Obiectele care ne-au dat sens în 2020

Am realizat că îmi erau dragi pentru că reprezentau tihna de acasă, momentele calme în care nu trebuie să te prezinți și reprezinți. Momentele în care ești tu, fix așa cum te simți. Însă după opt luni în aceleași perechi de pantaloni de trening și bluze prăfuite, m-am dezmeticit.

Eu nu sunt așa. Mai mult de atât: nu vreau să fiu așa.

În casă mi s-a părut firesc să port hainele de care nu mi-e milă când le pătez gătind sau pictând cu copiii, haine nepretențioase care nu trebuie spălate de mână, duse la curățat sau călcate. Ultimele luni n-au însemnat pentru mine Zoomuri zilnice, poate nici măcar săptămânale, și mi-au permis să stau ascunsă de privirile tuturor celor din afara familiei.

Dar nu era vorba despre privirile altora. Nu mă aranjez când ies din casă pentru că mă văd alții. Mă aranjez pentru că mă văd eu. Nu îmi pun fustă și tocuri ca să mă fluiere bărbații pe stradă, ci pentru că îmi place cum mi se lungește silueta când port tocuri și cum stau mai dreaptă. Într-o goană în care facem tot mai puține lucruri pentru noi, în pandemie am tăiat fix acele lucruri mici pe care le făceam inconștient pentru mine.

I-am cumpărat anul trecut. Ieșisem dintr-o relație și părea bine pentru sănătatea mea mintală să fac lucruri pe care mi le doream de mult. Sau să le cumpăr. Nu mai avusesem vreodată pantaloni de piele – simțeam că pentru asta trebuie să am o încredere deosebită în mine și în cum arăt. Până la 30 de ani îmi ascundeam forma mea precisă în interiorul unor forme mai largi, să nu atrag atenția.

Probabil voiam să redobândesc un simț al puterii – dacă nu asupra propriei vieți, măcar asupra a cum mă arăt în lume – când căutam în Bershka perechea potrivită. I-am găsit, am început să-i îmbrac și mi-a părut rău pentru tot timpul în care nu i-am purtat.

Sunt strânși pe corp, negri, ușor lucioși. Îi prind cu două capse fix în talie. Îmi place să-mi bag bluza, tricoul sau puloverul în ei, de parcă vreau să fie clar: iată, aici mi se oprește o jumătate, iar de aici începe alta.

Aș putea să zic că îmi acoperă burta și îmi ascund imperfecțiunile și că de asta

îmi plac. Dar asta o fac și alți pantaloni. Ce fac ei diferit e că-mi dau un contur atât pentru imperfecțiuni, cât și pentru părțile mele care, indiferent prin ce depresie trec, mi se par frumoase: coapsele, mijlocul și fundul. Pot să le văd așa cum sunt, fără un strat de blug care le acoperă. Pot să le văd forma.

Din martie, sacoșa, care în trecut căra pâine, fructe, brânză, biscuiți de ronțăit și mâncare pentru pisici, adăpostește hainele lui de muncă. Mai bine spus, ne adăpostește pe noi de hainele purtătoare de virus, pentru că Alex e medic și merge zilnic într-un spital cu oameni bolnavi, printre altele, și de coronavirus.

Primul lucru pe care îl face când ajunge acasă este să se dezbrace, să pună totul în sacoșă și apoi să fugă în duș.

Să folosim această sacoșă e doar una dintre multele decizii pe care a trebuit să le luăm în ultimele luni. E cea mai simplă dintre ele. De fiecare dată când Alex are contact cu un pacient pozitiv se mută de acasă timp de o săptămână până are un test negativ – a făcut asta de patru ori deja –, pe părinți îi vizităm doar cu măști și în aer liber, iar de Crăciun am decis să mă izolez eu timp de o săptămână ca să pot merge singură să-i văd pe ai mei.

E primul Crăciun pe care îl vom petrece departe unul de celălalt. Fiecare decizie e cântărită și discutată până epuizăm alternativele și pe noi mental în același timp.

Acum puțin timp am făcut trei luni de când suntem împreună. „Fără relații la distanță” s-a transformat în adormit la telefon la mii de kilometri distanță, oricât ar fi din România până în Japonia.

Balsamul ei cu cocos stă pe raftul meu dezordonat, la fel cum stă al meu cu gust de cireșe pe biroul ei din Tokyo. Stă acolo cuminte, de parcă ar fi capătul meu de fir roșu narativ care ne leagă. E fiecare decizie pe care am luat-o, fiecare moment în care m-am comportat ca un adolescent imatur care se bucură de orice secundă a vieții lui, fiecare lacrimă de dor pe care încercam să o ascund ca să nu o întristez și pe ea.

Inițial, strugurelul era tachinarea că „dacă îmi uit ceva la tine acasă, avem o scuză să ne vedem și mâine”. Acum, e ca o poză înrămată a tot ce s-a întâmplat de când am început să vorbim în mai, în plină pandemie. Într-un singur tub de balsam de buze stau agățate mai multe feluri de despărțire, mai multe promisiuni și mai multe sentimente îngropate cât de ascuns se putea.

E de plastic și designul nu mă atrage mai deloc. Însă în ziua în care l-am adăugat în coș, am făcut un pact cu mine însămi. Un pact de care sunt mândră că mă țin și în acest moment. Mi-am promis că voi scrie mai mult de mână. Nu poezii, nu rânduri cu un scop, nu cuvinte prăfuite și încărcate cu presiunea exogenă de a publica undeva.

Doar cuvinte eliberatoare, cuvinte care să mă ajute să mă cunosc. Pentru că dacă nu o fac eu bine, nimeni nu o va face.

Odată cu stiloul de plastic am început să scriu mai mult pentru mine. Să iubesc scrisul de mână într-o lume în care tot ce circulă și se vorbește, tot ce se scrie, e online. Am revenit la coli albe, pe care stiloul sângerează abundent sau râde cu lacrimi, în funcție de zi. Mă descarc precum o rezervă de stilou: încet, dar sigur.

Anul acesta, deși sunt conștientă de importanța stabilității financiare, am dat comenzi online 24/24.

În carantină, comandam și mai multe chestii. Așa mă consolam eu, fiindcă eram toata ziua singură în apartamentul meu. Îmi cheltuiam tot salariul așa. Pe de alta parte, mă amăgeam că sunt o eroină că nu ies din casă și mă uitam cu dispreț la cei ce ieșeau în oraș și mergeau prin malluri. 

De două luni, am venit la ai mei și acum sunt în camera mea, care, în realitate, a fost transformată în sufragerie. Am reușit să mă abțin din a da comenzi online în mod obsesiv. Dar, din cauza Black Friday, simt că am recidivat acum. Parcă e un drog. Nici nu-mi mai pasă ce comand –  rochii, farfurii, make-up, creme – atât timp cât e un colet, un pachet, o pungă, orice pot desface și îmi aduce bucurie pentru o perioadă, chiar și preț de câteva secunde. 

Am căutat prin casă, am întrebat-o pe maică-mea dacă avem o lampă, o veioză, ceva care să-mi ofere lumină într-o formă moderată. 

Maică-mea a râs și mi-a spus că doar când eram mic și îmi era frică de ceva voiam să stau cu o lumină mică aprinsă – întunericul mă speria. 

Am râs și eu, dar într-un fel avea dreptate. Îmi era frică, îmi este frică. Că lucrurile nu o să mai fie la fel, că normalitatea cu care eu m-am obișnuit timp de 21 de ani nu o să se întoarcă niciodată.

Și cum orașul în care locuiesc de patru ani e unul mic, mi-am promis să investesc mai mult.

Am amânat momentul, din cauza lipsei de timp și energie. Cu fiecare ieșire din casă, mă îngreunam și mai tare când priveam în jur și vedeam potențialul de dezvoltare și animare a orașului.

După nouă luni, agenda e plină. Actele pentru asociație sunt gata. Ideile se vor continuate și scrise mai departe. Activitățile sunt mai greu de stabilit. Dar am învățat că pentru unele lucruri, chiar dacă durează și dau bătăi de cap, merită să aloci timp și răbdare.

Piatra Neamț e un oraș mic, dar frumos. E o comunitate din care tinerii pleacă, dar care are atâta nevoie de ei. E locul în care eu m-am regăsit și modelat în continuare ca om. E orașul care vreau să însemne pentru locuitorii lui cel puțin la fel de mult cât înseamnă pentru mine.

În perioada în care trebuie să te izolezi în casă, cel mai trist e să vezi că a mai trecut o zi în care n-ai făcut decât să hoinărești online, de la un link la altul. Timpul devine o masă omogenă de urmărit cu privirea obiecte luminoase de pe internet: discuții de pe rețelele sociale, știri, clipuri de pe YouTube, taburi deschise cu articole pe care n-o să le citești niciodată etc.

În condițiile astea, cititul te ajută să pui ordine în scurgerea timpului. La finalul unei zile în care terminam câteva capitole dintr-o carte începută, știam precis cum s-a scurs timpul și cu ce-am rămas de pe urma lui.

Multă vreme a fost un mister de ce pe Kindle reușesc să termin de citit cărțile pe care le încep, în timp ce pe laptop sau pe tabletă n-am nici o șansă. Poziția de citit era aceeași, litera se vedea la fel de mare, iar cărțile, evident, erau la fel de interesante.

I-am luat cu speranța că o să-i port la mare în vara care urma. Și i-am purtat. O dată, două zile cât am fost la mare, moment în care li s-au dus primele dungi. 

Cine știa că, de fapt, alta era menirea lor? Ei au devenit, încetul cu încetul, șlapii de stat în casă. Și nu stat așa, oricum, ci cu apăsare, cu îngrijorare, cu izolare, cu alcoolizare și cu o plimbare zilnică între cameră, bucătărie, balcon și baie. Nici să-i scot la dus gunoiul n-am apucat. Dusul gunoiului este rezervat pentru adidașii pe care mi i-am cumpărat fără să știu că nu o să-i port atât de intens. 

Și, în lunile de izolare, partea cea mai amuzantă era că fiecare zi se încheia cu câte o dungă de vopsea luată de pe ei pe talpa mea. Nici măcar nu era nevoie să fac linii pe pereți ca deținuții, că șlapii ăștia s-au ocupat să-mi numere zilele de pandemie. 

Alexandra o ajutase pe Ilinca să își regândească cei aproape 30 de metri pătrați din Londra, în care locuiește cu prietenul ei și își dau coate când stau amândoi la birou.

Ilinca știe cu datul înapoi, generozitatea e și limbajul ei. A făcut mai multe iterații, am ales o listă scurtă și a ieșit o casă albă, cu bujori roșii, cu fum pe horn, cu ochi în loc de țiglă, cu nas în loc de burlan, cu zâmbet în loc de ușă. O casă cu chip.

Într-o seară, o așteptam pe Alexandra să treacă pe la mine, într-un apartament de 29,66 metri pătrați. A venit, i-am dat stickerele, s-a emoționat, m-a luat în brațe și mi-a zis că o să le dea cu dare de seamă.

O lună mai târziu, m-am mutat într-un apartament de două camere, gândit cap-coadă de Alexandra. Nu am plănuit nimic, pur și simplu a apărut oportunitatea, am zis da fără să analizez și mi-am mutat lucrurile acolo fără să îl văd finalizat.

La începutul lui 2020, înainte să apară primele cazuri de COVID în România, viața mea se împărțea între București, unde aveam copiii și jobul, Izvorani, unde locuiam, și Bistrița, unde ajungeam o dată ladouăsăptămâni și unde era iubitul meu. Îmi amintesc mereu ultima plecare din București – la Iași, cu avionul – și, poate că rescriu un pic istoria cu mintea de acum – fiecare gest mi se pare premonitoriu.

La Iași, în aeroport, am simțit prima strângere de inimă. Din cei (poate) 50 de călători, vreo trei purtau măști. Erau și vreo trei flacoane cu dezinfectant cărora le-am dat cu toții târcoale circumspect. Țin minte că în timp ce-mi așteptam bagajul (valiza mică, maro închis), o tipă m-a încurajat din priviri, pe deasupra măștii, să-mi dezinfectez mâinile. N-o să știu niciodată de ce am ascultat-o, dar am simțit o recunoștință stranie, imediată. 

Weekendul ăla, viața era încă netulburată. Orașul era splendid, iar noi, între muzee literare, anticariate, cârciumi și biserici, n-am discriminat nimic. 

De câte ori trec (des) pe lângă valizele îmbrățișate și devenite inutile, văd, revăd și număr lucrurile pe care le-au înghițit într-un singur an: o ruptură, o îndrăgostire, o boală gravă, două mutări, o schimbare de job, o vârstă nouă, pandemia, altă ruptură, durerea copiilor, care, brusc, aveau de împachetat viața lor firavă în valiza-mamă la finalul fiecărei săptămâni. Acum suntem din nou toți împreună și valizele sunt nemișcate de mai bine de șase luni. Într-unul dintre buzunarele mici, exterioare, am găsit o brichetă și un bilet de cinema. 

Am cumpărat salteaua bleumarin. A venit în viața și în portbagajul meu ca să-mi arăt că am avansat de la salteaua verde, mai subțire, mai pentru începători.

Salteaua verde s-a plimbat cu mine prin trei mutări și jumătate. Ultima mutare a fost din locul ei din dulap direct pe podea, într-o zi de iarnă à la Cluj. A picat fix în praf. Și cum o ștergeam cu spor, mi-am dat voie să stau pe ea și atât.

Un prim stat.

Și un al doilea.

Și al treilea transformat în lotus. Apoi un pic de gimnastică. Uite și un cat-cow. Hei, salut Adriene! Hai că nu e greu. 

Și cum, de mâine nu mai mergem la școală? Și cum mut eu școala în natură… în online? Hai că iau salteaua și fac yoga cu copiii. De ce nu am făcut asta până acum? Gata, viața e mai bună. 

Dar începe să mă doară când stau prea mult. Și când pic, pentru că încă nu am echilibru. Și am și rupt-o curățând-o. Ce-i drept, cred că frec atât de tare și ca să curăț tot ce simt. Toată frica asta amestecată cu neliniște amestecată cu frustrare, cu eucalipt și cu aromă de pâine.

Am așteptat până după 30 de ani ca să facem un copil, de teamă că suntem prea necopți și că nu e momentul bun. Apoi am zis fuck it, poate nu vom fi niciodată îndeajuns de copți, hai să o facem. Aveam 15 ani de relație, joburi OK etc. Muream de frică, dar îmi doream un copil.

Și… tocmai când începeam să mă obișnuiesc puțin, când ea avea vreo trei luni (și eu aveam deja mâinile rupte de la spălat), a venit pandemia.

 Cartea asta e una dintre uneltele prin care încercăm să calmăm dragonașul, de regulă înainte de culcare. E o carte interactivă despre cum se pregătește iepurașul de somn, iar copila trebuie să bată din palme ca să-l îmbrace în pijama, să îl învelească, să îl gâdile sau să-i stingă lumina.

Nu avem mult ajutor aici. Stăm în izolare din martie. Orice lucru mic ajută. Cartea asta o face să râdă, să învețe, ne amintește în fiecare seară ce minunată e, ce frumos crește, cum, iată, știe deja atât de multe.

De șapte luni încerc să-mi recuperez spațiul și să accept, puțin câte puțin, că e irecuperabil. Fac ordine în fiecare seară și dimineață. Spăl vasele după fiecare masă. Adun firele de păr de pe podea cu determinarea cu care altădată fumam țigară după țigară. Când o să-mi crească fire noi de păr, când o să-mi treacă bătătura din talpă, când o să-mi fac iar unghiile și-o să-mi cumpăr un rimel nou, când o să se întâmple toate aceste lucruri o să mă simt întreagă.

Până atunci, ascult podcasturi în timp ce roțile de la căruț adună frunze uscate. Și las totul baltă la primul scâncet, pentru că nimic din ce a fost important nu mai e. Iar fuga asta între atunci și acum mă obosește mai mult decât nopțile întrerupte.

Ochi mici de o culoare indecisă se uită la mine printre bare. Mă înțeapă vinovăția. De ce-l ții închis? Trebuie să te joci cu el. Să-i citești. Să-i cânți. Să dansați. Să-l plimbi mai des. Dar plouă. Îi zâmbesc și-mi răspunde. Poate nu e așa de rău acolo. E în siguranță.

E greu pentru că viața ta e acum și nu anul viitor.

Greul trece, frumosul crește.