Pariu pe cei greu de angajat

Lavinia are părul negru prins în coadă, ochi mari și riduri în colțurile gurii. Buzele sunt subțiri. Zâmbește scurt. Poartă o haină verde peste un pulover roz și își concentrează toată atenția la geanta pe care o coase la mașină. Are 44 de ani și un băiat de 22, cu care își petrece după-amiezele mergând la film și în mall. Lucrează în acest atelier din 2013, după ce la ultimul job manageria unul dintre restaurantele tatălui său, o cantină lângă o sucursală de bancă din centrul Bucureștiului.

S-a apucat de heroină în 1995. Iubitul ei de atunci, tatăl copilului său, se învârtea în lumea interlopă și i-a făcut cunoștință cu drogurile. Multă vreme a putut să ducă o existență dublă: își băga în venă, dar mergea și la muncă. Apoi au apărut etnobotanicele și, la trei ani după prima doză de legale, nu mai era primită  în cantina în care lucrase. Mergea totuși din când în când acolo și foștii colegi ieșeau afară să-i aducă de mâncare.

După ce și-a vândut apartamentul, a ajuns să stea pe stradă cu băiatul ei. Își amintește cum într-o iarnă s-au adăpostit sub un balcon. Au petrecut noaptea lângă un perete rece, înveliți cu un palton și urmărind fulgii cum cad pe pământ. Astăzi, după 18 de ani de consum de droguri, spune despre ea că e curajoasă, pentru că, fără curaj, nu ar fi putut ajunge de acolo, aici.

Atelierul Remesh, unde se produc genți din materiale publicitare stradale.

Aici înseamnă Ateliere Fără Frontiere (AFF), o organizație neguvernamentală care se ocupă de inserția socială, profesională și civică a persoanelor vulnerabile, adică acele categorii care deseori întâmpină dificultăți la angajare: persoane fără adăpost, care au fost private de libertate sau au diferite handicapuri. Acestea primesc un loc de muncă și sprijin de la specialiști ca să se reintegreze în societate, să-și găsească un job obișnuit. Fac cursuri de dezvoltare personală, merg la un psiholog și au o masă caldă la prânz.

ONG-ul s-a născut în 2008 când, după o perioadă petrecută în Franța, Raluca Ouriaghli, absolventă de Științe Politice și Sociologie la Sorbona, a hotărât să se întoarcă în țară, unde dorea să dezvolte mai multe proiecte sociale. Încă din perioada facultății a lucrat pentru organizații non-profit și așa s-a convins că societatea nu se poate dezvolta fără a integra și persoanele vulnerabile. „Am vrut să demonstrăm de la început că aceste persoane nu numai că nu sunt neangajabile, dar dacă li se oferă cu adevărat o acompaniere și o șansă reală, ele pot să devină o resursă pentru societate”, spune ea. „Acesta a fost pariul inițial.”

Pentru a-și maximiza șansele de reușită, Raluca și echipa ei au hotărât că fiecare acțiune a asociației trebuie să răspundă unei nevoi sociale. Reconect, primul proiect inițiat de fundație, care există și acum, răspunde lipsei de computere din școlile din România: angajații AFF colectează computere vechi de la companii, le testează și le recondiționează dacă se poate sau, dacă nu, le trimit la reciclare. Există însă limitări. Dezmembrarea unui calculator necesită efort fizic și îndemânare, o muncă dificilă pentru persoane cu dizabilități fizice severe sau pentru femei cu forță fizică nu prea mare. Astfel, în 2011, dintr-o nouă nevoie s-a născut ideea unui atelier care să transforme în sacoșe sau genți afișele publicitare stradale. Așa a apărut Remesh, atelierul unde lucrează și Lavinia.

Cea mai nouă idee este Bio&co, o fermă certificată ecologic în Ciocănari, județul Dâmbovița. Legumele sunt produse pe patru hectare (dintre care 4.000 de metri pătrați sunt acoperiți cu solarii) și ajung sub forma unor coșuri agricole livrate săptămânal la „cosumactori”. Denumirea adoptată de membrii fundației pentru clienții lor este o recunoaștere a sprijinului pe care cumpărătorii îl oferă angajaților Bio&co, care încearcă să-și creeze o nouă viață.

Raluca Ouriaghli, coordonator dezvoltare și advocay Ateliere Fără Frontiere.

Organizația mai are și alte activități, cum ar fi colectarea de deșeuri alimentare din  supermarketuri, care apoi sunt donate unor bănci de alimente, dar și acțiuni care în urma lipsei de fonduri s-au încheiat, cum ar fi șantierele de solidaritate, prin care renovau școli, grădinițe sau terenuri sportive. Deși e greu să mai găsească donații pentru aceste proiecte, în urma șantierelor de solidaritate au rămas multe locuri mai vesele, mai primitoare și mai sigure, precum tabăra de stat pentru copii din stațiunea 2 Mai sau curtea Grădiniței Nr. 1 din Zălău.

Proiectele sunt gândite astfel încât să genereze profit, iar toate veniturile sunt utilizate pentru activitățile de interes general ale organizației. Aceste tipuri de programe, care urmăresc reintegrarea în societate a persoanelor vulnerabile, se încadrează în ceea ce se numește asistență socială activă. Există și asistență socială pasivă, care asigură o plasă de siguranță prin cantine sociale, venit minim garantat, alocații pentru susținerea famililor cu venituri mici sau ajutoare pentru încălzirea locuinței.

„La început nu credea nimeni… Până nu au văzut că a trecut ceva timp, nu m-au crezut că o să am ambiția să renunț la viața aia”, spune Lavinia. „Dar nici eu nu știu cum am reușit. Pentru că eu iubeam viața aia. Iubeam drogurile.” S-a oprit după 18 ani, când la un control medical a descoperit că ea și băiatul ei sufereau de hepatita C.

Nu a stat nicio zi departe de el, deși tatăl băiatului nu i-a sprijinit niciodată, iar părinții ei nu au fost de acord la început să aibă un copil fără să fie căsătorită, dar apoi au ajutat-o să-l crească. L-a întreținut cu salariul pe care îl avea la cantină, apoi tot ce găsea pe stradă împărțea cu el. „Niciodată nu l-am lăsat pe băiatul meu. E puiul meu, pentru mine el e totul”, spune Lavinia. De pe stradă a ajuns la centrul social „Theodor Pallady” din București, care derulează mai multe programe pentru oamenii străzii. Angajații au ajutat-o să-și caute un prim loc de muncă și au trimis-o la Ateliere Fără Frontiere.

În 2013 s-a alăturat programului Remesh. Nu mai lucrase de ani buni și îi era greu să se trezească la program. Credea că nu are îndemânare și un an nu s-a atins de mașina de cusut. A aranjat ațe, a pregătit afișe, a făcut ordine în atelier. Ușor, ușor, a intrat și la mașină, la început cu nervi și frustrare.

„Și bunica mea avea o mașină de croitorie mecanică. Eu mă băgam jos la pedală și făceam pe șoferul. Vrum, Vrum, Vrum. Nicidecum să cos. Nu mi-a plăcut niciodată”, își amintește femeia. Doar ambiția a făcut-o să continue. „Eu trebuia să termin cu viața asta. Pentru copilul meu, pentru mine.”

Acum lucrează patru ore pe zi. La ora 12 iese din tură și ia tramvaiul pentru a ajunge din Berceni, unde e atelierul, în Rahova, unde locuiește deocamdată în chirie. În zilele în care lucrează după-amiază, soțul ei pleacă de acasă la muncă la 13:30 și au grijă să ia prânzul împreună. Deși nu sunt căsătoriți de mult timp, se cunosc de 20 de ani. El a fost închis o perioadă, dar, ca și Lavinia, a luptat să-și schimbe viața și acum muncește la o sală de sport.

Atelierul Reconect, unde sunt recondiționate sau descompuse computere vechi.

Tot adaptarea la un program strict i s-a părut dificilă și lui Antonio. La început a lucrat și el în atelierul Remesh, dar acum se ocupă cu dezmembrarea calculatoarelor uzate la Reconect. Înainte să ajungă la Ateliere Fără Frontiere era dependent de heroină. Acum se află sub tratament cu metadonă, un substitut pentru narcotice. În cele mai multe zile Antonio separă și grupează tastaturi, mouse-uri, plăci de bază, pe care le așază apoi în cutii de plastic etichetate.

Uneori, alături de el muncește Cosmin, care s-a angajat aici prin Serviciul de Probațiune, un serviciu din cadrul Ministerului Justiției care se ocupă cu reabilitarea infractorilor. A fost închis pentru ultraj și furt. Nu își ascunde trecutul și spune că a ajuns la închisoare după o serie de momente proaste: și-a pierdut slujba, a avut probleme în familie și, pentru o vreme, a consumat droguri. Acum e la zero și trebuie să o ia de la capăt.

În cadrul progamelor Ateliere Fără Frontiere inserția socială se face în minimum doi ani. Primele luni sunt de acomodare, iar atât angajații, cât și angajatorii primesc și asistență psihologică. Șefii de ateliere, de exemplu, învață cum să medieze conflicte și să-i motiveze pe beneficiari, iar o serie de ritualuri organizaționale, precum ședințele zilnice, sunt menite să creeze o rutină stabilă, dar și să faciliteze comunicarea. Munca nu e ușoară pentru nimeni. Și, deși scopul e social, atelierele sunt tot locuri de muncă. Cu antipatii și preferințe, pauze de țigară, șefi și bârfe.

Dacă cei aflați în programul de inserție trebuie să reînvețe cum să se supună rigorilor unui loc de muncă, șefii lor trebuie să navigheze linia fină între personal și profesional. „Trebuie să fii și psiholog un pic. Angajații au tendința să depășească relația angajat-șef, au tendința să devină personali”, spune Daniel Seserman, șeful echipei de colectare a deșeurilor electrice. „Noi trebuie să ne adaptăm după ei. Le reamintim că și noi suntem oameni, nici noi nu suntem de fier, și noi putem ajunge aici. Ei trebuie să înțeleagă că trebuie să depășească momentul și că aici au tot sprijinul.”

Nu toți reușesc. Rata de inserție este 65%, restul au ieșire negativă, adică ori sunt dați afară pe motiv disciplinar, ori abandonează. Asociația a avut și două persoane care, din cauza unor probleme de sănătate, au murit în timp ce încercau să se profesionalizeze.

Uneori din neputință, alteori din cauza unor factori externi, precum boli sau probleme cu membrii familiei, există beneficiari care renunță la program, se reîntorc în penitenciare, situații abuzive sau pur și simplu li se pierde urma. Unii reușesc apoi pe cont propriu, ca o fostă beneficiară, o tânără ce fusese abandonată într-un orfelinat, care a sunat-o pe Raluca după un timp să-i mulțumească pentru ce a învațat alături de ea și echipa ei și să-i spună că acum e bine și lucrează ca vânzătoare.

Activitatea întreprinderilor de inserție socială în România seamănă cu o cursă de obstacole, de la „legile goale”, cum le numește Raluca, până la finanțările puține. AFF activează de 11 ani și colaborează cu companii mari, precum Carrefour, BRD sau Dacia, care fie îi sprijină financiar, fie îi ajută să le găsească locuri de muncă celor care termină programul. Chiar și așa, Raluca spune că în fiecare an organizația începe de la zero. Nu reușesc să facă economii care să le permită investiții sau o siguranță financiară.

Activitatea întreprinderilor sociale de inserție este reglementată de legea 219/2015, care spune că statutul de întreprindere socială se recunoaşte prin acordarea unui atestat. Acesta este valabil cinci ani, cu posibilitatea prelungirii, dacă organizația face dovada respectării mai multor condiţii, cum ar fi: să aloce scopului social minimum 90% din profitul realizat și să aibă permanent minimum 30% dintre angajați aparținând unui grup vulnerabil, adică persoane care riscă să nu-și mai poată satisface nevoile de bază.

Legea prevede că întreprinderile care obțin atestatul pot avea unele beneficii, precum spații aflate în domeniul public sau sprijin în promovarea produselor. În schimb, printre altele, trebuie să trimită rapoarte Agenției de Ocupare a Forței de Muncă și să primească controale de la Ministerul Muncii.

AFF nu are un atestat de întreprindere socială, deși, asemenea altor organizații, bifează toate cerințele unei întreprinderi sociale și este, în fapt, o astfel de îndreprindere. Membrii conducerii au considerat că legea nu aduce destule beneficii, încât să merite birocrația cu care vine la pachet. „Nu oferă niciun avantaj. Nu este un sistem de susținere a întreprinderilor sociale de inserție sau a întreprinderilor sociale, este o lege cadru goală”, spune Raluca.

Claudia Petrescu, sociolog și cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, este de părere că legea oferă doar recunoaștere și că o parte dintre beneficii sunt cele de care s-ar bucura oricum un ONG, iar celelalte sunt dependente de fondurile administrațiilor locale, care pot varia considerabil în funcție de planificarea bugetară anuală.

Cazul AFF nu e singular, după cum arată cifrele. Astfel, în 2018, în Registrul Unic de Evidență a Întreprinderilor Sociale erau înscrise doar 118 întreprinderi sociale cu atestat, din care 12 erau întreprinderi sociale de inserție, după ce numai în perioada 2009-2015 fuseseră înființate prin fonduri europene nu mai puțin de 1.339 de întreprinderi sociale, confom unui raport al Centrului pentru Legislație Nonprofit, o organizație care sprijină participarea ONG-urilor la elaborarea politicilor publice, citând Ministerul Fondurilor Europene.

Diferența e mare și arată că întreprinderile sociale nu s-au convins de utilitatea legii. Cum funcționarea lor nu este condiționată de obținerea atestatului și a mărcii sociale care derivă din atestat, iar beneficiile nu prea există, ONG-urile continuă să-și facă treaba cum pot. Întreprinderile sociale concurează pe aceeași piață cu firmele clasice, care pot livra mult mai repede și mai ieftin aceleași servicii.

Resursele limitate împing ONG-urile la o concurență acerbă pentru finanțare. Știu că dacă ar lucra împreună, organizațiile non-profit ar avea o performanță mai mare, dar solidaritatea e greu de cerut când lupta se dă, de fapt, pentru supraviețuire. „Ani de zile am mizat pe punerea în rețea și pe lucrul coordonat între ONG-uri”, spune Raluca. Este foarte greu să lucrezi în rețea când trebuie să te bați pe aceiași bani. (…) Fiecare este izolat în colțul lui și nu mai există posibilități de integrare, ceea ce poate duce la efecte perverse secundare, de tip: creăm toți același tip de servicii pe aceleași teritorii, dar nu ne ducem unde e mai dificil, pentru că acolo nu sunt fonduri.”

Organizațiile neguvernamentale încearcă să găsească o cale să-și continue activitatea. Cu fonduri tot mai mici, trebuie să reducă costurile. La AFF, multe decizii se supun la vot. „Dacă avem de ales între a menține anumite cheltuieli și salarii, întotdeauna o să optăm pentru salarii. Am redus cheltuielile care se puteau reduce. (…) De exemplu, acum nu avem încălzire.” (Iarna se încălzesc cu radiatoare electrice.)

De-a lungul anilor, veniturile rezultate din activitatea economică, adică în principal din vânzarea produselor realizate de angajați, precum genți sau legume, au variat. Dacă în 2013 acestea au fost de 46% din totalul veniturilor asociației, în 2017 au scăzut la 33%. Restul de fonduri vin din parteneriatele cu companii sau donații.

În cei aproape 11 ani de activitate ai AFF, peste 170 de beneficiari au reușit să se angajeze, 487 de tone de deșeuri electronice au fost reciclate și au fost plătite impozite de peste 3 milioane de lei. AFF vrea să demonstreze că munca unor asociații de inserție socială nu numai că e benefică, dar că poate să intervină pozitiv și în alte sectoare, cum e cel al mediului. Dar sistemul românesc de asistență socială nu se lasă convins. „Noi ne zbatem zi de zi să facem lucrul asta fară niciun ban public și este foarte greu. Avem câteva venituri din activitatea economică, (…) avem sponsorizări (…), dar din păcate este foarte greu să supraviețuiești zi de zi, neavând niciun fel de subvenție de la bugetul de stat, când ăsta este un serviciu necesar pentru societate.”

„Pentru mine înseamnă mare lucru că am reușit să ajung aici”, spune Lavinia. În iunie anul trecut s-a căsătorit cu bărbatul iubit. A spus da într-o rochie albă, în curtea tatălui său. Fratele său vitreg i-a fost naș. Nu poate să vadă multe imagini cu ea în perioada în care consuma droguri. Îi fac rău, îi vine să plângă și nu mai are stare. Preferă să arate pozele de la nuntă.

Hala de lucru Ateliere Fără Frontiere

Nu mai are niciun fel de legătură cu trecutul, încearcă să uite. Nici în familia ei nu se vorbește despre ce a fost înainte. Acum contează prezentul și viitorul, în care speră că își va cumpăra o mașină și va termina liceul început la fără frecvență.

Cosmin vrea să se mute într-o chirie și să poată să-i ofere mai mult fetiței sale. Nu crede că are ce să învețe de la societate. Societatea l-a părăsit când a rămas fără slujbă și a dat de greutăți care l-au schimbat. „Te înrăiești. Antidotul la înrăirea asta e ce fac acuma.”

Iar Antonio vrea să renunțe și la metadonă, după care și-ar dori să plece în Anglia împreună cu prietena lui. Se gândește că ar putea să se apuce de făcut tatuaje. Aici simte că nimeni nu vede dincolo de eticheta de consumator de droguri. „În alte țări nu-i interesează. Nu îți angajează trecutul, îți angajează prezentul și viitorul.”