„La țară n-ajunge coronavirusul.” Când părinții nu vor să stea în casă

Pentru acest material am vorbit cu mai mulți colegi și prieteni despre cum s-a schimbat dinamica lor în familie în perioada asta. Vei găsi poveștile lor, alături de fotografii, pe parcursul textului. Dacă trăiești și tu cu senzația că rolurile s-au inversat sau simți că relația cu părinții e diferită, trimite-ne povestea ta folosind acest formular.

Cu fiecare zi care trecea, erau tot mai puține șanse că o să celebrez ziua tatălui meu în familie. Pe 16 martie, când președintele Klaus Iohannis a semnat decretul prin care se instala stare de urgență în toată România, devenise oficial imposibil. Mi-am sunat părinții ca să-i pun în temă și să aflu ce griji au pentru criza asta de sănătate care, iată, ne cuprindea încet și sigur și pe noi. Mi-a răspuns tata. Stăteau amândoi în bucătărie și făceau planurile pentru ziua următoare, când se gândeau să plece la țară pentru cel puțin o săptămână. Părea bucuros din voce. Entuziasmat chiar, mi-am dat seama după felul copilăros în care obișnuiește să lungească cuvintele. Mai ales că vremea avea să țină cu planul lor – se anunțau aproape 20 de grade în sudul Olteniei. 

„Vă duceți la țară?! În stare de urgență?” Am ridicat tonul. Cu nici o săptămână în urmă mama îmi povestise că tata stătea de două zile în pat, fiindcă-i reveniseră durerile la genunchi. Primiseră rezultatele ultimelor analize medicale și nu erau deloc încurajatoare – tensiunea prea mare la unul, glicemia ridicată la altul și veșnicele valori date peste cap la colesterol pentru amândoi. Cu câteva zile înainte vorbisem cu mai mulți medici de familie din diferite sate, care se temeau că virusul o să se împrăștie din gard în gard, pentru că mulți dintre cei care se întorc din străinătate și pot fi asimptomatici mai încalcă regulile de autoizolare. Nici localnicii nu sunt precauți și continuă să se plimbe prin sate fără sfială. Mă gândeam că și ai mei urmau să facă la fel. Am vizualizat traseul de o oră și jumătate până la țară, pe care trebuiau să-l parcurgă înghesuiți într-un microbuz care circulă de obicei plin. 

Le-am spus că planul lor e prost, că trebuie să rămână acasă și că pare că nu înțeleg criza mondială și pericolul prin care trecem. Cred că am folosit și cuvântul „inconștiență”. 

„N-aaai tu treabă. La țară suntem feriți, n-ajunge coronavirusul până acolo”, mi-a răspuns tata foarte calm. 

Am început să vorbesc în viteză, fără să-l las să mă întrerupă, despre cât de contagios e virusul, i-am citit o mărturie a unui pacient din Italia care se încăpățânase să creadă că e doar o răceală și se plimba non preoccuparti prin oraș până a ajuns în stare gravă în spital, i-am vorbit despre cum trebuie să cânte o melodie timp de 20 de secunde când se spală pe mâini. 

„Să cânți mulți ani trăiască, că tot e ziua ta mâine!”, i-am spus răstită. Dar pe el îl plictisea ideea să stea și anul ăsta-n sufragerie cu două-trei rude în jurul unei mese cu diverse gustări și-un șpriț, cu televizorul aprins pe fundal, așa cum arătau majoritatea petrecerilor noastre aniversare în familie. 

„Măcar de la televizor să înțelegi cât de gravă e situația”, am insistat.

 „Ce grijă ne mai porți tu…”, mi-a răspuns ușor sarcastic, și am simțit că trebuie să încheiem discuția ca să nu-mi pierd cumpătul.

A doua zi dimineața, am primit un mesaj de la mama să stau liniștită. N-au mai mers cu microbuzul la țară, l-au rugat pe un nepot să-i ducă cu mașina. 

---

Câteva zile la rând m-am simțit neputincioasă. Și revoltată. Era straniu și neașteptat că mama trebuia să mă calmeze pe mine, când de obicei se întâmplă pe dos. Pentru mine, părinții sunt în continuare adulții care mă sfătuiesc să fac economii pentru pensie, care mă mai întreabă duios și jenați dacă am pe cineva „care-mi cară ghiozdanul” și se asigură, la începutul fiecărei luni, că am dat citirea la apometre ca să nu mă treacă la paușal. 

Am 31 de ani, mama 63, iar tata tocmai a împlinit 66 în ziua pe care și-a petrecut-o legând vița-de-vie de araci și curățând grădina de bălării. Amândoi sunt pensionari, încearcă să țină un regim alimentar când analizele le ies prost și se mai plâng de diferite junghiuri și dureri de articulații, dar sunt încă în formă să traverseze pe jos orașul Craiova, în care locuiesc, dintr-un capăt în altul. Sunt însă în jurul vârstei pentru care COVID-19 e cea mai periculoasă. 

Unul din cinci români sunt considerați vulnerabili în fața noului coronavirus. Sunt peste 3,5 milioane de români cu vârste peste 65 de ani, însă România nu e o țară pentru bătrâni: speranța medie de viață e printre cele mai mici din Uniunea Europeană, de 75 de ani (media europeană e de 80). Din cei 567 de români care au murit până la data publicării acestui articol (n.r. – 24 aprilie) din cauza coronavirusului, 385 aveau peste 60 de ani. Cifrele astea mi-au mărit și mai mult pulsul. Unul din cinci români putea fi părintele meu. Și totuși, în fața acestui virus care îmbolnăvește alarmant toată planeta, părinții mei se comportau ca și cum viața lor poate merge fluierând mai departe. 

Ceva se schimbase, după cât mă preocupa să-mi verific părinții dacă s-au furișat pe afară, așa cum mai făceam și eu în copilărie împreună cu sora mea mai mare, ca să mergem la căminul cultural din sat transformat în discotecă. 

Rolurile noastre se inversaseră.

Pandemia mă transforma deodată în adultul responsabil din familie, unul care voia să le controleze starea de sănătatea și activitățile și mai ales să fie ascultat – eram pe deasupra și un adult informat, cu legitimație de jurnalist. În schimb, părinții se comportau ca niște copii nepăsători. Unii care-mi dădeau bătăi de cap și pentru a căror viață mă temeam. Și pe care simțeam că îi iubesc tot mai mult. 

Ceea ce simțeam e numit de specialiști „parentificare”, o etapă complicată în care copiii preiau rolul de adult în familie. Sentimentul apare mai ales atunci când părinții divorțează sau când unul dintre ei moare, iar copiii fie se maturizează rapid, fie trec printr-un episod psihologic negativ. 

Psihologii spun că pentru copiii-adulți e un pas firesc să înceapă să facă pe părinții cu ai lor. Această inversare dintre generații e de obicei un preludiu pentru schimbarea demografică: pe măsură ce persoanele aflate în jurul pensionării îmbătrânesc, copiii lor își asumă tot mai mult sarcina de a-i îngriji. Doar că pandemia a grăbit procesul ăsta, forțându-i pe majoritatea celor de 30-40 de ani să devină protectorii și, în unele cazuri, moraliștii familiei. 

Pe mine rolul ăsta nou mă dezorienta. La fel de mult pe cât simțeam o responsabilitate tot mai mare să am grijă de ei și să-i conving să ia în serios criza în care ne aflăm. Cum să le vorbesc mai bine? Și de ce îmi pierd răbdarea așa de ușor cu ei? Oare chiar nu mă ascultă? Era refrenul meu zilnic.

Am eșuat de mai multe ori să am ultimul cuvânt de spus în familie pe tema în jurul căreia gravităm cu toții de peste o lună. Dar dacă la început discuțiile noastre erau tensionate, după câteva săptămâni de izolare aveam să descopăr nu numai că le putem avea cu un ton mai jos, dar se poate schimba și felul în care ne raportăm unii la ceilalți, poate mai mult decât speram vreodată.

Deși protestam că-și riscau sănătatea cu un drum la țară, cunoșteam bine „relaxarea” asta a lor în fața pericolelor. Am simțit-o dintotdeauna și pe pielea mea, fiindcă în spiritul ăsta m-au crescut și pe mine. M-au încurajat să merg singură la grădiniță, care era la jumătate de oră de acasă și trei bulevarde de traversat. Stăteam cu lunile în vacanța de vară la bunici, împreună cu sora mea, fără să avem telefon mobil sau fix, într-o lume necunoscută și fascinantă, dar lipsite de protecție. Când mă gândesc acum câte puteam să pățim în duminicile petrecute într-un capăt de lume, cu gașca de copii pe plaja de la Dunăre, deși niciuna nu știa să înoate, simt cum pic în gol. 

Atunci aveam vacanțele pe care prietenii de la bloc le visau. Acum cred că experiențele trecute ne-au învățat să ne purtăm singure de grijă când ei nu erau, așa cum ne sfătuiau de fiecare dată. Doar că de data asta ei erau cei care nu țineau cont de propriile sfaturi, iar eu mă simțeam în postura părintelui care-i anunța că s-a făcut ora la care trebuie să intre în casă. Pentru binele lor.

Nu eram singura care trecea prin asta. 

În ultimele săptămâni am auzit numeroase ofuri de la colegii din redacție și prieteni – și ei nevoiți să ducă muncă de convingere cu părinții lor, care nu puteau fi dezvățați de ieșitul din casă, chiar și acum, când viața lor depindea de asta. 

Andreea, o colegă, mi-a povestit că și-a muștruluit tatăl fiindcă a mers să-i cumpere un buchet de flori mamei și a fost nervoasă pe gestul lui așa de frumos. Oana, o altă colegă, simte cum se enervează de fiecare dată când află despre „drumurile urgente” ale familiei la țară sau în vreun oraș vecin ca să cumpere ustensile pentru atelierul lor de tâmplărie, fiindcă n-au încredere în comenzile de pe internet. „Ăștia dau ordonanțe militare și voi umblați cum vreți. Bine că sunteți voi mai deștepți!”, i-a certat Oana la telefon. 

„Brusc și-au amintit cât de multe cumpărături au de făcut și zilnic au câte-un drum la supermarket sau la piață”, mi-a scris supărată prietena mea Loredana. „Tata a avut o replică de-a dreptul dramatică, că a trecut peste un cancer și n-o să-l doboare pe el un virus”, mi-a spus și Gabriel, un scenarist care-și împărțea indignarea pe Facebook împreună cu alți prieteni enervați din același motiv. O cunoștință de familie mi-a mărturisit că vedea, totuși, și-un haz în necazul ăsta. Când fiul ei a invitat-o să locuiască într-un apartament din București pe perioada crizei, s-a bucurat pentru că urma să petreacă mai mult timp cu nepoțelul ei. Fiul ei i-a umplut dulapurile de cumpărături, i-a scris pe-o foaie câteva numere de urgență și a încuiat-o în casă. Era modul lui de a fi sigur că mama rămâne-n siguranță.

Păream cu toții frați și surori ai acelorași părinți și bunici care ripostau la fel: că au mai trecut peste drame mari la cutremurul din ’77, prin accidentul nuclear de la Cernobîl sau printr-o Revoluție sângeroasă. Că mulți iau oricum un pumn de pastile și cred că sunt imuni. Că, până la urmă, dacă iau virusul, îl iau și aia e – măcar să se bucure de cât mai durează. 

Sigur, sunt și părinți care iau foarte în serios criza virusului. Dar ai mei alegeau s-o ignore. 

---

---

Ceva din istoricul lor le explică răzvrătirea asta și oare cum aș putea să-i judec? S-au născut, ca mulți dintre părinții prietenilor mei, într-un regim restrictiv care i-a învățat obediența și frica, au crescut într-o perioadă de așa-zisă „liberalizare a comunismului” de la sfârșitul anilor ’60, privind cu speranță la viitorul ceaușist, sunt „generația în blugi” care s-a îndrăgostit pe The Beatles și Abba și-n care e rezumată toată nostalgia și emoția pentru propria tinerețe și trecutul recent, au învățat să se repare după tragediile sus-menționate care le sunt ca un scut de apărare, au îndurat foametea și frigul la cozi pentru a ne hrăni pe noi, iar acum, la bătrânețe, se simt liberi. Liberi să-și bifeze într-o zi micile rutine, plimbarea obișnuită prin cartier, la piață, o vorbă schimbată cu farmacista de la colțul străzii, fiindcă la prea multe nu mai speră. 

Părinții mei spun de multe ori că viața lor se învârte în jurul meu și al surorii mele și așteaptă ca și când telefonul ăla de la noi măcar o dată pe zi. Ce reușesc să pună deoparte e tot pentru noi, ca și cum singurul lor scop e să lase în urmă, cum au fost ei învățați, niște surori „fără griji” și moșteniri pentru fiecare. Nici pandemia nu pare să le schimbe prea mult gândurile, deși noi ne arătăm tot mai îngrijorate. Au fost așa împăcați că anul trecut au reușit să-și cumpere în avans gropi la cimitir, încât au făcut ca realitatea asta să pară ceva frivol și-un motiv de glume în familie. „Suntem bine” – cu asta ne împacă de fiecare dată.

Știu că mai bravează, că-și fac griji pentru propria lor sănătate. Ei știu mult mai bine decât mine cât sunt de fragili și nu sar niciodată peste analizele obișnuite. Nu pandemia îi tulbură, ci restricțiile impuse din cauza ei. Carantina îi obliga să renunțe la propriile rutine și-i teleporta peste noapte într-o atmosferă care le amintea de vremuri trecute, cu rafturi goale în supermarketuri, plimbări interzise noaptea și mașini care se plimbă prin oraș cu megafoane. „Uite-așa am crescut noi în ultimul deceniu al comunismului. De-asta nu ne e așa ușor să spunem: «Asta e, stau în casă», mi-au spus supărați pe măsurile astea. 

Îi înțeleg. Nici mie nu-mi convine că nu mai pot ieși la alergat în parc, că nu-mi pot îmbrățișa prietenii, că n-am cum să mă urc într-un tren și să le bat neașteptat la ușă. Că ideea de a evada la țară mi se pare acum că le-ar face mult bine. Dar nu există o altă cale decât izolarea. Și dacă eu reușesc să-i fac față, m-am gândit că trebuie să fie o cale prin care să-i ajut și pe ei.

---

---

Într-o sesiune online organizată de asociația Declic cu psihologul Daniel David despre cum ne putem convinge părinții și bunicii să fie mai precauți în perioada asta, am înțeles că rutinele construite într-o viață întreagă sunt foarte greu de schimbat – și nici nu e recomandat – cu niște amenințări sau nervi la telefon. 

„E esențial să le lăsăm părinților autonomia și să-i facem parteneri în orice decizie pe care o iau. Nu e voie să trecem dintr-o situație în alta, în care părinții sau bunicii aveau cuvântul mai greu de spus și acum se trezesc că noi le spunem ce și cum să facă. Nu trebuie să le dăm rețete sau să le prescriem lucruri pentru că se vor opune pentru a-și prezerva autonomia”, a explicat psihologul. 

David recomandă să-i încurajăm pe părinți și bunici să se gândească la o serie de obiceiuri care le fac plăcere și pot deveni noile rutine, dar în condiții de izolare. Unele bunici pot să croșeteze mai mulți ciorapi pentru nepoți sau prieteni de familie în perioada asta. Pot să învețe să facă cumpărăturile online dacă au această posibilitate. Să completeze integrame, să recitească o carte iubită, să alerge pe bandă dacă n-o mai pot face în parc și-și permit o astfel de investiție. Aceste noi comportamente, spune David, pot face ca izolarea lor să devină un factor de dezvoltare personală, în care calitatea vieții e una bună și nu stresantă. Și e important ca noi să-i ajutăm pe părinți să-și definească acest orar și să verificăm că nu rămâne doar unul scris pe hârtie.

Am încercat și eu să-i ajut pe ai mei să-și găsească activități care să-i țină activi prin casă.

Vorbim mai mult la telefon față de perioada pre-pandemie, când trecea și o săptămână până când ne întindeam mai mult la telefon. Stăteam pe atunci de vorbă despre mărunțișurile din viețile noastre, despre cum ne-a mers în zilele din urmă, ce mai face motanul meu Caisă și ce au mai auzit la știri despre evenimentele „inedite” în București, un concert, un cutremur, o ninsoare neașteptată peste zi. Mai răspundeam la câte-un mesaj de „Ce faci?”, iar acest scurt check-in ne liniștea pe toți. În ultimele săptămâni, discuțiile astea au continuat mai des și am încercat și ceva nou: am vorbit pentru prima dată într-un video call. Mi-au părut veseli și mai cărunți față de ultima oară când i-am văzut, la mijlocul lui ianuarie.

Situația s-a schimbat parțial și la ceilalți prieteni cu care am vorbit. Gabriel simte că, pe măsură ce știrile au venit tot mai panicarde, părinții lui n-au mai opus aceeași rezistență la efectele crizei. Când vorbesc la telefon, preferă să împartă rețete de deserturi cu mama lui, pe care le mai dezbat apoi după ce fiecare le scoate din cuptor. Inițial, Loredana voia să plătească ea facturile online ale părinților, dar s-a gândit că le-ar prinde bine să învețe ceva nou.

---

---

Eu am început să țin un jurnal în care notez din discuțiile mele cu părinții și, citind în urmă, continuă să mă treacă prin toate stările. Câteva mostre:

Sâmbătă, 21 martie 
„Noi suntem ca într-o vacanță aici”, mi-au spus azi, când am protestat că e timpul să se întoarcă în oraș fiindcă e posibil să nu mai circule autobuzele. Mi s-au aprins butoanele la ideea de vacanță care fac în capul meu ca o sirenă de ambulanță, de parcă ar fi într-o croazieră. De fapt sunt invidioasă. Mă bucur pe de-o parte pentru refugiul lor în grădină și că stau departe de veștile proaste pe care am eu grijă să le spun ca să-i fac precauți. Pe de altă parte, vreau să se întoarcă ca să-i știu mai aproape de un spital. Mama îmi spune – iar – să stau liniștită. Aveau de gând să se apuce de bagaje, că oricum se strică vremea.

Marți, 31 martie 
Sunt încordată și stresată mai tot timpul, tata se plimbă, e relaxat și glumește. „Nu e nimeni pe stradă, tată. Merg printre blocuri, pe străduțe goale, nu e nimeni. Cu cine să iau contact? Am mers până la Profi, acum e și un gard de plastic între oameni și casieriță. Mă mai duc doar până la farmacie să caut măști, că maică-ta n-a găsit ieri. O să mergem toți cu botnițe acum.”

Sâmbătă, 4 aprilie
Despre ce vorbim când nu vorbim numai despre ieșitul din casă. Tata îmi povestește că mama a gătit pizza pentru a treia oară în ultima lună, parcă nici ciorbă n-au mai mâncat așa de des. A venit unchiul Gabi în vizită și, cum face de obicei, i-a binedispus cu niște bancuri de carantină. „Știi de ce nu a închis Rusia granițele? Pentru că Putin nu a hotărât încă unde sunt.” Nu-mi amintesc când m-a sunat ultima oară să-mi spună un banc și râd cu poftă mai mult decât e cazul. „România, o țară mișto. Când a trebuit să ieșim în stradă am stat în casă, când trebuie să stăm în casă ieșim în stradă…” „Oh, vi se potrivește.” „Dar noi n-am mai ieșit dragă pe afară de… o săptămână. Mă rog, ieri până la cimitir și atât.”

---

---

Nu e nimic nou sub soare. Criza asta m-a făcut să mă gândesc la discuțiile tensionate dintre noi când o dădeam pe politică. Subiectul nostru preferat de conversație arăta mereu la fel: ne învârteam în argumente pro și contra PSD, Antena3 versus restul presei și avea dreptate cine urla mai tare. Nici măcar nu ne ascultam cu adevărat. Fiecare avea propriile certitudini, care nu puteau fi răsturnate într-o discuție înflăcărată la cină. 

Cu timpul am schimbat modul în care vorbim despre asta – la început ignorându-l de tot. Nu le făcea nici lor plăcere să ne încheiem puținele dăți în care ne vedem înstrăinați și spunându-ne lucruri pentru care apoi ne părea rău din cauza Liei Olguța Vasilescu. Nu le-am spus niciodată să voteze cu cine vreau eu și nici nu i-am amenințat că, dacă cumva înroșesc harta, nu mai trec pe acasă. Am început treptat să-i ascult mai mult și am dat aprobator din cap, chiar și când nu eram de acord cu ei. Am făcut asta din dorința de a le cunoaște mai bine umbrele trecutului și nevoile de-acum, dar și să-mi înțeleg mai bine copilăria în perioada de tranziție și regretele. Și din speranța că ne vom apropia și vom purta cândva și discuțiile alea dificile, ca de om mare la om mare.

Pandemia mi-a amintit că ar fi bine să-i ascult mai mult și acum.

Tata e încă în negare, deși au trecut nouă ordonanțe militare de-atunci prin care unele orașe au intrat în carantină, programul său de ieșit afară a fost limitat între orele 11:00 și 13:00, parcurile s-au închis, iar numărul persoanelor depistate pozitiv a depășit 10.000. 

Mai toate discuțiile noastre sună așa:

— Ce faci?

— E greu.

Acum o săptămână se plângea că-l omoară statul în casă mai rău ca pandemia. S-a săturat de genuflexiunile prin casă și ar ieși la un jogging aproape de bloc. 

Sunt zile în care îmi spun „suntem cuminți” și altele în care mama îmi povestește că n-a mai fost așa pustiu la piața din centrul orașului de pe vremea lui Ceaușescu – diferența era că acum erau produse pe care te rugau să le iei aproape pe degeaba, dar nu erau cumpărători. Mai puțin în zilele dinainte de Paști, când au arătat imagini la televizor din Piața Centrală din oraș și era aglomerată ca înainte de orice sărbătoare mare.

Sunt și alte zile mai bine, când ea face curățenie în orice colț din bucătărie și-n obiecte vechi, iar tata citește. A găsit o carte în bibliotecă pe care am primit-o eu la o școală de vară în facultate și a considerat că are un titlu numai bun în criza asta, Cartea asta îți va salva viața, despre un afacerist prosper care are o durere ciudată și-l face conștient că poate muri în orice clipă. Și mai e câte o zi când mă sună mama ca să mi-l pârască pe tata că refuză să ia declarația după el până la supermarket. De când amenda a devenit mai mare decât pensia lui, asta nu mai e o glumă.

Multe nu s-au schimbat, dar evoluția virusului i-a făcut să nu se mai împotrivească ca la început. A avut însă de câștigat relația dintre noi, de parcă a fost nevoie de o pandemie să-mi amintesc câtă nevoie aveam toți de atenție, de încurajări și să ne ascultăm, că regulile oricum le înțelegeau bine și de la televizor. Acum vorbim zilnic la telefon, uneori doar ca s-o aud pe mama cum se bucură să-mi repete o rețetă banală de supă, pe care aș putea foarte ușor s-o caut pe Google. Cu tata e mai dificil, dar lui mereu i-a plăcut să trăiască aventuros. 

Ultima oară ne-am făcut și un plan de viitor.

— Lui tata i-am trimis prin curier o carte despre Hagi, are peste 500 de pagini. Tu croșetează-mi un fular, pentru că probabil o să ne revedem la iarnă.

— Ei, pe dracu.

— Să fie roșu și lung.

— N-am roșu, am bordeaux.

— Și mai bine!

— Vrei doi pe față, doi pe dos?