#1: Amnezie socială

Ana: Strada Dezrobirii din cartierul bucureștean Militari se întinde de la stația de metrou Gorjului până aproape de Lacul Morii. Pe stradă sunt o piață care amintește de anii ’90, farmacii, un spital privat, covrigării, blocuri, o școală și o secție de poliție. Ca peste tot în Bucureștiul toamnei lui 2021, răsună ambulanțele.

Trecătorii poartă măști pentru că trotuarele sunt aglomerate. Merg grăbiți, cu capul în pământ. Nu prea e o perioadă în care să te oprești din alergătură în fața unui reporter, ca să răspunzi la o întrebare pe care poate nu ți-ai pus-o niciodată:

De ce se numește așa, strada Dezrobirii?

Doamnă: Stau de 47 de ani aici dar nu știu. Dacă mă întrebați de Iuliu Maniu, știu că s-a schimbat, că era Păcii. Da de asta nu. 

Ana: Am pus întrebarea asta de zeci de ori în ziua în care am bătut strada de sus în jos.

La o spălătorie de covoare…

Bărbat: Ce știu eu, că eu stau pe Dezrobirii, sunt un băiat mai deștept decât băiatul ăsta, eu nu lucrez la spălătorie. Dezrobirii a fost o…a fost un măcel aici

Ana: La piață…

Vânzătoare: De ce i-o zice așa? Nici eu nu știu. N-am de unde să știu…

Ana: În fața blocurilor, căutând oameni care stau de mult în zonă.

Bărbat: Chiar nu m-am gândit. Îmi cer scuze, Presupun că într-un anumit moment, acuma mă gândesc, într-un anumit moment, poa să fie dezrobire de la ceva, scos pe cineva dintr-un… cum au fost de exemplu, nu mai vorbim acum de negru, alb, nici de țigani…deci știți? romii au fost sclavi…probabil…

Ana: Mi-a plăcut surpriza pe care o producea întrebarea. E plăcut să te uiți în urmă și să încerci să rezolvi un puzzle vechi. Te scoate din ale tale, te plasează într-o istorie îndepărtată, îți dă șansa să vorbești despre strada unde ți-ai început viața, ai făcut copii sau poate ai ieșit la pensie.

Bărbat: stau de vreo 14 ani aici, în sfârșit, mama mea a murit și casa i-am dat-o nepoatei mele.

Dar e și greu să faci exercițiul acesta când n-ai nici un reper pentru a ști despre a cui „dezrobire” vorbim, și de ce dă numele unei străzi. În plus, arborii genealogici și istoria locurilor în care ne-am născut, sunt puzzle-uri pe care căutăm să le rezolvăm abia după ce toate celelalte nevoi ne sunt satisfăcute. 

Nevoia de a ști de unde venim e un gând lăsat la urma priorităților. Dar curiozitatea te face să zâmbești mirat, chiar și când ți-o zgândăre o necunoscută cu un microfon în mână.

Anul acesta l-am cunoscut pe sociologul Adrian-Nicolae Furtună. Prietenii îi spun Nicu. Și așa o să-i spunem și noi. E un om care rezolvă exact puzzle-uri cum e numele străzii Dezrobirii. Ca să găsească răspunsuri, spune că întreabă pietrele și zidurile, despre care știe cu certitudine că au fost privite și poate chiar atinse de strămoșii lui romi, care au trăit în sclavie. 

Adrian Nicolae Furtună (Nicu): Am darul ăsta, cum au unii darul de a cânta, cum au unii de a picta, sunt unii care se nasc cu darul de a-și pune întrebări despre cine sunt, de unde vin și încotro se duc. Și trebuie să accept asta pentru că văd că nu pot să funcționez altfel.

Ana: Nicu e cercetător la Centrul Național de Cultură a Romilor – „Romano Kher”. Are și o asociație care se numește Rodimata. În limba romani, Rodimata înseamnă „căutare”. Face un doctorat în memoria sclaviei, adică în cum ne amintim ca societate că, timp de 500 de ani, biserica, boierii și domnitorii au stăpânit, vândut și dăruit romi. 

Scormonește în arhive după documente de acum sute de ani. Face interviuri în comunități de romi pentru a afla dacă au sau nu o conștiință a acestui trecut.

Nicu: Nicu Furtună este un căutător, omul ăsta care caută, el vrea să se întâlnească. Și aș putea să răspund într-un milion de feluri. Nicu Furtună este la ora actuală unul din cei mai importanți cercetători care își pune întrebări pe Holocaust și pe robie.

Ana: Uneori, glumește și că e cel mai mare arhivist, pentru că e un sociolog care-și petrece timpul prin Arhivele Naționale, pentru a traduce documente pe care nu prea le-a căutat nimeni până acum. 

În arhive și-a găsit strămoșii înșirați în hârtii de donații, vânzări, moșteniri sau în liste de zestre lângă pământuri, vite, grâu, cașcaval, bălți și păduri. 

În arhive sunt urmele faptului că pe parcursul a 500 de ani, între 1385 și 1856, probabil sute de mii de romi ca el, ca familia lui, ca prietenii lui, s-au născut și au trăit în sclavie. 

Asta e istoria pe care o vom reasambla împreună în următoarele săptămâni. Pentru că, de când l-am întâlnit pe Nicu, n-am mai putut să nu mă întreb ce istorie ascund străzile, orașele sau satele prin care trec. Pentru că denumiri ca Dezrobirii, Dezrobiți, Țigănești sau Țigănia, conace boierești cu încăperi special construite pentru slugi și mănăstiri precum Horezu, Bistrița, Cozia, Tismana (și asta e doar o selecție!), au legătură cu o istorie pe care n-o cunoaștem și pe care Nicu vrea să ne-o arate.

Nicu: ​Sclavia a făcut parte atât din viața romilor, cât mai ales din viața românilor. Urmele lăsate de ea…. sunt vizibile și astăzi, numai că li s-a schimbat sensul. Da? Adică, un lucru care se întâmplă pe partea de memorie este cel al schimbării denumirilor, al schimbării destinației unui anumit loc, care face trimitere la un anumit eveniment sau…da? Adică, nu se mai cheamă Biserica „Țigănia”, se cheamă Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Nu se mai, nu se mai cheamă „Schitul Țigani” sau….da? Se cheamă altfel. Și atunci, normal că ajungem în ceea ce numeau mai mulți sociologi, unii folosesc termenul de amnezie socială.

Ana: Amnezie socială. Adică o istorie a sclaviei pentru care există dovezi cu duiumul, de la prețuri, la localizarea cartierelor de sclavi, la anunțurile din presă pentru recuperarea fugarilor. Și da, la nume de localități sau chiar străzi precum Dezrobirii, care se găsesc și în Iași, Ploiești, Constanța, Craiova sau Caracal. Dar e o istorie pe care nu o știm, nici românii și nici mulți dintre romi. 

De asta e și Nicu atât de preocupat, pentru că, odată ce știi, devine incredibil că nu vorbim despre sclavie și ce efecte a avut asupra fiecăruia dintre noi.

Până anul acesta, nu m-am gândit niciodată că o stradă din cartierul Militari ar putea purta în ea o istorie începută acum aproape 700 de ani, o istorie pe care nu o învățăm la școală și care ne influențează profund relațiile interetnice. Dar odată ce ai văzut o fărâmă de istorie pe unde nu te aștepți, ea apare peste tot.

Intro: Sunt Ana Ciobanu, iar tu asculți Obiceiul pământului, un podcast despre cei 500 ani de sclavie a romilor și despre efectele și costurile acestei istorii nevăzute.

Dacă te întrebi de ce ai asculta un podcast despre cum Statul, Biserica și boierii au forțat romii în sclavie în țările române, dă-mi voie să-ți spun că e o istorie extrem de relevantă pentru prezent. 

Sclavia ne-a deformat pe toți. Dacă vrem să avem relații pe care să nu ni le dicteze o istorie aproape necunoscută, avem nevoie să ne întâlnim cu acest trecut, ca să avem apoi ocazia vindecării. Nu o să fie o călătorie ușoară, însă o vom face face alături de istorici, sociologi, activiști și artiști romi care au explorat deja această moștenire. 

Începem, cu Nicu.

Nicu: Zic ceva. Mă auzi bine? Recepție

Nicu: Lipsa informației creează ruptura și fractura asta a… a identității. Adică, când spunem „Eu îmi fac doctoratul la Institutul de cercetare a calității vieții” și lumea gândește în general că calitatea vieții este legată de câți bani ai în buzunar, ce ai mâncat… unde stai. 

Sunt importante și lucrurile astea, dar calitatea vieții înseamnă și să știi cine ești, să știi cine sunt bunicii tăi, strămoșii tăi, să știi încotro te îndrepți, da? Și asta face parte tot din conceptul ăsta larg, al calității vieții. Și atunci, rămân pe premisa asta, că romii au mare nevoie în prezent să vină în contact cu ei înșiși.

Ana: Nicu recuperarea memoriei sclaviei e o misiune pe care și-o asumă în primul rând pentru romi. Pentru cei care vor avea nevoie de informații pentru căutările lor identitare. Dar munca lui e și pentru români. Căci avem multe de învățat despre trecutul nostru comun. 

Nicu: OK, vorbim despre efectele sclaviei în rândul comunităților de romi, dar de ce să nu vorbim despre efectele sclaviei și în rândul populației majoritare, da? Adică, ce a însemnat pentru, pentru românul de rând, din secolul 19, să se vadă vecin cu sclavi și să fie obligat să se raporteze la el ca la egalul lui? De ce să nu ne punem întrebările astea? 

Ana: Nicu are 37 ani. E tatăl unei fete care e în clasa a VI-a și crede că elementele care îl fac rom sunt limba și muzica, cu care spune că se răcorește. A crescut în Bârlad, orașul pe care l-a ales mama lui, absolventă de liceu industrial și o vreme strungăriță. Mama nu a vrut să locuiască în comunitatea tradițională din satul buzoian în care se născuse tatăl lui Nicu. El a copilărit așadar pe o stradă pe care trăiau mai mult români. 

Își căuta comunitatea de romi în piața din oraș, sau în vacanțele la țară, căci acolo putea să audă limba, să asculte glumele și să simtă că aparține. În satul familiei paterne, Nicu simțea că se întâlnește cu adevărat cu cine e.

​​Nicu: Mă duceam la înmormântări ca să văd cum e comunitatea, sau la priveghiuri, era foarte mișto pentru că veneau cu lăutari, se cântă. La noi, priveghiurile, vine lumea cu mâncare caldă, cu friptură, cu pește. E o chestie de , chiar e de comunitate. nici acum nu știu câți verișori am, cred că am vreo 50. 

Și când mă duceam acolo și veneau verișoarele mele și mă luau de gât și mă iubeau era bombă. Copiii mici se duceau la grădiniță și nu știau românește, pe când pe mine m-au învățat romani acasă, ca și cum ai învăța tu franceza acasă. Pentru mine, limba romani a fost limbă de salon.

Ana: A vrut de mic să știe de unde vine. De-asta, în clasa a IX-a, când diriginta i-a pus să scrie cine vor fi peste 20 ani, Nicu a notat:

Nicu „Voi studia istoria și cultura romilor”. 

Ana: Dar chiar și când te-ai născut cu darul de a-ți pune întrebări, cu un bunic care îți povestea istorie, chiar și când mergi la școli bune și îți propui de la 14 ani să afli de unde vii, povestea sclaviei tot ajunge greu la tine. Pentru Nicu, sclavia a adus răspunsuri și explicații pentru injuriile pe care le-a auzit în copilărie de la majoritari, pentru bodyguardul care nu a vrut să-l lase să intre în discoteca unde a avut balul de absolvire a liceului. 

Nicu: Oamenii sunt educați de mici că romii sunt într-un anumit fel. Și atunci, în comportamentul oamenilor se produc niște reacții organice. Adică senzația de silă, senzația de scârbă, de a sta lângă cineva, de a atinge pe cineva. 

Ana: Discriminarea și ura pluteau în jurul lui și al familiei, dar odată ce le-a ancorat istoric, a înțeles cât de vechi și de adânci sunt de fapt stereotipurile românilor despre romi.

După liceu, Nicu a început Facultatea de Sociologie din București. Iar din 2007 a devenit voluntar la Centrul Romilor „Amare Romentza”, unde a întâlnit-o pe Delia Grigore, etnolog și antropolog. De la ea a auzit pentru prima oară despre sclavie.

Delia: A pornit într-adevăr Adrian-Nicolae Furtună, de la noi, de la Amare Romentza, noi l-am inițiat așa în această idee de a cerceta sociologic, din punct de vedere sociologic, istoria romilor, ca fenomen. Și a fost prins de idee și a început să intre mult în arhive, și pe Holocaust, și pe sclavie, și a început să scrie niște cărți foarte interesante pe această temă, și să facă cercetări.

Ana: În studenție, Delia Grigore i-a încredințat lui Nicu un proiect de cercetare despre deportarea romilor în Transnistria în Al Doilea Război Mondial. Holocaustul romilor era un subiect care îl măcina de acasă, pentru că bunicul îi povestise ce se întâmplase în 1942. Atunci, peste 25.000 de romi din România au fost încărcați în vagoane de vite și trimiși pe malul râului Bug, la granița cu Ucraina.

11.000 dintre ei nu s-au mai întors; și-au pierdut viața de frig, foame și epidemii.

Documentar Sostar Na Rovas: Eram păziți, vai de capul meu. Eram păziți pas cu pas. Să mă ierți nu aveam…

Ana: Aici îl auzi pe Nicu conducând interviurile filmate pentru Sostar Na Rovas (De ce nu plâng), un documentar despre Holocaustul romilor. 

Documentar Sostar Na Rovas: N-aveam voie, nici apă, nici nimic

Avea 23 ani când a început interviurile cu supraviețuitorii romi ai Holocaustului. Străbătea țara cu trenul sau cu mașina. Mai târziu, a luat-o pe teren și pe fiica lui, Natașa. Voia să-i arate ce înseamnă să te întâlnești cu o istorie vie. 

Nicu: Adică dacă tu nu ști despre chestia asta, n-ai cum să începi să o studiezi. Adică dacă eu aș fi știut despre sclavie în 2007 poate că n-aș fi cu Holocaustul, poate că aș fi început cu sclavia, dar pentru mine Holocaustul avea deja o reprezentare socială, adică însemna ceva. 

Ana: Reprezentarea socială de care vorbește Nicu ar fi însemnat ca sclavia să apară în poveștile părinților și bunicilor, să-ți fie aproape măcar ca o istorie orală, despre care să poți purta o conversație. Despre Holocaust auzise pe-acasă. Despre sclavie, nu.

Pentru că nu s-a discutat, nici în casele romilor, nici în ale majoritarilor, nici la școală, nici la muzeul de istorie, nici la biserică, ne este încă greu să cuprindem un termen atât de puternic și de străin cum e „sclavia”.

Așa că tocmai pentru că termenul „sclavie” ni se pare străin de România, hai să facem o pauză și să lămurim o treabă, că poate deja te întrebi de ce nu folosesc „robie”. 

Poate ai mai auzit la școală termenul de „robie”, folosit adesea pentru prizonierii de război: românii cădeau în robie la turci, tătarii cădeau uneori în robie la noi. Mie „robia” mi s-a amestecat în cap cu toți ceilalți termeni învățați la școală pentru dependența economică de un stăpân.

De exemplu: iobag, rumân, șerb, vecin, toate forme prin care țăranii erau obligați să muncească un număr de zile pe pământurile unui stăpân feudal și să-i plătească și taxe.

Ce nu am învățat corect la școală e că dependența țăranilor de boieri nu era același lucru cu stăpânirea romilor. Țăranii nu puteau fi vânduți, dați de pomană sau lăsați moștenire. Nu li se puteau vinde copiii. Pe când romii au fost vânduți, dăruiți, lăsați moștenire sau dați ca zestre timp de 500 ani. Când ești proprietatea cuiva, cuvântul potrivit este „sclavie”. 

„Robie” e un cuvânt mai familiar, cu multiple înțelesuri, de la prizonieri de război, la robi ai lui Dumnezeu. E un termen care parcă îmblânzește adevărul și ne păcălește că robia nu a fost sclavie sau nu chiar sclavie. Dacă ajută, inclusiv Dicționarul Explicativ al Limbii Române îți spune la robie: vezi „sclavie”. Și viceversa.

În acest podcast, de la mine vei auzi întotdeauna termenul „sclavie”. Unii dintre cercetătorii intervievați, le folosesc interschimbabil, tocmai ca să-ți arate că sunt sinonime.

OK, înapoi la Nicu și la ideea de a crea o memorie socială.

Nicu: Memoria asta socială de care vorbim noi este într-un fel și o chestie organică. Data trecută ai văzut ce mi-ai zis: „Frățiorul meu, n-am dormit”. Că fratele tău te-a luat și ți-a zis: „Uite, aici e vorba de eugenism, de rasism, are legătură cu robia”, adică lucruri pe care le-am înțeles eu. Evrika!

Ana: Așa e Nicu. Îți arată cercetările lui, documentele vechi pe care le-a scanat, interviurile din țară, fotografiile. Și e fericit când te entuziasmezi cu el. Și da, după fiecare interviu cu Nicu… nu am prea dormit.

Nicu: P-aia cu sclavia o ai? Pune și sclavia…

Ana: De când Nicu mi-a umplut brațele de cărți și mi-a spus că mă ia cu el în călătoria asta, mi se pare că s-a ridicat o ceață. 

Scriu de ani buni despre inegalitatea din societatea românească. Dar până anul acesta nu m-am dus cu gândul înapoi în timp, la sutele de ani în care copiii romi se nășteau sclavi și nu aveau acces la educație. Nu m-am gândit că învățătoarele sau asistenții sociali pe care i-am cunoscut și care aveau discursuri de tipul „așa sunt ei”, „n-ai ce să faci cu ei”, „nu vor”, au moștenit această mentalitate dintr-o istorie pe care nici măcar nu o cunosc.

Întâlnirea cu Nicu mi-a schimbat optica. Acum înțeleg că tot ce credem unii despre ceilalți ca etnici romi sau români, e influențat de o poveste amară, care a început în 1385 odată cu primele sute de romi dăruite de domnitorul Dan I, mănăstirii Tismana. 

Punctul din care ne-au pornit relațiile, e unul în care romilor le-a fost negată umanitatea.

Rasismul de azi are rădăcini tocmai în ideea că romii sunt inferiori, străini, diferiți, păgâni, de neatins – deci buni de stăpânit. De acolo ne vine expresia sinistră despre cum romii se îneacă întotdeauna la mal. Înecul proverbial se leagă de fapt de o pedeapsă dată sclavilor fugari, care erau aruncați legați într-o apă învolburată și li se promitea libertatea dacă vor supraviețui.

Sigur că sclavia nu e singura sursă a rasismului. Istoria a continuat cu un lung șir de opresiuni – de la Holocaust, la violențele interetnice din anii ’90, când minoritatea romă a fost pentru prima oară recunoscută oficial, la proprietarii de azi care nu își închiriază casele romilor, la angajatorii care exclud un candidat pe baza etniei, la părinții care încă mai spun „fii cuminte, că te fură …”.  

Da, am să evit să repet și eu cuvântul peiorativ cu „ț”.

Povara moștenirii rasismului e atât de mare încât poți s-o vezi și în cele mai mici interacțiuni, cum e una pe care mi-a povestit-o Ela Anton, care are 26 ani și e gazda podcastului Hazard, o serie de conversații pornite din experiențe personale.

Ela: Eram un grup de prieteni, prietenii iubitului meu de la 17 ani. Majoritatea dădeau noroc cu „moarte la țigani”. 

Ana: Aoleu.

Ela: și dădeam și eu noroc, dădeam și eu noroc că trebuia să aparțin, trebuia să aparțin că da… altfel eram doar țiganul căruia-i urau moarte.

Ana: Ce ducem cu noi în limbaj și în gândire, că e amuzant să dorești moartea unei etnii, că ești îndreptățit să te ferești de ei, pentru că au o predispoziție rasială spre rău, am moștenit din această istorie care începe acum aproape 700 de ani. 

În 2020, doar 1 din 3 români considerau că manifestarea urii față de romi ar trebui pedepsită, iar 72% dintre respondenții aceluiași sondaj și-au exprimat neîncrederea în romi. E mai bine ca în 2010, când doar 10% dintre români considerau romii ca fiind, citez, „oameni ca toți oamenii”.

Dar e încă foarte grav. Iar asta se vede cel mai bine în sondajele care ne arată că doar 11% dintre români ar fi de acord să se înrudească cu un rom.

Tatăl iubitului Elei de la 17 ani se încadrează în statistica de mai sus. La prima întâlnire cu Ela, bărbatul a aruncat cu o sticlă de apă minerală pe ea. Prietenii o preveniseră să se ascundă de tatăl iubitului, că e rasist, dar tot a fost șocant.

Ela: „Bă, de ce mă, de ce?” Că el nu poate să treacă peste faptul că eu sunt țigancă și că, dacă vreodată fii-su ar alege să facă un copil cu mine, copilul ăla ar trebui să trăiască stigmatizat și dat la o parte și… așa că preferă să nu mă accepte și să nu fie de acord cu relația asta, din start. Aleg eu ca fii-miu să nu aibă niciun fel de apropiere sau corelație cu stigma și cu traumele care vin la pachet să fii lângă cineva de etnie, așa că te marginalizez pe tine și mai mult și contribui la stigma asta de care mie mi-e frică… doar ca să protejez ce e al meu.

Ana: Această întâmplare a Elei, parte dintr-un lung șir de experiențe – de la a fi urmărită de vânzătoarele din mall, de teamă să nu fure ceva, la a fi sărită intenționat de la a primi un monitor nou la serviciu – e ceva ce Nicu numește „a fi țigănit”. Adică a folosi etnia cuiva ca să-l desființezi ca om. Ceva ce și el simte visceral.

Nicu: Să te țigănească înseamnă cea mai oribilă chestie. Înseamnă că nu mai ești tu în momentul ăla. Adică, acum eu sunt Nicu Furtună, sociolog, consilier la Centrul Național de Cultură a Romilor, director la Rodimata, membru în Centrul de Istorie a Eugenismului și a Rasismului din România, de la Academia Română, dar în momentul în care unul mă face „țigan” pe stradă, e statutul exact ăla din robie. 

Faptul de „a te țigăni” cineva, și mai cu seamă dacă se întâmplă chestia asta din partea familiei în care, să zicem, ai început să trăiești, din parte familiei de români, în căsătoriile mixte, înseamnă o demontare a tot ceea ce ești tu. Înțelegi în momentul ăla că ai tu fost acceptat acolo că ai două mâini, două picioare, țâțe, pari a fi o ființă umană, dar la un moment dat, când se întâmplă niște chestii urâte, ți se reamintește de fapt că ție ți s-au acordat niște credite.

Ana: Ți s-a făcut o favoare.

Nicu: Ți s-a făcut o favoare. Cred că „a țigani” pe cineva înseamnă a-i spulbera identitatea. 

Ana: Folosirea etniei ca o armă împotriva romilor este moștenirea celor 500 de ani de sclavie. Hai să vă spun ce înseamnă sclavia. Înseamnă romi în proprietatea bisericilor, boierilor sau a statului. Înseamnă prețuri.

În 1600 un bărbat rom „bun de muncă” valora cât un cal.

În 1814, Mânăstirea Snagov vindea un sclav cu prețul a patru bivoli.

În 1838, un bărbat de 29 ani costa 40 de galbeni, cam cât o pianină modestă sau 20 de chitare.

Hai să vă mai spun ce înseamnă sclavie: pedepse. Bătăi cu biciul, coarne și lanțuri pe gâturile și picioarele fugarilor, copii smulși din familie, nunți organizate de stăpânii care decideau cine cu cine să se înmulțească, violul și abuzul repetat al fetelor rome de care stăpânii puteau dispune după bunul plac.

Dincolo de discriminarea și inegalitatea din prezent, când deschizi ușa către trecutul sclaviei abolite în 1856, te lovești de suferințe adânci, moștenite din generație în generație, de întrebări despre cine ești și de ce i se întâmplă poporului tău atâta nedreptate. 

PROTEST: Putere romilor! Stop rasism!

Ana: Vocile rome au crescut ca forță și intensitate în ultimii 30 ani și s-au nuanțat într-un discurs care nu mai vrea să fie umil, să se scuze că există, să se mulțumească cu a fi acceptat în schimbul pierderii identității.

Nicu Furtună nu e singurul mulțumită căruia, de câțiva ani, a încolțit în spațiul public o discuție despre sclavie. 

Alături de el sunt istorici, artiști și activiști care caută răspunsuri și vindecare în același trecut. Ce au în comun cu toții e că sunt romi care spun această poveste, prin teatru, proteste, cercetări antropologice, dezbateri.

Sunt cei care ies în stradă și strigă „Ajunge” și „Putere romilor” când află de cazuri de abuz ale poliției. Sunt profesorii de limba romani care vorbesc despre istorie în școală. Sunt formatori de cadre didactice care se luptă să le arate prejudecățile și să le dea metode prin care să și le chestioneze. Sunt podcasturi rome și canale de Tik Tok care vorbesc despre cultura romă și răspund la întrebările curioșilor.

Magda Matache: Sper să tai părțile lacrimogene, atingi corzi foarte sensibile.

Ana: Una dintre aceste voci e Margareta Matache, căreia prietenii îi spun Magda și care crede cu tărie că rasismul este explicația pentru necunoașterea în care trăim.

Magda: Este întradevăr răpirea umanității romilor în fața sau în ochii gagiilor din România

Ana: Magda a condus timp de șapte ani una dintre cele mai importante organizații neguvernamentale rome, Romani Criss, și a fost în mijlocul proiectelor pentru desegregarea școlilor din România. 

În 2012, a plecat în America cu o bursă de cercetare despre dezvoltarea timpurie a copiilor romi, iar astăzi este directoarea programului de studii rome de la Harvard și scrie despre reparațiile pe care statul le datorează romilor.

Pentru Magda justiția reparatorie înseamnă, în primul rând, a spune adevărul despre trecut, nu doar prin discursuri publice ale înalților funcționari români, ci și prin manuale școlare, prin muzee, media și artă, prin politici publice care adresează direct inegalitatea socială și economică produsă de sclavie.

Magda: Rasismul ca orice alt sistem, are piloni pe care se așază. Din punctul meu de vedere, uitarea (și negarea și distorsionarea istoriei romilor, și în principal a sclaviei) este un element important și un pilon al rasismului anti-romi, care îi ajută pe români să justifice moral acțiunile împotriva romilor, care îi ajută pe români să treacă pe lângă romi care-s bătuți sau care sunt extrem, extrem de săraci și să nu, să nu le vadă umanitatea.

Ana: Ca și Nicu, Magda a aflat că romii au fost sclavi abia în studenție.

Magda: Eu vin dintr-o, dintr-o familie în care activismul rom a fost o realitate de la începutul anilor ’90, când eu eram copil și atunci pot să spun că am avut acces la, la informații, știam despre violențele împotriva romilor de la Hădăreni, de la Bolintin, din… din toată țara, însă nici atunci, în momentele alea în care am fost înconjurată de activiști romi nu am aflat despre sclavie. 

Am început să, să aflu despre sclavie când am mers la Asociația Studenților romi ca voluntar, deci asta înseamnă ca aveam poate 18-19 ani.

Ana: Casa copilăriei Magdei a fost deseori sediul întâlnirilor de la începutul mișcării rome din anii ’90. Așa că și-a dorit de mică să contribuie la schimbare. 

Magda: Ai mei acasă nu… nu au știut. Tatăl meu a murit când eu aveam 16 ani și el era deja activist de ani buni în… Însă nu…nu cred că am avut ocazia să, să vorbim despre asta.

Ana: Când a început să cerceteze mai îndeaproape sclavia, a fost captivată de decalajul social și economic pe care l-au produs cei 500 ani; un decalaj pe care nu îl menționează nicio politică publică menită să-l reducă. De acolo vin și sărăcia, și slabul acces la educația de calitate.

I-ar fi plăcut să știe, încă de când era copil, că nu romii sunt cei care trebuie să repare ceva la ei; că ne-romii sunt cei care trebuie să își găsească umanitatea, ca să poată să o recunoască și în ceilalți. De câțiva ani, Magda a vrut să știe cât de legată e și povestea familiei ei de sclavie.

Magda: Eu am început să… să mă gândesc la… la istoria familiei mele în momentele în care citeam despre sclavie și înțelegeam că era aproape de zona în care eu m-am născut. Nu-i, nu-i ușor să vii și să…să ceri informații despre sclavie, pentru că și aici este ideea asta că faci de rușine satul dacă spui un adevăr istoric despre istoria satului. 

Ana: Magda a angajat un avocat român, care să navigheze prin actele de stare civilă și să-i identifice strămoșii. Așa a reușit să găsească certificatul de căsătorie al străbunicilor ei.

Magda: 1906. A fost semnat pe 28 iunie 1906 și era, practic, căsătoria Mariei Nicolae cu Marian Ghiță, în Copăcenii de sud…de sus….un sat din sudul României, astăzi 1 decembrie. Ei au fost, practic, străbunicii mei. Și vorbim despre 1906. Pe certificatul lor de naștere scria că sunt „români emancipați”. 

Ana: „Români emancipați”. Însemna că erau romi eliberați din sclavie. Dar abolirea s-a întâmplat în 1856, ceea ce ne arată că eticheta de „fost sclav” a fost aplicată și la următoarele generații de romi, chiar dacă legal, ei se născuseră liberi.

Magda: Mie îmi este evident că nu ei au fost cei care erau sclavi, dar părinții lor au fost născuți în sclavie. Cumva, limbajul ăsta al emancipaților a continuat. Ștampilă pusă asupra urmașilor sclavilor, inclusiv asupra străbunicilor mei, care au fost numiți și în actul de căsătorie „români emancipați”, clarificând pentru instituțiile din sat și pentru sat faptul că ei nu erau români, că nu erau oameni îndeajuns și trebuia să se știe că erau urmași ai sclavilor. 

Ana: După ce știi că sclavia a fost acolo, în satul tău natal, întoarcerea capătă alte nuanțe.

Magda:  Eu mă întorc în sat în fiecare an, dar mă întorc cu… cu multe alte gânduri și… și suferințe, practic, pentru că sunt foarte puțin romi în sat, inclusiv rudele mele, care știu că de fapt… în aceleași locuri în care noi am copilărit și ne-am jucat și așa mai departe, străbunicii noștri au fost exploatați și poate că… nu știu… strămoșii noștri au fost bătuți, violați și așa mai departe. 

Nu există nici… nici măcar un cuvânt undeva în tot satul, în care să… să amintească de sclavia romilor. 

Însă, există ceea ce spunea ieri într-o conversație publică Nicu Furtună, această… îi spunea el, memorie comunicativă, în sensul că unul dintre momentele în care eu am chestionat foarte mult istoria familiei au fost momentele în care nașa mea îmi tot povestea despre boierii din sat. Și faptul că ea îi numea boieri, pentru mine, a însemnat mult și a trebuit să înțeleg ce vrea să spună când povestește despre boieri și este evidentă legătura cu sclavia oamenilor din sat.

Ana: De-asta pentru Magda sau pentru Nicu, plimbarea pe o stradă ca Dezrobirii are o cu totul altă semnificație decât pentru cei care nu știm și nu simțim istoria asta. Pentru ei, termenul vorbește despre sute de ani în care strămoșii lor nu au fost considerați oameni și despre un prezent în care încă se luptă pentru acest statut.

Magda:  Și din punctul ăsta de vedere este foarte important să ne uităm la, la relațiile și de astăzi dintre români și romi, pentru că ideea asta că…că romii nu sunt oameni, că romii nu sunt la fel, a fost transmisă de la o generație la cealaltă. Evident, modificată, dar sunt foarte multe momente în relațiile dintre romi și români când simți, de exemplu, că ești ignorat într-un spațiu, dar nu pentru că nu exiști sau nu ai o voce puternică. Dimpotrivă. Ci pentru că asta e modalitatea românilor și a celor care istoric au deținut sclavi, să-ți arate că nu ești om îndeajuns.

Ana: Dar nu doar părinții și bunicii care transmit aceste idei de superioritate sunt sursa rasismului pe care îl perpetuăm de sute de ani. Nicu Furtună vine să pună punctul pe „i”. De ce nu știm povestea sclaviei, dar perpetuăm rasismul care a alimentat-o?

Nicu: Ești rasist pentru că așa ai fost învățat, pentru că așa ai fost educat de către… știu că sună dur, dar de către stat, da? Pentru că noi vorbim despre 5 secole de sclavie, dar, OK, nu avem un monument al sclaviei sau al robiei, nu există așa ceva.

Ana: De-asta ne întoarcem câteva sute de ani în timp în acest podcast. Pentru că umanitatea romilor este deseori chestionată și astăzi. Și e timpul să înțelegem de ce încă se întâmplă asta, la 166 ani de la abolirea sclaviei. 

Sigur că nu toți românii se trag din marii boieri, preoți sau domnitori care stăpâneau romi. Nu toți stră-străbunicii românilor mergeau cu caleașca prin oraș, în timp ce un sclav rom alerga în fața cailor, cu un grătar de gât și o bucată de cârpă înmuiată în păcură, ca să le lumineze drumul. 

Dar o parte din bogăția și bunurile statului român, ale bisericii ortodoxe și ale unor familii, au fost acumulate prin exploatarea și forțarea romilor în sclavie. Iar ca să înțelegem că istoric nu am pornit cu șanse egale, trebuie să putem să auzim nedreptatea, fără să-i căutăm justificări. 

Hai să îți explic și de ce se numește așa acest podcast. „Obiceiul pământului” e o noțiune de drept, cunoscută și ca „Legea țării” și vine dintr-o perioadă în care eram o populație agrară care nu avea legi scrise. Obiceiul reglementa cine putea ajunge domnitor, impozitele, viața bisericii, organizarea armatei. Tot obiceiul era cel care dicta că etnia romă te făcea inferior. Te nășteai rom, aveai stăpân. Te căsătoreai cu un rom sau cu o romă, deveneai proprietatea stăpânului lor, iar copiii voștri de asemenea.

Vechimea obiceiului a fost cea care i-a dat puterea de a călători sute de ani prin timp, chiar și când codurile moderne de legi, tipărite după 1800, admiteau că „robia este împotriva firescului drit al omului”. Apoi întăreau: „Dar ea a fost urmată din vechime”. 

Pe limba noastră de azi, ce spunea acest cod civil era că da, nu e deloc uman să ai sclavi, dar dacă așa a fost până acum, n-avem ce să facem. 

Teoretic, astăzi nu ne mai organizăm societatea după „obiceiul pământului”, dar el este încă în noi. Suntem rasiști, dar nu știm că suntem și nici de unde ne vine, iar statul român nu face mai nimic pentru a cunoaște acest trecut, a-l repara și a construi poduri practicabile de ambele părți. 

Declar pe propria răspundere: Mă numesc Șerban Ioana Alina, am 10 ani și sunt zodia scorpion

Ana: De la nevoia de a înțelege de ce a pornit în viață dintr-o poziție inferioară a început și căutarea actriței Alina Șerban, care joacă, scrie și regizează spectacole de teatru și filme despre identitatea romă. Misiunea Alinei e să ne ajute să ne întâlnim cu o istorie vie, pe care să o simțim împreună și care, ideal, să ne apropie, nu să ne dezbine.

Alina: Când am aflat prima oară despre sclavie, acest cuvânt. Pe la 19-20, destul de târziu 

Ana: La 20 ani Alina juca un one woman show scris de ea: Declar pe propria răspundere. Vorbea despre cum își freca obsesiv pielea și se ruga: „Doamne, fă-mă româncă”. 

Declar pe propria răspundere: Doamne? Te rog, fă-mă româncă. Nu vreau să fiu toată viața o țigancă, vreau să am și eu pielea mai albă, vreau să am mulți prieteni.

Alina: Desigur că am ajuns la subiectul ăsta..mm…cu mulți pași, așa cu o linguriță mică am…mi-am…construit drumul ăsta așa sau l-am săpat, pentru că întâi am vrut să spun cine sunt, să aflu și eu și încă mai aflu asta… Să relatez oamenilor cât de greu e să fii cu identitatea asta romă, săracă… să crești când ești mai închis la culoare în România, să fii evacuat, să ajungi în sistemul de protecție.

Ana: Astăzi Alina e o actriță și regizoare recunoscută internațional, cu studii de actorie la New York și Londra. În ultimii ani, a scris și regizat un spectacol de teatru, Marea Rușine, și un scurt metraj, Bilet de iertare, ambele despre sclavia romilor. 

Dar acum 20 ani, Alina era un copil care locuia într-o casă de chirpici. A fost copilul unei mame care a ajuns la închisoare și al unui tată care a decedat. A fost adolescenta cu mâinile pline de arsuri de la munca într-un McDonald’s. Apoi cea care, la 17 ani, a ajuns într-un centru de plasament. 

Alina: Am pornit în a spune că mi-e rușine cu mine, cu familia mea, că am această…ură de sine, ură față de ei, față de neajunsurile pe care le aveam, față de nedreptățile care mi se întâmplau, față de cadranul istoric în care m-a pus viața, în care m-am născut. 

Și după ce am vorbit cum am putut eu în momentul ăla despre mine, despre comunitatea tradițională din care veneam, și în care mi-am petrecut adolescența, o comunitate tradițională din cartierul Tei, unde un amic comun de-al nostru… nu-mi spunea că știe unde stau… Of… Doare…

Ana: Amicul comun a făcut aceeași școală generală cu Alina și peste ani i-a fost sunetist la spectacole. Colegul o tot întreba unde stă, iar ea mereu îi dădea indicații confuze, de teamă să nu-i piardă prietenia dacă va vedea că locuiește într-un cartier de romi. Ca să-i ducă o floare de ziua numelui, băiatul a așteptat la colț și i-a dat-o tatălui Alinei, fără să-i spună atunci că știe unde locuiește și nu-i pasă.

Declar pe propria răspundere: De fiecare dată când am auzit „Hai! Nu fii țigan” sau „Să nu ne țigănim”, sau „Aici e ca la țigani”, am strâns din dinți și am încercat să mă fac pe mine însămi să nu-mi pese. 

Ana: Declar pe propria răspundere a fost un spectacol în care Alina a vorbit despre durerea și teama de a fi respinsă pe baza etniei. Apoi, a vrut să înțeleagă de unde vine respingerea. Așa că a scris și regizat Marea Rușine, un spectacol despre o tânără romă care își scrie lucrarea de dizertație cu tema sclaviei romilor și se lovește de rușinea istorică față de un trecut neasumat și de rușinea față de propria identitate. 

Studenta din spectacol se numește Magda, un omagiu pe care Alina a dorit să i-l facă Magdei Matache.

Marea Rușine: Domnilor profesori, vă rog să țineți cont că lucrarea mea conține exclusiv cuvântări și legi din acele vremuri. Nimic nu este ficțiunea. 

Alina: Am vrut să mă duc mai în spate să văd de unde a pornit, de unde e firul ăsta al urii, de unde s-a pornit, care este punctul zero. Ei bine, mai ales că, știi, spunând toată lumea „Băi voi sunteți ăia răi” am vrut să văd și eu la un moment dat „Băi, aveți dreptate? Poate au dreptate, mă, oamenii ăștia..” , știi? 

Și…toate, toate, toate drumurile duceau la Roma, duceau la sclavie, punctul 0 al relației noastre romi-români.

Ana: Adică relațiile noastre au început o dată cu sclavia. Și totuși, pare încă un capitol necunoscut și ascuns al istoriei României.

Alina: Un domn… își întărea proprietățile. Cum te duci acum la notar și ai spune „Eu am trei mașini și patru case.” Ei bine, așa aveau ei, dădeau 40 de sălașe Mănăstirii Tismana. Șii……pentru că nu se știa și mie mi s-a părut, mă poate…tot nu-mi venea să cred, nu știu așa…adică…parcă mi se părea așa un secret foarte mare.

Ana: În următoarele episoadele din „Obiceiul pământului” îți vom face cunoștință cu oamenii care cercetează acest „mare secret”, această „mare rușine”, care s-a întins pe 500 de ani din istoria României. O să-i mai auzi pe Nicu, Magda și Alina, dar și pe alții, în episoadele viitoare, vorbind despre ce urme a lăsat sclavia, cum influențează stima de sine a romilor, ce contribuție are rasismul la realitățile prezentului, dar și ce le datorăm strămoșilor celor pe care i-am tratat ca pe proprietăți.

Credits: Obiceiul pământului e produs de DoR. Interviurile, scenariul, montajul și înregistrările sunt făcute de mine, Ana Maria Ciobanu. Episoadele au fost editate de Cristian Lupșa. Daniela Popa și Andreea Vasile (uneori și cu ajutor de la minunatele Romina Grigore și Daniela Iordăchescu) au transcris tot ce-ați auzit. Manager de proiect e Nicoleta Rădăcină. Muzica a fost compusă de Sebastian Androne Nakanishi.

Identitatea vizuală a fost creionată de Maria Surducan. 

În acest episod ai auzit extrase din spectacolele Marea Rușine și Declar pe propria răspundere, scandări de la un protest rom din vara lui 2021 și extrase audio din filme documentare, podcasturi și conferințe. Le găsești pe toate, cu linkuri, în descrierea episodului de pe dor.ro/obiceiulpamantului. Tot acolo găsești o serie de eseuri scrise de Adrian-Nicolae Furtună, Magda Matache și de mulți dintre cei pe care-i vei auzi în continuare în acest podcast.

P.S. Am început călătoria asta de pe strada Dezrobirii. Am ales-o pentru că am crezut că numele vorbește despre abolirea sclaviei. Și Nicu Furtună menționează această stradă în introducerea colecției de documente de arhivă publicată în 2020. Pentru el „dezrobirii” este un „mnemonic”, adică un termen care face trimitere directă la eliberarea romilor. Cum ar putea fi altfel?

Sorin Burdușanu, istoric și membru în Comisia de atribuire denumiri a Muncipiului București, ne-a spus că „din păcate” – cuvintele istoricului – strada din Militari nu ar fi fost numită cu gândul la romi.

Burdușanu: Denumirea e dată în ’49 înlocuind o denumire dată în ’48 când s-au înlocuit denumirile considerate inoportune la momentul ăla. Dezrobirea se referă la o situație la modul general nu la țigani, pardon la romi. 

Ana: Ați auzit reflexul de adresare cu Ț, dar și reflexul de corectare. Poate e un semn că suntem dispuși să schimbăm ce am moștenit din trecut. Și nu știm de ce după Război a fost ales acest cuvânt. Poate e o coincidență. Însă sunt zeci de străzi ale Dezrobirii prin țară și nu pot fi toate o coincidență. 

Fără să cunoaștem istoria acestei țări pe de-a întregul, denumirile vor rămâne lipsite de sens și vor șterge și puțina memorie a sclaviei pe care încă o conțin. Asta simte și Nicu că a rămas după zecile de ani de comunism care ne-au uniformizat, după o istorie națională centrată pe eroi și vitejie și un vid de asumare a capitolelor lipsite de umanitate.

Nicu: A rămas necunoaștere, a rămas… un popor exotic, fără o istorie, care nu știe de unde vine, care nu știe ce-a fost și care nu are idee nici către ce se îndreaptă.