Pariul pe Filip Florian

Nu este cel mai tradus scriitor român de azi. Titlul acesta se împarte incert între Mircea Cărtărescu, Dan Lungu – un apreciat tânăr prozator tradus în toată Europa – și scriitorii români care trăiesc în străinătate, precum Herta Müller sau Norman Manea.

Nu este nici singurul tradus în America. Şi Lucian Dan Teodorovici are un roman publicat anul trecut în SUA.

Nu este nici cel mai prolific. Din contră: în ultimii zece ani a publicat trei romane, dintre care unul scris împreună cu fratele său, Matei. Nici nu scrie altceva – eseuri, nuvele sau publicistică – cum fac mulți alți autori.

Filip Florian este însă singurul scriitor care i‑a făcut pe toți criticii literari să îi declare primul roman, Degete mici, cel mai bun debut din ultimii zece ani. Iar după cel mai recent, Zilele regelui, să spună că vorbim de un nou roman românesc.

Cititorii știu și ei asta.

Le‑am văzut reacția iarna trecută, la o lectură publică a scriitorului, unde aglomerația sugera mai degrabă un eveniment monden. Foiala inerentă era acompaniată de pufniturile espressorului și bocănitul pașilor chelnerițelor pe podeaua de lemn. Așezat în extrema dreaptă a mesei, cu țigara aprinsă în mână și capul plecat peste cartea deschisă, Filip Florian citea un capitol din Zilele regelui. Nu ridica decât rar privirea spre public. Vocea molcomă, fără vreo intonație anume, părea mai degrabă să‑i servească drept instrument: descifra textul, îl dezmembra în componente și cântărea, după fiecare silabă, dacă are ritmul cel mai potrivit. Părea că în orice moment ar putea scoate un creion să facă o notă pe text.

După lectură, publicul i‑a pus întrebări, nu departe de temele comune din rarele interviuri pe care le dă: câteva despre procesul creativ, majoritatea despre controversele care îl însoțesc pe Florian de la debutul din 2005. L‑au întrebat despre moștenirea datorită căreia a putut să se dedice scrisului; moștenire din care se spune că trăiește și azi, deși el a explicat deseori că a epuizat‑o. Despre recluziunea auto‑impusă de care are nevoie ca să scrie – trăiește mai mult la Sinaia sau la Ciocanu, un sat izolat din Piatra Craiului, pentru că nu poate scrie în gălăgia din București. Despre stră‑străbunicul Ioan Slavici, jurnalist și scriitor din curentul realist, autorul romanului Mara, care este uneori amintit în cronici, dându‑i astfel lui Florian un soi de legitimitate genetică pentru vocația de scriitor – el spune însă că îl percepe pe Slavici mai degrabă prin poveștile de familie, decât prin rolul său în cultură. Despre faptul că e probabil singurul scriitor român care trăiește numai din scris – deși el subliniază mereu că asta nu înseamnă bogăție, unele luni sunt chiar „un fel de balet pe sârmă”, ca să‑și acopere cheltuielile.

Clarificarea miturilor e necesară pentru că nu au încetat niciodată să crească, alimentate de fascinația pe care cercurile literare o au față de acest scriitor care trăiește în afara lumii lor, care e popular fără să scrie după vreo modă și care vorbește fără afectare despre modul în care și‑a urmat destinul. Distanța, succesul și stoicismul său l‑au transformat, ca pe niciun alt scriitor de azi, într‑o personalitate a culturii pop, cu tribulațiile aferente acesteia.

Florian a răspuns la întrebări, privind mai degrabă în gol decât spre public sau spre moderator. Singurul moment în care a trădat o emoție a fost când a amintit amar cum Dan C. Mihăilescu, care altfel i‑a făcut o cronică elogioasă, a comentat că probabil își alesese un personaj neamț pentru Zilele regelui pentru că locuiește mult în Germania și a vrut să dea bine la publicul de acolo. Florian a clarificat că a stat în Germania vreo șase săptămâni în toată viața lui și nu și‑a pus niciodată problema să scrie ca să măgulească cititorii.

Lecturile publice nu sunt un lucru obișnuit în România. Nu există această tradiție și nici o infrastructură care să le faciliteze, lucru pe care Florian îl punctează mereu în interviuri. A descoperit, călătorind în spațiul german ca să‑și promoveze cărțile, că pentru scriitorii străini lecturile sunt o sursă rezonabilă de venit. („Povestitorii de la Şosea”, unde a citit Florian, este o serie de evenimente coordonată de Mirela Florian, soția lui.)

Mirela nu era singurul membru al familiei prezent în acea seară. Erau și cei doi frați: Matei, scriitor, și Mircea, fotograf. Mama celor trei era și ea la o masă împreună cu Luca, fiul lui Filip. Familia este o temă recurentă în cărțile lui Florian. E fie în centrul poveștii, ca în Băiuțeii, romanul de ficțiune autobiografică pe care l‑a scris cu Matei; fie reper istoric, ca în Degete mici – familia are un trecut marcat de naționalizări forțate și deținuți politici; fie pretext pentru o „reverie pe seama propriei genealogii”, cum spune criticul Paul Cernat, ca în Zilele regelui, unde personajul principal se numește Strauss, adică numele original al stră‑străbunicului Struțeanu, înainte de românizare.

După sesiunea de întrebări și răspunsuri, cititorii s‑au așezat la coadă la autografe. În viermuiala de oameni care nu se lăsau duși, Florian a scris zeci de mesaje pe cărți, dar a vorbit puțin, rostind mai mult mulțumiri rezervate la aprecierile pe care ceilalți nu conteneau să le rostească.

---

Pentru cititori și pentru critici, Filip Florian a apărut ca din neant în 2005. Nu făcea parte din niciun cerc literar, nu se cunoștea cu scriitorii în vogă, nu mai publicase nimic, în afară de o povestire în revista Amfiteatru, în 1988. Avea 37 de ani și un roman de debut, Degete mici. Construită în jurul descoperirii unei gropi comune într‑o localitate de la munte, povestea urmărește ce se întâmplă în oraș când fiecare tabără – asociația foștilor deținuți politici, autoritățile locale, arheologii – încearcă să-și impună propria explicație pentru existența gropii. Scheletele sunt ba dovada unei execuții în masă făcute de comuniști, ba victimele unei molime medievale. Misterul e întețit de descoperirea că scheletelor le lipsesc degetele mici de la mâini și de apariția unui călugăr care are o șuviță de păr care crește cu viteză nemaipomenită și  pare că știe mai multe decât spune. Romanul te ține cu sufletul la gură până la ultima frază, când îți face o dezvăluire care schimbă complet cheia în care l‑ai citit. Ovidiu Şimonca, redactorul șef al revistei Observator Cultural, spune că aceasta este marca unui mare prozator; să țină cititorul în tensiune și să‑i dea dorința de a avea câteva clipe înainte de culcare pentru a mai savura câteva pagini.

Cartea a luat premiul pentru debut al României Literare și al Fundației Anonimul, urmat la scurt timp de premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.

Într‑un peisaj literar dominat de autoficțiune, Degete mici a venit ca o gură de aer proaspăt, își amintește criticul Paul Cernat. Povestea era curată, personajele erau complexe și credibile, stilul era îngrijit, miza mai interesantă decât defulările din cărțile colegilor de generație de debut. Şimonca rezumă plastic diferența, spunând că Florian „nu s‑a limitat la contemplarea buricului, ci a vrut să construiască lumi”.

Romanul a fost publicat în colecția Ego.Proză a Editurii Polirom, singura care publica tineri autori. (Doi ani mai târziu, a fost re‑editat în colecția Fiction Ltd, dedicată celor consacrați, ca Ştefan Agopian, Norman Manea sau Mateiu Caragiale.) În prefață, criticul Simona Sora a pus prima cărămidă la turnul de legende care avea să îl înconjoare pe Florian în următorii ani: spunea că probabil Florian a scris multe alte romane și Degete mici e doar cel scos din sertar ca să‑i marcheze debutul. Altfel nu își explica maturitatea construcției și rafinamentul limbajului.

Degete mici începe așa: „Toți oamenii aceia care nu rezistaseră tentației de a redacta monografia orașului lor – un învățător, un avocat, doi călugări, un medic veterinar și un șef de gară – trăiseră cu convingerea că, după ce castrul roman fusese părăsit (sau incendiat sau lovit de o molimă nimicitoare sau bătut de Dumnezeu), pământul îl înghițise definitiv”.

Limbajul lui Florian este cea mai evidentă diferență față de colegii de generație. Toți criticii, atât în recenzii cât și în interviurile pentru acest articol, încep cu asta când vor să îi explice originalitatea. „Citindu‑l pe Filip Florian am observat cât de sărac este vocabularul celorlalți scriitori din noul val”, spune criticul și scriitorul Marius Chivu. „Recunoști scriitura, bogată lexical și stilistic, din două‑trei fraze. Poate părea o concepție învechită despre literatură astăzi, când temele sunt atât de importante, dar e confirmată de marii scriitori contemporani din celelalte literaturi: limba este materialul scriitorului.” Matei Florian îi caracterizează stilul simplu, drept „dragoste pentru nuanțe”, iar criticul Alex Goldiș îl gratulează în cronica sa din revista Vatra cu un compliment rar: „împătimit al limbajului”. Scriitorul Dan Lungu mi-a mărturisit și el serios‑glumeț admirația într‑un email: „Filip Florian e un bijutier, un miniaturist meticulos, un încăpățînat frumos. Într‑o generație insurgentă și rebelă care a descoperit libertățile postcomuniste, Filip Florian e un călugăr franciscan. Dar unul care fumeză. Îl putem plasa în descendența lui Ştefan Bănulescu, Radu Petrescu sau, mai aproape, a lui Ştefan Agopian, adică în linia scriitorilor artiști, pe care o continuă la cel mai bun nivel”.

---

După ce a scris reportaje pentru cuvântul la începutul anilor ’90 și apoi a fost corespondent la Radio Europa Liberă și Deutsche Welle, în 1999 Florian și‑a dat demisia ca să fie scriitor. Într‑un interviu publicat în Formula AS în 2009, povestește că, deși a fost un gazetar pasionat, urmărind feroce viața politică, a ajuns la o saturație și o frustrare imense, dându‑și seama că munca lui nu schimbă lumea, așa cum își dorea. La un moment dat, dorința de a scrie „a explodat ca o bubă”. Atunci, în iarna lui ’98‑’99, la 30 de ani, s‑a urcat în mașină cu soția, băiețelul și pisica Comisaru’ și s‑au mutat la Sinaia, în mansarda casei bunicii. A avut nevoie de un an ca să se scuture de „zgura” depusă pe el în anii de jurnalism politic. În timpul acesta nu a făcut mai mult decât să citească – de la Dostoievski sau Bohumil Hrabal, la scriitori români ca Radu Cosașu, Mircea Cărtărescu și, nu întâmplător, Ştefan Agopian –, să joace fotbal cu prietenii și să meargă pe munți. Nu a scris nimic. La un moment dat soția începuse să se uite ciudat la el pentru că trecuseră multe luni de când își dăduse demisia ca să scrie și nu scria nimic.

Ideea pentru Degete mici i‑a venit de la o știre pe care o citise pe la începutul anilor ’90, despre descoperirea unei gropi comune într‑un castru roman. A scris la ea în următorii cinci ani, fără grabă, pentru că, spune el, nu și‑a stabilit niciun termen limită. Singurul criteriu a fost să fie mulțumit. În 2004 a trimis manuscrisul la Humanitas, dar a aflat după trei luni că nici nu fusese citit. S‑a reorientat spre Polirom, care începuse anul acela să publice scriitori tineri (Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Sorin Stoica).

După publicarea cărții s‑a întors în București, dar nu definitiv și nu pentru a se scălda în brusc-dobândita popularitate. Viața sa se învârte în jurul familiei, îngrijirii bunicii materne, meciurilor echipei Dinamo, pescuitului și plătitului facturilor. Se ține departe de lumea literară pentru că nu îi place să stea la discuții sterpe despre rostul literaturii – spune că făcea asta pe vremea când doar vorbea despre scris, dar nu scria nimic. Are doar câțiva prieteni în lumea literară – unul dintre ei e scriitorul maghiar născut în România, Attila Bartis, al cărui roman Tihna a avut un destin literar asemănător cu cel al Degetelor mici: premii naționale, traducere în SUA.

Ca să scrie, se retrage întotdeauna în munți. Când i‑am cerut o întâlnire soției pentru a vorbi despre rolul ei de prim cititor al lui Florian, mi‑a spus cu modestie că „Filip a scris cărțile într‑o mare singurătate, de fapt. Rolul meu nici nu e, nu am despre ce să vorbesc”.

Presupunerile despre cine e și cum lucrează au creat în timp imaginea romantică de scriitor care trăiește departe de lume, care scrie în mare secret și cu dedicație totală. Ca dovadă a intrării sale în rândul culturii pop, într‑o boulangerie simandicoasă din centrul Bucureștilor găsești în biblioteca pictată pe unul dintre pereți și Degete mici.

---

Prin 2003, Florian l‑a întrebat pe fratele său, Matei, dacă nu vrea să scrie o carte împreună. Matei era reporter la Dilema Veche și scria cronici muzicale pentru diferite reviste. Au încercat mai întâi să creeze o structură și să scrie pe ea, dar, spune Matei, stilurile erau atât de diferite, încât n‑au găsit un ritm comun. Apoi și‑au dat seama că ar putea scrie în paralel amintirile din copilăria petrecută în mare parte în cartierul bucureștean Drumul Taberei, într‑un bloc de pe Aleea Băiuț.

Matei a scris primul capitol, despre ziua în care a împlinit cinci ani și jumătate și despre Dinamo, o iubire improbabilă pentru un băiețel care locuia în inima galeriei steliste. I l‑a trimis lui Filip, care stătea la Sinaia. După o vreme, a venit răspunsul: un capitol despre viața lui Filip dinaintea nașterii lui Matei – îi despart 11 ani – și o mulțime de povești cu acesta bebeluș. Jocul a continuat vreme de doi ani. „Vorbeam despre pește, despre fotbal, despre orice”, spune Matei. „Niciodată despre ce am scris sau ce am citit în capitolul celuilalt. Singurul lucru pe care îl știam, fără îndoială, era că Filip și Matei suntem noi, dar și două personaje cu propria lor viață în carte.”

Firul narativ i‑a dus unde au vrut personajele, nu unde au vrut ei, chiar dacă erau o mulțime de asemănări între cele două perechi de frați: un bunic căruia îi plăcea muntele, un tată absent, un divorț al părinților, un frate mai mic cu același nume ca al bunicului, Mircea, și, într‑un final, o mutare definitivă din Aleea Băiuț. „Abia atunci am discutat să punem punct. Trebuia să ne oprim undeva dacă voiam să fie o carte de publicat. Altfel, sigur, puteam să scriem la nesfârșit.”

Criticul Paul Cernat spune despre Băiuțeii că este un roman care stabilește „blazonul unei vârste”, în tradiția lui Mark Twain sau Molnár Ferenc. Chiar a două vârste: cea magică a primei copilării, populată de ființe supranaturale, cum e văzută de Matei, și cea lucidă și hipersensibilă a adolescenței, care de multe ori se simte neputincioasă în lumea mare a adultului, recreată de Filip. Matei pune multe întrebări retorice și ține totul în propoziții scurte, Filip dă răspunsuri pe puncte și construiește fraze lungi, explicative, într‑o stilistică diferită de cea din Degete mici, dar la fel de atent construită: „Nu contest că băieților le creșteau aripi și zburau în voie, tot ce se poate”, scrie în primul său capitol, „în Drumul Taberei s‑au văzut multe (ați auzit cred de Oltcitul roșu abandonat ani întregi prin față pe la Materna, din volanul căruia s‑a născut o minune de fetiță, Mara parcă, după ce volanul a purtat o sarcină în toată regula, crescînd și crescînd vreme de nouă luni, nu dintr‑odată, ca airbagurile de astăzi)”.

Băiuțeii a apărut în 2006, tot în Ego.Proză la Polirom, și a fost re‑editată un an mai târziu în aceeași colecție și încă o dată în 2010. S‑a vândut până acum, la fel ca Degete mici, în peste 5.000 de exemplare.

Prin 2007, când apărea pentru a doua oară Băiuțeii, Filip Florian era printre primii scriitori români din noua generație care intra în atenția editurilor străine. Prezentat mai întâi editurilor germane printr‑un program al Institutului Goethe din București, Florian a semnat cu Suhrkamp pentru drepturile de traducere a romanului Degete mici. Au urmat imediat Magvetö din Ungaria și Czarne din Polonia. Când a venit oferta de la Houghton Mifflin Harcourt, una dintre cele mai mari edituri americane, de reprezentarea lui se ocupa deja Simona Kessler, singurul agent literar din România.

Kessler spune că la început nici nu s‑a pus problema să‑l reprezinte pe Florian, pentru că agenția ei nu lucrează cu scriitori români. E specializată în relații corporatiste și foarte rar lucrează direct cu un scriitor. Cu Florian însă a fost o situație specială. I‑au plăcut seriozitatea și firea lui rezervată. Şi, mai ales, i‑au plăcut cărțile. „Mi se reproșează mereu că nu sunt patrioată și nu reprezint români”, spune Kessler zâmbind. „Ei, bine, cu Filip fac un act de patriotism, dar îl fac de drag.”

Astăzi, Houghton Mifflin Harcourt deține toate drepturile mondiale de publicare pentru Degete mici, exceptând Germania: oricine vrea să îl publice pe Florian trebuie să negocieze cu ei. Chiar dacă nu este cel mai avantajos contract – dacă hmh nu îl promovează, romanul riscă să intre într‑un con de umbră – simplul fapt că Florian a fost ales de această editură prestigioasă este o recunoaștere a talentului și potențialului său. Mai mult, numele editorului care l‑a propus este o pecete de netăgăduit: Drenka Willen, cea care i i‑a prezentat publicului din sua pe laureații cu Nobel Günter Grass, José Saramago, Wisława Szymborska și Octavio Paz. Traducerea în limba engleză a fost publicată în sua în vara lui 2009 și s‑a vândut în peste 2.000 de exemplare în primele șase luni, Newsweek fiind una dintre publicațiile care au recomandat‑o. De atunci au mai apărut traduceri în italiană, spaniolă, slovenă și slovacă. Băiuțeii a fost, la rândul ei, publicată în Polonia, Bulgaria și Spania.

---

Zilele regelui, cel de‑al doilea roman individual, a apărut în 2008, într‑un an marcat de un conflict ideologic stârnit de Cernat, care acuza tinerii scriitori că nu reușesc să confirme încrederea acordată în alb la debut. „O problemă reală a literaturii tinere este autosuficiența și incapacitatea de a se adresa altui public decât celui tînăr și alternativ”, scria criticul, referindu‑se la scriitorii girați de Ego.Proză. „Înțelegerea superioară a umanului a lăsat loc fie provocărilor defulatorii, fie microdecupajelor socio‑antropologice, fie jocurilor de‑a literatura.” Nici pe Florian nu l‑a scutit, spunând că trăiește din gloria unei singure cărți, reușite, dar care „nu e nici Ghepardul, nici Craii de Curtea‑Veche”.

Unii critici l‑au susținut pe Cernat, alții l‑au contrat. Zilele regelui a apărut în acest context de vigilență a criticii ca să povestească despre zorii nașterii României moderne, Carol I, dentistul lui și motanul dentistului. Roman de atmosferă, care creează o lume fermecătoare în cele mai mici detalii, Zilele regelui fantazează pe marginea unei vieți secrete a viitorului monarh și livrează o poveste cuceritoare despre loialitate, dragoste și valori. Construită pe trei straturi narative, „evocarea istorică din vremea lui Carol I (macroistoria), istoria de familie a dentistului Strauss (istoria privată) și fantezia lirică a motanului Siegfried (sacrul camuflat)”, cum le identifică Marius Chivu în Dilema Veche, povestea îl arată pe Florian gata să abordeze teme mai greu de stăpânit și structuri narative dificile. „Începem să avem roman”, scrie Chivu în încheierea unei recenzii fulminante.

Aproape toată critica a catalogat romanul drept o confirmare clară. Doar câteva voci au fost în disonanță, dar nici ele nu au spus că romanul nu ar fi bun. Criticul Mihai Iovănel s‑a plâns de stilul lui Florian, pe care îl numește „calofil” și care, spune el, e mai mult un scop în sine decât un mod de a spune povestea. Goldiș a fost nemulțumit că personajele nu evoluează și că stilul este aglomerat, prea încărcat de enumerări, dar a ținut să clarifice – când am vorbit cu el – că i‑a plăcut mult cartea, dar crede că i‑ar fi folosit un editor bun, care să elimine excesele. Romanul a avut și succes la public – peste 4.200 de exemplare vândute în mai puțin de 18 luni. Regizorul Radu Gabrea vrea să‑l transforme în film. A fost cumpărat din nou de Houghton Mifflin Harcourt – de data aceasta pe o perioadă de 10 ani. (Traducerea în engleză urmează să fie publicată până la sfârșitul anului.)

Cernat declama în manifestul din 2008 că scriitorii cei mai buni de acum nu se compară nici pe departe cu Rebreanu sau Sadoveanu și că mizele lor rămân provinciale. Când a apărut Zilele regelui și‑a reiterat teoria spunând că talentul și capacitatea lui Florian de a ieși din „prezenteism” reprezintă excepția care confirmă regula. Critic și profesor de literatură experimentat, Cernat a văzut dincolo de cele trei povești „gravide una cu cealaltă”. S‑a uitat acolo unde se evaluează talentul oricărui mare scriitor: în scheletul narativ și în capacitatea de crea lumi. „Adevăratul său merit”, spune el, „stă în știința de a construi povești coerente, cu enigme și ser­tare, în care sunt reînviate subtil, fără grimase experimentaliste, lumi dispă­rute”.

Când am vorbit despre potențialul lui Florian și despre ce i‑ar trebui pentru a deveni un mare scriitor, Cernat a plusat pe verdictul dat de critică la Zilele regelui: „Cred că ar fi bine dacă ar reuși să prindă, cum a reușit în Băiuțeii, dar la o scară mai vastă, o identitate socială care să îl individualizeze mai puternic. Şi cred că și el știe și simte lucrul acesta. Sunt foarte curios cum va face asta”. Cernat pare sigur că Florian nu va dezamăgi și că va livra, mai devreme sau mai târziu, cartea care îl va propulsa în emisferele înalte ale reputației literare. Şi adaugă că are 20 de ani să ajungă acolo. (Conform unei teorii a lui Ştefan Agopian, scriitorii dau cele mai bune opere până la 60 de ani. Florian împlinește 42 în mai.)

Florian spune că a găsit deja făgașul pe care vrea să așeze următoarea sa carte, dar mai e mult până când o va termina. Ce e sigur e că va fi într‑un alt registru, pentru că îi place ca fiecare carte să deschidă o nouă lume. Pe coperta IV a primei ediții a Degetelor mici a scris o notă care rezumă atitudinea lui față de scris: după terminarea fiecărei cărți ar trebui să se facă un parastas al personajelor. Cu alte cuvinte, nu s‑ar întoarce pe căile bătătorite. Tot ce‑și dorește e să poată trăi așa, numai scriind, cât se poate. Din tot ecosistemul publicistic pare să vadă numai partea care îl privește pe el și scrisul său. Încă îl uimesc oamenii care îi spun că i‑au citit cărțile.

Până la îndeplinirea așteptărilor criticii, Florian continuă să scrie într‑o solitudine pe care o apără cu dinții, despre teme pe care le alege în răspăr cu módele literare, cizelând fără grabă fiecare frază până când atinge forma în care se recunoaște, născând, fără știința sa, mituri. În peisajul literar românesc el este individualizat nu doar de stil și de talentul de a crea lumi dispărute, ci și de faptul că e un om care a crezut că singurul destin acceptabil este cel de scriitor și a renunțat la tot pentru a‑l urma.

---

Actualizare: Patru ani mai târziu (DoR #18)

De la publicarea textului de mai sus, cărțile lui Filip Florian au fost traduse în peste zece limbi și, în 2012, a mai publicat un roman, Toate bufnițele. De data aceasta, critica nu a mai fost în consens. Cartea a primit și premii, dar și critici serioase că e monotonă, convențională, frustrantă, nespectaculoasă sau, mai grav, că are personaje lipsite de psihologie, care nu evoluează. Stilul lui de a scrie a rămas apreciat, însă, chiar și în cronicile negative. Florian mai are timp să confirme.