#2: 500 de ani

Hey, Ana aici. Acesta este al doilea episod din podcastul Obiceiul pământului. Dacă nu l-ai auzit pe primul, îți recomand să începi de-acolo. Vreau să știi că acest episod conține pasaje violente, care ar putea să fie nepotrivite pentru copii.

Delia: Da, nici țiganul nu-i ca omul, nici răchita nu-i ca pomul sau…știu eu? Țiganul când s-a făcut împărat, pe taică-su l-a spânzurat. Țiganul e rudă cu dracu’.

Ana: Probabil ai auzit și tu astfel de proverbe românești. Când Delia Grigore a început să le studieze era curioasă să înțeleagă cum construiesc ele imaginea romilor în mentalul colectiv. Știa, ce-i drept, că va da peste multă înțelepciune populară centrată pe respingerea lor.

Delia: Am început să mă îngrozesc un pic mai mult. Pentru că eu știam că romul este anti-erou, că țiganul în basmul românesc… țiganca, sunt perfizi, sunt hoți, sunt anti-eroi, se prefac că sunt ei eroi, dar nu sunt ei și după aia se dovedește că adevăratul erou este Făt-Frumos. 

Ana: Nu numai că nu a găsit nicio calitate a poporului din care face parte – ci a găsit chiar mai multă respingere decât se aștepta.

Delia: Și da, m-am îngrozit. E foarte adânc, e foarte adânc în mentalul colectiv românesc, în folclorul românesc treaba asta cu ura față de romi. Adică, apropo de ospitalitate, nu, nu, nu, nu e cazul. E ospitalitate, într-adevăr, da’ între români.

Ana: Folclorul e doar o formă prin care ura istorică față de romi a călătorit în timp până astăzi. Înțelepciunea populară se fundamentează pe o istorie de aproape jumătate de mileniu în care romii au fost sclavi. I-am considerat mai puțin oameni decât pe majoritari și i-am obligat să muncească gratuit pentru cei care dețineau puterea, adică pentru Biserică, pentru domnitori și pentru boieri.

E o istorie pe care nu o știm, nici românii și nici mulți dintre romi, deși e punctul zero din care au început relațiile noastre. E o istorie care ne-a îmbibat cu prejudecăți și care ne dezbină până în zilele noastre. 

Fără să o cunoaștem, reconcilierea și vindecarea nu sunt posibile.

Ana (Generic): Sunt Ana Ciobanu, iar tu asculți Obiceiul pământului, un podcast despre cei 500 ani de sclavie a romilor și despre efectele și costurile acestei istorii nevăzute.

Delia TVR: România are din păcate o tradiție în ceea ce privește xenofobia… 

Ana: Aici o auzi pe Delia Grigore într-o emisiune la TVR.

Delia TVR: Sunt etnolog, folclorist și aș cita doar un proverb din numeroasele proverbe care fac referire la această respingere a ideii de străin. Și anume: Din pumni străini când bei apă, nu te saturi.

Ana: Delia cercetează trecutul încă din anii ’90, când era și studentă, dar și pe baricade la începuturile activismului rom. Erau anii conflictelor interetnice, în care românii incendiau casele vecinilor romi, în care zeci de persoane și-au pierdut viața și sute de romi au părăsit localitățile unde trăiau. Tinerii romi, printre care și Delia, protestau împotriva violenței și cereau instituții și legi care să le protejeze drepturile și demnitatea. Tot activismul și presiunea internațională au dus, treptat, la formarea unor instituții precum Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Astăzi, Delia are 49 ani, conduce asociația Centrul Romilor „Amare Rromentza” și predă literatură și cultură Romani la Universitatea din București.

Iese în continuare la proteste, dar după aproape 30 de ani de activism e preocupată și de ce poate lăsa în urmă. Nu mai crede că statul va finanța corespunzător un muzeu al romilor, așa că lucrează la unul virtual. Motivația e aceeași care a mobilizat-o și pe când schița primele broșuri despre sclavie: nevoia de a umple golurile despre istoria romilor.

Mulți dintre experții și activiștii pe care-i vei asculta în acest podcast mi-au spus că au aflat pentru prima oară despre istoria sclaviei dintr-o întâlnire cu ea. Frânturi de informații care păreau din altă lume, dar care aduceau răspunsuri pentru prezent, cum mi-a spus sociologul Adrian Nicolae Furtună.

De-a lungul timpului, Delia a văzut cum a crescut numărul cercetătorilor interesați de această istorie nediscutată.

Delia: Totuși, sunt puțini, adică iată: Viorel Achim și soția lui, Venera Achim a studiat istoria romilor, arhivele. Dup-aia, deodată, Petre Petcuț; Petre Matei, un alt istoric nerom interesant, mai ales pe partea de Holocaust, și sociologul Nicu Furtună. Mai este un tânăr, Bogdan Chiriac, foarte bun și el, doctor în istorie la Iași. Marius Turda, nu stă în România, un mare istoric, de asemeni, care se ocupă, în special, de Holocaust, nu numai despre romi, dar despre eugenism, nazim, și care e foarte tare, foarte excepțional, și care spune lucrurilor pe nume, cu o duritate care-l face să fie un istoric dizident. Da, sunt dizidenți istoricii romi, sau neromi, care studiază sclavia și Holocaustul romilor.

Ana: În ultimul an i-am citit, studiat și ascultat pe mai toți. Cu ajutorul lor o să ne întoarcem și noi în trecut în acest episod. Facem această călătorie prin timp, ca să înțelegem de ce stereotipuri precum răutatea, lenea, lăcomia, vrăjitoriile și chiar criminalitatea romilor dominau înțelepciunea populară de secol XIX și de ce au călătorit din generație în generație până astăzi.

Romii au fost forțați în sclavie încă din evul mediu. Acest statut inferior a dăinuit până la abolirea din 1856, când minoritatea romă reprezenta cel puțin 7% din populația de peste 4 milioane a Principatelor Române Moldova și Țara Românească.

Din păcate, în manualele școlare nu vei găsi cu mult mai mult de atât despre ce se întâmpla înainte de abolire. YouTube e mai generos cu conținutul despre sclavia romilor. Canalul Istorie pe șleau îți explică în șase minute cam tot ce ar fi esențial să știi despre sutele de ani în care Țările Române au fost state sclavagiste.

Istorie pe Șleau: Salutare, dragii mei, bine v-am găsit la un nou episod de Istorie pe Șleau în care vom afla care a fost treaba cu sclavia romilor. Romii au fost sclavi pe teritoriul României de azi pentru mai bine de 500 de ani, dar e destul de greu de zis cum au ajuns romii să fie sclavi în Țările Române.

Ana: Prima parte a istoriei romilor, e însă una dictată de ipoteze. Vloggerul Zaiafet compară cercetarea istoriei de dinainte de sclavie cu munca unui detectiv.

Zaiafet: Imaginează-ți că mâine te trezești cu o tipă misterioasă la coadă la Mega Image. Vorbește o limbă ciudată și nu știe cum o cheamă și de unde e. Sarcina ta e să afli cine e și ce a pățit. Cum procedezi? 

Ana: Fără să fim detectivi, ce putem spune cert e că romii au plecat din India, în jurul anului 1.000. Au trecut prin Asia Mică, unde unii au fost folosiți de tătari ca să le potcovească caii și să le repare carele. Apoi au traversat Imperiul Bizantin. Ajunși în Grecia, au primit numele de athinganoi, care înseamnă „de neatins”. Athinganoi, tradus în primele hrisoave românești ca „ațigani”, făcea trimitere la o sectă de eretici pe care grecii îi numeau așa pentru că nu erau creștini, deci trebuiau evitați. 

Romii nu foloseau acest termen pentru a-și defini identitatea etnică. În limba Romani își spuneau „rom”, care înseamnă om, bărbat, soț. 

Îți reamintesc că vei auzi în acest podcast cuvântul cu „ț” doar când este citat dintr-un document sau când este folosit de cineva de etnie romă. Îl exclud pentru că e un cuvânt cu sens jignitor, care a avut înțelesul de a fi proprietatea cuiva cu mult înainte ca în limba română să apară în uzul comun termenii de „rob” sau de „sclav”. Îl exclud pentru că e o etichetă de inferioritate de care, din păcate, nu ne-am debarasat nici după abolirea sclaviei. 

Ana: Să revenim în evul mediu. Romii și-au continuat migrația, împinși de conflictele dintre creștini și otomani și purtând deja eticheta peiorativă „de neatins”.

Ana: În lipsa documentelor, istoricii de astăzi spun că reconstituirea perioadei primei migrații a romilor este „pentru moment imposibilă”. Așa că nu suntem foarte departe de ce scria Dimitrie Cantemir în 1723: 

Lectură Alex Fifea: „Sunt împrăștiați ici și colo în toată Moldova și nu afli boier care să nu aibă în stăpânirea sa câteva sălașe de-ale lor. De unde și când a venit acest neam în Moldova? Nu știu nici ei înșiși și nici nu se găsește nimic despre dânșii în cronicile noastre.”

Ana: Romii inspirau teamă pentru că erau nomazi. Se stabileau temporar prin ruine, păduri și alte ascunzișuri, vorbeau o limbă diferită, erau purtătorii unui amestec de culturi și obiceiuri pe care le întâlniseră pe parcursul migrației lor și, mai ales, nu erau încă creștini. 

Delia Grigore mi-a povestit că, pentru a înțelege de unde vine frica de străini și unde ne poate duce, face următorul exercițiu cu studenții ei:

Delia: Dom’le, eu le zic așa, „Mă, toți părem, cel puțin la prima așa suntem oameni. Deci, cel puțin….unii-s mai bruneți, unii-s mai blonzi, unii mai… știu eu…. galbeni sau alte culori…Noi, în general, semănăm foarte bine unii cu alții, adică… Dar, ia, mă, dacă vine unul extraterestru? Care ăla, imaginați-vă că nu seamănă deloc, adică nu are nicio legătură cu tine că are capul mai mare, cum vedem în filme SF. Nu, este total diferit. Adică este, de exemplu, poate să fie un abur care trece prin pereți. 

Care e reacția voastră față de asemenea tip de diferență, majoră? Adică aia îți împleticește gândurile, îți…

Mă, și n-au mințit: Frica! Deci, prima reacție față de diferență, față de cel diferit atât de major, ăla nici nu e specie umană, frate, cine știe. Frica! 

Ana: Nu știm cum au reacționat românii când s-au întâlnit pentru primele dăți cu romii. Știm că, mai târziu, uneltele din fier din gospodăriile românești erau cumpărate de la meșteșugarii romi. Că muzica venea tot de la romi. Și că, peste câteva sute de ani, românii hohoteau de râs la teatrul de păpuși pe care romii l-au adus în târgurile românești, și că Biserica se opunea acestor distracții, pe care le numea „drăcești”.

Despre finele anului 1300 însă, știm doar că romii erau aici. 

Poate erau prizonieri de război, cum au fost și tătarii. Poate au rămas aici în timpul migrației, iar sclavia i-a împiedicat să-și continue drumul. Sclavia era văzută ca un act civilizator care ducea la creștinarea romilor, dar și la apariția unui paradox religios: creștini care stăpânesc creștini. 

Acest paradox profitabil, care a adus brațe de muncă gratuite pentru câmpurile, livezile, viile, pădurile și gospodăriile celor puternici, a început cu un cadou.

Ana: Povestea documentată a sclaviei romilor începe cu un călugăr la o mănăstire de pe malul stâng al Dunării. Suntem în anii în care Țara Românească medievală abia fusese fondată. Nicodim era un călugăr care vizitase muntele Athos și care lupta împotriva catolicismului adus de maghiari în țările române. Arma lui? Construcția de mănăstiri ortodoxe. Așa a ajuns să ridice și mănăstirea Vodița în pădurile munților Mehedinți, la începutul anilor 1300. 

Și aici vine cadoul de la care vă spuneam că a început tot. Vladislav I, domnitorul Țării Românești de atunci, i-a dăruit mănăstirii lui Nicodim 40 de familii de romi. Se numeau „sălașe” în limbajul vremii. 

Nu știm dacă aceste câteva sute de romi erau oameni liberi sau dacă erau deja proprietatea domnitorului. Nu știm nici dacă Nicodim i-a cerut domnitorului romii, sau dacă Vladislav a vrut să-și cumpere astfel grația divină. 

Tot ce știm despre primele 40 de familii căzute în sclavie e că n-au stat foarte mult la mănăstirea Vodița, care a fost abandonată după o vreme din cauza conflictelor dese cu vecinii de pe malul Dunării. În octombrie 1385, noul domnitor, Dan I, frate cu Mircea cel Bătrân, i-a dăruit pe romii de la Vodița, mănăstirii Tismana. Noua mănăstire a fost ridicată de același călugăr Nicodim, pe care astăzi Biserica Ortodoxă Română îl cinstește ca „Sfântul Nicodim de la Tismana”.

Donația către Tismana menționează romii ca într-o listă de cumpărături medievală, printre 400 de găleți de grâu, o moară, un sat și o baltă. Aceasta este cea mai veche mențiune a romilor în Țările Române. 1385 este considerat punctul din care numărăm aproape o jumătate de mileniu de sclavie: 471 de ani mai exact.

Povestea a început similar și în Moldova medievală. În 1428, Alexandru cel Bun a dăruit mănăstirii Bistrița 31 de familii de romi și niște bordeie de tătari. Hrisovul din Moldova e plin de detalii. Are, de exemplu, blesteme pentru cine nu l-ar respecta. „Sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor”, scrie în document. Tot acolo sunt însă și numele primilor capi de familii rome căzute în sclavie.

Lectură Alex Fifea: Coman, Marco, Sinata, Cotora, Ivaşco, Curchea, Costea, Vlad, Nan, Ehava, Mircea, Şofultea, Cernat, Ivan, Danciul, alt Nan, Giurgiu, Herman, fiii lui Golea: Nicola şi Can…, Cojan, Voicu, alt Herman, Marcu, Truţea, Şandru, Toma, Zavid, Matasă, Coman, Beal.

Ana: Acest document de arhivă a prins viață pe scenă în spectacolul Marea Rușine, scris și regizat de Alina Șerban, despre care ți-am vorbit și în primul episod. Îl auzi aici pe Alexandru cel Bun, interpretat de actorul Sorin Sandu:

Marea Rușine, Alexandru cel Bun: Din mila lui Dumnezeu, eu, Io Alexandru voievod şi domn a toată Ţara Moldovlahiei. A binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa mea cea bună, să facă pentru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri părinţi, şi pentru sănătatea şi pentru sufletul domniei mele, şi al doamnei domniei mele şi al tuturor copiilor domniei mele, şi am dăruit mănăstirii Adormirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care se află pe Bistriţa, 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari. 

Ana: Actele de mărinimie ale domnitorilor care dăruiesc romi bisericilor, vor deveni cadoul popular al epocii, unul fundamentat pe teama de moarte și de iad. A dărui romi unei mănăstiri însemna că domnitorii vor fi iertați de păcate și primiți în rai.

Romii dăruiți ca sclavi sporesc în timp averile mănăstirilor. Dacă în 1388, Mircea cel Bătrân a dăruit 300 de familii de romi mănăstirii Cozia, 400 de ani mai târziu aceeași mănăstire stăpânea 2.000 de familii. 

La Cozia am fost în prima excursie cu clasa în școala primară. Însă am aflat abia acum, la 33 de ani, din cartea istoricului Petre Petcuț, că pe interiorul fântânii din curtea mănăstirii este sculptat în piatră, chipul unui rom. 

Petcuț: Am fotografiat fântâna prin 2005, prima dată, și apoi m-am mai dus după 10 ani, în 2015, dacă nu mă înșel. 

Ana: Petre Petcuț locuiește în Franța din 2006 și e autorul mai multor lucrări despre istoria romilor.

Cartea lui, Romii. Sclavie și libertate a stat la baza piesei Alinei Șerban. E un tip modest, aproape surprins când munca lui ajunge să însemne atât de mult în spații cum e teatrul, la care nici nu s-a gândit când cerceta arhivele.

L-am înregistrat de la distanță, prin Zoom și de aceea nu o să sune ideal. Dar e important să-l auzi.

Petcuț: Da, nu-ți dai seama când scrii, nu-ți dai seama de lucrurile astea, însă dacă au un impact folositor pentru… pentru oameni, înseamnă că ai realizat mai mult decât ai sperat, pentru că atunci când scrii e mai mult nevoia sufletului de a pune pe hârtie, concluziile la care ai ajuns tu.

Ana: Alina l-a invitat în 2021 pe Petcuț la o dezbatere online de Ziua Internațională a Romilor. Ca să-l introducă, a citit un pasaj din cartea lui. 

Alina din conferință cu Petcuț: Trebuie amintită și ideea populară că romii n-au avut istorie, pentru că ei n-au participat la războaie (lucru fals, de altfel), nu au ajuns în poziții sociale și politice importante, iar limba Romani nu este o limbă în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu are gramatică și așa mai departe. Astfel de mesaje se transmit încă de când omul de rând a început să învețe carte.

Ana: Petcuț scrie și vorbește despre sclavie pentru că simte că e o istorie pe care nu vrem să ne-o amintim și pe care am prefera să o facem pierdută. Se bucură să dezbată cu alți specialiști care pot aduce nuanțe sau documente pe care nu le-a întâlnit până acum. Și visează ca munca lor să fie tradusă în limbi de circulație internațională, ca să fie inclusă în conversația globală. Când am vorbit, mi-a arătat o carte de peste 1000 pagini care tratează istoria sclaviei în lume. Abia apăruse. Nu avea nici un rând despre romi. 

Petcuț: E o cărămidă. Imensă.

Ana: Să ne întoarcem la fântâna de la Cozia și la descoperirea istoricului.

Petcuț: Și în 2015, când am trecut, am vrut să i-o arăt tatălui meu. Capul de țigan era spart. O lovitură de daltă, efectiv toată fața era… nu mai era. Am fotografii. Probabil că l-au refăcut, n-am mai trecut pe acolo să văd. Mi-ar plăcea ca cineva care trece pe acolo să, să arunce o privire. Însă, de ce tocmai țiganul?

Ana: Petcuț a fotografiat detaliile fântânii și le-a inclus în cartea lui.

Petcuț: M-am tot întrebat de ce au pus acolo capul unui țigan, alături de al unui turc, al unui maghiar și al unui domnitor. Citind studii ale altor istorici despre Imperiul Otoman, spun că la sosirea lor, turcii au găsit în Peninsula Balcanică o populație numeroasă de țigani creștini. Este un document care vorbește despre o luptă care s-a dat între… cred că e vorba de Iancu de Hunedoara cu Vlad Țepeș și care se termină cu o luptă la Varna din 1460 și ceva. 

Ana: Lupta despre care vorbește Petcuț se petrece în 1440. Atunci, un cavaler francez care conducea o flotă cu numeroase corăbii, l-a ajutat pe Vlad Dracul să treacă peste Dunăre niște așa numiți „creștini bulgari”, pe care acesta voia să-i scoată din sclavie. Și erau atât de mulți încât traversarea ar fi durat trei zile și trei nopți.

Petcuț: Și spune că au ajutat la traversarea din Bulgaria în Țara Românească a 12 mii de creștini, bulgari, care unii spun că semănau cu țiganii. 

Ana: Țara Românească avea pe atunci 300, poate 400.000 de locuitori, deci un surplus de 12.000 de oameni a fost cu siguranță însemnat. Petcuț crede că acei bulgari care semănau cu romii, după cum spun cronicile, erau de fapt romi care aveau statutul de sclavi în Imperiul Otoman, pentru că nu erau musulmani. Trecându-i Dunărea, Vlad Dracul nu i-a scăpat din sclavie, ci doar le-a schimbat stăpânul. 

Petcuț: Adică, îi aduci din spațiul otoman, ca să-i scapi de asuprirea necredincioșilor, a mahomedanilor și-i transformi în sclavi la tine. E teribil.

Ana: Mircea cel Bătrân, Dan I, Alexandru cel Bun, Vlad Dracul nu sunt singurele nume care se leagă de istoria sclaviei. Mihai Viteazu intră în Alba Iulia cu un alai pe care-l conduceau lăutarii romi. Un rom este printre căpeteniile ucise și torturate după răscoala condusă de Horea și Cloșca. Muzicanții romi care animau armata în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu, sunt măcelăriți. Și să nu-l uităm pe Ștefan cel Mare, spune Delia Grigore.

Delia: Până la urmă, Ștefan cel Mare, l-au făcut ăștia sfânt, dar a fost stăpân de sclavi. Despre ce vorbim? Adică e o chestie… depinde din perspectiva a cărei istorii privești. Băi! Ștefan cel Mare, să luăm: nu, dom’le, n-a fost sfânt. Viola femei. Adică, să nu exagerăm, asta e o chestie naționalistă, îl faci sfânt. Nu! A fost războinic. Foarte bine. A luptat într-adevăr cu ăștia, cu turcii, a mai făcut, a mai câte ceva, a mai rezolvat. A luptat și el pentru bucățica lui de teren, foarte bine. A avut sclavi. Deci, să spunem tot, de la A la Z. A avut sclavi. 

Ana: În 1474, același Ștefan cel Mare ordonă un măcel asupra romilor din cetatea Teleajăn din Muntenia. Cronicarii narează așa evenimentul: 

Lectură Fifea: „Prinse pe pârcălabi și le tăie capul și luă cu el mulți ț*gani, care erau acolo și puse să se taie mulți, încât sângele prinse a curge din cetate”.

Ana: Romii care au supraviețuit măcelului, au fost aduși în Moldova și dăruiți mănăstirilor.

Delia: Nu mai zic de Biserică. Vai, cu Biserica am o problemă gravă de tot, mare, sunt la pământ. Deci Biserica Ortodoxă este la pământ în ceea ce privește relația cu romii. Deci, în primul rând, că nu-și asumă sclavia. 

Ana: În februarie 2016, la 160 de ani de la dezrobire, a fost dezvelită o placă comemorativă la mănăstirea Tismana. Ți-o amintești; punctul din care a început totul. Placa menționează eliberarea de la 1856, dar ignoră rolul bisericii. „Pacea lui Dumnezeu să coboare peste suferințele trecutului și să lumineze calea spre o mai bună lume viitoare”, spune inscripția. 

La dezvelirea plăcii, ambasadorul american de atunci, nu s-a ascuns după cuvinte. Printre stăpânii de sclavi romi, a spus el, „s-a numărat Biserica Ortodoxă Română, care a folosit romii ca muncitori pe pământuri ale bisericii, precum cele de aici, ale acestei renumite mănăstiri.” Mesajul Patriarhului Daniel din același an însă, e departe de asumare. Nu folosește cuvântul „sclavie” și spune că așa erau vremurile, iar muncile și pedepsele erau conforme cu regulile și obiceiurile de atunci.

Delia: Vine Patriarhul actual, care era și atunci, și cică „Că noi, de fapt, i-am protejat pe acești romi, că…”, la fel ca și în studiul de caz din manualul școlar, „… de fapt, noi i-am protejat, erau foarte săraci, și le-am oferit și noi adăpost și mâncare, pe lângă mănăstiri, ca ei să muncească câmpul la mănăstiri. Deci nicio asumare a ideii de sclavie, de vânzare de sclavi, de… Adică stăpân de sclavi a fost Biserica Ortodoxă. Păi e oare creștin?

Ana: Biserica nu recunoaște sclavia ca pe o practică din care a beneficiat timp de sute de ani, alături de domnitori și de boieri. Discursurile oficialilor BOR spun că romii stăpâniți de mănăstiri ar fi dus-o mai bine decât cei domnești sau decât cei ai particularilor.

Dar, factual, Biserica a fost unul dintre cei trei mari stăpâni de sclavi. A deținut cel puțin zeci de mii de romi, dacă-i numărăm doar pe cei eliberați la mijlocul anilor 1800 care apar oficial și în arhivele sutelor de mănăstiri care-i dețineau. Biserica a primit romi cadou și la rândul ei i-a dăruit sau i-a vândut.

Sclavii romi locuiau în bordeie săpate în pământul din preajma mănăstirilor. Uneori aveau schituri de rugăciune și cimitire separate de ale românilor. Munceau pe pământurile mănăstirilor, dar erau prețuiți și pentru meșteșugurile lor, cum ar fi prelucrarea fierului. Într-un document din 1781 de la mănăstirea Râmnic apare o comandă, sub formă de poruncă, pentru meșteșugarii romi: 25.000 de cuie necesare la acoperișul mănăstirii. 

Mănăstirile au deținut romi păstori, bucătari, argați, brutari, pădurari, zidari, porcari, vizitii. Antropologul Mirel Bănică citează în Bafta, Devla și Haramul o discuție cu un călugăr din Moldova care i-a spus:

Lectură Fifea: „Ei au ajutat mult Biserica, dar au și suferit mult. Mănăstirea și țiganii au trăit împreună. Dar sunt multe lucruri pe care nu le vom ști niciodată despre acea vreme.”

Ana: Arhivele spun multe povești despre violența și abuzurile pe care romii le-au suferit în stăpânirea mănăstirilor. La începutul anilor 1800, sclavii mănăstirilor Agapia și Văratec erau obligați să vină la muncă cu „mâncare de la dânșii” și nu aveau dreptul să ia vreo parte din recolta muncită, căci aceasta era doar pentru maici.

Sigur, în acea vreme nici țăranii români nu o duceau grozav. Și ei se stingeau de boli cauzate de nutriția precară. Și ei erau obligați să muncească pe moșiile boierilor și să plătească biruri prohibitive. Îți explicam asta și în primul episod, când ți-am spus de ce acest podcast folosește preponderent termenul „sclavie” în loc de „robie”. Țăranii români, spre deosebire de romi, nu puteau fi vânduți, donați, lăsați moștenire sau dați ca zestre. Adică erau și ei dependenți de stăpâni, însă doar economic. Nu erau proprietăți.

Iată doar un exemplu, dintr-un noian de tranzacții cu romi, între particulari și călugări: în 1725, o oarecare Alexandrina împarte cu starețul mănăstirii Galata din județul Iași, cinci copii rezultați din relația sclavilor lor. Mănăstirea primește doi băieți, „ambii muți”, „care s-au socotit drept unul sănătos” și o fată. Alexandrina ia celelalte două fete. 

Ana: Se spune deseori despre romi în folclorul popular că sunt leneși. Până și-n amintirile lui Creangă apare ideea că stau și cântă în loc să muncească.

Lectură Fifea: „Ţiganului, când i-e foame, cântă; boierul se primblă cu mânile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul“

Ana: Ai auzit probabil și zicalele despre cum pomana dată romilor nu e bine primită pe lumea cealaltă. Sau proverbul cu romii care și-au făcut o biserică din caș și unt și au mâncat-o, că așa sunt ei lacomi și nu au de fapt nimic sfânt pe lume. 

Lectură Fifea:

Când or mânca Românii
Găini fripte
Să mănânce țiganii
Răbdări prăjite
Când or mânca Românii
Mălaiu și pâine
Să mănânce țiganii
carne de câine
Când or mânca românii
Mălai copt,
Să mănânce țiganii
Un cal mort.

Ana: Efectul acestor stereotipuri moștenite, corelat cu momentul în care un copil rom află că strămoșii lui au trăit în sclavie, poate fi copleșitor pentru stima de sine. Delia a văzut mulți tineri ciocnindu-se de această informație și crede că e nevoie de tact și atenție pentru a le explica copiilor și tinerilor romi că strămoșii lor nu au fost niște leneși și sălbatici care nu s-au opus abuzurilor.

Delia Grigore: Am avut caz, profesoară de istorie romă vorbindu-le copiilor de clasa a VI-a, a VII-a despre sclavie și a fost un copil care s-a ridicat și a spus „Doamna, doamna, nu vă supărați pe mine”, copil rom, „Eu nu vreau să fiu sclav.” Pericol mare, pentru că asta înseamnă că în pauză, poate un copil român o să-i zică „Băi, sclavule, dă-te, băi, prostule. Ai fost sclavul meu”. 

Deci, e îngrozitor, e fapt real. Mariana Sandu, profesoară de istorie într-o lecție a ei. Deci, aici trebuie să fii foarte atent cum faci echilibrul între sclav și erou, știi, adică…dacă au fost numai sclavi…Frate, o merităm. Deci, trebuie să fim foarte, foarte atenți la asta…

Ana: Deși erau supuși unor violențe cumplite, romii nu erau pasivi. Doar că n-au avut cum să spună povestea asta. Însă arhivele au păstrat suficiente dovezi. 

Delia: Au fost și încercări de luptă împotriva sclaviei, ale romilor, puțin cunoscute în istorie. E de cercetat mai mult.

Ana: Au existat romi care au îndrăznit să facă plângeri împotriva călugărilor care-i stăpâneau și să-i acuze că siluiesc băieți și fete din sălașele lor. 

O jalbă din 1843 trimisă de sclavii mănăstirii Râncăciov, din județul Muscel, către domnitorul Gheorghe Bibescu sună așa:

Lectură Fifea: „Fetile noastre ce sunt de vârstă de măritat, și de voim a le mărita după câte un flăcău, egumenul le ascunde și le pune un lacăt mare de sân de șapte ocal, cu arnăuții săi, poruncindu-ne ca mai întâiu să ducem fetile la Sfinția sa a le strica fecioria și apoi atuncea să fim slobozi a le mărita.”

Ana: Reclamanții erau bătuți la tălpi în fața celorlalți sclavi, tocmai ca nimeni să nu le susțină acuzațiile. Efectul pe termen lung era convingerea martorilor că nu are sens să încerce să-și caute vreodată dreptatea. „Zurbagiii”, cum sunt numiți uneori romii care se plângeau de stăpânii lor, își retrăgeau într-un final acuzațiile și jurau că au mărturisit strâmb.

Așa că le rămâneau două arme împotriva opresorilor: cea subtilă era munca fără spor, căci de ce ar fi făcut o treabă impecabilă de vreme ce nu erau plătiți și mai erau și biciuiți; cea evidentă, și care înfuria stăpânii, era fuga.

Sclavii romi fugeau des de la stăpâni ca să scape de abuzuri sau ca să revină lângă familiile de care erau despărțiți cu forța. Unele mănăstiri rămâneau frecvent fără niciun sclav, iar zeci de fețe bisericești porneau anchete și cheltuiau sume uriașe pentru a aduce înapoi fugarii. Se construiau relații diplomatice cu țările vecine, bazate pe scrisorile prin care stăpânii cereau să le fie înapoiați sclavii dacă vor fi găsiți peste hotare. 

Filmul Aferim, câștigătorul unui premiu la Berlin pentru regia lui Radu Jude, spune o poveste centrată în jurul unui român și a fiului său, tocmiți să-l înapoieze pe Carfin, un sclav fugar.

Construit pe baza documentelor de arhivă, filmul arată societatea românească de secol XIX. Vedem târguri unde romii sunt scoși la vânzare, chefuri la hanuri unde romii sunt batjocoriți și puși să distreze pe toată lumea. Prejudecățile capătă cea mai limpede expresie prin glasul unui călugăr, convins că „obiceiul pământului” este lăsat de Dumnezeu ca o poruncă sfântă.

Aferim: Ăștia italienii taie la gogoși multe, sârbii macină multe și țiganii mănâncă bătaie multă. Țiganii trebuie să fie robi, că așa i-a blestemat Noe, de când Ham l-a mânjit cu balegă. A zis că trebuie să fie negrii ca balega și robi! Și de-aia trebuie struniți bine! E poruncă sfântă! Da cu duhu blândeții, părinte. Creștinește…

Ana: Duhul blândeții în ceea ce-i privește pe romi, lipsește însă din Aferim, așa cum a lipsit și din istorie. Filmul e plin de umilințe și violență, toate culminând cu scena finală, în care fugarul Carfin este castrat de boier pentru a-l pedepsi pentru adulterul comis cu soția lui.

Muzeele românești nu păstrează lanțurile sau instrumentele de tortură folosite pentru romi în timpul celor 500 de ani de sclavie. 

Dar coarnele puse fugarilor romi au fost reale. Un exemplar a fost donat în 1916 unui muzeu din Fălticeni, însoțit de o descriere amplă a felului în care erau folosite. Zgarda de fier se încuia cu un lacăt, apoi vinovatul era atârnat cu funii în grajd, deasupra animalelor. Alteori, romii erau purtați cu coarnele pe drumurile din sat, iar trecătorii trebuiau să-i scuipe.

O altă pedeapsă presupunea legarea picioarelor sclavului de un băț ținut suspendat de doi bărbați. Apoi urmau loviturile cu vergile la tălpi, în timp ce cel bătut se sprijinea de pământ cu capul sau cu ceafa.

Istoricul Radu Rosetti, a scris în memoriile sale despre bunicul lui, proprietar peste 500 de romi. Bunicul se îngrijea personal de nunțile sclavilor săi. Rosetti scrie:  

Lectură Fifea: „Căci țiganul, nu trebuia nici el să rămâie sterp, ci era dator, ca orice vită, să dea stăpânului prăsilă dintr-însul”. 

Ana: Dincolo de datoria de a se înmulți, fetele rome erau forțate și să întrețină relații sexuale cu stăpânii, aceștia fiind uneori și cei care le dezvirginau. 

Mariana Sandu, doctor în sociologie și autoarea primului manual de Istoria și Tradițiile Romilor, pe care îl semnează împreună cu Delia Grigore și Petre Petcuț, a cercetat îndeaproape fenomenul abuzului fetelor rome în perioada sclaviei.

Mariana Sandu: Nu se crâcnea în fața boierilor. Nu, nu aveai dreptul, ca tată, de exemplu, ca soț, ca frate. Nu aveai dreptul să spui ceva în apărarea acelei fete care pur și simplu era luată și dăruită pentru plăcerea unui boier.

Ana: O auzi pe Mariana explicând datoriile unei fete rome față de stăpân, în cadrul unei conferințe moderată de Alina Șerban.

Mariana: O mare onoare era atunci când avea un musafir ca boierul să dăruiască o fată tânără romă, virgină, pentru a-i satisface o bucurie, plăcerile, în general. Exista obiceiul ascuns în spatele eufemismului „a freca picioarele boierului seara”, care era tot o atribuție a tinerelor fete rome în curtea boierească. De la bunică până la fetița tânără, se știa că asta este o atribuție a lor în casa boierului și asta însemna obligatoriu că acesta își putea satisface orice pofte cu fata respectivă.

Ana: Această discuție a urmat unei proiecții a scurtmetrajului Alinei, Bilet de Iertare. Filmul pornește de la cazul real al familiei Cantacuzino-Pașcanu, care a locuit într-un conac din Iași, astăzi sediul Palatului Copiilor. Una dintre sclavele acestei familii s-a numit Maria, iar ea i-a dăruit și un copil lui Cantacuzino-Pașcanu, care nu avea urmași de la soția sa. În schimbul serviciilor Mariei, boierul i-a lăsat în secret un bilet de iertare, adică promisiunea eliberării din sclavie. 

Mariana Sandu: Iar această Maria, roaba de pe moșie, a oferit tot ceea ce-i lipsea acestui jupân. Bucuria de a avea o femeie tânără, care i-a oferit și un copil, care i-a frecat picioarele, care a avut grijă de sănătatea bărbatului acestuia și inclusiv de soția lui. Trebuia să fie o foarte bună spălătoreasă, o foarte bună cusătoreasă. Trebuia să știe să o pieptăne perfect pe Profirița, trebuia să o îmbrace, trebuia să cunoască tipurile de țesături cu care femeia aceasta trebuia îmbrăcată.

Ana: Prin lege, stăpânii nu aveau dreptul să-și ucidă sclavii. Dar cine ar fi anchetat și pedepsit cazurile în care un stăpân omora în bătaie un rom? Chiar și în rarele arhive care ni s-au păstrat despre astfel de situații, vinovații nu plăteau pentru faptele lor. Cel mult, îi plăteau proprietarului păgubit viața sclavului ucis. 

Sclavii care aparțineau domnitorului și care erau în general nomazi, puteau fi dăruiți particularilor. Libertatea le putea fi amenințată în orice clipă, iar în plus au fost obligați de-a lungul timpului să plătească impozite sau să dea parte din producția lor de linguri sau din aurul adunat din munți, domnitorilor sau soțiilor acestora. Vitele lor erau însemnate, ca să se vadă imediat dacă amestecau vreun animal de-al românilor printre ale lor. Uneori le era interzis să dețină cai, ca să nu se apuce de negoț. Ursarii plăteau și ei ca să-și poată practica meșteșugul. Iar taxele se apropiau de cele pe care le plăteau și românii liberi. O zice și Istorie pe Șleau:

Istorie pe șleau: Vedeți voi, taxa pe care o plăteau sclavii domnești era cam la fel de mare cât impozitele oamenilor liberi. Nu conta că munceau pe gratis zi și noapte dacă era nevoie. Cel mai important era să intre banu’ în trezorerie.

Ana: Pentru că erau veșnic la marginea societății, există în arhive și situații în care romii se vând unui stăpân. Iată textul cu care s-a vândut Ivan, în 1718: 

Lectură Fifea: „Văzând nevoia că vom să perim de foame, fiind și dincoace de Olt foamete și într-alt chip neavând cum face, ne-am vândut de a noastră bună voie și cu tocmeală dumnealui logofătului Ion, în preț taleri 65. Drept aceia să ne aibă a ne ținea și a ne stăpâni și să-i fim robi stătători dumnealui și coconilor dumnealui și nepoților, strănepoților câți Dumnezeu îi va dărui, noi și copiii noștri și cine se va trage din noi, neam de neamul nostru, să fim robi stătători”. 

Ana: Ajungem imediat și la cum, și de ce, a fost abolită până la urmă sclavia în Țările Române. Dar cam așa au arătat anii până în acel punct. E o istorie pe care am reconstruit-o în acest episod din piese de puzzle adunate din cărți, din arhive și de la experți interesați de acest subiect. 

Dar, spune și Delia Grigore, nu așa sună povestea pe care o spunem în manualele școlare.

Delia: Este foarte diminuată. „Domne’, a fost o formă de servitute, asemănătoare cu iobăgia, și romii au fost… au muncit pe pământurile boierilor și aveau și ei în schimb…”, asta m-a durut cel mai tare, „…în schimb aveau adăpost și hrană acolo”.

Adică era ca și cum oamenii erau zilieri pe pământul cuiva, că n-aveau pământ, și le dădea masă și casă și ei munceau câmpul, și totul era perfect, adică nu sclavie, nu dependență personală, nu aducere ca… obiecte de schimb sau animale înspre vânzări, cumpărări, târguri. Deci nimic despre aceste lucruri… Mai bine deloc, decât așa prezență. Pentru că mai rău copiii n-o să-nțeleagă nimic așa. Decât așa studiu de caz despre sclavia romilor, mai bine deloc. Ne lipsim!

Ana: Centrul pentru Resurse Juridice a analizat manualele de istorie revizuite în 2020 după îndelungi presiuni din partea societății civile care a cerut reflectarea corectă a sclaviei și Holocaustului.

Conținutul e mai puțin rasist și stereotip ca cel din manualele din 2016, care foloseau termenul cu „ț” și ilustrau istoria cu locuințe sărăcăcioase sau cu romi dansând. Dar e încă insuficient pentru a înțelege că „robia” a fost sclavie, dacă tot ce ai la dispoziție sunt trei paragrafe. 

Un paragraf rezumă perioada 1385-1848. Celelalte două se concentrează pe etapele dezrobirii romilor și pe tinerii boieri liberali care simțeau rușine pentru barbaria din societatea românească. Nimic despre implicarea bisericii, nimic despre prețuri, pedepse sau vânzări de copii.

Dar chiar și dacă vom spune lucrurile corect și complet în manuale, asta nu înseamnă că percepția cadrelor didactice se va schimba automat. Luiza Medeleanu e doctorandă în studii culturale, cu o teză despre imaginea romilor.

Lucrează la Roma Education Fund, o organizație care sprijină educația copiilor romi prin burse de studiu și prin cursuri de formare pentru profesori.

Luiza Medeleanu: Eu am discuții cu profesorii dacă este în regulă să învățăm sau nu despre sclavie în școală. Pentru că sclavia este un subiect sensibil… Poți să ajungi să auzi de la copii că „a, tu ai fost sclav!”, „a, tu ai fost stăpân de sclavi”. Copiii pot fi destul de alunecoși la subiecte de genul ăsta. 

Ana: Dar, spune Luiza, dacă prezentăm echilibrat și cu grijă adevărul istoric, beneficiile sunt importante. Adevărul istoric crește stima de sine a copiilor romi, chiar dacă vorbește despre perioade pline de suferințe. Nu vindecăm rasismul cu o discuție la clasă, dar în școlile unde a petrecut mai multe luni, unde a discutat atât cu profesorii cât și cu copiii, Luiza s-a convins că discuția poate înlătura din stigmat.

Luiza: Pentru că, știi, copiii nu sunt răi. Copiii sunt de fapt cei cu care ai cel mai mare succes cu orice discuție. Am lucrat cu niște copii de la pedagogic și ei căutau soluții. Eu le prezentam un caz foarte trist, al unui băiețel spoitor care vine prima oară la școală, nu cunoaște limba română, e un caz tipic. Și cu ce-l ajutăm noi? Nici copii nu se joacă cu el, nici el nu se joacă cu ceilalți copii, pentru că nu înțelege limba. Ce facem noi în calitate de cadru didactic? Și ei chiar încercau să găsească soluții, și li se părea tare important să-l facă pe copilul ăla să se simtă bine. 

Ana: O s-o mai auzi pe Luiza în episoadele viitoare. Înainte să vorbim despre cum a încetat juridic sclavia în Țările Române, cred că e important să rămână cu tine motivul pentru care a învăța corect istoria în școală ar însemna de fapt recunoașterea existenței romilor, ca oameni, nu ca o sumă de stereotipuri.

Luiza: Eu cred în continuare că noi, ca oameni romi, încă nu existăm…Exiști doar atunci când se vorbește despre tine public, într-un mod echilibrat. În acest moment unde se vorbește? La muzeu nu existăm, în listele culturale nu existăm, în media nu existăm într-un mod echilibrat, în educație nu existăm într-un mod echilibrat. Unde existăm? Acasă, în familie, e prea puțin.

Ana: Ce punctăm totuși în manuale este și ceea ce serbăm național pe 20 februarie: actul mărinimos al românilor, care i-au eliberat din sclavie pe romi. Ziua dezrobirii din 1856, care a spălat rușinea care păta obrazul statului modern la care visau cele două principate române. 

Rușinea sclaviei a apărut pe buzele românilor la începutul secolului al XIX-lea. Au ajutat poveștile călătorilor străini care relatau îngroziți despre starea romilor din principate. Au ajutat și tinerii români plecați la studii în vestul Europei, care se rușinau că provin dintr-o țară sclavagistă.

Când intelectuali și politicieni au început să vorbească despre cum acest barbarism ne împiedică să fim un stat modern, au apărut și fracturi în societate. Dacă până atunci a avea sclavi și a-i dărui sau moșteni erau semne de prosperitate, mișcarea aboliționistă a venit să contrazică și să condamne moralitatea practicii. Desigur că n-a fost un discurs primit cu bucurie de toți proprietarii de sclavi, spune Delia Grigore.

Delia Grigore: Deci, mănăstirile s-au opus rău de tot, nu mai știau ce să mai facă să se dea peste cap, să termine, să nu… Deci erau înnebuniți, erau cei mai supărați. Deci, erau obișnuiți să le muncească sclavii, deci, erau foarte supărați de cine le culege lor recolta, că cine le pune lor și le ară, că cine…că sunt distruși, omorâți. Sunt scrisori trimise către domnie în care cer încă un an, încă un an, încă un an, să li se lase sclavii, pentru că ei pierd mult, pierd bani, pierd…și așa mai departe.

Ana: Așadar discursul emancipării era mai degrabă despre rușinea românilor în ochii străinilor, decât despre umanitatea celor aproximativ 200.000 de romi care trăiau atunci în Țara Românească și Moldova. De aceea, eliberarea romilor, s-a petrecut treptat.

Prima a fost Biserica din Moldova, care în 1844 și-a eliberat sclavii.

Insert marea Rușine: Doamne, iartă-Ne și păzește-Ne pe noi, cine a mai pomenit biserică fără țigani?! Maica Domnului…

Ana: În 1847, i-a urmat exemplul Mitropolia Țării Românești.

Proprietarii particulari nu erau încă la fel de dispuși să renunțe la sclavi. Unii boieri progresiști îi iertau (cuvântul lor, nu al meu), înainte ca legea să-i oblige.

Alți boieri erau mai degrabă adepți ai ideii că romii nu sunt pregătiți pentru libertate și că stăpânii trebuie să-i educe, să înceapă să-i plătească pentru munca lor și să-i obișnuiască treptat cu ideea de a fi egali în drepturi cu românii. 

Indiferent de ce credeau boierii despre romi, istoricul Petre Petcuț spune că sclavia s-a încheiat pentru că devenise o piedică.

Petcuț: Dezrobirea care se realizează la jumătatea secolului XIX, nu este un act de bunăvoință față de romi. Sclavia era o realitate care încet-încet devenise deranjantă. 

Intelectualii sesizează că sclavia este o piedică în unirea dintre Țara Românească și Moldova. Deciziile acestea se luau la curțile mari, la Viena, la Paris, la Berlin, eventual și la Sankt Petersburg, iar cei care discutau despre lucrurile astea erau… erau aboliționiști. Sclavia exista în lumea occidentală, dar la nivel de colonii, nu la nivel de metropolă. 

Ana: Atât de mult ne-am dorit unitatea națională, încât orice sacrificiu trebuia făcut: inclusiv înfurierea particularilor care își pierdeau astfel zecile de mii de sclavi. 

Petcuț: Terminăm cu sclavia, care nu mai are ce căuta în spațiul nostru social și juridic, și ne-am spălat rușinea. 

Ana: La mijlocul anilor 1800 au apărut piese de teatru menite să sensibilizeze societatea. Boierii au huiduit actorii la scenă deschisă, iar presiunile stăpânilor au determinat teatrele să excludă din stagiune spectacolele cu mesaj aboliționist. Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Gheorghe Asachi publicau constant în presa vremii versuri și texte dramatice despre abolirea sclaviei. 

A apărut în ziare chiar și o adaptare a romanului american anti-sclavie Coliba unchiului Tom. Se numea Coliba Măriucăi și descria violențele împotriva sclavilor romi folosind pasaje ca acesta, în care unui bărbat acuzat pe nedrept de furt, i se dau jos ițarii, ca să fie lovit.

Lectură Fifea: Atunci vătafu cu surâsu pre buze, se ridică pre vârful degetelor şi din tóte puterile aplică pre trupul nud mai mult de 20 de loviturĭ, înjurându-l şi zicându-i să mărturiséscă c’a furat galbenu. Trupul sărmanului sclav se făcuse dungat şi negru de loviturile din care țâșnea un sânge vânăt.

Ana: În mijlocul Revoluției de la 1848, punctul 14 al Proclamației de la Islaz abolea sclavia, prin despăgubirea proprietarilor. Eliberarea s-a făcut cu străzi pline de romi veniți din toată țara să-și primească biletele de dezrobire pe podul Mogoșoaiei din București. 

Textul unui bilet suna de exemplu așa:

Lectură Fifea: Oprea Matei de ani 10 care a fost până acum rob în posesia D(umnealui) G. Ghica se liberează, potrivit principelor Constituției țării, și intră de acum înainte în clasa locuitorilor liberi ai țării Românești.

Ana: Libertatea din 1848 a ținut însă doar trei luni și a fost accesibilă numai celor care au auzit aceste vești despre schimbare și au reușit să ajungă în Capitală. Intervenția armatei otomane a înăbușit revoluția, iar romii rămași sclavi la boieri au mai avut de așteptat opt ani până la abolirea finală din 1856.

Chiar și în 1856, când oficial toți romii au devenit liberi, foștii lor proprietari au primit despăgubiri: în Moldova s-au plătit 8 galbeni pentru un „rom sedentar” și 4 galbeni pentru un nomad; în Țara Românească s-au dat 10 galbeni de om, ceea ce în epocă echivala cu aproximativ trei-patru luni de lecții de pian cu un profesor de la Viena. Un bou costa pe atunci aproximativ 33 de galbeni.

Ana: Paranteză. Nu ți-am spus nimic despre romii din Transilvania, pentru că e o altă poveste. La fel de complicată și de îmbibată de rasism ca și cea din Moldova sau din Țara Românească, dar totuși diferită. În Transilvania, încă de la 1700, integrarea romilor se făcea forțat. Cu pedepse pentru cei care erau prinși vorbind limba romani, cu smuls copiii din familiile considerate necivilizate și prin încercarea anihilării identității și culturii rome.

Formal, în Transilvania nu exista sclavie. Dar existau numeroase legi rasiale menite să țină romii la distanță. Ele includeau impozite uriașe care-i împiedicau să înnopteze în interiorul cetăților și-i țineau la marginea zidurilor, similar ghetourilor de astăzi. Romii din Țara Românească și Moldova, fugeau deseori peste munți în Transilvania, unde teoretic erau liberi. 

Dar nu, romilor nu le-a fost deloc ușor nici acolo.

În 1856, când romii din Moldova și Țara Românească devin teoretic cetățeni cu drepturi egale, românii sărbătoresc și țin discursuri festive, scriu poezii și stabilesc zile de pomenire pentru cei 420 de proprietari care au eliberat 2.611 sclavi romi fără să pretindă despăgubiri. Numele lor sunt trecute în cărți de aur păstrate la Mitropolii și episcopii.

În lipsa unor măsuri concrete destinate lor, viața romilor liberi nu a reflectat deloc sărbătoarea. 

Delia Grigore spune că sclavii domnești, care aveau meșteșuguri și plăteau taxe și își păstraseră în același timp limba și obiceiurile pentru că erau nomazi, s-au putut ridica și apropia de orașe, unde să câștige mai bine. Cei sedentari, au rămas într-o sărăcie probabil și mai mare decât înainte.

Delia: Deci nu s-a întâmplat nimic, adică au rămas tot la boieri, că nu-i mai putea vinde sau cumpăra, mă rog, dar trăiau tot acolo, tot exploatați, tot torturați, tot în condiții foarte proaste, și munceau la boieri. Adică ce… cine s-a gândit la împroprietărirea lor? Sau să le dea vreun ceva, să învețe vreo meserie, nu. Deci s-au salvat strict cei care erau tot un pic mai salvați, mai bine înainte, romii nomazi, cu meserii. 

Ana: Proprietarii particulari de sclavi au încheiat înțelegeri cu câteva familii care să le fie slugi plătite pe lângă gospodărie, au păstrat cu plată și câțiva romi care le munceau deja câmpurile, iar pe restul i-au dat afară, spune Petre Petcuț.

Petcuț: Și când te dă afară, rob fiind, nu ai posibilitatea să iei nimic cu tine, decât dacă acceptă stăpânul să iei ceva, pentru că casa în care locuiești e construită pe pământul stăpânului, e făcută din materialele de construcție ale stăpânului, lemnul vine din pădurea stăpânului, uneltele de muncă sunt ale stăpânului. Eventual te lasă cu hainele de pe tine, dacă vrea, dar au fost cazuri în care i-au dezbrăcat și i-au dat și pe ăia goi pe stradă. 

Ana: Inegalitatea economică și socială pe care o vedem astăzi vine tot de acolo. Nu s-au scurs așa de mulți ani de la momentul eliberării: 166 anul acesta. Vreo patru generații. Oare stră-străbunicii tăi unde erau în 1856 și oare unde ai fi fost tu astăzi dacă ei ar fi fost alungați sub cerul liber doar cu hainele cu care erau îmbrăcați?

Petcuț: Eu în Franța fiind, având studii superioare și mi-a fost greu, ani de zile. Sunt din 2006, sunt 15 ani, abia de câțiva ani pot spune că sunt integrat. Dar în condițiile de secol XIX, nu puteai duce o altă viață, decât una mizerabilă, și tu, și copiii tăi, și copiii copiilor tăi, pentru că mecanismele economice nu permit să ieși din acea periferie. Decât dacă statul te împroprietărește. 

Ana: Nu au existat reforme agrare care să dea pământ romilor. Au existat uneori mănăstiri sau boieri care au dat parcele mici din pământurile lor, dar cam atât. De pe o zi pe alta, romii foști sclavi au primit denumirea „români emancipați” și odată cu ea, responsabilitatea de a face cinste noului nume. 

Petcuț: Dacă voiau să facă parte din poporul român, trebuiau să se ridice la standardele poporului român, și atunci erau asimilați în cadrul poporului român. Cei care nu se ridicau la acest standard, este din vină proprie, pentru că sunt murdari, pentru că sunt de neintegrat, pentru că nu se emancipează niciodată, pentru că sunt hoți și așa mai departe. 

Și același lucru se întâmplă de atunci, până astăzi. Cei care merită, țiganii buni, ei s-au ridicat, au integrat societatea românească, nu mai sunt țigani, sunt români.

Ana: Urmele sclaviei există peste tot și o să-ți arăt asta și în episodul viitor. Petcuț este printre specialiștii care cred că mai avem enorm de multă informație de descoperit. Lui i-ar plăcea să facem cercetări arheologice în satele de romi care s-au format în jurul mănăstirilor pe care le-au ridicat și pentru care au muncit în timpul sclaviei.

Petcuț: Cu siguranță, la un moment dat ce nu se spune astăzi va fi spus, la un moment dat. Am visat la a avea un șantier arheologic într-un sat de robi sau… Sunt cunoscute localitățile, cei 800 care se duc și construiesc Mănăstirea Cașin se stabilesc în împrejurimea mănăstirii. Cunoaștem numele localității. Ai găsi un inventar arheologic de secol XVII, ar fi deja un bun material pentru muzeu. 

Ana: Petcuț spune și că ne este încă greu ca societate să facem astfel de demersuri de cercetare a sclaviei, pe care să fundamentăm apoi un discurs care să invite la reconciliere. Pentru că, asta ne obligă, mai întâi, să dezgropăm toți morții.

Petcuț: A te uita în trecut, a scoate la lumină niște lucruri din trecut, te-ar determina să asumi și ceea ce se întâmplă astăzi și lucrul ăsta e dificil. Întotdeauna cei care…care au făcut așa ceva în timpul lor au fost considerați trădători de neam.

Ana: Avem nevoie de cercetători interesați de subiect și de instituții care le susțin și finanțează munca. Astfel, domeniul studiului sclaviei nu ar mai fi bântuit de întrebarea identitară.

Petcuț: „De ce studiezi istoria romilor? Ești țigan?” Peste tot, peste tot unde, unde mergeam și se afla că studiez istoria romilor. „Dar ești cumva și tu? Dar… Pentru că dacă nu ești, de ce ai studia? Adică, nu ai altceva mai bun de făcut, nu… decât să te ocupi de chestia asta?

Ana: A cerceta și a vorbi despre sclavie e o practică prin care ne putem vindeca de ambele părți, chiar dacă însăși vindecarea va fi dureroasă, pentru că întâi presupune asumarea trecutului de către stat, biserică și de către fiecare dintre noi. 

Petcuț: Trebuie spus mai degrabă că prin atitudinea de astăzi a societății moștenirea trecutului poate fi schimbată, o mână întinsă astăzi poate…poate rezolva probleme care, care durează de sute de ani și care ar isca în viitor… și-n prezent și-n viitor să… să creeze probleme și să strice climatul social și așa mai departe.

Dacă familiile sunt puternice, dacă copiii merg la școală, dacă părinții au de lucru, dacă te înțelegi bine cu vecinii, dacă îți este folositor și îți face bine în primul rând ție ca persoană. Dacă n-ai o povară pe suflet, dacă nu ți-e silă de țiganul care-l vezi în apropierea ta.

Ana: Cam asta e istoria pe care nu o învățăm niciunii. E plină de abuzuri, dar și de rezistență și e luminată spre final de o mână de oameni care au considerat că nu mai e acceptabil să tratăm inuman romii. 

Unde poți să vezi istoria asta dincolo de arhive și de tratate de istorie? Cam peste tot dacă știi cum s-o cauți. În episodul următor o să ți-o arăt în pietre și ziduri, dar și în galeriile Muzeului Național de Artă din București.

Credits: Obiceiul pământului e produs de DoR. Interviurile, scenariul, montajul și înregistrările sunt făcute de mine, Ana Maria Ciobanu. Episoadele au fost editate de Cristian Lupșa. Daniela Popa și Andreea Vasile (uneori și Romina Grigore și Daniela Iordăchescu) au transcris tot ce-ați auzit. Manager de proiect e Nicoleta Rădăcină. Muzica a fost compusă de Sebastian Androne Nakanishi. Identitatea vizuală a fost creionată de Maria Surducan. 

Mulțumiri actorului Alexandru Fifea a cărui voce ai auzit-o dând glas unor documente de arhivă citate în acest episod. Ai mai auzit extrase audio din spectacolul Marea Rușine, scris de Alina Șerban, din filmul Aferim și din mai multe dezbateri online. Le găsești pe toate, cu linkuri, în descrierea episodului de pe dor.ro/obiceiulpamantului. Tot acolo găsești o serie de eseuri scrise printre alții de Delia Grigore sau Petre Petcuț, plus fotografii cu fântâna de la Cozia realizate de același istoric.

Bonus: Și dacă tot ți-am reamintit de Cozia, ce crezi? A refacut cineva capul romului sculptat pe interiorul fântânii din curtea mănăstirii?

M-am dus să văd

Am ajuns într-o zi de vineri la Cozia. Era plin de turiști veniți să vadă biserica și mormântul lui Mircea cel Bătrân, domnitorul care a ridicat această mănăstire în 1388. Zeci de oameni aprindeau lumânări, se fotografiau cu Oltul și munții în fundal, vizitau muzeul mănăstirii.

Fântâna e în curte și primele lucruri pe care le-am văzut când m-am apropiat, au fost monedele și bancnotele de la fundul ei. Vizitatorii se spălau cu apă pe față, se închinau, unii luau și apă pentru acasă.

Cele patru capete erau acolo, aproape cu totul scufundate. Un domnitor român, un turc, un maghiar și capul de rom. Ochii și mustața erau la locul lor. I-am scris lui Petcuț și i-am trimis și o poză. S-a bucurat să afle că romul e întreg.

Am stat puțin de vorbă și cu un călugăr. Mi-a spus că prezența capului de rom este probabil o formă de cinstire a celor care au muncit la reconstrucția mănăstirii pe timpul lui Neagoe Basarab cel care a și ridicat această fântână. Mi-a vorbit și despre romii din satele Cozieni sau Romanii. „Toți se trag din romii de la Cozia”, spunea.

Dar momentan nicio placă explicativă din curtea mănăstirii sau din muzeul ei nu vorbesc despre prezența romilor aici și despre contribuția lor la tot ce vedem.

Istoria sclaviei și conștiința ei sunt la Cozia, dar nu sunt încă și în noi. În muzeul mănăstirii sunt însă mulți pereți goi care ar putea spune povestea completă a istoriei noastre comune.