineri silvici începători nu găsesc de lucru și lucrează ca pădurari, cu șansa de a avansa.
Care crezi că sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă la ora actuală pădurile României?
Una din cele mai mari probleme este dată de importanța economică și interesul financiar. Cred că și pentru asta și pentru altele soluția este înțelegerea faptului că pădurea înseamnă mai mult decât lemn. Să dăm valoare celorlalte funcții ale pădurii, de care beneficiem cu toții.
Poate reușim acum cu . Trebuie să le deschidem capul nu numai cu povești. Există sursa. De exemplu, cum se dorește prin Green Deal să se facă plăți voluntare pentru . Trebuie un mecanism care să funcționeze așa cum funcționează plata la suprafață pentru pășuni acordate prin APIA. Proprietarul de pădure, dacă consimte ca o anumită cantitate de carbon să fie sechestrată, ca o diferență dintre creștere și exploatare, primește compensații. Dacă ar exista un mecanism instituționalizat, foarte mulți ar opta pentru protecție.
Modelul practicat de Conservation Carpathia, de achiziție a pădurilor pentru conservare și apoi donare a lor statului, e practicat în America de Sud, Africa și alte locuri îndepărtate. Cum se adaptează el la realitățile din România?
Unii ne acceptă, unii s-au obișnuit cu noi, alții ne condamnă pentru că ar fi land grabbing și interese ascunse. Îmi pare curios însă că în peste 10 ani de când funcționăm, bazându-se pe ce e scris în statutul nostru – că pădurea se va dona statului când acesta va face dovada că va face acolo un parc național –, nu a venit niciodată vreun reprezentant oficial al niciunui guvern să ne spună să facem ceva împreună: Uite, eu, stat, fac parcul și facem un parteneriat pe termen lung, în care tu, ca proprietar, te obligi să nu tai pădurile, eu, ca stat, mă oblig să fac parcul.
Comunitățile locale cum văd lucrurile? Știu că ați avut probleme cu unele dintre acestea. Unde și cu ce crezi că ați greșit cu cei care acum sunt împotriva voastră?
Au fost niște valuri în comunitate, numai la Rucăr. A fost poate o greșeală de strategie. În mod 100% legal și certificat de niște instanțe judecătorești, am putut intra cu una dintre entitățile fundației în obștea locală, cu drepturi în obște. Am intrat cu o suprafață de teren în obște. Totul a fost contetestat, judecat, recursuri, apel și a ieșit definitiv că e legal și putem să facem asta.
După care, conform regulamentului obștii respective, s-au achiziționat de la membri obștii 30% din dramuri (drepturi). Având 30%, am început să ne gândim și la conservare. Asta a fost văzută ca o încercare de control.
Am venit cu niște propuneri. Lemnul de foc să-l lăsăm comunității, să nu-l mai vindem firmelor care-l vând apoi în altă parte. Procentul de 30% deținut de noi să fie protejat și băgat aplicat pe programul de silvomediu, pentru bani.
Asta a deranjat interesele unora. Obștea avea pășuni și interpuși luau subvenții, nu obștea, aceștia fiind și membri în conducerea obștii. Și de unde la început au fost de acord să intrăm în obște, nu ne-au mai văzut cu ochi buni, fiindcă am lovit în interesele lor. (Conservation Carpathia a pierdut procesul și nu mai este membră în obște – n.r.)
Noi am învățat lecția și am schimbat abordarea, niciodată nu o să mai intrăm într-o astfel de asociație.
Însă ne dorim să facem multe și avem deja colaborări discutate, să creăm un sistem care oferă compensații private pentru proprietari de pădure care doresc să-și conserve pădurea, susținut de donatori străini dar și entități românești. Suntem în discuții inclusiv cu asociații și obști. Proprietatea rămâne a lor, dar ei se obligă ca pe o anumită suprafață și perioadă de timp unde e o pădure virgină, de exemplu, să o protejeze.
Unii spun că în spatele Conservation Carpathia ar fi investitori străini cu interese ascunse. Sunt?
Nu sunt. Sunt speculații. De exemplu membri în Consiliul de Administrație și finanțatori, filantropi, au multe proiecte de conservare în lume. În statutul fundației scrie că se pot achiziționa drepturi de exploatare a resurselor minerale. Unii s-au legat de asta spunând că asta ar fi interesul ascuns. Resursele minerale sunt ale Statului Român, nu ale proprietarului pădurii. Unul dintre finanțatori a avut această experiență în SUA, unde ca să oprească o exploatare minieră, a concesionat dreptul de exploatare.
Nu trebuie ca sectorul de mediu să fie dominat de silvici, dar trebuie să existe și ei acolo, să înțeleagă niște fenomene.
Nu funcționează autoritățile, merge sperietoarea?
Altă istorie. O întâmplare cu o tăiere în Făgăraș, în 2010, complet ilegală, pe 20 de hectare. A fost și Poliția, Garda, s-au prins muncitori în flagrant. Răspunsurile au fost hilare. Unul liniștitor de la Garda de Mediu: pare să fie ilegal, dar nu avem competențe să stabilim asta, dar vă asigurăm că odată cu instalarea administrației sitului Natura 2000 Făgăraș și cu elaborarea planului de management se vor rezolva toate problemele.
Al doilea a fost o explicație tehnico-științifică a autorității de control forestiere: pe suprafața respectivă, cu doi ani în urmă a fost o tăiere autorizată de 7 hectare, o tăiere rasă, marcată perimetral cu ciocan pătrat. Din cauză că la această dată toată suprafața e tăiată, nu se mai poate identifica care e suprafața tăiată legal și care e tăiată ilegal (În ultimii 10 ani au fost dovedite și alte tăieri ilegale în Făgăraș, dar nu numai – n.r.).
De ce avem blocaje de genul ăsta? Avem astfel de situații la Borșa, Vidraru, Apuseni și altele, de mulți ani neelucidate. Nu s-au soluționat de instanțe, dar nici corpul silvic nu a avut reacție de delimitare de colegii care au făcut breasla de râs.
Există problema fărâmițării proprietății. Sunt văi pe care sunt două-trei ocoale, de stat, private. Fiecare scapă de problemă spunând că dacă trec lemne nu-s de la ei. E cea mai dăunătoare practică în sectorul silvic. Ar trebui responsabilizate ocoalele, indiferent că sunt de stat sau private, chiar dacă nu e la ei să se sesizeze.
Apoi e vorba de amenajarea pe proprietăți fragmentate. E o durere veche. În trecut au fost mai multe cicluri de amenajare silvică, încercând echilibrarea vârstelor pădurii, să ai din toate categoriile, iar cota de recoltă să fie constantă și continuă, fără presiune concentrată. Asta era bazat pe amenajamente făcute pe bazine.
Crima cea mai mare a fost pe vremea unui secretar stat, care acum este la Academia Silvică, care a hotărât să spargă amenajamentul în suprafețe mici. Dacă rămânea pe bazine era o continuitate și fiecare primea propria felie, cu anumite negocieri. Dar era o gândire pe bazin, nu fragmentată.
Acum, pe o vale, la fiecare sută de metri ai o rampă cu bușteni. Poate se taie mai puțin, dar e mai fragmentat, cu proprietăți, exploatări, ocoale și impact cumulat mult mai mare.
Discutăm acum de strategia forestieră națională. Urmează sper cât mai multe măsuri propuse de cât mai mulți factori interesați, reprezentanți ai societății beneficiare de serviciile pădurii. Care crezi tu că ar fi măsurile-cheie care ar putea reforma gestionarea pădurilor României?
1. Reforma administrativă a instituțiilor statului, în special ministerul [mediului] și Romsilva.
2. Trebuie să ne aliniem la Europa. Am văzut un ciocan în muzeu în Polonia, din timpul perioadei interbelice, exact ca ale noastre de acum. Vânzarea pe picior trebuie scoasă. Dar asta impune măsuri severe de control la tăiere, livrare, transport, reformă comercială.
Compromisurile în pădure sunt începutul generării hoțiilor. În momentul în care o firmă de exploatare cumpără un parchet cu lemn pe picior și îi iese lemn mai puțin și mai prost, cu putregaiuri, e pădure bătrână și lemnul se sparge la doborâre, ce face? Merge la omul cu ciocanul și se plânge. Și se mai marchează 10 arbori. Dacă le marchează lor 10, ia și el 3, pe care firma îi scoate pentru pădurar.
Apoi controlul la exploatare și reprimire nu se mai face cum trebuie și tot așa. Există acest gen de compromisuri peste tot. Dacă eliminăm vânzarea pe picior, se elimină și mafia din exploatări, nu se mai pot face înțelegeri la vânzare și nu mai e limitat accesul la resursa de lemn.
Dacă lemnele sunt la drum se vând pe sortimente, alese pentru a răspunde la nevoi, cu preț mai bun. Se lărgește paleta beneficiarilor, proprietarul câștigă. E totul mai transparent, se elimina compromisul în pădure, se vede, alege și măsoară lemnul cumpărat. Într-o primă fază vor fi tentații mari, de asta e o frică să nu se fure și mai mult. Dar firmele de exploatare, cele care cumpară lemn, nu mai au posibilitate de emitere avize.
Ele trebuie ajutate cu programe de retehnologizare – de exemplu, dotarea cu funiculare –, care sunt și mai economice în exploatare și mai prietenoase cu mediul. Capcana mare e separarea Romsilva în două – administrare și exploatare –, ceea ce nu va fi fezabil. Privatul e mai eficient, are grijă mai mare de echipamente, trebuie permis accesul tuturor pentru prestarea de servicii de exploatare.
3. Plata serviciilor ecosistemice care acum e aproape zero și trebuie să crească. Asta include și echitatea lemnului de foc care trebuie să ajungă la comunitățile locale. Și mai mult decât asta. Dacă lângă pădure e o comunitate, lucrează Romsilva sau proprietarul cu firme din altă parte, scot lemnul care trece pe la poarta oamenilor și nu se întoarce nimic comunității locale, deși efectele de după exploatare rămân acolo. Un procent mic trebuie să revină și lor.
4. Amenajamentele silvice trebuie transparentizate, să includă biodiversitatea, dar și o analiză economică care lipsește, fezabilitatea, calculul serviciilor ecosistemice, aprobarea lor. Și nu se poate să-l aplici și avizul de mediu să-l iei după sau deloc. A devenit o formalitate. Dacă e birocratic, se spune că există o mafie a evaluatorilor – trebuie găsite soluții. Autoritatea de mediu răspunde și de mediu și de păduri, dar nu se înțeleg. Ai evaluare și aviz, abia apoi începi să tai.
S-ar putea să-ți mai placă:
Cu cine ții? Cu omul sau cu ursul?
Avem voie să împușcăm sau să mutăm, anual, 140 de urși care atacă gospodăriile. Aceasta e povestea unuia dintre ei.
Soluții pentru râuri mai curate și oameni mai responsabili
Râurile încep la ușa noastră și avem nevoie să ne împrietenim mai mult cu ele.
Oamenii pădurilor: Ce învață studenții la silvicultură și care e realitatea din teren
Absolvenții de la silvicultură nu se angajează neapărat în administrarea pădurilor, ci la spații verzi în primării sau în sectorul de exploatare, spune Laura Bouriaud, profesoară la Facultatea de Silvicultură a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava.