#6: Datorii

Ana: E 20 februarie 2022, ziua în care aniversăm 166 ani de la dezrobirea romilor din Țara Românească. Sunt în mașină, în drum spre mănăstirea Pasărea, la 29 de kilometri de București. Mănăstirea a fost construită la începutul anilor 1800, pe malul unui lac din buza codrilor Vlăsiei. 

Merg la o slujbă de pomenire pentru romii care au trăit în sclavie timp de 500 de ani.

Invitația a venit de la Ciprian Necula, directorul ONG-ului Aresel („Ajunge”, în limba romani). Necula are peste 20 de ani de istorie în activismul rom, dar și în zona de politici publice. M-a invitat să asist la slujbă pentru că o consideră un moment simbolic: primul în care Biserica Ortodoxă Română a aprobat propunerea activiștilor romi de a organiza un astfel de eveniment.

Încă de la 7 jumătate dimineața, preoți romi și ne-romi au slujit împreună în biserică. Doamne miluiește și Devla Miluisar au răsunat împreună.

Ana: Necula a așteptat în fața mănăstirii momentul slujbei. Le-a povestit în engleză reprezentanților ambasadelor Marii Britanii și Statelor Unite, motivul pentru care acest 20 februarie e un pas istoric.

Slujba, spunea Necula, putea fi un prim pas ca Biserica să recunoască rolul ei în sclavie. O recunoaștere care să ducă la iertare, ambele esențiale pentru a merge mai departe împreună.

Necula: Și-atunci, ce să caut în biserică atâta vreme cât…De ce să mă-nchin? Adică, stai puțin, la cine mă închin? La Dumnezeu, sigur. Dar prin cine fac eu procesul ăsta? Printr-o biserică care a ținut sclavi. Na, trebuie să depășim acest prag. Ca să depășim, este „bă, am greșit”. Este ca în orice poveste din lumea noastră în care spui „băi, am greșit, aia e” sau „nu eu am greșit, ăia din trecut au greșit”.

Ana: Acum vreo 20 de ani, Necula a intrat într-o biserică, dar nu ca să se spovedească el, ci ca să îi dea șansa preotului s-o facă. Voia să audă o scuză, ca el, rom, să poată ierta păcatele istorice ale bisericii care i-a avut strămoșii în proprietate. Era o cale de a împăca ideile de a fi și creștin ortodox, și urmaș al unor sclavi, unul „demn și recunoscut” în prezent.

Atunci, preotul și-a cerut iertare ca om, dar nu ca reprezentant al Bisericii. Necula nu se așteaptă la scuze nici astăzi la Pasărea. Are însă speranța că, dacă încep un dialog, vor veni și ele.

A spus și într-un interviu pentru postul Trinitas că slujba e un moment istoric.

Ciprian: E un moment istoric. Și cred că e un moment istoric pentru că este o schimbare, dacă vreți, pe care o așteptăm de mult. Eu cred că a ne ruga împreună pentru sufletele celor care au fost sclavi în acea perioadă e un mare pas înainte. E un proces firesc, moment istoric spun pentru că e prima dată când se întâmplă în istoria României să avem un astfel de eveniment.

Ana: Ideea unei slujbe în biserică de Ziua Dezrobirii nu e nouă. Pe 20 februarie 1856, principele Barbu Știrbei scria în decretul de dezrobire că această zi solemnă ar trebui marcată „în fiecare an în eternitate”: „În această zi se va face slujbă mare în toate bisericile şi se vor citi numele tuturor acelor binefăcători care vor fi dăruit liberarea sclavilor, cerându-se pentru dânşii binecuvântarea cerescului părinte.”

Ți-am povestit cum s-a ajuns la dezrobire și în episodul doi. Pe scurt, intelectualii români educați în străinătate cereau deja de ani de zile eliminarea acestui obicei care făcea România de rușine. Istoricul Petre Petcuț numește acest moment una dintre cele mai importante reforme ale României moderne.

Petcuț: În epocă s-a dorit totuși ca să rămână în memoria societății, pentru că a fost văzută ca o reformă mare, cu toate că n-a fost îndreptată către sclavi și a fost îndreptată către ștergerea rușinii, a fost considerată o reformă importantă, poate cea mai importantă a României moderne.

Ana: Probabil nimeni dintre cei care au lucrat la proiectul de emancipare a romilor, nu și-ar fi imaginat că, 166 de ani mai târziu, vom fi uitat că Țările Române au fost state sclavagiste. Nici că abia în 2011 a trecut acea lege mult visată care declară 20 februarie, zi națională.

Ce trebuie să reții acum, aproape de finalul călătoriei noastre e că povestea noastră națională începe cu sclavia. Ne-o explică și istoricul Marius Turda.

Marius: De la începutul acestei povești, dacă te gândești la ea ca la o poveste, cum ar fi Făt-Frumos, sau Ileana Cosânzeana, de la începutul poveștii harapul apare aicea. Robul este plasat direct la centrul poveștii, povestea noastră națională începe cu sclavia. 

Ana (Generic): Sunt Ana Ciobanu, iar tu asculți Obiceiul pământului, un podcast despre cei 500 ani de sclavie a romilor și despre efectele și costurile acestei istorii nevăzute.

Ana: Voi reveni la Pasărea și la ce s-a întâmplat la slujbă, pentru că se leagă de tema acestui ultim episod: ce avem de făcut ca societate și ca indivizi, după 500 de ani de sclavie? Ce datorăm și cum putem include această istorie în povestea a cine suntem, romi și ne-romi.

Însă până acolo, hai să facem o recapitulare. 

Romii au fost sclavi în Țările Române începând cu octombrie 1385, când Dan I a dăruit primele 40 de sălașe mănăstirii Tismana. Romii care se stabileau aici erau proprietatea domnitorilor din Țara Românească și Moldova. De la domnitori au ajuns, prin donații, la mănăstiri și la boieri. Odată cu cei trei mari stăpâni, au început și schimburile și vânzările de oameni. Romii erau bunuri mișcătoare pe care stăpânii le lăsau moștenire, îi treceau în listele de zestre ale fiicelor, îi dădeau de pomană. Copiii romilor le aparțineau stăpânilor și puteau fi de asemenea dăruiți sau vânduți.

Sclavia a însemnat prețuri pentru cei vânduți și a însemnat pedepse: bătăi cu biciul, coarne și lanțuri pe gâturile și picioarele fugarilor, copii smulși din familie, nunți organizate de stăpânii care decideau cine cu cine să se înmulțească, violuri.

Legislația care reglementa sclavia în Țările Române a apărut după evul mediu și a consfințit ce era considerat „obiceiul pământului”, adică o practică din vechime: toți romii au stăpân, iar urmașii lor de asemenea, spuneau legile. Nu se încheie căsătorie între oameni liberi și sclavi. Sclavii nu se pot căsători fără acordul stăpânilor. Dacă o fac pe ascuns, stăpânii păgubiți își vor împărți copiii rezultați, ca să-și recupereze prejudiciul.

Romii aveau cel mai de jos statut în societatea de atunci. Mai jos decât rumânii, șerbii, vecinii sau iobagii, care și ei munceau pământurile stăpânilor. Pentru că ne blocăm deseori în paradigma „dar și țăranii români au dus-o rău”, hai s-o mai lămurim încă o dată. Ne ajută profesorul de istorie Valentin Negoi, care povestește istoria romilor pe canalul de YouTube Romstoria.

Pe scurt, rumânul lucra pământul luat în arendă de la boier, domn sau mănăstire și plătea în schimb dijma. Țăranul se putea elibera din „rumânie” numai cu acordul stăpânului. De exemplu, la 4 februarie 1671, Vlad, feciorul lui Neagoe, rumân la mănăstirea Argeșului, s-a răscumpărat dând la schimb un copil de țigan, pe nume Crăciun. Principalele diferențe dintre robi și rumâni erau următoarele: nu toți țăranii erau rumâni; rumânii puteau deține sclavi; sclavii nu puteau deține rumâni; rumânii se puteau răscumpăra ca să devină liberi; rumânii nu puteau fi vânduți individual.

Ana: Istoria aceasta încă ne influențează percepțiile și comportamentele, stima de sine și identitatea. De aceea contează pentru noi toți. 

Când nu știi de unde vii, e greu să-ți definești identitatea, iar prezentul încărcat de rasism și discriminare devine inexplicabil. De ce nu se joacă copiii cu tine? De ce nu vor să vă țineți de mână? De ce pici examenul pentru permisul de conducere? De ce nu promovezi la serviciu? De ce un proprietar ne-rom nu-ți închiriază o locuință?

Nicu: Lipsa informației creează ruptura și fractura asta a identității. Și e interesant. Adică, când spunem „Eu îmi fac doctoratul la „Institutul de Cercetare a Calității Vieții” și lumea gândește în general că calitatea vieții este legată de câți bani ai în buzunar, ce ai mâncat. 

Sunt importante și lucrurile astea, dar calitatea vieții înseamnă și să știi cine ești, să știi cine sunt bunicii tăi, strămoșii tăi, să știi încotro te îndrepți.

Ana: Așa cum spune sociologul Adrian-Nicolae Furtună, Nicu, cum l-ai cunoscut de-a lungul episoadelor, această fractura identitară și lipsa informației sunt printre motivele pentru care am făcut podcastul Obiceiul pământului. 

Ne-am dorit să aducem împreună istoria și importanța ei în prezent. Ca să ne vindecăm, trecutul nu poate rămâne doar trecut. O spune și sociologul Gelu Duminică.

Gelu Duminică: Marea șmecherie este ca noi să putem să trăim împreună. În momentul în care eu vin și spun „Ana, tu nu ai o responsabilitate pentru ceea ce au făcut străbunii tăi, însă tu ai o responsabilitate pentru ce se va întâmpla de acum înainte”.

Ana: Dacă nu spunem astăzi povestea trecutului, tinerii romi vor continua să trăiască un șoc când se lovesc de istoria lor. Așa i s-a întâmplat și Luizei Medeleanu, astăzi expert educațional care formează cadre didactice și cercetează imaginea romilor în filme și seriale. Printr-un noroc, Luiza a ajuns la 21 de ani în ONG-ul Amare Rromentza și a trăit uimire după uimire.

Luiza Medeleanu: „Mamă, cum? Avem steag? Stați, stați”. „Daa, Luiza, cum, tu nu știi cum arată steagul romilor?”. „Nuu!” „Maamă, avem imn, cum adică avem imn? Staați!”. Nu, eram stupefiată, deci, aflam așa noutăți pe zi ce trece despre mine și mi se părea ultra wow. Doare să nu știi, la 21 de ani, să nu știi nimic, nimic despre tine, ca rom. Deci, nimic, nu că steag, nu că ai imn, nu că ai zi internațională, nu că sclavie, nu că Holocaust, nimic.

Ana: Nicu crede că împăcarea cu trecutul începe în momentul în care te întâlnești cu el. Apoi urmează un drum spre vindecare, care pentru romi e presărat deseori cu durere. 

Nicu: Am ajuns la concluzia că și atunci când îi citești unui tânăr un document de arhivă, în care apare cuvântul „țigan” și spui că documentul ăla e de la 1600 nu știu cât și așa, pentru el chiar dacă acolo e vorba de sclavie, lui poate să i se pară interesant că, uite „trăiau pe atuncea țigani”. 

Din interacțiunea pe care am avut-o cu mama, de exemplu, era mulțumită măcar că află ceva. Adică, abia după aia a început să fie revoltată, da’ la început era interesată, pentru că avea posibilitatea să meargă pe un fir cronologic. Pentru că i-am spus: „Știi, uite, prima dată în 1385, cutare, cutare, cutare” și atuncea omului îi spui o poveste despre el și omul e interesat. Nu?

Oricine ar fi interesat să vină cineva să-i bată la ușă și să-i zică: „Uite, vrei să-ți zic o poveste despre familia ta, care începe acum 700 de ani?” 

Ana: Ți-am povestit în podcast și că rasismul e motivul pentru care lecția despre sclavie este uneori ocolită în școală. Rasismul este un sistem de putere, care dictează ce contează și cine e ascultat. 

Același sistem de putere care nu consideră momentan suficient de important un monument al sclaviei romilor, un muzeu, sau un teatru.

Nicu: Noi vorbim despre cinci secole de sclavie, dar, OK, nu avem un monument al sclaviei sau al robiei, nu există așa ceva. Adică este tot timpul un concurs al memoriei. Putem să vorbim despre în ce măsură memoria sclaviei afectează imaginea României? Cum o împachetăm, cum vorbim despre ea? Ce măsuri de împăcare cu trecutul luăm? 

În acest episod o să-ți povestesc ce am putea să reparăm la prezent, cunoscând și marcând trecutul. Și o să începem cu biserica.

Până acum, Biserica Ortodoxă Română a încercat să se disocieze de trecutul sclaviei, spunând că nu exista ca instituție în timpul celor 500 de ani. Inclusiv într-un răspuns pe care ni l-au trimis anul acesta, unul dintre puncte spune că Biserica nu a înrobit niciodată oameni. Mănăstirile doar au primit donațiile de la domnitori, prin urmare nu ar fi responsabile pentru forțarea în sclavie a romilor. Nu ar fi responsabile nici pentru perpetuarea obiceiului. Robii s-au căsătorit între ei sau cu oameni liberi, copiii lor au devenit robi la rândul lor, pentru că așa erau vremurile și regulile atunci.

Atât discursurile oficiale ale patriarhului cât și pozițiile oficiale ale specialiștilor consultați de BOR pentru o reacție la acest podcast, susțin că Biserica a îngrijit romii, care au dus-o mai bine decât cei stăpâniți de domni sau de boieri. Că uneori i-a angajat și cu simbrie, că robia nu e în niciun caz sclavie.

Vasile Bănescu, din partea biroului de presă al Patriarhiei Române, ne-a scris că documentele de arhivă „trebuie studiate și înțelese în afara oricărei ispite ideologice, judecate și înțelese exclusiv în contextul istoric al vremii. Este o eroare încercarea de a judeca evenimente, fapte și personalități din trecut, folosind criteriile sociologice și democratice impuse de logica mentalității de astăzi.”

Dar cum am putea să înțelegem influența acestui trecut doar în acord cu contextul istoric al vremii, cum spune domnul Bănescu, dacă nu ne uităm la el și ca oamenii care suntem astăzi?

Cum ar fi să ne imaginăm o Biserică Ortodoxă care se disociază de acest trecut, condamnându-l public, cerându-și iertare simbolic și asigurând societatea de toată deschiderea și colaborarea pentru a cerceta și a umple împreună numeroasele necunoscute pe care le avem despre cei 500 ani?

Nicu spune că reprezentarea corectă a trecutului e o responsabilitate socială. 

Nicu: În comunicatul de presă din 2016, cu ocazia Zilei Dezrobirii Romilor, Biserica Ortodoxă Română este atentă să menționeze că n-avem de-a face cu o sclavie ca cea din America, în primul rând. Apoi, pe baza unor surse bibliografice, afirmă că sclavii, robii mănăstirești o duceau mai bine decât ceilalți. Adică niște mesaje disculpatoare și nicidecum niște mesaje care să aibă rolul de a împăca cu trecutul, de a-ți asuma o responsabilitate a unor adevăruri demonstrate prin arhive. 

Ana: Mi-am pus multe întrebări când am primit punctul de vedere al Patriarhiei. Cea mai acută a fost: De ce atât de mult efort pentru disculpare și disociere de un trecut în care, într-adevăr, Biserca ortodoxă de astăzi nu a fost implicată; nici nu exista ca instituție. Ce ar avea de pierdut Biserica Ortodoxă Română rostind o declarație oficială care să condamne dezumanizarea în care romii au trăit timp de cinci secole și să transmită un mesaj de reconciliere pentru prezent și viitor?

Ana: Magda Matache, care cercetează printre altele cum poate un stat să repare și inclusiv să plătească pentru injustițiile trecutului, crede că un mesaj clar ar avea un impact asupra felului în care majoritarii se raportează și astăzi la romi.

Magda: În perioada sclaviei romii nu au fost oameni, romii au fost proprietăți. Și romul era practic simbolul bogăției boierilor sau bogăției bisericilor. Și, din punctul ăsta de vedere, cred că este foarte important să ne uităm la, la relațiile și de astăzi dintre dintre români și romi, pentru că ideea asta că romii nu sunt oameni, a fost transmisă de la o generație la cealaltă.

Ana: În acest 20 februarie, Biserica a făcut pasul simbolic de la Pasărea. Nu s-au cerut scuze până la urmă, însă a fost mai multă apropiere, iar preotul rom Daniel Gangă, venit de la Parohia Sintești, a punctat la finalul slujbei că mănăstirile au stăpânit romi și trebuie să acceptăm greșelile trecutului.

E importantă această slujbă de pomenire, este o recunoaștere a faptului că suntem aici, că Biserica Ortodoxă Română ne privește ca pe fiii legitimi care privesc înspre biserică așa cum privesc către mama lor. Poate fi un început de a crea noi modalități de a ne întâlni, pentru că în momentul de față…

Ana: Dacă în trecut romii erau cei care plăteau un preot care să oficieze o slujbă de pomenire pentru victimele sclaviei sau ale Holocaustului, de data aceasta slujba de pomenire a fost organizată împreună cu BOR, iar preoți romi și ne-romi s-au rugat împreună în romani și română, cu steagul romilor în fundal. Maicile de la Pasărea au pregătit coliva.

Ana: Dincolo de scuzele simbolice, ce altceva ar putea să mai facă Biserica? O petiție Aresel lansată în 2019 are patru revendicări către Patriarhul României. Primele două sunt scuzele și oficierea anuală de slujbe de pomenire pe 20 februarie. Următoarele două spun așa:

„Să oferiți persoanelor fără adăpost, indiferent de etnia lor, pământ pentru construcții sau clădiri, căci unii dintre aceștia sunt urmașii sclavilor care au ridicat o bună parte din bisericile și mănăstirile istorice;

Să ridicați plăci memoriale pe toate bisericile și mănăstirile care au deținut sclavi cu mesajul „acest lăcaș a fost construit și întreținut și cu ajutorul robilor romi, iar preoții și călugării lăcașelor respective să se roage zilnic pentru sufletul sclavilor deținuți de strămoșii lor.”

Ana: Etnoloaga Delia Grigore crede că moral ar fi ca Biserica să contribuie la construcția unui monument al sclaviei, pe care statul nu și-l asumă, deși artiști romi au realizat deja machete.

Delia: Ar trebui Biserica să dea bani. Mă, măcar atâta. Mă, n-ai făcut nimic, ai fost cum ai fost, ai distrus romii, pune banul tău, al Bisericii și ridică Monumentul Memorial al Sclaviei și Dezrobirii Romilor.  Țin să spun două nume mari, foarte importante de sculptori romi care au făcut machete foarte interesante. Este vorba despre Petre Marian și despre George Vasilescu, iată, doi din două generații diferite, unul din generația mea, de 50 și așa și altul din generație tânără de 30 și. Amândoi s-au apucat și au făcut machete peste machete de momumente ale sclaviei și dezrobirii care îți fac pielea găină, sunt niște machete de nu mai știu care să-mi placă mai mult. Adică sunt niște machete excepționale și n-au găsit înțelegere nicăieri în această țară ca să se ridice aceste monumente.

Ana: Adică, spune Delia, avem multe de reparat. 

Delia: Trebuie o reconciliere și reconcilierea se poate face doar dacă există recunoaștere și recunoașterea presupune acțiune, nu doar să ai o zi a dezrobirii, 20 februarie, este nimic, este nimic, e prea puțin.

Ana: Acest puțin este totuși progres, dacă îl întrebi pe sociologul Gelu Duminică. Gelu crede că vor veni la un moment dat și scuzele oficiale. Iar atunci când vor veni, cei cărora trebuie să le mulțumim sunt cercetătorii care au adus acest trecut la lumină.

Gelu: Pentru că oamenii ăia stau și scot la suprafață, da, și sapă după piese de informație. În momentul în care vom avea informații suficiente, în momentul în care – și până atunci poate vom avea și armată, Doamne ajută, de susținători puternici – sunt sigur că inclusiv reduta numită Biserică, cea mai conservatoare redută, va începe să scârțâie și să se modernizeze. 

Că, de fapt, asta înseamnă recunoașterea pentru ei, modernizarea Bisericii Ortodoxe Române. 

Biserica Ortodoxă are și o latură extrem de reformatoare, dar care încă nu e in power, să zicem așa, dar care începe să devină din ce în ce mai vizibilă.

Ana: O să trecem acum la ce datorează statul român. Iar dacă ești printre cei care spun că nici statul român modern nu exista în perioada sclaviei, ai dreptate. Însă gândește-te și așa: nu ar fi existat un stat român dacă principatele nu ar fi abolit sclavia. Ți-am povestit și în episodul doi că eliberarea romilor a fost în programul revoluției de la 1848 și a fost subiectul dezbătut intens cu marile puteri de la care românii căutau sprijin pentru viitorul stat independent. Iar statul român modern s-a fondat și pe averea acumulată de cele două principate din munca sclavilor.

Ana: Trebuie să vorbim despre datoriile statului român de astăzi, pentru că acesta e părtaș la uitarea istoriei sclaviei. Magda Matache cercetează măsurile pe care trebuie să le luăm pentru a reduce decalajul socio-economic cauzat de inegalitatea transmisă din generație în generație. Procesul se numește „justiție reparatorie”, adică un demers prin care victima și opresorul construiesc împreună căi de reconciliere după ce ajung la o înțelegere comună asupra a ceea ce s-a întâmplat.

Ca romii și ne-romii să poată vorbi despre trecutul comun al sclaviei, e nevoie de spații sigure pentru împărtășirea sentimentelor în relație cu această istorie: frică, furie, tristețe, vină, rușine. În lipsa acestor prilejuri de dialog și explorare, soluțiile pentru a repara prejudiciile istorice întârzie să apară.

Magda: Ignorarea mecanismelor reparatorii și aici vorbesc despre scuze, compensații, procese de memorializare și de adevăr istoric – nu este o neglijență întâmplătoare. Este produsul ștergerii memoriei.

Ana: Uite cum ar putea să arate mecanismele reparatorii: am putea să începem prin a recunoaște acest trecut la cel mai înalt nivel. Adică să avem o comisie care să cerceteze sclavia și să emită o declarație oficială care-i condamnă atrocitățile și le recunoaște efectele asupra prezentului. 

Dacă sclavia va face parte din narațiunea națională oficială, asta va însemna că și decalajele economice și sociale vor fi luate în calcul la elaborarea de politici publice și servicii sociale. 

Atunci ar putea urma o serie de intervenții de formare pentru funcționarii publici și de combatere a birocrației care adesea doar întărește diferențele. 

Magda: Lipsa de reprezentare a romilor în aceste spații de putere este un element important al rasismului anti-romi, pe care de multe ori nu-l discutăm în felul ăsta. Parte din soluție este într-adevăr să avem cât mai mulți romi în instituții. Și când spun instituții, nu mă refer numai la Ministerul Muncii unde, într-adevăr, ar trebui să avem cât mai mulți romi, dar mă refer și la școli, mă refer și la primării, mă refer la biblioteci. Reprezentarea sigur este o componentă importantă pentru că ne-ar ajuta pe noi să fim acolo când se creează narațiuni, să fim acolo când se creează politici, să fim acolo când se creează direcții și strategii.

Ana: Am rugat-o pe Magda să ne citească o listă mai lungă de măsuri reparatorii dintr-un eseu pe care pe care îl găsești integral pe obiceiulpamantului.ro.

Magda: Ne trebuie curaj să descoperim și să acceptăm multele adevăruri istorice despre sclavie, iar pentru asta, noi toți, romi și români, va trebui să convingem statul să prioritizeze și să sprijine proiecte de cercetare, cărți de istorie, romane, memoriale la nivel local și național, filme artistice și documentare, expoziții, lucrări artistice, inițiative pentru tineret, educație non-formală și anti-rasistă. 

Va fi nevoie ca noi toți să cerem și să convingem instituțiile statului să redenumească orașe, sate, școli, clădiri, universități, parcuri, piețe și străzi după romi și neromi care au luptat împotriva sclaviei și după victime ale sclaviei. 

România va trebui să prioritizeze construirea unui muzeu național al sclaviei, includerea istoriei sclaviei în muzee locale și naționale de istorie, și digitizarea și publicarea tuturor arhivelor privind sclavia. Și toate astea pentru că nu putem uita, pentru că, moral, nu avem voie să uităm.

Ana: Hai să ne oprim puțin la ideea de uitare; e esențială. Faptul că de 166 ani vorbim prea puțin despre sclavie întreține uitarea celor 500 ani în care aceasta a fost realitatea romilor. Îl auzi pe Nicu Furtună.

Nicu: Aici e pentru mine marea problemă, pentru că noi neavând totuși o bibliotecă romă, neavând totuși, nu știu, închipuie-ți o cameră dinaia secretă în care te duci și știi că acolo ai toate comorile tale. Te confrunți tu cu probleme, dar când te duci acolo ai toate reperele de care ai nevoie.

De asta este nevoie să avem un muzeu, de asta este nevoie să avem teatru, să avem un institut de cultură a romilor. Cel mai bine este să apelăm un pic la specialiști, să avem răbdare, astfel încât să scriem o istorie, și să creăm condițiile conservării acestui trecut într-un mod în care să aibă impact la nivel societal.

Ana: România și-a asumat în strategiile naționale pentru romi mult mai multe instituții care să îndeplinească misiunea de memorializare: muzee, teatre, institute de cercetare. Faptul că Centrul Național de Cultură a Romilor umple astăzi majoritatea golurilor, nu ar trebui să ne facă să credem că facem suficient ca stat, crede Delia Grigore.

Delia: Nu e vorba că ar fi romii privilegiați că au acest amărât de Centru Național de Cultură a Romilor. Ne scoate pe nas că avem și noi un Centru Național de Cultură al Romilor, când noi ar trebui să avem teatru, muzeu, nu că vrem noi, dar scrie și în Strategia Națională pentru Romi că ar trebui să avem și n-avem. Sunt 20 de ani de când scrie.

Ana: Ce fac muzeele și expozițiile și teatrele dedicate istoriei și culturii romilor? Creează reprezentare și dărâmă stereotipurile pe care le ducem cu noi de sute de ani. Asta mi-a spus și Nicu când am vizitat împreună Muzeul de Artă al României, unde romii există mai degrabă prin absența lor.

 Nicu: E un loc în care mă regăsesc, așa cum m-am regăsit de multe ori, cel mai des, în societate: din perspectiva celui nevăzut, din perspectiva celui ascuns, care se poate vedea doar dacă este destul de școlit, știi? Dacă nu ești școlit și vii aici ca tânăr rom, care nu cunoști nimic despre istoria romilor, n-ai cum să vezi povestea din spate.

Ana: Delia simte că deseori romii își suflecă mânecile și fac singuri ceea ce așteaptă de zeci de ani de la stat. De-asta acum ea lucrează la un muzeu virtual al romilor.

Delia: Măi, ne-am apucat noi de-un muzeu al romilor, când am văzut că nu face nimeni muzeu, că ne-am rugat de ei, și așa. N-avem bani de-un muzeu fizic, facem unul virtual. Deci ne-am apucat, ne-am refugiat în meseriile noastre, adică să rămână ceva după noi, că am ajuns la vârste în care credem că murim mâine poimâine și hai, mă, măcar să rămână niște cărți, niște… muzeul ăsta virtual. 

Ana: E o dilemă pe care o are și Gelu Duminică.

Gelu: Deci ce faci? Faci ce ar trebui să facă statul? Sau faci ceva ca să-l împingi pe stat să-și facă treaba? Sunt alegerile tale.

Ana: Magda crede că dacă la nivel local și național nu există voință, instituțiile europene ar trebui să se asigure că narațiunea europeană despre sclavie include și sclavia romilor, și propunerile de măsuri reparatorii.

Magda: Au început să existe așa, sâmburi de speranță în Europa, pentru că Comisia Europeană și de fapt și Parlamentul European au venit cu un plan anti-rasist. Primul plan anti-rasist din spațiul Uniunii Europene. Acum, cum o să se implementeze știm că e greu și că foarte rar vedem o legătură între practică și politică în acest spațiu. 

Ana: Planul a fost adoptat în 2020 și îndeamnă la „recunoașterea rădăcinilor istorice ale rasismului”. Mai spune și că asigurarea comemorării sclaviei și Holocaustului reprezintă o parte importantă a încurajării incluziunii.

Ioanida Costache s-a născut în Statele Unite și s-a întors în România pentru a-și înțelege rădăcinile și pentru a cerceta muzica lăutărească. Crede că e important ca sclavia romilor să fie înțeleasă și într-un context global.

Ioanida: Pentru mine este important să-i punem pe romi în contexte globale, în discuții globale despre rasializare și despre persecuție. Desigur că experiența colonialismului sau a comerțului transatlantic cu sclavi nu a fost aceeași experiență ca cea suferită de romi în cei 500 de ani de sclavie, dar toate aceste forme de opresiune sunt legate de același proces de rasializare, care are la rădăcini o ideologie care se numește supremația albă. Și rasismul este până la urmă un proces de boundary drawing, de a trage o linie de demarcație între unul și celălalt.

Tot în 2020, Consiliul Europei a adoptat o recomandare prin care solicita includerea istoriei romilor și/sau a nomazilor în programele școlare și în materialele didactice.

Așa că hai să-ți povestesc și despre ce avem de făcut în școli.

Ți-am spus și în episoadele trecute că mișcarea romă s-a luptat mai bine de zece ani pentru a introduce sclavia și Holocaustul în manualele școlare. În acest interval, specialiștii romi au elaborat numeroase ghiduri pentru cadre didactice și resurse pentru elevi.

Acum avem manuale care rezumă în trei paragrafe sclavia, abolirea ei și Holocaustul romilor. Sute de mii, poate chiar milioane de victime, mai degrabă note de subsol. Pentru că informațiile acestea sunt tratate ca fiind lipsite de importanță, copiii romi nu ajung să-și cunoască istoria.

Nicu: Într-o discuție cu tatăl meu, care are șase clase, el mi-a spus că „păi și crezi că-i bine ca să învețe copiii la școală despre treaba asta? Ce impact crezi că ar avea? Și adevărul ăsta este: că trebuie să știm cum livrăm informația asta și dacă vrem s-o prezentăm așa cum… adică la rece. Știi? Pentru că până la urmă ăsta e rolul școlii, să te treacă prin niște realități care s-au întâmplat și să, să-ți dea… cum se spune? Imboldul ăla, ca tu mai departe să cercetezi, să-ți pui întrebări.

Ana: Luiza Medeleanu, care lucrează cu mulți profesori care încearcă să abordeze istoria și cultura romilor, spune că școala ar putea să ofere reperele și informațiile cu care să combați stereotipurile de care te lovești sau de care te vei lovi mai târziu.

Luiza: Copiii, de fapt, nu sunt răi, sunt cei la care ai cel mai mare succes, cu, cu orice, orice discuție. De la grădiniță, de la creșă, dacă tu începi și le vorbești despre asta, ei se formează altfel ca oameni, oameni care înțeleg diversitatea, și na, o aplică. Doar așa putem să creăm un liant între, între oameni și să, să ajungem să, să reconciliem trecutul și să nu mai existe conflicte de genul ăsta.

Ana: Să nu uităm că ducem cu noi o istorie de segregare școlară. Că legislația care ne-a interzis să mai plasăm copiii romi în clase și școli separate de ale ne-romilor e și ea recentă. Că încă se practică așezarea în ultima bancă, repetenția copiilor romi, refuzul cadrelor didactice de a merge să predea în comunități de romi, recomandarea plasării copiilor romi în școli speciale.

Luiza: Dacă ne uităm doar la stima de sine scăzută a romilor, la relațiile interetnice de putere care încă există între romi și români, de superioritate și de inferioritate, asta pe de-o parte, așa, la nivel macro. Dacă ne uităm inclusiv la așezarea geografică și vedem că, de obicei, comunitatea de romi este la marginea societății pentru că, e clar, vine din sclavie, că mahalaua de romi era la marginea moșiei. Dacă eu sunt mai departe de comunitate, păi n-o s-ajungă asfaltul la mine și alte facilități și utilități care există în comuna respectivă. 

Ana: Vorbim deseori despre aducerea copiilor romi la școală ca soluție pentru integrare. Dar această paradigmă întărește ideea că romii ar fi diferiți, iar noi majoritarii trebuie să-i încurajăm să se integreze prin educație. 

Apoi ne plângem că nu vin, că abandonează, că nu-i lasă părinții. Că problema ar veni de la cutumele romilor, de la căsătoriile timpurii. Dar ce găsesc copiii romi în școală despre ei?

Luiza: Dacă vrei cu adevărat să-i încurajezi să meargă la școală, haideți să regăsim în continuare lucruri despre ei în școală. Pentru că dacă s-ar regăsi, cred că ar avea un profesor de limba romani, ar studia limba romani, ar vorbi deschis despre cutumele astea și copiii nu te-ar mai judeca că „a, ia uite, tu nu ai nimic”, pentru că na, copiii te judecă.

Dar, iată, nici la școală nu te regăsești, pentru că nu e niciun element de-al tău, tu nu ești acolo. Adică, copiii te judecă dacă te duci îmbrăcată în port, dacă nu faci ce fac ei, dacă nu ai un iubit la 14 ani, dacă nu… Și atuncea e normal să te, să te simți așa de rău.

Ana: Incluziunea în educație ar însemna ca manualele, serbările, simbolurile folosite într-o școală să fie și despre romi, într-un mod demn, care nu întărește stereotipurile.

Luiza: Adică mă uit la unele serbări la care merg, în loc să spunem poezii rome de exemplu, despre limba romani, despre cultura romani, pentru că există – dansăm. Și aici nu mai, nu mai e echilibrată. Adică, dacă tu cu copiii români, spui poezii, apăi spune poezii rome și cu copiii romi. Nu-i pune pe ăia să danseze. Pentru că, automat, iar le-ai creat un stereotip, și pentru romi și pentru ne-romi. „Aa, romii numai dansează, da.”

Ana: Aș vrea să auzi și un fragment din discursul Cătălinei Olteanu, membră în Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. E de la un eveniment cu ocazia Zilei Dezrobirii și o auzi vorbind despre diferența dintre integrare și incluziune. Prima înseamnă, adesea, tot un raport disproporționat de putere.

Cătălina Olteanu: Facem cursuri, facem filme, ne luptăm. Mergem în școli. Facem platforme. Mergem în comunități. Le spunem oamenilor. Tot noi. Însă ce-ar trebui să facă și statul? Sau, întrebarea este: până când să mai așteptăm ca statul să facă ceva, în afară de politici de integrare? Și vă spun sincer, la CNCD încerc să le explic colegilor mei diferența între integrare și incluziune. Pentru că este o mare diferență între echitate și egalitate și între țigan și rom. Doar ne luptăm să nu mai fim văzuți ca cetățeni de mâna a doua, ca elevi de mâna a doua, ca studenți de mâna a doua, ca profesori de mâna a doua. 

Ana: Tocmai de aceea își dorește și Luiza ca politicile educaționale să se bazeze pe incluziune.

Luiza: Da, mi-aș dori foarte mult ca asta să fie în curriculum obligatoriu. La liceele pedagogice, la facultatea de psihopedagogie, la modulul pedagogic, iată, vorbim aici de cadre didactice.

Deci toate chestiile tre’ să fie instituționale, altfel nu cred c-avem vreo șansă. E un prim pas ăsta cu cercetarea și cu bunele practici în educație. Apoi, e important ca statul să preia toate lucrurile astea și să le transforme în măsuri foarte clare, și politici culturale și educaționale concrete, în care oamenii să se regăsească. Și doar așa eu cred că poți să creezi o punte între oameni.

Ana: În lipsa incluziunii în educație, continuăm să ne facem că nu vedem consecințele excluziunii. 

Ana: Elisa Dinu are 20 ani și este din Valea Seacă, județul Bacău. Am stat de vorbă despre sclavie, dar și despre cum se vede din satul ei felul în care se raportează autoritățile la romi.

Elisa: Tot aceeași ură, tot aceeași discriminare, doar că acum este libertatea aia și puțin dreptul de a alege, zic eu. Dar nu așa de multă. Pentru că vezi, rasismul, dacă te duci la cel mai mari, mă refer la autorități, la doctori, tot așa se comportă cu tine. Doar că acum e puțin mai diferit, ai libertatea asta în care nu mai ești legat, nu mai ești sclavul nimănui.

Ana: Pentru Elisa, realitatea lui 2022 este cea în care unii medici încă refuză să atingă copiii romi, sau să le prescrie medicamente. Cea în care femeile rome sunt umilite în maternități și acuzate că fac copii prea mulți, și prea devreme. Cea în care poliția nu le protejează de violență în familie și de abuzuri sexuale. O lume în care trebuie să te lupți pentru drepturi atât în interiorul comunității cât și în exterior. 

Ana: Elisa vede toate aceste lucruri pentru că lucrează din adolescență cu organizația feministă romă E-Romnja, a cărei misiune este să pună femeile în centrul acțiunilor pe care le desfășoară la firul ierbii. Să le asculte problemele, să le sprijine să-și revendice drepturile și împreună cu ele să pună presiune pe autorități.

Așa ajungem și ce la ce face astăzi o nouă generație de ONG-uri: o trecere de la integrare, către incluziune, către a cere drepturile care se cuvin tuturor și către a împuternici comunitățile s-o facă și singure. O s-o auzi acum pe Carmen Gheorghe, președinta E-Romnja, vorbind despre de ce asfaltul este o problemă feministă. Răspunsul e dintr-un interviu mai lung pe care i l-am luat când a fost numită Ashoka Fellow, o bursă prestigioasă pentru oamenii care produc schimbare socială.

Carmen: Tocmai pentru că odată ce femeile rome învață să vorbească despre ele, fără să ignore desigur comunitatea și copiii și familia și tot contextul din jurul lor, femeile învață să ne tragă pe noi la răspundere, să ne spună nouă care sunt problemele. De multe ori problemele femeilor rome înseamnă acces la infrastructură, înseamnă locuință decentă, înseamnă curent electric, apă, drumuri practicabile ș.a.m.d. Și de ce spun asta, și exemplul pe care-l dau întotdeauna este acela al unui drum impracticabil. Unde, dacă plouă, nu mai poți intra, îți trebuiesc cizme, pentru că noroaiele te cuprind din toate părțile, și atunci cine are responsabilitatea de a curăța, de a duce copiii la școală sau la medic? Femeile. Ne place sau nu, femeile fac asta. 

Ana: Când un astfel de discurs ajunge într-un sat ca al Elisei, apare și speranța. Pentru că, fiind ascultate, femeile nu se mai simt singure, își descoperă vocea și treptat văd că acțiunile lor au rezultate care schimbă în bine viața întregii comunități.

Elisa: Eu sper să se schimbe. Pentru că și la noi în comunitate eram, nu voiam să facem așa multe, dar acum știm să ne cerem drepturile, vorbesc de femei în general, cât de puternice au devenit, e o solidaritate așa una pentru alta. Dacă la noi în comunitate se poate, se poate oriunde.

Ana: Avem multe de îmbunătățit și la felul în care reprezentăm romii în media și produse culturale. Luiza Medeleanu mi-a povestit că nici ea, nici familia ei nu puteau să urmărească telenovelele despre romi de la Acasă TV, care au făcut recorduri de audiență. I se făcea rușine de felul în care erau caricaturizați, și de faptul că s-a întâlnit deseori cu copii romi care voiau să fie ca State de România. 

În lipsa altor modele, copiii aspiră la o identitate construită adesea din stereotipurile majoritarilor. Se întâmplă în continuare în seriale, în schițele comice de revelion, în show-urile de talente.

Zita Moldovan este actriță, co-fondatoarea companiei de teatru rom feminist Giuvlipen și creatoare de haine și accesorii de inspirație Romani. 

Când vede emisiuni televizate în care ne-romii își închid tenul la culoare, îmbracă haine tradiționale și imită cultura poporului ei ca la carnaval, simte multă furie. A fost deseori cazul emisiunii Bravo, ai Stil care are ediții cu tematică gipsy. Într-o astfel de emisiune Zita și-a văzut salba creată pentru brand-ul ei, Loly by Zita Moldovan.

Zita: Deranjant a fost că nu m-au creditat și că un alt designer și-a pus o poză pe Instagram cu salba respectivă, într-un alt outfit a fost persoana respectivă, este adevărat, dar fără să crediteze salba. Ba mai mult decât atât, a apărut într-o gală în care au fost gypsy și toate erau mascate, adică nu a adus nimic bun pentru noi. Iar dincolo de asta, este un simbol important al romilor, adică nu poți să îl iei și să îl pui într-un context care nu ne avantajează pe noi cu nimic.

Ana: Dezamăgirea Zitei nu e despre cine are sau nu dreptul să poarte o fustă înflorată, o salbă sau o basma. Ci despre cu ce scop porți aceste simboluri.

Zita: Ei dacă sunt apropiați culturii noastre, înțeleg și știu despre identitatea noastră, atunci da, se pot purta cu drag, dar dacă doar se îmbracă pentru…știi, că sunt mulți care…a fost o modă în rândul oamenilor să-și ia câte o fustă d-asta tradițională și să meargă la diferite evenimente doar pentru a fi cool, dar ei de fapt nu știau nimic despre cultura noastră. Bal mascat, știi? Și televiziunile au promovat chestia asta și nu e deloc ok.

Ana: Astfel de derapaje sunt constant sancționate online. O auziți aici pe Oana Dorobanțu, fara.oana pe Youtube și Twitch.

Oana: Bună seara. Astăzi o să vorbim despre Blackface, care reprezintă o practică rasistă pe care o întâlnim adesea la televizor în România. Foarte multe emisiuni de la Te cunosc de undeva, Dansez pentru tine, Bravo ai stil, inclusiv filme cum ar fi Undeva la palilula folosesc această formă de reprezentare…

Ana: Sunt enorm de multe de făcut, la toate nivelurile. Nu se pot face toate deodată, însă e important să știm că soluțiile și oamenii care vor și știu să le implementeze există. Trebuie doar să fie primiți în spațiile în care biserica, guvernul, școlile, primăriile, iau decizii.

Vreau să vorbim și despre ce ai putea să faci ca ne-rom pentru a contribui la repararea trecutului. De exemplu, să sancționezi producțiile rasiste și stereotipe. Să susții demersurile unor organizații nonprofit. Să cumperi produsele culturale ale artiștilor, meșteșugarilor și designerilor romi. 

Și să-ți înveți copiii altfel decât mulți am fost învățați. Dacă ai copii sau nepoți, există povești care au și personaje rome în rolul de eroi. Anul acesta a apărut și Inelul cu cap de cal, scrisă de Ioanida Costache, pe care ai auzit-o mai devreme. Inelul cu cap de cal povestește istoria romilor pe înțelesul copiilor. Caut-o ca să vezi cât de multe resurse ai la dispoziție pentru a combate uitarea. Copiilor mei le-am citit recent despre portul tradițional.

Inelul cu cap de cal: E un batic purtat de femeile rome. Unele femei rome poartă doar după căsătorie, în alte tradiții, modul în care este legat indică dacă o femeie este căsătorită sau nu. Ia să vedem: dacă-l porți așa, probabil ești căsătorită. Dar dacă-l porți așa, probabil nu ești încă căsătorită.

Ana: Propune acțiuni la grădiniță și la școală cu prilejul Zilei Internaționale a Romilor, care se serbează pe 8 aprilie. Fii un exemplu pentru ei prin felul în care reacționezi la prejudecăți. Încurajează prietenia copiilor tăi cu copii romi. Uită-te la propriul cerc de prieteni și întreabă-te ce spune despre tine.

Ana: Toate soluțiile din acest episod sunt măsuri pe care le putem lua fără să pierdem nimic. Să nu simțim, cum spune Magda Matache, că ni se ia nouă ceva din cauza măsurilor afirmative pentru un grup marginalizat istoric. Nu, nu ți-a luat nimeni locul la liceu sau la facultate. Nu pierzi ca ne-rom dacă statul finanțează un muzeu al romilor sau cercetare pentru recuperarea memoriei sclaviei. Câștigăm cu toții, și ne apropiem.

Magda: Până la urmă e vorba de mentalități…știi? Și de ceea ce știm că ni se cuvine sau nu. Iar cei care au putere, grupurile dominante, în cazul nostru românii, ei știu și vor să aibă acces la tot ceea ce ei cred că li se cuvine.

În cazul romilor, noi fiind istoric și tradițional un grup care nu am beneficiat de niciun spațiu de putere, de nicio formă de putere atunci cumva cererile noastre și ceea ce noi așteptăm de la instituții și de la societate cumva sunt într-o măsură sau alta mult mai modeste.

Nu cerem la fel de mult, dacă nu primim, reacțiile noastre nu sunt la fel ca ale românilor. Și poate că este greșit…, poate că ar trebui să cerem mai mult pentru că ceea ce cer românii ni se cuvine și nouă.

Ana: Am văzut reacția asta inclusiv la slujba de la Pasărea, când un enoriaș ne-rom a spus la finalul slujbei că steagul romilor e un simbol păgân care nu are ce căuta în Biserică. Slujba de pomenire a sclavilor romi nu-l afecta cu nimic pe acest bărbat. Duminica la biserică începuse ca de obicei, la 7:30. Pomenirea romilor a fost după; nu-l obliga nimeni să rămână.

Ana: Însă reacția acestui domn a fost singura negativă pe care am auzit-o. Pentru alții, mai ales pentru romii din localitate, a fost o surpriză plăcută. Colega mea Oana Sandu a stat de vorbă cu două femei rome care veniseră la slujbă, așa cum vin în fiecare duminică. 

Știau că satul lor natal, Cozieni, e un sat al foștilor sclavi aduși de la Cozia să muncească la Pasărea, dar nu știau de ce e steagul romilor acolo și cum de preoții cântă și în romani.

Săracii de ei…Cred că se gândește biserica la ei, și chiar înaintașii lor. Cred că preoții ăia doi erau romi. Da, Dumnezeu să-i ierte și chiar m-am bucurat, nu știam despre ce e vorba, de ce vine la noi atâta lume, că avem iarăși musafiri, noi așa zicem. Și cred că e bine. Foarte frumos, chiar m-am emoționat.

Ana: Slujba de la Pasărea e ceva ce li se cuvine romilor. An de an pe 20 februarie, în toate bisericile, cum scriau și cei care au militat pentru dezrobire. E un vis pe care mi l-a povestit și Mihai Neacșu, directorul Centrului Național de Cultură a Romilor, care a fost și el prezent.

Mihai: Preoții romi și români la un loc au oficiat o slujbă de comemorare, s-a rostit în Biserica Ortodoxă Română pentru prima oară de când știu eu că se celebrează în România dezrobirea romilor, s-au rostit cuvinte despre dezrobire, despre romi, despre faptul că inclusiv mănăstirile au deținut sclavi romi și că e timpul de o reconciliere a trecutului pentru a trăi în prezent și a pregăti viitorul.

Ana: Dincolo de slujbe, putem să ne imaginăm și un viitor în care instituțiile din România ar arbora steagul romilor pe 20 februarie? Ciprian Necula crede că, pas cu pas, vom ajunge și acolo.

Necula: Și simt că da, se împlinesc lucrurile după atâția ani de încercări și încercări și rateuri, rateuri, rateuri, uite un mic pas înainte. Mai sunt mulți pași de făcut, dar și mă aștept acuma ca biserica să fie ceva mai cooperantă, pentru că mă rog nu se așteptau și ei să se întâmple asta, adică probabil credeau că vin activiștii și țipă, nu știu ce se așteptau, posibil și atunci, mă rog, cred că lucrurile pot sta diferit în viitor, tocmai dacă începem mărunt mărunt contribuția fiecăruia. 

Ana: Am ajuns la finalul acestei povești. Ți-am spus-o pentru că, așa cum spunea actrița și regizoarea Alina Șerban, poveștile au puterea de a vindeca. 

Alina: Scopul meu de a crea, vine din crezul nestrămutat că pot să schimb lumea prin povești.

Ana: Ascultând poveștile altora, îi faci pe cei care au avut disponibilitatea de a se vulnerabiliza să se simtă auziți, acceptați, respectați. Ascultând, contribui la conversația publică, demonstrezi că vrem să cunoaștem adevărul istoric, că începem să-i înțelegem consecințele și că ne interesează un viitor mai bun.

În încheierea acestei serii te voi lăsa să asculți mai multe voci rome, oameni din generații diferite, cu ocupații diferite, de la Iași, la Cluj, la Vizurești, până la New York. Pe toți i-am întrebat cum cred că ar putea arăta acest viitor mai bun.

Obiceiul pământului a însemnat cândva că strămoșii lor nu aveau o voce. Un obicei al prezentului și al viitorului ar trebui să fie ca aceste voci să se audă cât mai des, și cât mai tare.

Dacă românii ar ști că noi am fost sclavi, cei de etnie romă, atitudinea lor ar fi alta față de romi. Deoarece toți romii au fost sclavi.

Pentru mine, viitorul ar arăta mult mai bun, pentru că aș putea să mă integrez în societate mult mai ușor și nu ar mai exista discriminări. Aș fi mult mai respectată și drepturile ar fi egale.

Aici sunt două variante: una în care nu se acceptă și va fi la fel ca până acum și una în care se acceptă că orice rană merită văzută, necesită respectată și vindecată.

Ana: Mărturiile lor continuă după credits, așa că nu opri încă. Pentru mine, un viitor mai bun ar fi unul în care am vedea și învăța istoria romilor ca parte din istoria României. Un viitor în care am putea să vorbim despre acest trecut, romi și ne-romi. 

Credits: Obiceiul pământului e produs de DoR. Interviurile, scenariul, montajul și înregistrările sunt făcute de mine, Ana Maria Ciobanu. Episoadele au fost editate de Cristian Lupșa. Daniela Popa și Andreea Vasile (uneori și Romina Grigore și Daniela Iordăchescu) au transcris tot ce-ați auzit. Manager de proiect e Nicoleta Rădăcină. Muzica a fost compusă de Sebastian Androne Nakanishi. Identitatea vizuală a fost creionată de Maria Surducan. 

Sunetul a fost egalizat de Octavian Coman. În acest episod auzi cuvinte despre viitor de la profesoara Ionela Pădure, Gilbert Costache, Ionuț Măcinoi și un grup de cursanți din Iași, Niko G, Mihaela Drăgan, Ioanida Costache, Linda și Silviu de la Radio Pata din Cluj. Mulțumiri! 

​​Sunt zeci de oameni care au făcut posibil acest podcast, de la toți cei pe care i-ai auzit, până la colegii mei de la DoR. Îi găsești pe toți pe obiceiulpamantului.ro. Iar pe mine, pentru feedback și întrebări, la ana@dor.ro.

De-abia atunci când lumea o să cunoască o parte din istoria romilor, atunci o să-și dea seama „mă, oamenii ăștia au avut o viață grea”. Eu cred că dacă lumea ar avea acces la o informație adevărată și corectă și dacă ar cunoaște o mare parte din istoria noastră, abia atunci vom fi înțeleși, abia atunci oamenii vor solidariza cu noi.

Un adevăr pur, ca oamenii să fie informați, să știe despre sclavie, să știe ce s-a întâmplat, le-ar fi mult mai ușor să-și facă anumite idei, din care bineînțeles că și gândirea lor s-ar schimba, principiile lor, atitudinea lor față de oamenii ăștia care au suferit.

Principalul deținător de sclavi ai secolelor trecute, de romi, și anume BOR, încă nu și-a asumat sclavia romilor, deși s-a folosit de romi la ridicarea bisericilor, la lucrarea pământurilor.

Îmi doresc să ies din sărăcia asta în care sunt, îmi doresc să ajut oamenii din jurul meu care m-au ajutat, să pot să ajut și eu pe alții la rândul meu cum și eu am fost ajutată și dup-aia nu știu, să mă bucur de faimă, să mă bucur de tot.

Cunoașterea trecutului, asumarea lui și al face cunoscut generațiilor mai tinere sunt, după părerea mea, componente în construcția viitorului. Când vorbim despre sclavie, vindecăm. Poate nu într-o primă fază. Poate într-o primă fază vom simți frustrare, neputință, ură, dar și o rană fizică în procesul de vindecare doare, ustură. Haideți să vorbim despre trecut. Hai să trecem prin toate fazele vindecării ca să ne bucurăm apoi de relații sănătoase și cu noi înșine, și cu cei din jur.

E foarte important să recunoaștem firul roșu al rasismului împotriva romilor care se întinde pe secole. Nu putem îngropa traumele sclaviei doar la timpul trecut, deoarece efectele acestei traume se manifestă în societatea contemporană. Dacă nu înțelegem acest fir istoric între sclavie și prezent, în continuare nu înțelegem și nu pricepem umanitatea romilor.

Nu avem loc în care să ne ducem, să ne plângem durerea, să plângem durerea strămoșilor noștri victime ale sclaviei, victime ale Holocaustului, dar că încercăm să ne amintim de ei în gândurile noastre, în cuvintele noastre. O să citesc în romani câteva versuri despre trecutul nostru istoric și despre cum ne-am imagina un viitor utopic al nostru, al romilor, în care ciclul istoric al opresiunilor asupra noastră s-ar…Zita, ești pregătită? (versuri în romani) 

Mai clar decât realitatea mi s-au arătat cei dinaintea mea,

Mi-am căutat viitorul în rădăcinile adânci, ca să ne aflăm misiunea.