Până nu termini tot din farfurie

Când lucra în schimbul doi, ieșea pe ușă la 14:00 fix. Niciun minut mai devreme sau mai târziu. După ce își lua hainele de pe scaunul din bucătărie, mă striga. Purta în fiecare zi aceiași pantaloni cu miros de uzină, care deveniseră gri spălăcit dintr-un albastru cerneală. În dreptul buzunarului stâng se observa forma pachetului de țigări Marlboro. Mă întreba dacă vreau ciorbă. Știam că nu aveam altceva de mâncare, așa că răspundeam cu un nod în gât, „da”.

Tata scotea polonicul și lua de două-trei ori din oala mare, umplea o oală mică roșie și o punea pe foc. Toată casa mirosea a țigări și ciorbă. După ce fuma țigara, era și ciorba încălzită. Îmi punea o farfurie plină care mi se părea imposibil de mâncat. Scotea și două-trei felii de pâine albă, un ardei roșu, un pahar cu suc Fanta. Apoi mă striga din nou. Mă îndreptam spre bucătărie târându-mi picioarele și sperând să mă transform în melc, ca să nu mai ajung niciodată. Tata stătea sprijinit de mobila portocalie și aștepta să iau prima gură de ciorbă. „Ei, cum e, îți place?”, mă întreba zâmbind.

Țineam în gură ciorba și nu voiam să o înghit, dădeam din cap că da, e bună. În farfuria mea cu ciorbă fiecare ingredient avea propria viață. Lingura era barca care salva pasagerii înecați, adică bucățile mici de omletă, singurele lucruri pe care puteam să le înghit. Grămezile de salată verde erau stâncile ce trebuia ocolite, legumele erau pirații care îmi atacau barca, iar bucățile de carne erau inamicii pe care îi salvam doar dacă erau crocanți. Mă jucam cu lingura în ciorbă aproximativ 20 de minute. Până la ora 14:00.

Tata mă urmărea și încerca să se asigure că termin ciorba din farfurie. Eu terminam doar pâinea și paharul cu suc. „De ce nu mănânci?”, mă întreba și apoi ofta zgomotos. „Mă doare burta, am mâncat prea mult”, îi răspundeam având farfuria la fel de plină și umflându-mi burta, ca să-i câștig simpatia. Apoi începea concursul ,,Cine cedează primul”. De obicei câștigam. Tata pleca necăjit la muncă și striga din dreptul ușii: „Nu ieși afară până nu mănânci tot din farfurie!”.

În urma lui rămânea mirosul țigărilor. Îi auzeam pașii cum se îndepărtează de ușă, săream de pe scaun și îl urmăream cu privirea de la geamul din bucătărie. În fața geamului aveam o ladă verde improvizată dintr-o tablă perforată. Era ca un frigider suspendat, un loc în care se punea
mâncarea să stea la rece. Prin găurile de pe margini puteam să-l urmăresc pe tata fără ca el să mă vadă. Purta o geacă neagră, mergea crăcănat de parcă ar fi purtat un clopot între picioare și ținea strâns punga lui preferată, cea cu Michael Jackson. Înăuntru căra salopeta. După ce îl pierdeam cu privirea, luam repede farfuria și vărsam conținutul într-un ocean mai mare, toaleta. Mă îmbrăcam și fugeam în fața blocului. A doua zi era la fel.

Au trecut 20 de ani de atunci. Fabrica unde lucra tata s-a închis, iar el a devenit bucătar. Mama s-a întors din Italia cu rețete noi, pe care le încearcă împreună. Eu am 28 de ani și, de când m-am mutat la București pentru masterat, am pierdut legătura cu cartierul nostru din Brașov. De fiecare dată când mă întorc acasă, îmi place să stau cinci minute singură în fața blocului și să las amintirile să mă cuprindă. Să simt din nou mirosul de ceapă călită, să-l văd pe ’nea Cristi cum țipă la noi să nu ne mai jucăm cu mingea în fața blocului, să-l aud pe ’nea Ion cum râde tare și să o văd pe mama Alinei cum ne dă pe geam o felie de pâine cu margarină și zahăr.

Mă văd și pe mine cum fug din casă, cum alerg cu respirația tăiată și sar scările câte două. Sunt 76 de scări până la ușa părinților. Încă le număr în gând de fiecare dată, doar că acum nu le cobor cu disperare, ci le urc.

Înainte să ajung acasă, l-am sunat pe tata și l-am întrebat dacă poate să-mi pregătească o oală mare cu ciorbă, fix ca-n copilărie, cu omletă și grămezi mari de salată.

– Vezi că îți plăcea ciorba mea? Da’ erai tu căpoasă!

Iunieta Sandu este organizator de evenimente și specialist în comunicare. Organizează lunar conferințele NO.MAD Talks, dedicate nomazilor digitali din București.

Povestea de mai sus e printre câștigătoarele unui concurs lansat la conferința The Power of Storytelling 2018. Le‑am cerut participanților să scrie despre experiențe care iluminează relația complexă pe care o avem cu mâncarea și rolul acesteia în viețile noastre. Credem că poveștile despre ce mâncăm sunt povești despre ce trăim și vom continua să le spunem în rubrica Omnivor, gătită alături de partenerii noștri de la Carrefour.