[One World Romania] Interviu cu Nora Agapi

Documentarist și fotograf celebru în Iași, Ioan-Matei Agapi a filmat, timp de aproape 30 de ani, documentare și reportaje la congrese ale Partidului Comunist, dar și la evenimente culturale, demolări de clădiri sau scene cotidiene. Accesul în aceste lumi l-a ajutat să-și dezvolte propria personalitate de documentarist și să strângă de-a lungul timpului o arhivă cu 21.000 de metri de peliculă și cu fotografii, aparate foto și alte obiecte de epocă. Nora, fiica lui cea mică, hotărăște să facă un documentar despre el, dar direcția se schimbă când Ioan e anunțat că trebuie să părăsească locuința, aflată pe o proprietate a statului în plan de restaurare.

Am stat de vorbă cu Nora Agapi despre documentarul Timebox, despre colecția tatălui ei și confruntarea acestuia cu autoritățile locale din dorința de a-și proteja colecția.

Despre arhiva tatălui tău spui, în film, că păstrează timpul în loc. Despre ce perioade de timp e vorba mai exact?

Arhivele filmate sunt strict ale lui, pe 16 mm, din 1967 până în 1991. Fotografiile din colecție de început de secol trecut sunt din 1890 până prin 1920 – astea sunt adunate de el ca și colecționar, cumpărate din stânga și din dreapta, unde a găsit. În rest are fotografii făcute de el, cam din anii ’50 încoace.

Cum a fost pentru tine să crești odată cu arhiva tatălui tău?

Eu fac parte din arhivă, într-un fel. În fiecare zi era spațiul plin de negative puse la uscat, era un laborator foto care funcționa în permanență, iar eu am lucrat cu tata de foarte mică. Dincolo de faptul că îl ajutam la filmări, țineam lumina sau căram cabluri grele, developam foarte mult în laborator. Era plin de oameni și de activitate, în permanență – un fel de Gara de Nord. În continuu era cineva la ușă, la telefon, prin casă se perindau oameni, foarte mulți studenți la Medicină. Pe vremea aia nu exista altă sursă de fotocopiat sau de developat și studenții aveau nevoie de imagini ca să-și prezinte lucrările de diplomă.

El ținea cursurile [de la Școala Populară de Arte] tot la noi acasă. De fapt, așa a ajuns tata să locuiască în spațiul în care am crescut. Cei de la Școală i l-au repartizat în ’76, inițial doar ca să-și țină cursurile, iar tata a extins spațiul și ca locuință. Erau trei camere pur și simplu, n-avea nici baie nici bucătărie, tata l-a făcut locuibil.

În anii comunismului, tatăl tău filma la evenimente de partid, dar și evenimente care îl interesau pe el. Cum și-a păstrat un statut de documentarist independent?

Asta l-am întrebat și eu la un moment dat: Consideri că ai fost o persoană duală în perioada comunistă? Pe de o parte, n-ai fost membru de partid, nu iubeai deloc regimul, dar aveai acces în toate locurile PCR-ului. El a spus foarte clar că nu. „N-am fost o persoană duală, am fost o persoană foarte discretă. Ei m-au folosit. Dar ei, folosindu-mă pe mine, la rândul meu m-am folosit și eu de ei.”

L-au folosit de ce? Pentru că în județul Iași erau foarte puțini oameni care să aibă aparatura lor și să filmeze bine, în primul rând, și care să fie discreți, pentru că asta a fost cheia lui la accesul în PCR. Știau că el nu vorbește și nu spune mai departe ce vede. Și îl chemau atunci la toate filmările: agricultură, petreceri, congrese, tot ce se întâmpla de tip propagandă. Și la toate evenimentele culturale era prezent, mergea mai mult singur. Filmările se încheiau cu un chiolhan pentru cei de la partid, la care tata nu participa niciodată. Și niciodată nu lua nimic din ce i se dădea. A zis că în toată cariera lui de filmări pe teren, singurul lucru pe care l-a luat vreodată a fost un pepene roșu.

S-a descurcat așa, fiind un tip și comic, și pontos, și simpatic, și cu foarte multă cultură. Știa să se strecoare, cum zice și în film: a făcut slalom. A profitat, la rândul lui, de aceste intrări ca să-și păstreze și el bucăți de peliculă pe care să le folosească pentru filmările lui. El filma „economic” pentru ei și atunci lui poate îi rămânea câte o bobină în plus.

Ai vrut să faci un film despre arhiva tatălui tău. Cum s-a schimbat direcția pe parcurs?

Intenția mea a fost să fac un film despre tata. Mi-am zis: „Dom-le, e un tip mult prea mișto, am fost întotdeauna fascinată de el”, lucru pe care pot să-l recunosc fără să am vreo problemă. Avea foarte multe povești, puteai să stai să-l asculți ore în șir. Cursurile lui erau absolut minunate și treceai de la chestii tehnice, la filosofie, la artă, la glume. În primul an de filmare a apărut povestea asta foarte serioasă a casei, că trebuia să-l dea afară. Povestea a fost foarte complicată, timp de patru ani a fost foarte chinuitor pentru taică-miu. Era incertitudinea dacă se va muta într-un spațiu pe care i-l dă Primăria sau îl vor scoate în stradă și, în plus, când se va întâmpla chestia asta. Plus că și-au bătut joc nasol autoritățile de el. I-au închis apa, i-au închis căldura, au stat o iarnă întreagă fără căldură.

Și el cum a trecut prin perioada asta?

Mi-a spus la un moment dat: „De ce vor oamenii ăștia să-mi facă mie rău când eu n-am făcut decât chestii bune pentru orașul ăsta? I-am servit în toate situațiile.”. Altă dată mi-a spus că, într-adevăr, ar fi trebuit să fie un interes din partea Primăriei pentru ce are el. Ar fi fost normal să-i propună o colaborare, o chestie care să nu fie o bătaie de joc, cum, la un moment dat, s-a întâmplat. „Păi ne dai nouă ce ai acolo și gata”, i s-a spus. Sau: „Dacă tot ai făcut atât de multe, dă-ni-le nouă”. Unul dintre viceprimari i-a spus: „Dar cine te-a pus, dom-le, să faci colecții? Cine te-a pus să le aduni?”.

Tata, fiind foarte modest, nu-și poate aroga un titlu de mare fotograf. Dar el a schimbat foarte mult fațada Iașului prin ce a făcut și cum a făcut. Ideea lui extraordinară a fost să facă o casă a fotografiei: să-și pună colecțiile în valoare, să facă o sală de expoziții pentru cei tineri și, acum cât mai e în putere, să mai țină și cursuri. A încercat – și acum are idei scrise pe o hârtie –, a vorbit și cu niște posibili sponsori în Iași, dar a rămas la nivelul discuțiilor.

Ce te-a marcat mai mult din ce ai învățat de la el?

De la el, sută la sută, am învățat să văd. Asta a fost foarte important. [Pe toți] cei care veneam la el, ne învăța să vedem. Povestea tot timpul despre lumină – să văd de unde vine lumina, cum cade, tipuri de compoziție – până când a devenit natural să văd toate lucrurile astea fără să mă mai gândesc. Ăsta a fost primul exercițiu pe care mi l-a dat: „Ia spune-mi, de acasă până la școală, spune-mi ce vezi”. Prima oară n-am știut ce să-i spun, pentru că, de fapt, nu vedeam nimic. Mi-am dat seama că nu mă uitam la nimic sau că nu conștientizam ceea ce văd.

Un fragment din documentarul Timebox va fi proiectat, în prezența regizoarei, miercuri, 21 martie, la ora 18:00, la ARCUB, în cadrul festivalului One World Romania. Detalii și bilete aici.