Oana Mihăilescu

Mamă și soție devotată, implicată în comunitatea ei din Ploiești, Oana a murit de COVID-19 la 56 de ani.

De Irina Tacu
Fotografie de Raluca Mărgescu

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Obiectul care apare în fotografii i-a aparținut Oanei și l-am primit de la familia ei pentru a-l include în articol.

Oana Mihăilescu s-a născut pe 8 ianuarie 1965, în Ploiești, într-o familie cu o soră și cu un frate vitreg dintr-o altă căsătorie a tatălui. După ce a copilărit în Pucioasa, familia a revenit în Ploiești, unde Oana a absolvit Liceul de Chimie și s-a angajat contabilă la Uzina 1 Mai, care producea și repara utilaje petroliere. S-a căsătorit la 28 de ani, iar opt ani mai târziu a devenit mamă, moment în care a renunțat la job și s-a dedicat familiei. Din când în când îl ajuta cu contabilitatea pe soțul ei, care administrează o firmă de instalații de gaze, electrice și tehnico-sanitare.

Cea mai mare bucurie a ei a fost nașterea lui Mihnea, cu care a vrut să aibă o relație mai întâi de prietenie și apoi ca părinte. Îi spunea mereu că e important să fie sincer cu ea ca să-l poată ajuta, iar Mihnea a început treptat să o vadă ca pe o prietenă.

Când era mic și se întâlneau cu oameni cunoscuți pe stradă, Oana îl strângea subtil de mână ca să nu uite să-i salute, un gest care i-a rămas imprimat și astăzi, când are 20 de ani. Tot ea l-a învățat că oricine e demn de respect, inclusiv oamenii străzii, așa că, la 7 ani, Mihnea îl saluta pe bărbatul din cartier care dormea pe trotuar, chiar dacă ceilalți copii râdeau de el.

Când Mihnea a intrat la școală și apoi la liceu, nu era comitet de părinți sau strângere de fonduri în care Oana să nu se implice. „Îmi spunea mereu că cei de sus nu se implică și pentru ăștia mici”, își amintește el. „Ea trebuia să fie vocea noastră.” Toată lumea o știa, iar în clasa a XII-a diriginta a insistat să vină și mama lui la balul de absolvire. Era nelipsită și de la antrenamentele și meciurile lui de handbal.

Când Mihnea era în echipa de juniori, care nu avea mereu bani pentru deplasări, Oana strângea fonduri și căuta firme care să-i sponsorizeze. Era un bun negociator, spune fiul ei. O știau nu doar colegii din echipa lui, alături de care el a continuat să joace și la CSM Ploiești, ci și cei din echipele adverse: îl întrebau des unde e mama lui, ce mai face, când mai face prăjituri (vedetele erau checul, negresa și prăjitura fără nume, cu Fanta).

La reuniunile de familie Oana era în centru: vorbea cu fiecare în parte, voia să știe ce au mai făcut și dacă au nevoie de ceva. O interesa sincer să le afle poveștile. Era foarte apropiată de sora ei și de fiica acesteia; nepoata i-a spus toată viața nu „mătușa”, ci „mama”.

Ținea mult și la animale. Celor din jurul blocului le dădea mâncare și le făcea adăposturi, iar cu Dolly, cățelușa chihuahua care a crescut odată cu fiul ei, plângea noaptea în brațe înainte să decidă s-o eutanasieze la 16 ani, pentru că respira tot mai greu din cauza bătrâneții.

Când soțul ei, Ionel, s-a îmbolnăvit de diabet, Oana stătea mereu după el să-și ia pastilele și să nu mănânce prea târziu seara. Învățase inclusiv să facă injecții, iar vecinii veneau la ea la nevoie, pentru că avea mâna ușoară. Acum câțiva ani Oana s-a îmbolnăvit de hepatita C; a reușit să o țină sub control prin tratament, dar în ultimul timp era tot mai obosită.

În ianuarie 2021, Mihnea a ieșit pozitiv la un test COVID înainte de un cantonament de handbal, iar după mai multe teste au ieșit pozitivi și Oana, soțul și sora ei. Mihnea a rămas acasă, iar Oana a decis ca ei trei să meargă la spital, ca să nu devină mai grav dacă se tratau acasă. După patru-cinci zile la Spitalul de Infecțioase, medicii au trecut-o pe Oana pe oxigen, iar în alte câteva zile a fost transferată la Spitalul Județean de Urgență. Atunci au pierdut cei de acasă legătura cu ea.

Când Mihnea a reușit să vorbească la secția unde era internată, a aflat că îi descoperiseră un cheag de sânge în apropiere de plămâni și că ziua următoare aveau să intervină. N-au mai apucat. A doua zi, Oana a murit.

N-a fost moment în care ea să nu aibă grija familiei. Când au trecut-o pe oxigen, îl întreba pe Mihnea prin mesaje cum se simte, dacă mai are simptome, dacă își lua pastilele. Ultima dată au vorbit la telefon în noaptea dinaintea transferului. I-a spus că îi ajunsese oxigenul în sânge la 100%, dar că îi era rău. I-a mai zis că îl bate când ajunge acasă. Mihnea știa că glumea. A început să plângă. I-a zis printre lacrimi să vină mai repede, pentru că i-a fost foarte greu fără ea.

Moartea Oanei a fost un șoc pentru familie, pentru prieteni, pentru vecini. La înmormântare, preotului i-a fost greu să țină slujba pentru că plângea. Și el o cunoștea; venea aproape în fiecare joi la slujbă. Și astăzi, când Mihnea merge la piață, îl mai oprește câte o cunoștință să-i spună cât de rău îi pare că mama lui s-a dus. În casă, e în continuare prezentă. Prin ghivecele cu orhidee, florile ei preferate, cu care vorbea mereu când le uda, prin hainele ei, la care încă nu a umblat nimeni, prin apropierea ei, pentru care Mihnea îi e, și acum, profund recunoscător.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.