[Pacientul H.M.] Memorie, nebunie și secrete de familie

Cartea Pacientul H.M.: O poveste despre memorie, nebunie și secrete de familie este o scrisoare științifică, dar și o explorare în istoricul familiei autorului. Bunicul lui, un neurochirurg renumit, face o operație experimentală în 1953 pe creierul unui tânăr și-i schimbă viața pentru totdeauna. Băiatul își pierde abilitatea de a-și crea amintiri noi.

Luke Dittrich este un autor și jurnalist premiat cu National Magazine Award. A scris despre tornade, a alergat un maraton în Antarctica și a parcurs 547 de kilometri de-a lungul graniței SUA-Mexic, iar cel mai recent a scris bestsellerul Pacientul H.M., din care poți citi mai jos un fragment.

Traducerea în limba română apare toamna aceasta la editura Vellant, iar pe autor îl poți cunoaște între 18 și 19 octombrie la conferința The Power Of Storytelling.

Prolog

Laboratorul noaptea, luminile de slabă intensitate. De la un iMac se aude o melodie de Ennio Morricone, în versiunea lui Pat Metheny, în timp ce dr. Jacopo Annese stă în fața cabinetului său ventilat și izolat din rațiuni de securitate, cu o mică pensulă în mână, destrămând o secțiune mototolită de creier. Secțiunea plutește în soluție salină, într‑o tăviță joasă de plastic, și arată exact ca o bucată de ghimbir de la un restaurant bun de sushi, unul în care nu se colorează artificial ghimbirul, ci se lasă palid. Annese își apucă pensula și, folosindu‑se de tamponări și smuci­turi exersate, o desface delicat. Secțiunea se transformă într‑o siluetă care poate fi recunoscută drept ceea ce este, din ce organ provine, chiar dacă nu sunteți neuroanatomist, ca Annese.

Adoră nopțile liniștite ca aceasta, când asistenții săi de labo­rator îi pregătesc tot ce are nevoie – recipiente numerotate pentru probe, pensule, lamele de sticlă goale – și apoi îl lasă în pace, cu muzica și munca lui.

Annese reușește să așeze secțiunea pe lamela care stă pe jumă­tate scufundată în tăviță, dând des din cap, privind‑o din mai multe unghiuri, încercând să vadă dacă a orientat‑o cum trebuie. Atunci când vă uitați direct spre lamelă, emisfera stângă trebuie să fie în partea dreaptă a câmpului vostru vizual, la fel cum ar sta și dacă v‑ați uita direct în ochii posesorului acelui creier. Deși creierii sunt în linii mari simetrici, ei nu sunt exact așa, iar Annese s‑a familiarizat cu topografia acestora, cu toate șanțurile lor ușor asimetrice. Fix în centrul acestei secțiuni se află o zonă care ar conține în condiții normale un cadru consolidat de țesut neuronal, dar care are în loc două goluri câte unul în fiecare emisferă. Annese este atent în mod special să nu destrame conturul găurilor și nici să le deformeze, tamponându‑le migălos perimetrele zdrențuite cu vârful pensulei. Găurile sunt istorice, prețioase în felul lor. Annese nu vrea să ajungă celebru ca fiind cel de‑al doilea doctor care profanează anume acest creier.

După câteva împunsături, Annese începe să scoată sticla din tăviță. Înainte să se pregătească pentru a deveni om de știință, lucrase ca bucătar și folosea adesea analogii cu gătitul pentru a‑și explica tehnicile. Arta histologiei seamănă mult coptului, spune el, din moment ce în ambele cazuri totul trebuie să fie atent cali­brat, fără prea mult loc pentru improvizații. În scurt timp, lamela de sticlă cu ceea ce purta așezat în poziție perfectă se află în siguranță pe suprafața călâie a unui încălzitor, urmând să rămână acolo la uscat peste noapte.

Annese se întinde după încă o fiolă criogenică, cea cu numărul 451, și îi desface capacul. Chiar înainte să așeze următoarea secțiune în tavă, se întoarce spre mine și zâmbește.

„Vezi cât de mult am de lucru ca să curăț după bunicul tău?“, spune el.

Erau lucruri pe care Henry iubea să le facă.

Adora să mângâie animalele. Centrul Bickford Health Care fusese una dintre primele unități ale Eden Alternative din Connecticut, ceea ce însemna că, pe lângă cei aproximativ 48 de pacienți, centrul mai găzduia și trei pisici, patru sau cinci păsări, mai mulți pești, un iepure și un câine care se numea Sadie. Henry petrece ore întregi în scaunul cu rotile, stând în curte cu iepurele în poală și cu Sadie lângă el.

Adora să se uite la trenurile care treceau în apropiere. Camera lui, cea cu numărul 133, se afla în capătul îndepărtat al centrului, iar de la fereastră putea să urmărească de câteva ori pe zi cum vuia câte o garnitură Amtrak pe lângă cărămizile scorojite ale vechii fabrici de hârtie abandonate de pe celălalt trotuar.

Adora jocurile de cuvinte. Petrecea ore bune alături de cărți pline de așa ceva. Multe dintre lucrările științifice care au fost scrise despre Henry pe parcursul ultimelor șase decenii descriu aviditatea lui față de careurile de cuvinte încrucișate, deși în ulti­mii ani ai vieții ajunseseră să i se pară prea dificile și a trecut la jocuri mai simple, în care trebuia să identifice cuvinte.

Adora filmele vechi. Cu Bogart și Bacall, acea epocă. Regina africană. Pe aripile vântului. La nord prin nord‑vest. Noi le spunem filme clasice, chiar dacă pentru el, desigur, nu erau clasice. El cerea să vizioneze unul dintre aceste filme, iar o asistentă sau o infirmi­eră dădea drumul la o casetă video. Televizoarele nu îl surprin­deau, tehnologia TV fiind ceva apărut pe vremea lui. Dar nu a reușit niciodată să se descurce cu o telecomandă.

Adora să vorbească cu oamenii. Le spunea povești. Spunea iar și iar aceleași povești, dar întotdeauna le spunea cu la fel de mult entuziasm. Atunci când era întrebat dacă își amintea să‑i mai fi întâlnit anterior, el răspundea adesea afirmativ; el credea că fuseseră cândva prieteni. Nu fuseseră colegi de liceu? Chiar și atunci când incertitudinile referitoare la aceste situații deveneau frustrante, de regulă rămânea politicos și vesel. Și ascultător. Atunci când veneau oamenii de știință să îl ia pentru a‑l duce în laborator, nu se opunea niciodată. Și aproape întotdeauna își lua tratamentul atunci când asistentele îi cereau asta. În rarele situații în care el refuza, asisten­tele cunoșteau o modalitate ușoară prin care să‑l facă să coopereze. Era un truc transmis timp de zeci de ani de la o asistentă la alta.

„Henry“, spunea o asistentă, „dr. Scoville insistă să‑ți iei pas­tilele chiar în acest moment!“

Se conforma invariabil.

Această strategie a funcționat până la final, până când Henry a murit. Faptul că Scoville murise cu decenii înainte și că nu in­traseră în contact de zeci de ani nu conta absolut deloc. Scoville rămăsese o figură autoritară în viața lui Henry, pentru că viața lui Henry nu s‑a mai clintit după acea zi din 1953, atunci când dr. William Beecher Scoville, bunicul meu, îi extirpase câteva bucăți mici, dar importante din creier.

Îmi amintesc că m‑am ținut după bunicul meu pe un deal înzăpezit în ultima lui iarnă.

Cred că purta un pardesiu albastru‑deschis, iar în mintea mea pardesiul e uzat și jerpelit, deși aceasta nu i‑ar fi stat în fire. Era un bărbat care fusese caracterizat cândva de către un reporter de la New York Times ca fiind „aproape ireal de elegant la înfățișare“. Dar iată că așa e în amintirea mea: un pardesiu albastru ponosit. Poate că avea chiar și o șapcă de lână, una cu moț în vârf, trasă peste părul lui lins. Mama mea spune că întotdeauna își pieptăna părul cu ulei de măsline.

Mergeam la săniuș.

Îmi amintesc zăpadă, un cer alb, niște copaci. Frig. Urcând anevoios împreună.

Căra după el o sanie de lemn de modă veche, una suficient de mare pentru amândoi. Atunci când a ajuns în vârful dealului, s‑a oprit, s‑a uitat în spate spre mine și a așteptat.

De ce îmi amintesc toate acestea?

Îmi amintesc pentru că tumultul de stimuli captați de ochii, urechile și pielea mea m‑a bombardat cu imagini, sunete și tex­turi, cu pomi fără frunze, cu pălăria bunicului meu și cu scârțâitul ghetelor noastre prin zăpada proaspătă, iar toate acestea au fost canalizate spre câteva zone mici, dar importante din creierul meu de puști de 10 ani. Apoi creierul meu s‑a apucat de treabă, a procesat senzațiile brute în altceva: o amintire, una care încă persistă și care încă mai iese la lumină uneori, derulată rapid și nesigur.

O iau prea tare înainte.

Amintirile sunt ceea ce ne constituie. Tot ce suntem reprezintă tot ce am fost. Acest aspect a fost întotdeauna adevărat și este atât de evident, încât abia dacă e nevoie să fie spus. Însă, chiar dacă suntem făcuți din amintiri, abia de curând am început să înțelegem cum ne facem amintiri. Povestea care dezvăluie cum am ajuns la această înțelegere este povestea pe care o spun în această carte. Este o poveste cu eroi și răufăcători, cu tragedii și dragoste, cu violență și tandrețe. Bunicul meu joacă un rol, dar este mult mai mult decât atât.

Este o poveste despre știință și despre natură, fie aceasta umană sau de alt fel.

Și începe, așa cum încep multe povești, cu o căzătură.

Cartea Pacientul H.M.: O poveste despre memorie, nebunie și secrete de familie urmărește implicațiile și urmările unui experiment neuroștiințific din anii ’50, condus de un neurochirurg apreciat. Traducerea în limba română va apărea toamna aceasta la editura Vellant.