Cum a devenit lupta cu pandemia un război pentru drepturile muncitorilor

Sectoare cheie ale economiilor europene depind de lucrătorii mobili din interiorul Uniunii și din afara ei. Această documentare e parte dintr-un proiect ce combină jurnalismul de date, narativ și de investigație pentru a studia fenomenul migrației muncii în vreme de pandemie, prin cartografierea focarelor ce afectează industriile europene.

Pe 21 august 2020, o fabrică de sandvișuri din Northampton, Marea Britanie, care aprovizionează lanțul de magazine Marks & Spencer, se pregătea de o închidere temporară. Aproape 300 din cei 2.100 de muncitori ai fabricii Greencore fuseseră infectați cu noul coronavirus. Cei care erau sănătoși trebuiau să rămână și ei acasă.

Muncitorii, în mare parte imigranți din zeci de țări, ar fi urmat să trăiască cu doar 95 de lire sterline pe săptămână – plata pentru concediu medical oferită de guvernul britanic ca formă de asistență socială. Această sumă nu le putea acoperi nici măcar chiria, într-un oraș în care un apartament cu un dormitor costă în medie 150 de lire pe săptămână, iar salariul minim brut este de 350 de lire pe săptămână.

Angajații erau disperați. În ciuda faptului că locuiau într-una dintre cele mai bogate țări din lume, unii erau obligați să apeleze la organizații caritabile și să ceară mâncare gratuită pentru a depăși această perioadă.

În această situație, liderii locali ai sindicatului au început negocierile pentru a le asigura oamenilor venituri decente din partea angajatorului. În prima linie a acestei bătălii se aflau trei sindicaliști care veneau din București, Galați și Chișinău.

Nicolae Macari are 28 de ani, e din Chișinău și e secretarul de filială al sindicatului Bakers, Food and Allied Workers Union (BFAWU). Înainte de a veni în Marea Britanie, a lucrat ca ospătar, barman și manager de restaurant în Bulgaria, a căpătat cetățenia română, iar două generații ale familiei sale lucrează acum la Greencore.

Gelu Dumitru Manole, în vârstă de 39 de ani, din București, a lucrat în puburi și restaurante din capitală și, de când a ajuns în Marea Britanie acum cinci ani, e angajat al departamentului de curățenie de la Greencore. „Eu am avut un văr care locuia aici”, spune el. „Și știa că mă chinui acasă cu banii și m-a ajutat el foarte mult când am venit încoace. Mi-a cumpărat el bilet de avion, mi-a zis: «Vino încoace, stai cu mine până te pui pe picioare. Și după aia vedem ce rezolvăm». Am locuit cu el câteva luni și după aia mi-am luat singur viața în mâini. El a plecat anul trecut în Canada. Motivul pentru care a plecat a fost că «a crescut prea mult comunitatea de români, mă duc în Canada». Și-a luat copiii, și-a luat nevasta și a fugit în Canada.”

Florentina Pasisnic are 50 de ani și a fost coafeză în Galați. Înainte de a se muta în Marea Britanie, acum șase ani, a lucrat în mai multe saloane și a avut și propria ei afacere. Acum lucrează în controlul calității la fabrică.

Până să ajungă în Northampton, Pasisnic fusese plecată o singură dată în afara României, într-o excursie. „Înainte să vin aici stăteam foarte prost cu banii. M-am împrumutat și am plecat cu 100 de lire în buzunar. Știam engleză cât să mă descurc, pentru că mi-a plăcut engleza în școală. Glumeam că mi-a plăcut engleza, îmi plăcea să vorbesc, dar cu cine? Câinele meu n-a vrut să înțeleagă engleză. Și-am venit încoace.”

Cum a arătat bătălia pe care au dus-o ei pentru venituri decente în timpul unei pandemii?

Greencore: Națiunile Unite ale Sandvișurilor

2.100 de oameni lucrează la Greencore în trei schimburi pentru a prepara sandvișuri britanice, cum ar fi cele cu salată de ou, șuncă afumată și maioneză cu muștar, wraps și rulouri care au un termen de valabilitate de cel mult 48 de ore.

„Suntem orientați pe food to go”, spune Macari.

Aproximativ 90% din personal este non-britanic: lituanieni, letoni, polonezi, indieni, bulgari, ruși, maghiari, greci și italieni.

„Se vorbesc 47 sau 50 de limbi în Greencore”, spune Macari. „E foarte complicat să spui de unde sunt cei care lucrează aici, e mai ușor să te gândești de unde nu-s.” O regulă spune că toată lumea trebuie să vorbească engleza în timp ce lucrează la liniile de asamblare. „În cantină, în pauza de masă, putem vorbi în orice limbă vrem. Dar venind înapoi la lucru trebuie să vorbim în engleză”, explică Macari.

Cea mai mare pondere din forța de muncă o au românii, aproximativ 50%. Sunt incluși aici basarabenii cu cetățenie română, cum e și Macari.

Potrivit datelor oficiale, numărul românilor din Northampton a ajuns anul trecut la 12.000, raportat la o populație totală de 220.000 de locuitori.

În fabrică este frig, deoarece ingredientele pentru sandvișuri trebuie să rămână proaspete. Cei care lucrează în depozitele frigorifice, unde e și mai frig decât pe liniile de asamblare, primesc o plată suplimentară de câțiva pence pe oră. „E alegerea omului dacă lucrează în astfel de condiții”, spune Macari.

Pe o linie de asamblare pot lucra simultan până la 20 de oameni, aproape unul de altul. Muncitorii împart mașini pentru a veni la serviciu și locuiesc adesea în apartamente sau case aglomerate: sunt până la trei persoane într-o singură cameră și zece într-o casă mică.

Problema e că noul coronavirus prinde puteri în aerul rece și circulă ușor între oameni care se află la mai puțin de un metru distanță unul de celălalt. Virusul se transmite pe cale aeriană și noi cercetări arată că se poate răspândi prin sistemele de ventilație.  Prin urmare, Greencore se număra printre fabricile care îndeplineau la fix condițiile pentru a deveni un focare COVID-19.

De pe mobil, explorează harta aici.

„Muncitorii de-aici sunt la fel ca doctorul și asistenta care au fost la muncă zi de zi”

Pandemia s-a instalat în Marea Britanie în martie 2020. Pentru a preveni răspândirea virusului, guvernul britanic a închis totul. Au continuat să meargă la serviciu doar lucrătorii esențiali din economie și din sistemul sanitar. La fabrica de sandvișuri din Northampton, două treimi din personal, adică 1.400 de oameni, au fost trimiși acasă. Fabrica a funcționat cu cei rămași.

În timpul perioadei de izolare, sindicatul i-a ajutat pe cei care au continuat să lucreze să fie plătiți suplimentar. „A fost pentru curajul și priceperea de a lucra pe timp de pandemie”, spune Manole, „la fel ca doctorul și asistenta care au fost la muncă zi de zi.”

Celor care au rămas acasă Guvernul le-a plătit 80% din salariu printr-o formă de șomaj tehnic. „Mulți consideră că ăștia sunt bani dați de guvern”, spune Pasisnic. „Dar de fapt sunt banii noștri, pentru care am plătit taxe.”

Pentru că personalul fabricii era plătit aproape salariul minim, în jur de 8,88 lire sterline pe oră, 80% din această cifră reprezenta puțin peste 7 lire pe oră. Muncitorii au ajuns sub cele mai scăzute standarde de viață acceptabile pentru un angajat britanic. „Acum ia și descurcă-te cu banii ăștia în Marea Britanie”, spune Manole. Compania n-a intervenit pentru a plăti restul de 20%.

„Am acuzat Greencore că nu vrea să plătească 100% oamenilor de pe linia de producție în timpul pandemiei”, spune Manole.

Sindicatul a sesizat că Greencore își trata în mod diferit angajații. „Dacă cineva din management își ia concediu medical, e plătit 100% [până la un total de 16 săptămâni pe an]. Contractele lor sunt diferite. Aici s-au demarat foarte multe campanii împotriva acestei inegalități.”

Ca răspuns, Greencore a declarat: „În cazul în care colegilor li se cerea să se autoizoleze, ei au fost, desigur, plătiți în conformitate cu condițiile contractului lor. Aceasta variază de la plata integrală la plata pentru concediul medical, în funcție de tipul de contract”.

Pe 4 iulie, toți muncitorii de la Greencore au fost rechemați la lucru.

Macari spune că Greencore a luat măsuri pentru a preveni răspândirea COVID-19, cum ar fi instalarea unor panouri de plastic între muncitori, distribuirea de viziere și delimitarea spațiilor pentru a asigura distanțarea socială. „Au făcut multe lucruri ca să ne protejeze de COVID”, spune el.

Dar o problemă a fost menținerea distanțării sociale pe linia de producție. Regulile venite dinspre Guvern erau mai degrabă vagi și prevedeau că lucrătorii trebuiau să stea la un metru distanță unul de celălalt sau la doi metri „dacă e posibil”. „În perioada iunie-iulie era foarte greu să menții oamenii sub control”, spune Manole. „Când îi vedeam, tot timpul încercam să le spun: «Stați la doi metri distanță, faceți aia», «nu mai stați așa». Mulți dintre ei nu voiau să asculte. Știi cum e românul: te contrazice la orice, că știe el mai multe ca tine.”

Pe 27 iulie, patru muncitori au fost testați pozitiv, iar la începutul lunii august au apărut alte cazuri de coronavirus la fabrică. Printre cei infectați a fost și Nicolae Macari.

„Locuiam cu toată familia în aceeași casă: eu, soția, fetița noastră, maică-mea, taică-meu, fratele meu și soția lui”, spune Macari. „Am venit sâmbătă acasă, după serviciu, și maică-mea se simțea rău, cu febră. Așa că i-am înscris pe maică-mea, taică-meu și soția mea la test a doua zi.” Toate rezultatele au fost pozitive.

 „Dorm cu soția mea într-un pat, mănânc cu ea într-o bucătărie, așa că nici nu trebuie să mă mai duc să mă controlez: mai mult ca sigur sunt pozitiv deja. N-o să mă feresc de soția mea.”

Toată lumea din casă a stat în izolare timp de 14 zile și nu avea dreptul să treacă nici măcar pragul locuinței. Prietenii familiei Macari le-au adus mâncare și alte produse de bază la ușă, iar el le-a transferat online banii pentru cumpărături.

Au trebuit să împartă casa în două, astfel încât cei din familie care erau infectați să nu se intersecteze cu fratele lui Macari și cumnata sa, care fuseseră testați negativ. Aceasta din urmă era însărcinată, iar asta i-a făcut și mai precauți. „Nu știi cum se poate manifesta virusul”, spune el.

Apoi fiica lui Macari, care avea zece luni, a făcut febră. „E primul meu copil și nu prea știam cum să reacționez când am văzut că are febră, că nu doarme noaptea”, adaugă el. „Mă gândeam să mă adresez undeva, să fac ceva.” După trei zile, febra i-a scăzut.

La fabrică, în schimb, numărul infecțiilor a început să crească. „Problema a fost că nimeni nu s-a mișcat la timp pentru a urmări virusul, să vadă cine cu cine a fost în contact”, spune Manole. „Situația a fost scăpată un pic de sub control.”

Pe 10 august, când numărul celor îmbolnăviți ajunsese la 70, o companie privată de testare a testat în jur de 1.100 de angajați. Rezultatele au fost sumbre: 222 de cazuri noi pozitive, ceea ce a făcut ca totalul să ajungă la 292, aproape o treime din cei testați.

„A fost panică mare”, spune Manole. Situația de la Greencore a ajuns subiect de discuție la nivel național. Reprezentanți ai Ministerului Sănătății din Londra au vizitat fabrica.

„Compania a făcut tot ce le-a zis Guvernul: pune asta, fă asta, drege asta”, spune Manole. „A urmat regulile, dar era prea târziu.”

Cu toate acestea, fabrica a rămas deschisă. Au existat îngrijorări cu privire la faptul că virusul se răspândea dinspre fabrică în alte locuri. Muncitorii din Greencore împărțeau mașini cu angajații unei alte fabrici, care a fost lovită la rândul său de virus. O altă teamă a fost că agențiile de recrutare, care angajau români pe joburi temporare în diferite locuri, trimiteau oameni care tocmai terminaseră lucrul într-o fabrică într-un alt loc, riscând astfel contaminarea încrucișată. Ca reacție, directorul de sănătate publică din Northamptonshire a cerut agențiilor de recrutare să înceteze această practică.

Northampton devenea un focar major. „Când au fost cazurile la Greencore, localitatea noastră a fost foarte aproape de a intra în izolare totală”, spune Manole.

Pe 21 august, Ministerul Sănătății, prin reprezentanții săi locali, le-a ordonat celor de la Greencore să închidă fabrica pentru două săptămâni, pentru o igienizare completă.

Pentru că se temea că focarul va lua proporții, Guvernul a publicat reglementări care-i forțau pe cei care lucraseră la Greencore la începutul lunii august să se izoleze – sau riscau o amendă de 100 de lire sterline.

Cu aproape 300 de angajați bolnavi și cu fabrica închisă, cât ar fi trebuit să plătească compania angajaților săi?

Inițial, muncitorii au fost lăsați acasă cu un venit de doar 95 de lire sterline pe săptămână, plata legală venită de la Guvern. „În momentul în care eu sunt pozitiv și toată familia mea lucrează în Greencore, eu trebuie să mă izolez cu toată familia”, spune Macari. „Ceea ce înseamnă că și eu, și toată familia mea o să primească doar 95 de lire pe săptămână. Ca să înțelegi diferența: un salariu mediu e de aproximativ 320-330 de lire pe săptămână. Eu consider că diferența e foarte mare.”

Sindicatul a făcut presiuni asupra angajatorului pentru o plată mai consistentă.

„Când au început să apară cazurile în fabrică am pus presiune pe ei”, spune Manole. „Le-am zis că lumea, dacă se izolează, n-avem din ce trăi. Am depus plângeri, dar n-au cedat presiunii. Au fost rezultate zero.”

O grevă nu era posibilă, din cauza legilor dure din Regatul Unit ce limitează acțiunile sindicale.

„Cu vorba bună n-a mers, grevă nu puteam să facem”, spune Manole. „A trebuit să ieșim la ziar.”

Primele articole despre situația de la Greencore au apărut în presa locală, apoi subiectul a devenit unul național. Au apărut materiale pe ITV, Sky și BBC.

În cele din urmă, compania s-a arătat dispusă să le plătească 80% din salarii celor care au fost forțați să se autoizoleze în august și septembrie și s-a oferit să le acorde mai devreme bonusul anual de 400 de lire sterline.

„A fost o victorie mică dintr-un război mare”, spune Manole.

Asemenea lucruri nu se întâmplau doar la Northampton, ci în toată țara. În Țara Galilor, un muncitor român de la o fabrică de carne unde jumătate din personal este din România povestește despre lipsurile din perioada de izolare. Nu-i dăm numele pentru că nu are voie să vorbească cu presa, dar spune că atunci când a luat virusul, a rămas și el cu 95 de lire pe săptămână. E nevoit să împartă o cameră cu alți doi români. „Chiriile de aici sunt un dezastru”, adaugă el. „O persoană plătește 85 de lire sterline pe săptămână.”

Asta a însemnat că toate cele șase persoane din casă au trebuit să se izoleze, în timp ce trăiau cu doar 10 lire pe săptămână și cu un virus care a ucis peste 44.000 de oameni în Marea Britanie. „Am încercat să explicăm companiei, dar nu au vrut să ne ajute deloc”, spune el. „Am reușit să facem față situației cu ajutorul prietenilor.”

De atunci, conducerea fabricii de carne din Țara Galilor a creat un fond de asistență socială pentru acei angajați care se luptă cu COVID-19 și care trăiesc cu plata de concediu de boală, iar asta a ajutat, potrivit angajatului cu care am discutat. „Dar nu toți cei care aplică sunt acceptați”, adaugă el, „ci numai cei aflați într-o situație foarte proastă.”

În Northampton, unii angajați au fost nevoiți să apeleze la băncile de alimente, create de organizații caritabile care oferă mâncare gratuită celor care nu au bani. Sunt peste 2.000 de bănci de alimente în Marea Britanie și au devenit un simbol pentru inegalitățile sociale de-acolo.

De asemenea, sindicatul a lansat o inițiativă, împreună cu un ONG local, Consiliul pentru Drepturi și Egalitate din Northamptonshire (Northamptonshire Rights and Equality Council – NREC), pentru a ajuta angajații cu bonuri de masă. Au fost 170 de cereri de vouchere în valoare de 100 de lire sterline.

Totodată, filiala locală a sindicatului a creat un fond pentru a ajuta familiile aflate în dificultate care lucrează pentru Greencore. Sunt bani din donații, un total de 5.500 de lire sterline până acum. Situația muncitorilor din fabrică a devenit astfel cauza unei organizații caritabile.

Până în septembrie, compania a reluat complet producția. Sindicatul continuă să lupte pentru plata integrală a salariilor și organizează întâlniri pe Zoom între liderii veniți din Estul Europei și cei britanici. Totodată, actualizează și informează lucrătorii despre starea campaniei lor, în engleză, română, poloneză și rusă (pentru vorbitorii din Republica Moldova și din țările baltice).

Când am vorbit cu din nou cu sindicaliștii români la mijlocul lunii octombrie, aceștia se temeau că cei aflați în auto-izolare riscau să revină la plata standard de 95 de lire pe săptămână. La sfârșitul lunii, compania ne-a transmis însă că „toți cei cărora li s-a cerut să se autoizoleze și care au beneficiat contractual de plata concediului medical au primit 80% din salariul de bază pe parcursul lunilor august, septembrie și octombrie. Am implementat asta ca o recunoaștere a impactului financiar pe care aceștia trebuie să-l gestioneze.”

În fabrică n-a mai apărut niciun focar, dar o parte din copiii muncitorilor, care învață în școlile din zonă, au contractat COVID-19 și și-au infectat părinții. Când am vorbit ultima dată cu Manole, acesta ne-a spus că în jur de 20 de părinți de la Greencore se izolau împreună cu copiii lor, cu doar 95 de lire pe săptămână, în timp ce compania ne-a spus că doar trei muncitori au virusul.

„Mâine”, ne-a spus Manole la jumătatea lui octombrie, „sperăm să avem ultima rundă de negocieri salariale”. Filiala din Greencore a sindicatului este condusă de români, polonezi și englezi, care s-au unit pentru a negocia venituri mai bune.

„Pot să spun că [oferta] nu e extraordinară și membrii n-o vor accepta”, ne-a spus Manole înainte de acea întâlnire.

„Socialiștii de aici nu sunt ca socialiștii noștri din România”

750 de muncitori, adică aproximativ o treime din personalul Greencore, sunt membri ai sindicatului Bakers, Food and Allied Workers Union, un sindicat vechi de 175 de ani, înființat la Manchester. Dintre aceștia, aproape jumătate sunt români. Anul trecut, l-au votat pe Nicolae Macari pentru a fi secretarul lor de filială.

„Dacă noi ne ducem să negociem o creștere de salariu sau ceva de genul ăsta, decid membrii, nu eu”, spune el. „Ultimul cuvânt rămâne cel al membrilor.”

Dacă un membru are o problemă, cum ar fi că nu este plătit pentru o anumită muncă, discută cu reprezentantul sindicatului, iar sindicatul discută cu compania. „Eu îți apăr interesele, tu nu trebuie să fii inclus în toate discuțiile. Vorbesc în numele tău și când am un rezultat vin la tine și-ți explic ce s-a întâmplat”, spune Macari.

O problemă este că mulți angajați nu vorbesc engleza. „Dacă tu ai o problemă și nu știi engleză, cum soluționezi problema dată?”, spune Macari. „Nu poți să te duci la conducere să vorbești în română.”

Din punctul său de vedere, cea mai bună cale pentru a-i încuraja pe oameni să adere la sindicat e să le arăți ce înseamnă asta. „Poziția mea e una deschisă. Dacă dorești să intri în sindicat: «bun venit!»”, spune Macari. „Dacă nu dorești să intri în sindicat, nu-i nicio problemă. Dacă tu vii la mine și mă întrebi: «Nicule, poți să-mi explici care sunt plusurile intrării în sindicat?», eu mă așez să te lămuresc. Dar mie nu-mi place să vin la tine și să zic: «Hai în sindicat, că-i bine!»

Cred că trebuie să vă demonstrez prin ceea ce fac. De exemplu, dacă tu știi că un prieten de-al tău a avut o problemă și s-a adresat sindicatului, iar sindicatul a soluționat problema, sau alt prieten a văzut că prin sindicat s-a majorat leafa. Mai mult vreau să demonstrez că sunt eficient, decât să zic că sunt eficient. Totul trebuie să fie legat de fapte, nu de cuvinte.”

Anul trecut, sindicatul a reușit să ajungă la un acord cu Greencore pentru „cea mai mare negociere salarială din ultimii 20 de ani”, potrivit lui Manole. A fost o creștere de 4%, în condițiile în care „de obicei la negocieri nu poți să obții mai mult de 2-2,5%”, spune el.

Aproximativ 5,4% dintre rezidenții români din Marea Britanie – 23.000 – erau anul trecut membri ai unui sindicat, potrivit ultimelor estimări ale Direcției pentru piața muncii din cadrul Departamentului pentru afaceri, energie și strategie industrială. E cu mult sub cifrele valabile pentru polonezii din Marea Britanie: 69.000 dintre aceștia, adică 12,8%, sunt în sindicate.

Pentru a ajunge la 23,5%, procentul tuturor angajaților din Marea Britanie care sunt membri ai unui sindicat, e cale lungă. Capacitate de creștere în rândul lucrătorilor est-europeni din Marea Britanie e masivă.

„Mulți români se alătură sindicatelor”, spune Bev Clarkson, de la sindicatul Unite. „Îi vedem că ies în față și spun că nu este corect și vor să fie reprezentanți. Dacă această pandemie a făcut ceva, i-a ajutat să-și dea seama că au o voce.”

Dar nu toată lumea vrea să se înscrie în sindicat. O problemă este că mulți angajați vin doar trei sau patru luni să lucreze în companie și apoi pleacă pentru un alt loc de muncă. „Sunt migranți”, spune Manole. „Nu sunt stabili”.

O altă problemă este că românii sunt sceptici cu privire la sindicate. În ultimele decenii, liderii sindicali români din țară au căpătat reputația unor personaje corupte, gata să negocieze cu partidele politice pentru favoruri personale și în detrimentul muncitorilor. În anii ‘90, figuri importante din rândul liderilor sindicali și-au folosit poziția pentru a intra în politică și au acumulat averi imense. Puterea sindicatelor a scăzut în 2011, când o nouă lege a precizat că e nevoie de cel puțin 15 angajați pentru a forma un sindicat la locul de muncă. Asta în condițiile în care aproximativ 92% dintre companiile românești au mai puțin de 15 angajați, spune Adrian Dohotaru, parlamentar independent. În plus, mulți au contracte temporare și se tem să nu-și piardă postul, așa că se feresc să se alăture vreunui sindicat.

„Oamenii spun: «Oricât de nasoale sunt condițiile, eu nu am chef să mă sindicalizez acum, că poate sunt dat afară. Și oricum vreau să stau numai un an sau doi, după aia plec în altă parte»”, spune Dohotaru. Potrivit estimării sale, aproximativ 20% din forța de muncă din România este în prezent sindicalizată, majoritatea fiind reprezentată de angajați ai statului.

„Sunt socialist, dar socialiștii de aici [din Marea Britanie] nu sunt ca socialiștii noștri din România”, spune Manole. „Aici socialismul e văzut altfel față de ce-i acasă. În cinci ani de activitate în cadrul acestui sindicat am avut plăcerea să cunosc foarte mulți oameni. Am avut marea plăcere de a-l cunoaște pe fostul lider al Partidului Laburist Jeremy Corbyn. M-a frapat cât de simpli sunt parlamentarii de-aici față de ai noștri de-acasă. Felul în care stau de vorbă cu oamenii și cât de simpli sunt ei, ca oameni. Ce vezi la televizor că vine cutare [politician] cu bicicleta sau că merge cu metroul – exact asta se-ntâmplă. Nu sunt «bombardierii» noștri de-acasă.”

Dar Manole simte că există acum un nou entuziasm pentru sindicalism în rândul românilor. După victoria din august, a ajutat zeci de oameni să se înscrie. În total, 100 de muncitori s-au alăturat sindicatului în primele două săptămâni ale lunii octombrie.

„Oamenii au realizat că suntem acolo și luptăm pentru ei”, spune Manole.

Afilierea la un sindicat nu este gratuită – costă în jur de 15 lire sterline pe lună, dintr-un salariu aflat deja în jurul celui minim pe economie. „Mulți români cred că să dai trei lire sterline pe săptămână e mult”, spune Florentina Pasisnic. „Dar eu încerc să le explic faptul că exact cum faci o asigurare la mașină, nu o faci pentru că ai făcut ceva. Doar ca să fii pregătit în caz că se întâmplă. Le spun în felul următor: «Câte pachete de țigări fumezi pe zi?» «Un pachet, un pachet jumate.» «Păi sindicatul costă mai puțin de un pachet de țigări și ai o acoperire. Dacă ai nevoie de un sfat legal, de-un avocat, de-un notar, nu plătești absolut nimic.»”.

Mulți sunt reticenți, dar sunt destule exemple de oameni care-și schimbă repede atitudinea față de sindicat. Soțul unei colege de-ale sale, care „tot țipa și urla [la colegi], pentru că e șef de linie, și zicea că el n-are nevoie de sindicat, când a avut probleme, pentru că l-au băgat în disciplinar, a zis: «Stai așa puțin, că vreau și eu să mă înscriu în sindicat».”. „În momentul în care apar probleme, toată lumea vrea la sindicat.”

Un alt lider de sindicat român din Unite, care nu are voie să vorbească cu presa și lucrează la o fabrică de carne din Țara Galilor, ne-a spus: „Fabrica noastră a fost un dezastru. Angajatorii nu aveau respect pentru muncitorii migranți, ne tratau ca pe-un rahat. Am aflat însă de sindicat și am început o campanie la porțile fabricii.”

Mai apoi, echipa sa a obținut victorii imense, pe probleme diverse: de la combaterea rasismului și discriminării din partea managementului până la îmbunătățirea condițiilor din toaletele fabricii.

„Am învățat cum ne putem organiza și fabrica noastră s-a schimbat foarte mult”, adaugă el. „Acum conducerea este speriată de sindicat pentru că știe că avem putere”.

Numărul de membri ai sindicatului a crescut de la 70 la 400.

„Românii se organizează mai mult”, spune el. Și crede că structurile sindicale din Marea Britanie ar putea fi reproduse în România, „am putea face lucruri grozave acolo”. Ca exemplu de instrument de apărare a lucrătorilor, el menționează ACAS – un serviciu de consiliere, conciliere și arbitraj care oferă angajaților consiliere gratuită și imparțială cu privire la drepturile la locul de muncă, reguli și bune practici.

După cinci ani în sindicat, fosta coafeză Florentina Pasisnic a obținut în Anglia o diplomă în administrarea afacerilor. „La o lună sau două după ce m-am înscris în sindicat mi s-a propus să devin lider de sindicat. Am început să învăț despre legi, am mers la cursuri. Acum chiar fac glume, zic că dacă mă las de munca de la Greencore pot să mă duc oricând ca și asistent la un birou notarial sau de avocatură. Știu despre legile muncii, despre drepturile oamenilor. Acum avem niște manageri noi și la directorii care au venit noi le spun: «Dacă aveți nevoie de ceva și nu știți, vă zic eu». Sunt foarte sigură pe mine pentru că știu legile. Și n-are nimeni cum să mă dea la întors.”

Înainte de șomajul tehnic, veneau la ea colegi români pe care ea nu-i cunoștea. O abordau direct: „A, dumneavoastră sunteți Florentina!”. Ea îi întreba: „Da, dar de unde știi?”. „Păi mi-a zis Cutărescu că trebuie să vă caut pe dumneavoastră: «Florentina, cu părul mov-roșcat». Și că dacă am nevoie de ajutor mă ajutați dumneavoastră”. „Pentru mine e măgulitor faptul că ei știu că dacă vin în Greencore Northampton știu că trebuie s-o abordeze pe Florentina”, spune ea.

Toți cei trei lideri de sindicat români din Greencore spun că sindicatul i-a transformat: le-a dat mai multă putere și mai mult respect de sine.

„Când ai o funcție în sindicat și te duci să negociezi, negociezi cu directori, cu oameni mari din companie”, spune Macari. „Eu consider că lucrul sindical îți dă mai multă putere să demonstrezi argumentat, nu să strigi că așa trebuie să fie. Să demonstrezi argumentat de ce ar trebui să se facă așa. Și asta te schimbă ca om. Te face mai puternic, mai încrezător în sine, mai sigur pe tine.”

Manole își amintește că a ajuns în Marea Britanie „cu mentalitatea aia de român”. „Te schimbi foarte mult în afara țării, vezi altceva. Acum dacă mă duc acasă – în 5 ani n-am fost acasă – lumea ar zice: «Băiatul ăsta e nebun».”

Muncitorii au învățat și despre solidaritate.

„Dacă vine cineva la mine, nu contează cine – român, moldovean, polonez – și îmi spune «Poți să mă ajuți?», normal că o să-l ajut”, spune Macari. „Am întâlnit englezi care mi-au cerut ajutor. Chiar dacă sunt englezi, sunt oameni mai chinuiți, care nu se descurcă așa de bine, care nu au puterea să vorbească cu cineva. Oamenii sunt destul de jenați să facă ceva. Oamenii n-au încredere [în ei înșiși] să facă ceva, de asta se adresează cuiva.”

„Dacă nu ne ajutăm reciproc, nu există cu adevărat un viitor, nu contează în ce țară mergi să lucrezi. Înțeleg că mulți visează să plece în străinătate, să devină miliardari și să trăiască foarte bine. Dar viața nu este așa. Ar fi minunat să ne ajutăm reciproc, astfel încât să ne putem dezvolta mai bine împreună.”

---

Documentarea pentru acest articol a fost susținută printr-un grant acordat de IJ4EU fund.