Omul fără patrie

MIG-urile moldovenești care survolau Transnistria la începutul anilor ’90 și îndemnurile autorităților de a acoperi geamurile cu pături ca să nu se spargă din cauza exploziilor nu i-au ajutat pe oameni să înțeleagă că lucrurile nu vor mai fi ca înainte. Au conștientizat asta mai târziu, când pe ecranele televizoarelor crainicii de la Pervâi Kanal (primul canal TV al Federației Ruse) au început să vorbească despre moldoveni ca despre „lucrători migranți din Comunitatea Statelor Independente”. 

În multe privințe, Transnistria amintea de un adolescent care încerca să le facă în ciudă părinților. Începând cu lucruri banale, cum ar fi telecomunicațiile separate, valuta, armata sau retorica oficială și terminând cu mândra afirmație „Republică Independentă”. Nu a fost niciun fel de independență.

La un an după ce s-au oprit împușcăturile, în 1993, m-am născut eu. Când am inspirat aer pentru prima oară, țara mea era deja împărțită în malul stâng și malul drept al Nistrului. De atunci, oamenii care trăiseră împreună au devenit dușmani. Niciodată nu am putut înțelege contextul în care am crescut: o familie în care tatăl este moldovean din Călărași, iar mama este rusoaică din Florești, tot de pe malul drept. Prietenii, cunoscuții, rudele noastre – toți trăiesc în Moldova. Însă la începutul „perestroikăi”, în 1985, când Uniunea Sovietică a început să se reformeze și când nu existau două maluri, părinții mei s-au mutat în Rîbnița, un oraș industrial din stânga Nistrului cu mai multe fabrici și locuri de muncă.

Când eram copil, în pantaloni scurți și sandale, urcam săptămânal într-un Zaporojeț roșu și vechi (un fel de Trabant sovietic) și plecam cu părinții la bunicii din satul Octeabriscoe de pe malul drept al Nistrului, cât mai departe de coșurile uzinelor și de politică. Eu creșteam, învățam la o școală unde era arborat drapelul Transnistriei, iar la primul clopoțel de la începutul lunii septembrie răsuna imnul transnistrean.

Încă din clasa întâi, mic de statură, cu un buchet de flori pentru învățătoare, într-un sacou cam mare, stăteam în banca a doua și ascultam cuvintele învățătoarei despre formarea „republicii noastre independente”. „Mămăligarul” sau „moldavașca” – acestea erau cuvintele folosite de colegii mei când încercau să ofenseze un moldovean. Limba mea maternă e rusa, așa că treceam pe sub radar și eram ferit de insulte, însă mă deranjau. Când unul dintre prietenii mei s-a învecinat cu moldoveni prin 2005, mi-a spus că „au venit niște moldavașca aici” și mi-a părut rău pentru ei. 

Simțeam cum Transnistria încearcă să mă modeleze așa cum o face apa când sfarmă încet piatra. Însă mereu m-a frapat incorectitudinea de acolo – propaganda de la televizor, obsesia pentru o armată puternică, afirmațiile că Rusia e prietena noastră și Moldova e dușmanul. Eu am crescut printre moldoveni, nu-mi erau dușmani. Apoi, vedeam cum sunt tratați transnistrenii în Rusia: voiau ca transnistrenii să rămână în acolo și să nu se amestece cu ei. Ce fel de prieten gândește așa? 

Nu simt ură față de Transnistria, înțeleg perfect de ce a apărut un astfel de stat în 1992. Dar nu înțeleg de ce continuă situația asta, în care rămâne un stat nerecunoscut, ale cărui documente și ai cărui diplomați nu valorează mare lucru nicăieri. E un joc de copii jucat de adulți care manipulează sentimentele și fricile oamenilor. De-asta am și plecat.

M-am transferat la un liceu rusesc în Rezina, am dat BAC-ul acolo și am rămas la facultate în Chișinău. Nu-mi regret alegerea pentru că, oricât de rău ar fi în Moldova – unde transnistrenii nu sunt văzuți cu ochi buni –, văd anumite dinamici pozitive aici. Țara s-a dezvoltat, dacă te uiți de unde a pornit. Nu există un asemenea proces în Transnistria. 

În sinea mea, mă simt moldovean, deși nu pot spune că sunt complet integrat. E ciudat, pentru că în Transnistria, când mă întorc pentru proiectul meu fotografic, sunt considerat moldovean și „dușman”. Când le spun oamenilor că fac poze pentru publicația Oameni și Kilometri din Chișinău, mulți nu mai vor să vorbească. Un bărbat aproape m-a luat la bătaie. Dar și în Moldova sunt un străin rus, pentru că nu vorbesc încă româna. 

Sunt un străin pretutindeni. Nu am patrie. Am doar niște rămășițe ale amintirilor din copilărie, care nu sunt legate de realitatea obiectivă din acea perioadă. Profesorii de la universitate, unde am învățat psihologia, îi numesc pe oamenii ca mine „persoane cu identitate etnică difuză”. 

Când am împlinit 23 de ani, am revenit în Transnistria, pentru a cerceta locul în care m-am născut. Cu zeci de spoturi pe o peliculă îngustă în mână, îmi redescopăr originile. Pentru că, încă de la prima suflare, „patria” mea se limita la casa în care am crescut, cărarea de beton ce ducea spre școală și zecile de sate pe care le-am văzut doar din mașină, în drum spre bunica și bunelul. 

Acestea sunt imagini atât din trecutul meu, cât și dintr-un prezent în care îmi văd patria ca și când ar fi prima oară. Uneori, nu înțeleg nimic, alteori mi-e teamă de reacția autorităților când mă văd cu camera, dar, totuși, petrecând mai mult timp acolo, înțeleg că locul acesta e „al meu” și că nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fie al meu. Tot ce pot face e să montez de nenumărate ori filmul color în aparat și tot de atâtea ori să trec Nistrul, pentru a simți atmosfera în care trăiește un stat minuscul, nerecunoscut de nimeni, care se află, practic, în centrul Europei.

Cu tatăl meu la fântână, pe care însuși bunicul meu a săpat-o. În timpul aceleiași vizite la bunici, anul 2000.