Pe Bune #35: Alex Ștefănescu

Actorul și muzicianul Alex Ștefănescu a descoperit chitara în liceu, când a început să cânte cover-uri împreună cu un prieten, însă nu a acordat muzicii prea multă importanță. Era doar un mod de a-și exprima sentimentele. Mai târziu, după ce a văzut piesa de teatru Revizorul, a decis să dea admitere la actorie, pentru că i-a plăcut energia pe care actorii de pe scenă o transmiteau publicului. După un masterat în actorie la Londra, s-a întors în țară hotărât să scrie un one-man-show în care să vorbească despre trăiri comune oamenilor îmbinând actoria cu muzica. Pentru a atrage mai mulți oameni la spectacol, care a fost preluat de Unteatru, Alex a participat la emisiunile iUmor și Românii au talent, unde e a ajuns până în finală. Deși televiziunea nu i-a adus mai mulți spectatori, Alex spune că popularitatea de care s-a bucurat l-a ajutat să transmită mai multor oameni că schimbarea stă în ei și că prin acțiuni mici pot face lumea mai bună. Din acest motiv, deși își dorește în continuare să fie un actor foarte bun, nu-l deranjează dacă va fi ținut minte doar ca „băiatul cu chitara”.

Ascultă Pe Bune pe Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Alex. Bine ai venit la Pe Bune.

Alex Ștefănescu: Bună, Andreea, bine te-am găsit la Pe Bune.

Andreea Vrabie: Te-ai făcut remarcat la „Românii au talent” cu o melodie care spune că poți să reușești în România. Trebuie să menționez că înregistrăm, deși episodul o să fie difuzat mult mai târziu, că înregistrăm la două zile după protestul din 10 august, un moment în care poate mulți dintre noi sunt fără speranță. Tu crezi pe bune în continuare că poți să reușești în România?

Alex Ștefănescu: E o întrebare dificilă, mai ales având în vedere ce s-a întâmplat de curând și ce se tot întâmplă. O dată că da, eu cred și pentru că trebuie să crezi. Nu sunt adeptul, nu pot să zic fugii, dar am senzația că trebuie să încerci să-ți crești grădina ta și să scoți buruienile. Chiar dacă e foarte greu, cred că poți să faci lucruri în România. E, poate, mai greu decât în alte părți, deși trebuie să fim conștienți că nu e miere și lapte nici în alte părți. Și se poate și mult mai rău, se poate să fii bombardat, se poate să fii Doamne ferește! Eu am scris piesa asta ca reacție a unei sintagme pe care am tot auzit-o în tot felul de locuri: „Băi, adică țara asta, nu poți să faci nimic!” Și m-am gândit că nu e vina țării în sine, nici ca regiune geografică splendidă și plină de potențial, nici a oamenilor care, în mare parte, sunt foarte mișto, peste tot presărați. Dar printre ei e normal, că orice loc are și… Și atunci mi s-a părut că multă lume folosește chestia asta ca o scuză pentru propria neputință sau lipsă de idei sau lene sau habar n-am. Pe lângă faptul că uneori chiar nu poți să faci anumite chestii, pentru că e greu și sistemul e găunos, am vrut să dau și nuanța, că totuși, dacă te duce, așa, capul, cumva, poți să reușești oriunde sau poți să dai greș în cel mai frumos sistem din lumea asta. Asta a fost ideea.

Andreea Vrabie: În piesele tale, cum ai spus și tu că te-ai uitat în jur și ai văzut ce spuneau alți oameni, în general surprinzi ori trăiri personale, dar cu care se identifică cei care ascultă, ori cum arată realitatea de la nivel micro până la chestii mai mari. Și sunt curioasă cum compui. Care e procesul? Mă refer la versuri.

Alex Ștefănescu: La versuri, da, păi de multe ori pleacă de la versuri și apoi vine partea instrumentală. Se întâmplă și invers, dar de obicei versurile vin și uneori e o idee, e o propoziție, e o mică scânteie. În cazul ăsta, a fost fix nu poți să faci nimic în România. Și de la asta m-am gândit: Dar de ce nu poți? Ce fel de realitate aș vrea să arăt? Caut și în fonetică o muzicalitate atunci când scriu și neapărat umor, pentru că altfel sunt unul supărat care spune niște chestii. Umorul te ajută să recepționezi mesajul altfel. Și na, nu știu, eu nu sunt un tip serios, așa. Mie îmi place să râd, mie îmi place să mă bucur de viață, că e foarte scurtă. Chiar ieri mă plimbam prin Belu. Da, ieri am făcut o plimbare cu o prietenă și ne gândeam amândoi la cât de scurt e totul și la cum ne batem capul cu lucruri inutile. Deci umor e musai să ai.

Andreea Vrabie: Bun, și când îți vin gândurile astea, le notezi într-un carnețel?

Alex Ștefănescu: Da, notez. Așa, dacă merg cu metroul și m-a lovit, îl scriu pe telefon. Dacă sunt acasă, prefer să scriu pe hârtie. La un moment dat am și visat o piesă. Un refren, de fapt, al unei piese. Și m-am trezit așa, în mijlocul nopții, am scris ceva foarte greu de citit a doua zi și simțeam că e piesa, simțeam că e din inimă. Nu o să mai intru și în detalii cu visul, a fost foarte ciudat. Dar am citit a doua zi și am zis asta e o tâmpenie totală. Dar e bine să le notez, să înmagazinez bucățele, bucățele, bucățele, sau versuri, când mai scriu. La un moment dat, aveam o perioadă în care scriam, mi-am propus să scriu 10 minute pe zi în fiecare zi, indiferent dacă am sau nu inspirație. Pentru că, până a urmă, a fi talentat înseamnă când îți vine și a fi profesionist înseamnă să produci ceva constant. Și evident că n-o să produci tot timpul aur, dar așa se filtrează. Și am scris timp de trei luni 10 minute în fiecare zi. Propunerea era să nu intelectualizez foarte mult, să scriu absolut tot ce-mi vine. Și am multe pagini de chestii interesante și mai multe de tâmpenii totale, dar e material acolo și în general mai recurg și la material din urmă. Depinde.

Andreea Vrabie: Trebuie să transmită oamenilor un mesaj sau, nu știu, ce efect vrei să aibă asupra celor care ascultă?

Alex Ștefănescu: Vreau să amuz, dar nu ăsta este scopul principal. Vreau, printre hohote, să te gândești un pic dacă poți să fii un pic mai bun. Care e mica ta părticică pe care poți să o faci. Orice schimbare necesită foarte mult timp și e greu de realizat, pentru că e în natura omului să vrea să tragă pentru el. Să nu se gândească la întreg. Dacă te gândești un pic la întreg, îți faci bucățica ta. Și dacă fiecare își face bucățica lui, totul merge. Doar că unii nu, unii vor mai mult pe bucățica lor și cred că aici omul e singurul animal care face chestia asta, știi? Nu ia doar cât are nevoie și e păcat. Și multe idei pe care le am sunt chestii simple, nu e ceva, n-am revoluționat nimic. Caut căi de a planta o mică sămânță de ceva în mintea celui care are urechi să o audă, nu știu.

Andreea Vrabie: Cum ai ajuns la forma asta de realitate cântată cu umor, dar într-un mod simplu? Pentru că ești un om cu o chitară și spun simplu pentru că mă gândesc la toți muzicienii care au formații. Când au un concert au ditamai producția în spatele lor. E un fel de reducere la…

Alex Ștefănescu: Da, păi sunt mai multe considerente. O dată strict din punct de vedere artistic, mie nu-mi place arta conceptual-eclectică, elitistă. Mi se pare că dacă faci o chestie pentru trei inși, e ca chestia aia pe care ți-o faci singur. Și trebuie să fie pentru toată lumea, dar să aibă calitatea aceea să poată să o înțeleagă și un om cu patru clase și un om cu patru doctorate, dacă există un astfel de om. Asta caut și cred că am găsit-o într-o oarecare măsură, pentru că am avut oameni din aceste două laturi ale spectrului care mi-au scris. Asta o dată. De ce sunt un om cu o chitară? Pentru că e greu să faci ceva în România și oriunde. Adică să strângi un band, să așa… Trebuie să găsești niște oameni care sunt exact pe filmul tău. Mie îmi place chestia asta de, stilul de viață de rock star, așa. Adică nu mă refer la excesele care vin cu chestia asta, mă refer la trupa aia care se formează cu patru prieteni într-un garaj și sunt praf la început și repetă. Și după aia cântă și au un concerțel mic într-un bar nasol și după aia devin mai buni și umplu stadioane peste 10 ani, știi? Și ei erau prieteni și se lega o chimie fantastică între ei. Fiecare avea aportul lui creativ. Se pupa și numai chimia lor. Trupele mari din asta s-au născut. Și așa, să dau un anunț pe net, „caut nu știu ce”, mi se pare… Da, poți nimeri, dar nu știu. În fine, e mai simplu dacă ești tu singur. Eu nu sunt, na, eu sunt actor, momentan nu am atâtea studii muzicale. Vreau să completez partea asta ca să pot să evoluez și să avansez. Dar, de exemplu, în contextul unei trupe, apropo de compoziție, că în mintea mea compun chestii, e greu, trebuie să vină fiecare cu un aport creativ. Trebuie, asta zic, trebuie să se pupe toate chestiile. Și, din simplitate, și pentru că aveam dorința de a face atunci, în 2013, adică, când m-am întors în țară – am fost un an la Londra la master –, am luat chitara și am scris, practic.

Andreea Vrabie: Povestește-mi puțin despre copilărie. Te atrăgea zona artistică în vreun fel?

Alex Ștefănescu: Nu, aproape deloc. Adică la teatru nu am fost, am fost o dată când aveam vreo patru ani, la un spectacol care se numea „Boabe de rouă pe frunza de lotus în bătaia lunii”.

Andreea Vrabie: Ai mai și ținut minte.

Alex Ștefănescu: N-am să uit niciodată asta. Dacă nu mă înșel, la Teatrul Național, cu Vizante sigur și nu mai știu în rest. Erau mulți actori. Și nici nu mai știu despre ce era. Dar de atunci n-am mai fost la teatru până la vreo 18 ani. Am refuzat orice formă de ieșire culturală. Mi se părea că teatrul e ceva, așa, umor ieftin. Nu știu ce credeam eu, dintr-o ignoranță totală. Așa, înclinație, îmi plăcea să desenez. Îmi plăcea să-mi imaginez lucruri, eram tot timpul, cumva, pus pe niște șotii și pe niște chestii. Aveam ludicitatea asta, dar nu știam cum s-o exprim și nu simțeam că e vreo… Nu eram, nu știu, clovnul clasei sau ăla care spunea bancuri de Crăciun familiei sau nu știu ce. Am avut o chitară prin casă când eram mic multă vreme și nu m-am prea atins de ea. Am avut și o orgă electronică la care mai improvizam fără să știu nimic destul de mult și-mi plăcea.

Și chitara, când m-am apucat practic, a fost în clasa a IX-a, când m-am rugat de ai mei să-mi ia o chitară. Pentru că începuse liceul și știi că în perioada adolescenței lumea tinde să fie depresivă. Și, ca adolescent depresiv cu mintea mai puțin la carte, mai mult la fete, la existență și la probleme din astea care nu ar trebui puse neapărat la vârsta aia. Sau ar trebui puse, dar nu știu, nu atât de dramatic. Dar am simțit, evident, nevoia de o supapă prin care să las niște lucruri să iasă din mine și am zis că aș putea să fac sunete frumoase la un instrument. Chitara e simplă. Își luase un vecin de-al meu, îl ascultam pe el și el știa trei acorduri, dar îmi plăcea cum sună. Suna frumos, melodios. Și am zis că vreau și eu. Am pus mâna pe o chitară și nu am mai lăsat-o de atunci, deși, tot din ignoranță, nu m-am grăbit să fac lecții sau să studiez. Luam piesele mele, învățam Nirvana, învățam Metallica de pe net, practic.

Andreea Vrabie: Știu că ai studiat marketing și că ai lucrat PriceWaterhouseCoopers.

Alex Ștefănescu: Yes.

Andreea Vrabie: Spune-mi despre experiența de acolo.

Alex Ștefănescu: Eram într-un departament micuț care se ocupa cu vize, permise de muncă și de ședere pentru expați. Și eu am ajuns acolo pentru că nu făceam absolut nimic. Adică eram la marketing, dar la o facultate particulară, unde nu merita să te duci. Totuși mi-am luat toate examenele neducându-mă. Stăteam acasă, jucam FIFA. Și la un moment dat, foarte bine a făcut tata, când mi-a zis: Fă și tu ceva cu viața ta, măi, băiete. M-am angajat, cumva, tocmai acolo, fără să am vreo experiență, vreo chestie. Și mă plimbam cu taxiul foarte mult. Dacă ar fi trebuit să stau la birou să dau mail-uri, aș fi înnebunit. Dar din fericire aveam munca asta de teren, care însemna uneori să duci o hârtie dintr-o parte în alta, dar intrai în contact cu niște oameni, era dinamica, așa, învățai să te bagi în față la cozi. Chestie cu care eu nu am fost niciodată de acord, pentru că de asta nu poți să faci nimic în România. Mă rog. Și am învățat multe chestii. Aveam niște taximetriști cu care mergeam mai des, că erau foarte haioși, și împărtășeam povești multe cu ei. Na, cam asta am făcut doi ani de zile.

Andreea Vrabie: Te-am întrebat asta, cumva, cu intenție, pentru că ai mai povestit despre perioada asta și cum vorbeai cu taximetriștii și în alte interviuri. Și asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva ușurința asta cu care intrai în vorbă cu oamenii și atenția la ce-ți povesteau ei, te-a făcut să fii atent și acum la ce observi în jur și cam ce spun oamenii, de ce se plâng. Dacă asta te ajută când compui.

Alex Ștefănescu: De obicei, în taxi nu-ți trebuie vreo abilitate specială ca să intri în vorbă, pentru că vei fi băgat în vorbă vrei, nu vrei.

Andreea Vrabie: Da, dar sunt mulți oameni care spun „da, da, da” și vor să scape, știi, de conversația aia.

Alex Ștefănescu: Da, și eu vreau să scap de multe ori, dacă simt că nu e interesant. Dacă simt că e interesant omul, într-adevăr, fascinația mea asta este, să descopăr oameni. Și pot să ascult foarte bine, și de aceea de multe ori sunt și pus în situații în care lumea îmi povestește chestii poate mai intime sau așa, pentru că chiar ascult. Obișnuiesc să-mi fac și scenarii când merg cu metroul: Cine e persoana aia? Cum îl cheamă? Cum o cheamă? Ce meserie are? Unde se duce acum? La ce se gândește? Și fac foarte mult exercițiul ăsta de imaginație. Combinat cu faptul că am cunoscut mulți oameni, simt eu, am ajuns să înțeleg destul de bine psihologia umană. Și cred că ajută, pentru că am pățit, de exemplu, la un concert zilele trecut. Mă rog, am eu o piesă foarte lungă care se numește ,,Tragedia salatei” și are vreo 16 minute. E ceva demență. Sunt povești ale unor oameni dintr-un oraș care se leagă între ele, dar ei sunt oameni fiecare cu viața lui, și e vorba la un moment dat de un tip pe nume Marian, care aruncă avioane de hârtie pe care scrie poezii în speranța că din balconul vecin o gagică frumoasă le va prinde. Și m-a filmat un tip toată piesa și la sfârșit a venit și a spus: „Salut, pe mine mă cheamă Marian. Eu scriu poezii, am citit Eminescu toată viața mea și îl scriam și mi-a plăcut de o fată și am încercat să o cuceresc cu poeziile”. Deci, am zis, tu ești Marian, tu ești ăla. Eu te-am scris pe tine, știi? Și alte chestii asemănătoare mi s-au întâmplat. Dar exact așa e. Dar și la mine e așa. Dar vai, cum? Na, nu știu. Adică mă bucur că prinde așa chestia asta, că asta încerc.

Andreea Vrabie: Cum ai descoperit teatrul? Că ai spus deja că aveai 18-19 ani, dar mai ales cum ai decis să dai admitere la UNATC?

Alex Ștefănescu: Atunci, pe vremea aia, când lucram la Price, am întâlnit o fată foarte drăguță care m-a invitat în oraș și m-a invitat la teatru. La Teatru de Comedie, mai precis, la „Revizorul”. Și m-am dus. Și, stând în sala de spectacol, și de la început, de când intri, nu știu, am simțit că e o atmosferă. E un fel de electricitate, așa, în aer și oamenii se duc cu o anumită energie și e o anticipare până începe. Și când a început, tu încetezi să mai fii aici, dacă e spectacolul bun. Și era, adică mie mi-a plăcut foarte mult. Și oamenii ăia m-au luat cu ei într-o lume pe care eu nu o știam, care-mi plăcea. Mi se părea foarte interesant, pe lângă povestea la care eram atent, să mă uit la ei, să mă gândesc la actori, la ce simt ei în momentul ăla. Ei sunt demenți și cred că sunt altcineva? Ei își manifestă niște chestii ale lor sau au descoperit un personaj pe care l-au citit și l-au reinterpretat? Mi s-a părut fascinant totul și mai ales că poți să trăiești o altă viață la care oamenii să se uite. De ce să te mint? Adică, cine e actor și zice „nu-mi place să se uite lumea la mine” este total ipocrit, știi? Și aspectul ăsta mi-a plăcut foarte mult, dar și faptul că am simțit că pot să fac asta. Am simțit că am în mine niște lucruri care trebuie să se manifeste într-un fel. Puteam să fac voci, chestii, să mă joc cu diverse scenarii, să joc diverse personaje fizic, habar n-am, și nu știam ce să fac cu ele niciodată. Și mi-a picat, așa, o fisă imensă în momentul ăla. Și, când s-a terminat spectacolul, mă rog, am stat de vorbă și cu ea, ulterior am fost împreună, și fratele ei era anul III la teatru la UNATC în momentul ăla și m-am pregătit cu el. Am făcut un repertoriu, am repetat. Cât lumea era la țigară la firmă, eu eram gesticulând și recitând poezii. Și am intrat la UNATC al 12-lea din 70 și ceva. N-are vreo relevanță chestia asta, doar că țin minte că am fost al 12-lea. Mi s-a părut mamă, am dat-o bine la admitere! Și aia a fost. Mi-am dat demisia și a fost cea mai tare chestie pe care am făcut-o vreodată.

Andreea Vrabie: Și, după facultate, ai menționat deja că ai fost la Londra, unde ai studiat tot teatru timp de un an. Dar înainte de asta ai cântat pe pod în Cișmigiu ca să strângi bani pentru un laptop. Cum reacționau oamenii care te auzeau atunci?

Alex Ștefănescu: Destul de bine. Adică aveam nevoie de un laptop, asta era clar, și n-aveam nici bani și nu voiam nici să-i parazitez pe ai mei atât de tare, pentru că oricum îmi plăteau facultatea, care nu era ieftină. Eu, mă rog, deja ajunsesem la un anumit nivel cu chitara. Puteam să imit artiștii mei preferați. Puteam să cânt reggae, pop, folk, mai multe stiluri, pentru că știam foarte bine să imit artistul în sine. Și am observat eu că oamenii care cântă pe stradă cântă de obicei folk foarte obosit. Adică, n-am nimic cu Andri Popa sau cu „Nimeni n-o să îți explice…”, nici cu Chirilă. Doar că, ca idee, numai muzică obosită. Și am zis: Băi, nu. În primul rând că eu cânt în engleză și cânt niște piese mișto care sunt la radio acum. Și  e altceva. Și ar trebui să încerc să fac niște bani.

Andreea Vrabie: Îți mai amintești ce cântai?

Alex Ștefănescu: Da, da, da. Începeam tot timpul cu „Wonderwall”, cu Oasis. Bine, aia era mai veche, dar cu asta începeam. Pentru că atunci când mă duceam și îmi puneam chitara așa, foarte tacticos, și desfăceam husa ca să arunce oamenii bănuțul, aveam emoții. Adică aveam emoții și a zecea și a douăzecea oară când am făcut-o. Până începi, până te încălzești, prima piesă. Și după aia îți intri într-un ritm, vezi că oamenilor le place, pentru că se umple husa de bani. Unii se opresc. Eram pe pod în Cișmigiu, era și liniște, eu eram neamplificat total și multă lumea mi-a zis: „Bă, dar te auzeai din partea aialaltă a parcului”. Adică acolo cred că am dezvoltat un soi de plămân, așa. Cred că cântam vreo trei-patru ore în unele zile. Și am avut zile în care se strângea lumea pe podul ăla, aveam vreo 20-30 de oameni care ascultau mult timp. Cineva se mai ducea să-mi ia o apă, să-mi ia o nu știu ce. Unii îmi ofereau țigări, chestii. A fost un băiat care mi-a dat vesta de pe el. Era îmbrăcat cu o vestă și mi-a spus: „Ai fost foarte tare. Aș vrea să-ți dau niște bani, dar i-am băut pe toți aseară, așa că, uite, îți dau asta”. Și mi-a lăsat vesta și a plecat și încă o mai am. Gesturi din astea.

Andreea Vrabie: Te-ai gândit atunci vreun moment că poate ar trebui să fii muzician, nu actor?

Alex Ștefănescu: Nu m-am gândit, eram foarte setat pe treaba asta cu teatrul. Adică cele două nu se exclud, clar. Mai ales la cât se încearcă musical acum în România. Dar nu m-am gândit. Adică eu voiam să plec la Londra să fiu, voiam să fiu super actor. Deci eram leneș. Nu știu de ce, nu știu cum se pupă. Eram și disciplinat și leneș. Nu eram nici bețiv și nu purtam în mine metehnele clasice ale actorilor care se pierd pe drum din cauză că sunt viciați. Dar, în același timp, nu știu, e foarte ciudat. Și am strâns banii să-mi iau laptop. A costat 35 de milioane, ca idee, ceea ce mi se pare fascinant. Din cântat pe stradă timp de trei luni sau două luni, trei zile pe săptămână, nu mai mult.

Andreea Vrabie: Și cum a fost experiența în Londra?

Alex Ștefănescu: În Londra?

Andreea Vrabie: Da. Cum simți că te-a schimbat să faci teatru acolo sau, mă rog, să înveți să faci un anumit tip de teatru acolo?

Alex Ștefănescu: În primul rând, că a fost prima oară când am plecat de acasă și am stat singur și m-am descurcat singur, ceea ce a fost foarte benefic, clar. Locul ăsta se cheamă London International School of Performing Arts și eram foarte mulți, din vreo 27 de țări erau în anul meu. Nu erau toți actori sau nu erau toți cu studii de actorie, cum eram eu. Unii erau dramaturgi, unii erau dansatori, unii aveau studii de actorie. În fine, dar era un conglomerat, așa, foarte interesant și, fiind mulți din alte țări, s-a creat un fel de mini comunitate și am simțit că suntem foarte apropiați unii de alții și chiar am fost. Acolo am făcut teatru fizic pe metoda lui Lecoq, care înseamnă lucru cu măști, înseamnă expresivitate corporală înaintea cuvântului și niște mijloace de expresie pe care noi nu le-am studiat la UNATC, dar care au fost foarte complementare cu învățătura de acolo. Plus un alt stil. Și era o plăcere. Și aveai o libertate foarte mare. A fost pe descoperire personală mai mult decât pe super teatru și ia-l pe Shakespeare și disecă-l. Dar a fost foarte, foarte interesant.

Andreea Vrabie: Când te-ai întors, ce tip de teatru îți doreai să faci și cum ți-ai găsi locul în teatrele din România?

Alex Ștefănescu: În primul rând, ce vreau să spun e că acolo eram mai motivat decât am fost vreodată aici. Mă trezeam la cinci dimineața zilnic, mă duceam la școală, cum ar veni. Undeva, în facultate, era spațiu de repetiții, eram primul care intra. Și lucram până la nouă când se începea. Lucram la diverse chestii, făceam condiție fizică, mă gândeam la diverse bucățele, scene. Eram foarte determinat. Voiam să ajung în țară. Am plecat cu gândul să rămân, dar m-am gândit să mă întorc, totuși. Și mă tot gândeam cum o să mă întorc și cum o să scriu ceva, un one man show, și o să fie nu muzical, pe teatru fizic. N-am ieșit foarte mult să petrec, n-am gustat atât de mult din viața de noapte de acolo. Nu știu, poate pe de-o parte era greșit, poate pe de altă parte nu, habar n-am. Dar eram foarte setat pe teatru și când m-am întors am observat că băi, dar eu plecând, nu mai prea sunt așa în pâine, nu mai prea știu. Adică știu oamenii, dar nu sunt, așa, foarte în sosul ăsta teatral românesc. Am intrat în niște proiecțele mai fără bani, mai roluri mici, mai nimic senzațional. Dar n-a durat mult. A fost un an în care am luat trei audiții mari. Am luat la Gala Hop – la Gala tânărului actor. A fost ultimul an pe care l-a avut Afrim acolo, ca director al galei. La Răzvan Mazilu, la „West Side Story”, am luat castingul și la „Fantoma de la operă”, care s-a pus la Operetă, în regia lui Stephen Barlow, care e un regizor foarte mișto. Și, la o distanță de o lună, așa, au venit toate. Și, cumva, de acolo m-am menținut, m-am dus foarte mult pe musical, că toate chestiile au fost muzicale. Toată lumea mă lua. Și la Gala Hop când am fost, cred că am fost chitaristul oficial al galei. „Cântă ceva și cu mine, fă momentul ăsta muzical și cu mine”. Și ușor, ușor am ajuns să devin băiatul cu chitara, cumva, chestie care mă deranja la început. Adică pot să fac multe chestii, stai, că eu sunt un actor. Am atât de multe talente, nu sunt băiatul cu chitara. După care mi-am dat seama că băi, dacă sunt băiatul cu chitara, hai să fiu băiatul cu chitara! Și am zis: Știi ce, hai să fac un spectacol, eu cu chitara. Muzical, comic, să râzi, să plângi, să te gândești, să filosofezi, să aibă tot. Și am stat, le-am chinuit, neștiind, bâjbâi acordurile. Ce se potrivește aici? Aici? Nefolosind teorie mai deloc. Unele piese n-au refren, una are 16 minute, e o poveste. Adică sunt total neortodoxe, ca să zic așa. Și am ajuns la o chestie de o oră și 10 minute cu niște intervenții semi-actoricești între piese care se leagă. Și eram un om cu un spectacol fără un loc în care să-l joace. Dar măcar aveam un spectacol. Nu prea am bătut pe la uși. Am încercat în câteva locuri, dar mi s-a zis că „nu” sau „încearcă, dar îți aduci tu singur spectatorii”. Ceva absolut neinteresant. Și am ajuns, așa, din una într-alta, la Unteatru, care este un teatru independent foarte mișto și special în peisajul bucureștean, din punctul meu de vedere, pentru că are o trupă de actori. Sunt și oameni care vin și colaborează la diverse spectacole, dar există un nucleu de actori de bază, care joacă în spectacolele de la Unteatru și sunt actori foarte buni. Adică sunt, dintre actorii care sunt pe la noi, sunt foarte, foarte buni. Și jucând împreună, fac și spectacole foarte bune. Și sunt spectacole de obicei chestii grele, sunt pe dramă, sunt pe din astea. Adică nu sunt „hai să mergem la o comedioară drăguță, să dăm o bere și să ne hăhăim de glumele porcoase ale actorilor”. Chiar chestii cu substanță. Și mi-a părut foarte bine când am trimis niște filmări cu mine pe canapea. Nu avea nicio legătură cu spectacolul. Și mi-au zis „da, hai să cânți la noi”. Și de acolo a pornit toată această aventură muzicală.

Andreea Vrabie: Iar la „Românii au talent” și „iUmor”, când ți s-a propus să participi, de ce ai acceptat? Ce credeai că o să-ți aducă, într-un fel?

Alex Ștefănescu: Se face că eu cu spectacolul meu jucam la Unteatru și la un moment dat mi s-au epuizat prietenii care veneau să mă vadă și am început să am puțini spectatori, spre deloc. Pentru că: Cine e ăla? De ce să vin să-l văd? Mi se pare normal. Chiar nu-mi dădeam seama cum pot să fac, necunoscut total, să ajung cu chestiile astea, care știam că-s bune și oamenii care veneau reveneau de două-trei ori și-mi spuneau „băi, e foarte mișto cum mi-ai schimbat starea și astea. Trebuie să te audă mai multă lume”. Zic: Da, și eu cred că trebuie să mă audă mai multă lume, dar nu știu cum să fac. Și s-a ivit această oportunitate a „iUmor”-ului, pe care îl mai urmăream cât de cât. Ei pun pe YouTube foarte mult conținut și îl mai urmăream. Pe lângă multe momente absolut oribile și de cea mai proastă calitate, erau și câteva chestii drăguțe. Și pentru jurați, mai mut. Cred că de asta se uită lumea, că ei sunt simpatici, au o chimie anume. Și am zis: Băi, nu e rea emisiunea, cumva. Adică, dacă faci abstracție de niște chestii, e o emisiune chiar OK. Pentru că mai văzusem și alte emisiuni pe stilul talent, așa, și hmm. M-am gândit să mă duc cu o piesă din spectacolul meu, ca să audă lumea, poate le place. Poate vor să mai vadă. Poate. Și a fost foarte OK. Adică am intrat, chiar am intrat, nu mă așteptam. M-am dus, așa, „Aaa, fuck! Emisiune TV, am ajuns la asta!”. Dar m-a luat, așa, filmul ăsta puțin. Și chiar știu că mă dusesem cu gândul: Trebuie să-mi promovez spectacolul, că pentru asta mă duc și…

Andreea Vrabie: Nu cred că l-ai menționat.

Alex Ștefănescu: N-am menționat, am uitat total. Am uitat total, pentru că mă luase filmul ăsta de concurent. Și lor le-a plăcut foarte mult, a prins foarte bine piesa. Piesă care se numește „Dă-te cu capul de-un copac”, care e amuzantă. Sunt sfaturi de viață amuzante, dar și în același timp cu un oarecare sens și substrat pentru a trăi mai bine. Și mulți oameni mi-au scris după: „Vai, dar ce vesel! Ce energie! Cum mi-ai dat-o și mie”. Și m-am bucurat. Adică, prin calea asta televizată sau internetizată am reușit să ajung la niște oameni la care n-aș fi ajuns niciodată, care n-ar fi călcat vreodată la Unteatru. Poate la un teatru, dar nu la Unteatru. Dar iată, la spectacole la fel, sufla vântul. Dar am avut chestia asta. Am simțit că nu, chiar nu fac degeaba ce fac, pentru că am atins niște oameni, care mi-au scris. Mi-au scris mulți necunoscuți chestii așa, la modul „cum să fac să fiu atât de pozitiv precum ești tu tot timpul?”. Și îmi venea să le scriu: Băi, dar om sunt și eu. Uneori am niște zile oribile. Dar nu poți să zici, știi? Dacă inspiri pe cineva, trebuie să-l inspiri până la capăt. Și atunci mi-a venit gândul ăsta? Știi, mari vedete, mari comedianți, nu știu, Robin Williams, habar n-am, sau oameni care sunt iubiți de o planetă întreagă și care fac mulțimi să râdă sunt cei mai triști. Lor ce le rămâne, știi, în suflet, așa? Adică e foarte greu. Și eu sunt la un nivel absolut microscopic de celebritate, dar cum ar fi să fii… Nu e nimeni pregătit și nu poți să duci chestia asta. Și cred că cedezi și unii au cedat. Și mi-am jurat că, dacă la un moment dat n-o să mai fiu microscopic, să rămân cu picioarele la fel de bine plantate pe pământ. Doamne ajută să ajung și la dimensiunile și să rămân și cu picioarele. Momentan nu știu. Momentan sunt tot pe microscop.

Andreea Vrabie: La Românii au Talent ai ajuns chiar în finală cu piese care spun, cum am spus și la început, că poți să faci ceva în România sau cu „Nu fura”.

Alex Ștefănescu: Da, hitul, „Nu mai fura”.

Andreea Vrabie: Nu mai fura. Mesaje destul de activiste într-un fel pentru un public mainstream. Te-a surprins în vreun fel că ai fost votat, că ai prins până acolo? Sau cum îți explici?

Alex Ștefănescu: M-a surprins și într-un mod foarte plăcut. Ideea e că totul a pornit mai mult dintr-o intenție de a mea de a face haz de chestia asta. Adică emisiunea se numește „Românii au talent” și eu am venit să zic că nu poți să faci nimic în România. Mi s-a părut mie amuzant strict personal, așa, ca o glumă tembelă. După care m-am gândit: Nu vreau să fac doar o glumă tembelă, vreau să spun ceva. Deja performând de ceva timp, căpătasem o încredere și o siguranță pe o anume energie pe care pot să o livrez, știi? Chit că am o zi mai bună, mai proastă, la un moment dat sub un anumit nivel nu pot să scad. Uneori sunt genial, alteori sunt un pic patetic, dar chiar dacă sunt patetic, sunt patetic OK. Cred eu. Sper. Și atunci cred că n-am fost patetic și de asta am ajuns mai departe. M-am gândit să scriu despre altceva și, dacă tot am intrat pe chestia asta cu România, hai să las așa o chestie în urmă, că dacă tot las în urmă, hai să  las, să zicem, mai multe chestii importante. Și „Nu mai fura”, iarăși, mi se pare că toată lumea fură. Ne fură ăștia. Hoții ne fură. Da, nu mai fura! Și furăciuna asta nu știu cât s-a înțeles, sper eu că s-a înțeles că nu e vorba numai de politicieni corupți, nu e vorba numai de oameni în poziție de putere care abuzează de ea. E vorba de furăciuna românului oarecare, care-și fură singur căciula de foarte multe ori. Adică, spre exemplu, un drept la vot neexercitat este că ți-ai furat dreptul de a mai comenta după, până la urmă, știi? Sau faci o mică găinărie undeva, și ăla face, și ăla în afacerica lui, și ăla face în nu știu ce. E drept că în unele afaceri e greu să nu faci, pentru că sistemul e prost și nu te susține. E foarte greu, dar dacă, repet, asta cred, dacă toată lumea și-ar face treaba bine pe bucățica lui, ar putea să funcționeze. Asta a fost ideea din capul meu, pe care am vrut să o transmit cu „Nu mai fura”. Și, în același timp, să fie și un fel de imn, așa. Lumea ar reacționa cred că cel mai bine la asta. Și mi-a zis cineva: „Bă, dar e foarte fredonabilă, mi-a rămas în cap”. Eram la audiții și mai vorbeam cu concurenții de pe acolo și treceau pe lângă mine pe hol: „Nu mai fura”. „Băi, termină, ce mi-ai făcut?” Și na, mă bucură. Nu mă așteptam să ajung în finală.

Andreea Vrabie: Și în finală ce crezi că s-a întâmplat? Pentru că tot despre România, dar era puțin, mă rog, mai mult despre trecut, despre comunism.

Alex Ștefănescu: În finală…

Andreea Vrabie: Îți doreai să câștigi?

Alex Ștefănescu: Știam că n-o să câștig. Era, așa…

Andreea Vrabie: Nu-ți doreai?

Alex Ștefănescu: Era un scenariu fantezist foarte drăguț să fi câștigat, evident. Adică încerc să nu-mi pun piedică singur. Da, sigur, voiam să câștig, dar nu aveam… Adică na, era greu de crezut că un număr de zdrang-zdrang cu o chitară, orice aș spune eu. Dar important, iarăși, pentru mine a fost să spun ceva. A treia piesă e că dacă eu fac o trilogie, hai să… Și atunci ce mai era de spus practic? Nu mai exista încă o etapă în care puteam să ajung și atunci m-am gândit să fac o piesă poate mai puțin fredonabilă și într-o zonă, nu știu, nu comercială, dar mai puțin…

Andreea Vrabie: Catchy.

Alex Ștefănescu: Mai puțin catchy și mai mult pe un anumit tip de mesaj și de referințe. Nu super istorice, că nu sunt atât de bine pe istorie nici eu, dar niște chestii, istoria într-o viziune mai altfel. Și fără refren, fără ca o poveste. Și asta e mai puțin populară. Omul vrea să audă refren, trei note repetabile, la lu la, la lu lei. Dar am făcut-o fix pentru că așa am simțit și e una din piesele mele preferate, cu ocazia asta. Și am ieșit pe nouă din 11, ceea ce e OK. Voiam doar să nu ies pe 11. Ăsta a fost obiectivul meu. Deci, practic, sunt câștigat.

Andreea Vrabie: Ok, dar „iUmor„ ai spus deja că n-a adus spectatori în sală. „Românii au talent” a adus mai mulți oameni în sală?

Alex Ștefănescu: Nu, nu, absolut deloc. Între semifinală și finală chiar am avut două spectacole și am zis: Băi, după semifinala care a rupt, trebuie să fie sala plină. Sala are vreo 100 de locuri, au fost vreo 40 la primul spectacol. Am întrebat: E cineva aici care a venit pentru că m-a văzut la televizor? Au ridicat doi oameni mâna. Și la următorul spectacol au fost 20 de oameni și nimeni nu mă văzuse la televizor. Nu dau și nu lovesc aceste două emisiuni, pentru că au adus niște lucruri bune pe alte părți. Au adus lucruri bune în sensul în care multă lume într-adevăr le-a văzut și, chiar dacă nu au venit la spectacol, ei există și mă mai recunosc în diverse locuri. Adică, nu că asta e un lucru bun, că vreau să vină lumea la mine neapărat. Dar, o dată că foarte mulți oameni au reacționat pozitiv și mi-au scris, niște lucruri care într-adevăr mă inspiră pe mine înapoi. Adică, dacă am reușit să-i inspir pe ei, și ei îmi spun „m-ai inspirat”, chestia asta mă face pe mine să vreau să fac în continuare. Mi-a dat, așa, multă încredere. Și au apărut alte concerte în alte spații și am putut să ajung la alți oameni, alt public. Asta e o parte foarte bună. Și e o parte bună că lumea vrea să asculte genul ăsta de chestii. Nu știu, mi se pare că nu se face la noi. Există Ada Milea, care e pe chestia asta de comedie muzicală, care e foarte mișto. Dar e pe alt, nu știu…

Andreea Vrabie: Stil.

Alex Ștefănescu: E alt stil. Cred că am găsit un fel de voce a mea pe care oamenii o recunosc. „Tu ești ăla, tu ai chestia aia”. Și mi s-a zis, știi? Și asta mi s-a părut foarte important. Adică ăsta mi s-a părut marele câștig al emisiunilor și faptul că, nu știu, poate undeva acolo cineva s-a gândit la niște lucruri. Sper eu.

Andreea Vrabie: Ți-e teamă, cumva, că succesul ăsta, care nu se traduce în oameni în sală neapărat, dar cum ai spus și tu, mai știu oamenii de tine, mai apar colaborări, na, ești mai vizibil, într-un fel. Că s-ar putea să te bage în categoria aia pe care o menționai la început, băiatul cu chitara, care cântă cumva despre România? Și că o să fii împins într-o categorie strictă și că orice iese din categoria asta n-o să aibă același succes?

Alex Ștefănescu: Nu mi-e teamă de chestia asta, pentru că piesele cu România alea au fost. Simt că am zis ce am avut de spus pe subiectul ăsta. Sunt trei la număr și s-au legat de emisiune. În rest, ceea ce fac eu se leagă de schimbare. Dar se leagă mai mult de schimbarea și transformarea interioară a omului și pe mine mă interesează chestia asta. Mă interesează ce e dragostea, de ce iubim? De ce ne războim între noi? De ce aruncăm gunoaie pe jos? De ce pozăm o salată și o postăm pe Instagram? De ce facem sex și nu ne mai sunăm? Orice e uman mă interesează și poveștile oamenilor, cum ți-am spus și înainte. Și unul dintre spectacole fix despre asta e. Eu nu o să mă duc niciodată într-o zonă politică, n-o să mă duc niciodată în piese activiste. Nu e, nu știu, nu e chestia mea. Adică e vorba despre oameni, pe mine asta mă fascinează. Și dacă o să fiu băiatul cu chitara… Într-adevăr, ultimele satisfacții și cele mai mari în ultima vreme au venit din partea asta. Din partea actoricească, na, sunt actor angajat la Teatrul Ion Creangă. Fac teatru pentru copii, care-i foarte drăguț. Nu mă așteptam vreodată să ajung în postura asta. Nu era neapărat ceea ce… Adică îmi plac copii, dar aș vrea și niște d-alea cu moarte, sânge, răzbunare, cu dramă și cu așa. Aia e. Să-mi încerc mâna cu niște roluri mai… Dar e satisfăcător teatrul pentru copii și te joci foarte mult. Adică e un job. Sunt oameni la birouri la ora 12 care tastează și-și detestă viața. Nu spun că toată lumea de la birou își detestă viața, dar sunt mulți care și-o detestă și îi cunosc, de asta îmi permit să zic. Și pentru că am și lucrat la un birou. Și eu uneori la ora 12 mă plimb prin parc, că am avut spectacol și am terminat și acum sunt liber. Deci, dacă mă plâng vreodată de viață, sunt primul care se prinde și își dă o palmă peste față, pentru că n-am de ce și e foarte OK.

Andreea Vrabie: Mi-ai spus, când ne-am întâlnit, că erai sau că ești introvertit. Ai spus când cântai în Cișmigiu că aveai emoții înainte de a începe. Cum treci peste blocajul ăsta, într-un fel, și te pui pe scenă din nou doar tu cu o chitară? Nu știu, mi se pare că te expui mai mult decât ai face-o într-un rol, într-o piesă, nu știu, scrisă de altcineva. Adică e un soi de expunere în fața unui public care poate să reacționeze sau poate să nu.

Alex Ștefănescu: Da, poate și s-a întâmplat și asta. Dar lipsit de reacție n-am avut niciodată, pentru că cred foarte mult în ceea ce am scris. Adică știu că nu-i prost. Dacă era prost, nu îmi permiteam eu să mă afișez, cumva. Dar, în același timp, da, sunt săli și săli. Și uneori oamenii sunt pe hăhăială, aplauze, așa, și alte ori nu. Dar nu poți să știi, asta e problema. Pentru că orice fel de artist și mai ales actorii sunt, așa, niște ființe sensibile și vai de capul lor și au nevoie de confirmare constantă, știi? Și uneori, și în teatru, joci ceva și simți că n-auzi. Știai că aici trebuia să râdă, știi? Și nu s-a râs. La poanta următoare, la gagul următor, o să plusezi, o să faci mai mult, o să te scălămbăi, dacă ești nesigur.

Andreea Vrabie: Aici nu e și vina regizorului, a scriptului?

Alex Ștefănescu: Nu. Zic poate într-o seară se râde, într-o seară e extraordinar cum ai făcut-o și a doua seara nu se mai întâmplă. Și, efectiv, e publicul. Deci nu e altceva. Și nu că e prost publicul, pur și simplu așa e dinamica în seara aia. Se simte, se zice „săli reci” sau „săli calde”, știi? E un schimb mereu de energie. Și la muzică la fel. Mi se pare un exercițiu foarte bun de a căpăta control și stăpânire de sine și de autodezvoltare, pentru că tu ajungi să conștientizezi că nu depinzi de reacția altora. Tu ajungi să nu mai fii reactiv și ajungi să fii cauza reacției lor. Și dacă ei nu reacționează, tu trebuie să ai tăria să ții spațiul ăla și să știi că-i prinzi la următoarea cu calm, nu panicat, stresat, acum o să dau mai mult. Acum trebuie să dau mai tare în chitară, să rup corzile, trebuie să mă strâmb în nu știu cum, că acum trebuie să râdă. Poate nu trebuie să râdă, poate ascultă. Poate sunt foarte atenți și sunt pătrunși de mesaj. E o descoperire interioară fiecare concert și mă îmbogățește câte un pic fiecare experiență. Și de asta mi se pare un schimb foarte tare, că eu dau ceva și primesc ceva.

Eu am emoții înainte să intru pe scenă, până în momentul în care am pus primul pas. Și înainte îmi făcusem eu niște intrări din astea, intram și mă jucam că mă întind și că nu știu ce și că-i descopăr pe ei și sunt surprins, niște tâmpenii din astea. Sau că mă împiedic de nu știu ce și fac o tumbă și joc nu știu ce aberații. Și ulterior mi-am dat seama că nu e nevoie. Pot să intru încet, să-mi iau chitara încet, să mă uit în toată sala, să las o pauză și să încep să cânt. Și chestia asta e mult mai puternică. Acum na, am cântat și în locuri unde lumea nu era atentă deloc. Adică de astea cu băut, cu mâncat. Și e groaznic, pentru că eu am foarte multe versuri, adică nu e muzică de fundal. Atunci chiar te simți ca ultimul om, știi? Simți că dai, așa, în gol. Vorbești în gol. Ești cu prietenul ăla care nu te ascultă niciodată. Și da, introvertit sunt și acum. Dar introvertit înseamnă că îți iei energia din momentele în care tu ești singur, nu înseamnă că ești antisocial sau ciudat. Pentru că eu am și latura asta, căreia îi place să fie în mulțime și sufletul și inima petrecerii. Se echilibrează, cumva, dar mă ajută foarte mult pe mine, personal, să cresc ca om.

Andreea Vrabie: Acum ce crezi că ești? Mai mult actor sau muzician? Ce simți tu pentru tine când ești singur cu tine că ești?

Alex Ștefănescu: În momentul de față balanța înclină spre muzică, dar n-aș putea să fac muzica pe care o fac dacă nu i-aș da un strop de actorie. Toate piesele sunt interpretate, sigur, vocal la maximul abilităților mele, dar ce vine în plus este strict actorie și joc. Și ce cred că sunt, că nici eu n-am ajuns să mă definesc încă, aș vrea să fac și mai mult teatru, mai multe feluri de chestii. Adică nu s-a dus partea asta. Dar ce cred eu că sunt momentan, sunt un fel de poet urban, care-și cântă singur chestiile, sperând că undeva la un balcon o Julietă ascultă. Și în partea aialaltă, un intelectual melancolic este luminat de o idee. Și la atelierul auto de vizavi, nea Gigel are o revelație și se duce și îi aduce un buchet de flori lui nevastă-sa în loc să se uite la meci. Și doi liceeni se pupă, pentru că unul îi zice trei versuri pe care le-a auzit într-o piesă de-a mea. Mi-a zis cineva asta la un moment dat pe stradă: „Am agățat-o pe prietena mea cu”. Adică sper că sunt cineva care ajunge la oameni și încerc să-mi găsesc și eu locul printre ei fără să-mi pierd unicitatea.