[One World Romania] „Cine ești? De ce te grăbești?”

Maria Fux avea 88 de ani când și-a luat adio de la scenă și s-a retras să predea în studioul ei. Câteva luni mai târziu, italianul Ivan Gergolet a început s-o filmeze. Dansând cu Maria, un documentar la care Gergolet a lucrat pe parcursul a patru ani și pe care l-am putut vedea la One World Romania, nu e un portret al unei bătrâneți glorioase, nici o biografie a unei artiste argentiniene care altfel ar fi rămas prea puțin cunoscută, ci un film despre cum dansul, așa cum îl înțelege și îl transmite Maria, poate aduce lumină și forță în cei mai diferiți oameni.

Filmul tău a pornit de la un interviu cu Maria Fux pe care l-ai filmat pentru soția ta, corect?
Ivan Gergolet: Da. În 2010 am însoțit-o pe Martina, soția mea, la Buenos Aires, unde voia să facă un workshop în studioul Mariei. Și ea m-a rugat să filmez interviul ca un fel de suvenir al acelei călătorii. Maria a fost de acord cu ideea noastră, și atunci am întâlnit-o, practic, pentru prima oară. Am avut sentimentul că mă aflu în fața unei mari artiste și femei, așa că, atunci când ne-am întors în Italia, i-am arătat interviul producătorului meu, care a fost foarte entuziasmat. Practic mi-a zis să mă duc înapoi în Buenos Aires și să-i cer Mariei permisiunea de a face un film despre ea.

Despre ce era interviul? Cât ai vorbit cu ea?
Unele bucăți din interviu se regăsesc în film. Am vorbit mai mult despre munca ei, viziunea ei despre dans și arte, ce o inspiră. Nu prea vorbește despre viața ei personală. De altfel, din film, nu afli foarte multe despre biografia ei, pentru că nu-i place să vorbească despre asta. Spune că trecutul e trecut și că vrea să se concentreze pe viitor. Ceea ce, venind de la o femeie de 94 de ani, e ceva impresionant. Mi-a plăcut cum se raportează la prezent și la ce trăiește acum.

Știai despre ce va fi filmul în momentul în care te-ai întors în Buenos Aires?
Nu chiar. A fost ceva ce s-a conturat în timp. A durat aproape patru ani să termin filmul. Interviul cu Maria s-a întâmplat în 2010, iar filmul a ieșit în 2014. În acea perioadă am mers de 2-3 ori pe an în Argentina, stând uneori câteva săptămâni, alteori câteva luni. Am revenit acolo nu numai ca să-i filmez munca Mariei, ci și universul. Ce m-a impresionat a fost felul în care schimbă viețile oamenilor care îi devin elevi. Am fost martorul acestui lucru: că dansul poate schimba viața unui om. Și cred că asta e tema principală a filmului, și ceea ce mi-am dorit să transmit. Schimbările astea apar, adesea, nu numai în corpul oamenilor care au accidentări sau probleme cu care s-au născut, dar și în viața lor de zi cu zi, iar asta a fost ceva ce mi-am dorit să surprind cumva. Așa că am decis să filmez acest sistem solar – Maria în mijloc, și oamenii din jurul ei. Am decis s-o urmăresc pe ea, dar și alte câteva personaje, să o povestesc cumva prin intermediul acelor oameni pe care-i transformă.

Cum ai filmat scenele de dans din studio? Cum ai făcut ca oamenii să te ignore și să transmiți senzația aia accentuată de intimitate?
Trebuie să încerci să fii omul invizibil în acea situație, deci a fost un proces. Legat nu numai de cum să filmez corpul în mișcare, o problemă artistică importantă pentru mine. Dar legat și de cum pătrunzi în acea lume. După primele săptămâni de filmare am fost foarte dezamăgit. Mă uitam la ce trăsesem și nu eram deloc mulțumit. Începusem și să mă tem, mă gândeam că n-o să-mi iasă nimic. Știam că nu surprinsesem esențialul, ce se întâmpla cu adevărat acolo, în studio.

Ce era greșit?
Abordarea era greșită. Poziția camerei era greșită. Felul în care filmam corpurile era greșit. Camera nu avea stare. Încerca să surprindă detalii prin zoom, dar rata peisajul mare. Nimic nu funcționa. Așa că am decis să-mi schimb abordarea personală și pe cea a echipei mele (vorba vine, eram 2, uneori 3). Am zis: hai să ne oprim din filmat și să facem un curs de dans cu Maria. Am intrat în grup și asta a schimbat totul. Nu numai modul nostru de a filma s-a schimbat. Oamenii ne-au acceptat, am devenit parte din grup. De asemenea, Maria și-a schimbat punctul de vedere despre noi, a apreciat curajul de a intra cu totul în lumea ei, și a intrat la rândul ei în a noastră. A început să deschidă niște ușițe pe care altfel le-ar fi ținut închise, pentru că este o femeie și o artistă care-și protejează spațiul personal. Abia după acel curs am început să dezvoltăm o relație.

N-a fost ușor să rezistăm patru ani, dar la final a fost foarte mulțumită de film, pentru că s-a recunoscut în el, a zis că e un film care respectă adevărul, nu unul construit, deci m-am bucurat foarte tare. Mă temeam de reacția ei. Dar a zis că Maria din film e chiar ea.

Ce relație aveai cu dansul înainte să faci acest film?
Nicio relație.

Nu dansai deloc?
Deloc.

Și apoi te-ai înscris la cursul Mariei.
A fost prima dată. Eu sunt măricel, după cum vezi, deci mi-era greu să mă ascund pe-acolo. Ai văzut că nu prea sunt bărbați la cursurile Mariei.

Și ce-ai descoperit despre dans practicându-l?
Am descoperit cum poți să construiești relații valoroase fără să folosești cuvinte. Ce sincer poate fi corpul. Ce sincer poate fi limbajul lui. Și cum poți împărtăși lucruri extrem de puternice în momentele alea, fără să spui nimic. E ceva ce nu-mi imaginasem vreodată. Desigur, filmul nu m-a făcut dansator. Nu mai dansez acum, acela a fost un capitol din viața mea pe care îl consider închis, dar sunt recunoscător că mi s-au întâmplat acele lucruri.

Dar soția ta e dansatoare profesionistă?
Da, și predă acum metoda Mariei Fux.

Eram curioasă ce discuții ați avut pe marginea filmului.
Ea m-a ajutat să înțeleg mai bine semnificația muncii Mariei și efectul ei asupra oamenilor. Într-un fel, vedeam asta, dar nu raționalizam neapărat. Plus că e un proiect atât de personal. Într-un fel, în filmul ăsta pasiunile noastre, care înainte erau complet separate, și-au găsit un punct de întâlnire.

Deci ce s-a schimbat în abordarea ta după ce ai făcut cursul cu Maria?
Am schimbat modul de a filma, pentru că mi-am dat seama că trebuie să-i dai timp corpului să transmită ceva. Când filmezi, trebuie să ai răbdarea de a lăsa camera pe cineva, fără frustrări de genul „dar nu se întâmplă nimic, hai să schimbăm cadrul, hai să dăm zoom, hai să căutăm altceva”. Nu, lasă-i timp. Și asta poate schimba enorm modul în care lucrezi. De exemplu, la curs nu te poți mișca în voie, pentru că și cursanții se mișcă. Trebuie să le respecți mișcările, să respecți cursul Mariei și să nu-l întrerupi, deci când găsești o poziție bună, aia rămâne poziția ta și de acolo trebuie să faci ce poți tu mai bine. Și trebuie să ai răbdare. Acum îmi pare ceva firesc, dar la început am fost surprins… Știi, o imagine are valoare într-un anumit segment de timp. De exemplu, ea nu are aceeași putere dacă o vezi timp de o secundă, sau timp de un minut. De obicei, într-un minut, își pierde din putere pe ecran. Te gândești la asta când filmezi și ai tendința de a căuta o groază de lucruri. Dar în dans, nu funcționează. Trebuie să stai locului și să vezi ce se întâmplă.

Apoi, mai e ceva. Când treci prin ceva precum dansul, simți o transformare în tine. Dar să filmezi această experiență e cu totul altceva. Pentru că ce trăiește persoana pe care o filmezi nu se reflectă neapărat în exterior pentru a deveni imagine. Iar tu ca regizor trebuie să redai fix acea imagine pentru oamenii care nu sunt acolo, în studio. Asta a fost o dilemă a mea: cum pot să transmit trăirile cursanților?

Probabil și de-asta a durat atât de mult să fac filmul ăsta. De exemplu, o cursantă a Mariei nici măcar nu avea prieten când am început eu filmările, iar când am terminat filmul, avea deja doi copii. Patru ani. Viețile oamenilor continuau, dar a mea atârna în continuare de proiectul ăsta. Eu eram martorul acelor schimbări. Eram și martorul vieții Mariei. Viața la 89 de ani e diferită de viața la 93.

Filmul e o meditație foarte discretă despre îmbătrânire. Nu pui niciodată accent pe asta, pe vârsta ei, pe schimbările prin care trece, dar întrezărești lucrurile astea în film.
Nu mi-am dorit să îi judec corpul și să spun: uitați ce poate face la vârsta ei. Nu despre asta era filmul meu. Dar cred că simți în film astfel de lucruri. La 90 de ani a spus că simte că nu mai are mult timp și că trebuie să trăiască clipa.

Ce mi-am dorit eu să surprind au fost acele momente importante poate nu pentru umanitate sau pentru societate, dar pentru oamenii care erau acolo. Schimbările prin care treceau. Dacă te gândești la Diana, femeia cu poliomielită, a cărei relație cu corpul ei s-a schimbat complet la 50 de ani. E o a doua șansă în viață. Am fost martorul atâtor evenimente puternice, dar intime, și pentru mine despre ele trebuia să fie filmul. Aveam posibilitatea de a fi atât de aproape, de a fi acceptat în acel mediu oarecum protejat, unde se petrec lucruri magice.

De ce ai avut nevoie de patru ani?
Din o groază de motive, unul fiind banii. Apoi, din momentul în care am înțeles ce fel de film vreau, a durat să surprind povestea de dragoste dintre cei doi puști cu Down, Macarena și Marcos, a durat să spun povestea Dianei, a durat să spun povestea Mariei, a durat s-o găsesc pe Maria Garrido. Și să găsesc banii de călătorii.

De ce ai vrut s-o ai pe Maria Garrido în film?
Era o poveste simbolică care putea transmite cu adevărat puterea Mariei Fux. Maria a povestit în cărțile ei despre Maria Garrido, această elevă a ei care fusese găsită într-o peșteră, trăind ca un animal, că era surdă și a fost adusă la Buenos Aires… Pentru mine era un simbol al modului în care Maria Fux coboară în peșterile astea întunecate ale umanității pierdute și scoate lucruri la lumină. Maria Garrido e acum o ființă luminoasă, și știu că Maria Fux a făcut acest lucru posibil. Nu e numai despre a face o fată surdo-mută să danseze, dar despre a scoate lumina din ea. Era ceva ce pentru mine merita povestit.

De când nu se mai văzuseră?
De 30 de ani. Reîntâlnirea lor e unul din lucrurile frumoase pe care filmul le-a făcut posibile.

Filmul e plin de sclipiri de intimități care nu durează decât 1-2 secunde. Dacă nu ești atent, le poți rata.
Da, cred că de-asta oamenii vor să-l vadă de mai multe ori. Când filmul a fost lansat în cinematografe în Italia, am întâlnit mulți oameni care-l văzuseră de 3-4-5 ori, pentru că vedeau de fiecare dată ceva diferit. Nu știu cum să explic asta. Poate pentru că limbajul corpului are multe straturi și poți descoperi o mulțime de straturi uitându-te. Asta mi s-a întâmplat și mie, în timp ce filmam, până la urmă.

Ce ai descoperit despre propriul corp făcând proiectul ăsta?
Că-l am. Că am unul. Îți spuneam că nu prea vin bărbați la studio. La o proiecție din Mar del Plata, Maria era în public. Și la final, ca la multe alte proiecții, cineva a întrebat: unde sunt bărbații? Iar ea a răspuns că bărbații au fugit în deșert. Și interpretarea mea e că te poate speria să te arăți așa. Pentru că [la cursurile ei] nu înveți pași – mișcă picioarele la dreapta, la stânga, ridică brațul –, e improvizație. Și atunci iese la iveală cine ești. Și asta te poate face să te simți gol. Iar pentru un bărbat poate părea mai înfricoșător să-și arate această latură atât de intimă. Deci probabil un lucru pe care l-am învățat a fost să nu mă tem. Și să fiu mai liber.

E o scenă în care Macarena, fata cu sindrom Down, își pune muzică la combină și dansează singură acasă. Ce te-a făcut s-o filmezi așa?
Am fost surprins să descopăr că acasă ea se comportă cu totul altfel. La studio, era foarte liniștită, concentrată. Dar acasă vorbea tot timpul, se juca cu camera, îi plăcea să fie filmată. Parcă seducea cumva camera. E chestia aia pe care o fac mulți adolescenți când sunt singuri acasă sau la ei în cameră, când dansează liber, dar ea o făcea în fața camerei, fără frânele pe care ni le punem în public.

Am vrut să arăt în film și cum trăiesc Macarena și Marcos muzica în casele lor. Și este o opoziție puternică între ei. El e cu Mozart în căști… Cred că am învățat multe de la copiii ăștia doi.

Cum ar fi?
E ceva ce am învățat și de la Maria: Cât de important e cum suntem priviți și cum îi privim pe ceilalți. Diana spune: „mi-am petrecut copilăria cu toți oamenii din jur spunându-mi: săraca, săraca, săraca”. Felul în care îi privim pe oameni poate, într-un fel, să-i omoare. Și o altă privire, felul în care Maria îi privește pe oamenii care au limitări și sunt diferiți de noi poate să le redea demnitatea. Ţine numai și numai de felul în care-i privește.

Am realizat că impactul emoțional al filmului e același pretutindeni. Dar ce i-a impresionat cel mai tare pe niște spectatori de la o clinică din Cairo a fost: dar se poartă cu oamenii cu Down de parcă ar fi normali. Da. Asta face. Dacă ai niște limitări, ea nu-ți va spune „săraca de tine”, ci va cere mai mult de la tine. Trebuie să faci mai mult. Și cred că oamenii au nevoie de asta. Și merg acolo pentru că au nevoie ca cineva să-i privească așa. Să-i respecte așa.

Festivalul internațional de documentar și drepturile omului One World Romania se desfășoară între 21 și 27 martie în cinematografe din București. Găsiți aici programul complet al evenimentelor.