Pe Bune #37: Maria Popistașu

Deși a avut mai multe interese de mică – pictură, dans, gimnastică –, Maria Popistașu nu-și amintește să-și fi dorit să devină altceva decât actriță. Când a dat admitere la ATF a intrat prima pe listă, o realizare despre care spune acum că nu a însemnat, de fapt, nimic. A început să joace la Teatrul Național din București încă din al treilea an de facultate, dar apariția unor filme ca „Marfa și banii” a făcut-o să realizeze că și-ar putea practica meseria și altfel: în proiecte care nu se întind pe ani de zile și mai adaptate temelor contemporane. După ce s-a făcut remarcată în Sex Traffic pentru rolul unei tinere moldovence, victimă a traficului de carne vie, Maria a primit numeroase oferte de roluri și spune că i-a plăcut perioada de câțiva ani în care a călătorit în diferite țări pentru filme. Când a rămas însărcinată a știut că urmează o pauză de trei ani în care nu va mai juca. Pauza s-a transformat în șapte ani, timp în care a simțit o presiune atât exterioară cât și interioară să se întoarcă la muncă. Maria spune că a avut nevoie de această perioadă pentru a se recalibra și că acum se simte pregătită să revină în cinema, dar altfel: mai matură și liniștită, cu alt gust pentru filme și fără dorința de a demonstra nimic nimănui.

Ascultă Pe Bune pe Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Maria, bine ai venit la Pe Bune.

Maria Popistașu: Bună, bine te-am găsit.

Andreea Vrabie: O să o luăm cu începutul. Povestește-mi puțin despre copilărie. Ce preocupări aveai? Erai interesată de zonele artistice?

Maria Popistașu: Mă pregăteam să spun că eram pregătită doar de zonele artistice, dar nu e adevărat.

Andreea Vrabie: Știu că ai făcut și sport.

Maria Popistașu: Am făcut și sport, am făcut, a părut așa că am trecut prin toate cluburile care erau la Cercul pionierilor și șoimilor patriei. Le-am trecut pe toate pe rând. Cum eram copii atunci cu cheia de gât așa, după școală aveam tot timpul preocupări extrașcolare. Ne duceam la cor, ne duceam la dansuri populare, băteam tot cartierul ăla din stângă în dreapta, nord și sud și știam că se face nu știu ce cor la Casa Armatei, ne duceam câte șapte sau câți eram, ne duceam toți și ne înscriam. Stăteam trei ani, după aia ne duceam la nu știu ce teatru. Ne plimbam așa și se ducea vorba prin cartier: Băi, vezi că se deschide nu știu ce club de… Pe lângă chestiile astea, care se făceau cu copiii de la bloc – și nu-mi dau seama dacă vorbeau părinții între ei, nu-mi  mai aduc aminte exact, e în ceață, așa –, erau  palierele pe care alergam singură. Mersul la actualul Cărturești de la Patria, unde era Clubul pionierilor și șoimilor patriei, unde am luat-o în… Știi cum intri în holul ăla de la Cărturești, în sensul acelor de ceasornic erau așa. Aici, în prima cameră, în partea stângă, era pictură, după aia cred că era o sală ca un fel de cancelarie, pe colț unde era cafeneaua era engleză, vestiarul de schimbat, aeromodelism, aerobic și aici, iarăși, nu mai știu ce s-a întâmplat. Dar le făceam, adică am trecut prin toate.

Andreea Vrabie: Crezi că, pentru că și eu am făcut asta când eram mică, bine, în provincie, că și acolo era Clubul copiilor, crezi că era o căutare, căutai ceva care să te prindă? Pentru că nici pe mine nu mă ținea nimic mai mult de un an. Un an e mult spus.

Maria Popistașu: Nu știu să-ți spun. Cred că era o nevoie, de fapt, de ceea ce se numește acum after school. Să țină copiii ocupați, să-și găsească poate un fel de vocație. Nici nu-mi dau seama dacă asta era în capul lor, dar cred că organic și părinții și copiii simțeau nevoia să facă asta. Mă duceam oricum la toate cluburile de la școală, care erau clubul de geografie, clubul de muzică și-mi plăcea foarte mult. Dar, de fapt, tot timpul am tras mai degrabă înspre arte plastice, muzică, teatru, pentru că eram destul de dezinvoltă și simțeam nevoia, de fapt, să mă manifest în felul ăsta. Să fiu… Nu-mi dau seama dacă erau… Eu acum mă gândesc că poate era un fel în care mă învingeam, așa, că eram, cred că eram un copil care avea un soi de timiditate, dar mascată excepțional, așa. Mascată până am făcut copii. Am construit acest personaj care era foarte out there, așa, și relaxată și putea să… Aveam o memorie bună și rețineam rapid cele patru versuri sau ce aveam de învățat și mi se dusese un fel de buh, așa, adică știau profesorii că se pot baza, învățătoarele, nu știu ce, că dacă e de spus o poezie la un montaj artistic, puteam să ne bazăm pe Popistașu.

Andreea Vrabie: Cumva la asta voiam să ajung. Nu-mi dau seama dacă se leagă, pentru că tu ai enumerat câteva calități care prind bine unui om care vrea să devină actor. Mergeai la teatru, la film? Cum îți explici tu că la un moment dat a apărut dorința de a deveni actriță?

Maria Popistașu: Nu, nu-mi aduc aminte asta. Atunci era cinema. Nu, era cinemateca, dar aveam Unionul lângă și mergeam tot așa cu toți copiii. Ce film era. În primă fază mergeam cu tata, care era un mare amator de filme western și știu că vedeam fără mare discernământ. După care mergeam cu copiii. Și dacă ne adunam șase sau nu știu, că era o limită din asta, trebuia să fim câțiva ca să ne dea drumul la film, ne puneau să vedem „Aligatorul” sau nu știu ce filme mai dădeau. După care s-a deschis cinema la Sala Palatului. Era după Revoluție, puteai să vezi în sala aia gigantică niște filme cu un sunet foarte prost. Dar mergeam cam la tot ce prindeam, așa. Ce rula, mă duceam.

Dar nu asta a fost. A fost proximitatea, mă rog, întâmplător tata l-a cunoscut pe Florin Piersic. Tata a lucrat în construcții și știu că au dezvoltat un fel de amiciție, așa. Și ocazional venea pe la noi și eram tot timpul fascinată, așa, că pe parcursul a câtorva ore cât puteam, cât aveam voie să stau trează, cât timp era la noi începea o poveste, după care deraia și făcea enorm de multe paranteze și așa, și după aia se întorcea la povestea aia și mergea mai departe. Iar în momentul în care pleca știu că, dacă ieșeam în fața blocului, copiii aveau o reacție foarte puternică, știi, la asta. L-am văzut pe Florin Piersic. Ce face? Scuipă semințe la voi în sufragerie? Erau, așa, foarte… Și avea un fel de aură și mi se părea foarte interesant că avea o prezență care era memorabilă. Oamenii își aduceau aminte. În momentul în care venea era the king of the castle și în momentul în care pleca toată lumea vorbea numai despre asta. Cred că a păstrat, așa, era ceva interesant pentru mine misterul ăsta și fascinația pe care o exercita asupra oamenilor. Dar e o chestie pe care am uitat-o, adică nu… După care, nu știu, cred că a fost, n-aș spune o greșeală, dar a fost, așa, un rest din ăsta în care eu, pentru că aveam un fel de disciplină în anumite chestii, am zis tot timpul că o să mă fac actriță. Nu cred că am trecut prin faza vreau să fiu balerină, cred că am zis de la început că vreau să fiu actriță și pur și simplu nu m-am mai răzgândit. Adică a rămas așa, de la o dorință de fetiță, a rămas setat și nu m-am mai… Ai mei au crezut că am deraiat un pic în momentul în care am dat la arte plastice, unde mi-am dorit foarte tare să mă duc, pentru că-mi plăcea foarte mult asta.

Andreea Vrabie: În liceu.

Maria Popistașu: Da, în liceu. Dar niciodată nu m-am gândit că o să fac mai departe arte plastice. Adică am avut un moment, de fapt, când mi-am dat diploma într-a XII-a. Deja mă pregăteam pentru actorie și eram, cumva… Când am susținut diploma a venit o comisie, era formată și din niște profesori care erau la facultate la arte plastice. Eu am făcut scenografie. Și a trecut în comisia asta unul din profesori – cred că am fost ultima din școală. Scenografia era ultimul atelier și eu eram la litera P. Cred că am fost ultima care și-a susținut diploma –, ăștia erau deja destul de obosiți și, mă rog, unul dintre profi care știam că era la facultate mi-a zis: Dai tot la scenografie? Și zic: Nu, o să dau la, vreau să dau la ATF, să dau la actorie. Și zice: De ce nu dai mai departe? Și eu zic pentru că nu desenez suficient de bine. Și s-a uitat așa și a zis: Hmm, asta se poate rezolva. Și am avut un moment din ăla în care m-am gândit, zic fuck!, poate că dacă nu intru sau poate ar trebui să dau și la una și la alta. Am avut așa, un moment din ăsta de, mai mult de neîncredere că aș putea să intru la teatru decât încredere că sunt potrivită pentru arte plastice. N-am dat. Am dat, însă, când am dat la actorie, am dat înainte la Hyperion sau nu mai știu, dar am dat ca să am un fel de… Era examenul înaintea celui de la ATF și profu’ cu care mă pregăteam mi-a zis poate că te-ar ajuta să vezi cam care, cum te simți în examen și dacă ai emoții și să poți. Să fie, așa, ca un fel de repetiție generală pentru… Și m-am simțit destul de confortabil. Am și intrat, cum ar veni, și acolo. Dar nu.

Andreea Vrabie: Legat de determinare și, cumva, de a demonstra că locul tău e acolo. Dacă-mi amintesc bine, din ce mi-ai povestit când ne-am întâlnit, ai intrat prima.

Maria Popistașu: Dar nu însemna nimic. Însemna că emoția mea de atunci probabil era mai, mă împingea, de fapt, mai tare decât pe ceilalți. Nu înseamnă nimic. M-am pregătit, de fapt, să dau la facultatea asta timp de 18 ani. Mă rog, mai puțin. Dar de când m-am gândit că vreau să mă fac actriță, m-am gândit tot timpul că o să dau acolo la facultate și a fost un moment foarte așteptat pentru mine. Și cred că, de fapt, după o așteptare atât de lungă, în momentul în care ajungi acolo refuzi să admiți că este mai prejos decât ți-ai imaginat. Dar în momentul în care am intrat, de fapt, primii doi ani au fost cu adevărat foarte mișto pentru mine. M-am simțit super bine. Eram studentă, am prins perioada aia în care eram destul de puțini studenți la actorie, eram grupe mici, ne știam destul de bine unii cu ceilalți. M-am îndrăgostit pentru prima dată, puteam să stau în facultate de la 9 dimineață, puteam să dormim în facultate și dormeam uneori în sala de sport pe niște saltele pe care făceam cascade. Uneori dormeam în sala de curs. Adică era, pentru mine era foarte mișto. Stăteam cu ăia până târziu. Dacă repetam Cehov, ne îmbătam cu vodcă. A fost distractiv.

Andreea Vrabie: Ai avut roluri încă din timpul facultății?

Maria Popistașu: Am început să repet când cred că am terminat anul II de facultate sau am trecut în anul III, nu mai țin minte. Dar eram în anul II de facultate când m-a oprit Colceag pe hol și mi-a zis: Ți-am văzut examenul și poate că ar trebui să te gândești să vii pe la teatru, că cred că ai putea, aș putea să-ți dau ceva. Și m-am dus și cred că după aia a durat cam o jumătate de an până să pregătească spectacolul și să înceapă repetițiile propriu-zis. Dar cred că în anul III am ieșit la Național în „Cadavru viu”, care era spectacol de public. Deci s-a jucat până și la ultimul spectacol stătea lumea pe scări, pentru că era cu muzică, cu țigani, cu fuste, cu costume. Era foarte entertaining, așa, și nici nu mai știu de ce s-a oprit. Nu mai, nu-mi dau seama. Cred că s-a jucat vreo trei ani, nu mai țin minte.

Andreea Vrabie: În perioada aia erai setată să faci teatru sau asta ți se părea că…

Maria Popistașu: Păi nu eram setată să fac. Nu știu să-ți spun dacă eram setată să fac teatru sau film. Făceam ce era. Film nu prea, film românesc în perioada aia n-aș putea să zic că mi se părea că o să se întâmple ceva. În schimb, s-a schimbat ceva foarte aproape, știi, cumva de mine. Era Papi, Alexandru Papadopol, care a jucat în anul II sau nu mai știu, a început așa… Foarte aproape să-l ai pe omul ăsta care era lângă tine și care jucase și la Puiu și la Mungiu și fusese la Cannes. Și am văzut „Marfa și banii” și am, am amuțit. Mi s-a părut așa că e ceva, nu-mi imaginam vreodată că un film românesc poate să fie așa, poate să arate așa. Și era colegul nostru și mi se părea: Băi, dacă poate Papi, ne poate atinge pe oricare din noi! Șansa să fim într-un proiect de tipul ăsta, care să-mi vorbească. Să nu fie neapărat teatru rusesc cu burta la scenă, ci să fie așa, young and fresh și mișto. Mi se părea pff. Și a făcut să fie, de fapt, știi, să devină mai puțin de neatins genul ăsta de proiect și să începi să ți-l dorești cu senzația că ar putea, de fapt, chiar să ți se întâmple. La un moment dat să intri în ceva, să-ți placă și să fie interesant și pentru cei din generația ta, știi? Să te vadă și să le spună ceva în mod direct. Altminteri, la teatru era foarte mișto. Mă duceam, mi se părea așa, știi, că repetam, mă verificam pe o scenă mult mai mare, ceea ce învățam într-o sală de clasă la etajul trei la ATF. După care am mai intrat într-un spectacol fix când s-a terminat facultatea, „Trei surori”, care m-a nefericit. Era ceva groaznic. Mă simțeam așa de rău.

Andreea Vrabie: De ce?

Maria Popistașu: Nu știu, nu era în zona mea de interes. M-am dus, crezând că o să… Mie plăcându-mi foarte mult Cehov, m-am dus așa, mi s-a părut că pff. Era pus și de un rus. Și am zis o să fie, să vezi ce bine, ce frumos, ce o să înțelegi tu cum e cu teatrul și cu Cehov. Și am fost foarte dezumflată. Era lung, pleca lumea la pauză, era coșmaresc, era coșmaresc. Deci la pauză vedeai că se, poate nu o treime, dar multă lume, era vizibil mai puțină lume la pauză. Dura patru ore și ceva. Și devenise așa, o corvoadă. Cu o noapte înainte fantasmam că o să cadă reflectoarele, că o să cadă pe mine, că o să ia foc teatrul numai să nu trebuiască să mă duc. Și încă eram două pe rol, deci nu jucam atât de des pe cât aș fi putut și tot eram super împovorată de asta. Nu mai, nu mai îmi făcea plăcere. Și, de fapt, cred că și crescusem. Începuse să-mi placă alt gen de artă și mi se părea că nu, I’m not doing it. Și asta mă făcea nefericită.

Andreea Vrabie: Bun, și spuneai că, tocmai pentru că-l aveai ca exemplu pe Alexandru Papadopol, că ai devenit interesată de film.

Maria Popistașu: N-am devenit interesată de film din cauza lui Papi. Părea tangibil, așa, știi? Nu știu dacă poți să-ți imaginezi cam cât de improbabil părea ca colegul meu de facultate să se ducă la Cannes. Ce însemna Festivalul de la Cannes și cât era de așa. Noi acum, mi se pare că s-a banalizat, că s-a învățat toată lumea. Aaa, păi e tot timpul la Cannes sau la Berlin. E tot timpul câte un român. Dar este cu adevărat ceva extraordinar. După ce am filmat „Marți după Crăciun” – am filmat în noiembrie, mă rog. Eu după aia, în ianuarie, am rămas însărcinată și m-au chemat la un film în Germania în martie, cred, sau aprilie, nu mai țin minte. Și în timp ce eram acolo la filmare am primit un telefon de la Radu Muntean, care a zis merge filmul la Cannes. Și, bineînțeles că m-am dus, am luat o sticlă de ceva și le-am dat tuturor și am zis filmul în care am jucat o să fie la Cannes, nu știu ce. Și erau… Băi, era o actriță care avea 70 de ani, care este somewhat important și recunoscută acolo și care s-a uitat la mine, a încleștat așa un pic din măsele și a zis: Mi se pare aproape nedrept ca cineva atât de tânăr să se ducă la Cannes. Mi-am dorit toată viața să fiu acolo. Și mi-am dat seama că nu m-am gândit, știi, la asta, de fapt, niciodată până în momentul ăla. Este ceva, something sought upon. Mamă, să se ducă la festivalul Cannes. Iar noi avem în fiecare an câte unul, doi. Că e acolo, că e acolo. Și s-a banalizat, de fapt. Dar atunci era amazing.

Andreea Vrabie: Și ai încercat să faci ceva în direcția asta atunci? Adică să ajungi și tu într-un film ca…

Maria Popistașu: Nu, nu, nu. Dar pe mine ambiția niciodată nu m-a dus, de fapt. Să faci tu ceva să ajungi la, să fii și tu. Nu. Eram la teatru, s-a întâmplat să dau, să mă cheme la probe. Mă rog, m-au tot chemat din facultate, ne chemau pe toți la tot felul de probe pentru filme care se făceau. Eram sătulă să dau probă pe scena violului, era la ordinea zilei. Și m-au chemat la Media Pro. Aveau Buftea atunci și făceau o mini serie BBC despre Maria Stewart și m-au chemat la o probă și am luat-o. Și am stat o vară acolo, am avut 24 de zile de filmare sau ceva de genul ăsta. Era primul film, de fapt. M-am dus și am mai făcut figurație la un moment dat la filmul „Zefirelli” cu Maria Callas. Dar, ce să zic, mi-au făcut un breton bufant și treceam cu o servietă prin Buftea pe acolo. M-am plictisit și am zis never again. Nu mă mai duc că mi se pare o tâmpenie. Și după aia m-au chemat la sală și au zis 24 de zile de filmare, trebuie să vezi, știi să călărești? Eu am zis da. După ce am luat proba, au zis știi să călărești? Nu. Și am stat, cred că o lună am stat și am învățat să călăresc în timp ce filmau un alt episod din mini serie. Și după aia am filmat eu și mi-a plăcut foarte mult. Mi s-a părut așa, ce regim mișto de lucru.

Andreea Vrabie: Cum era diferit de teatru ca regim de lucru?

Maria Popistașu: Păi nu știu, e un timp la teatru pe care acum nu mi-l mai amintesc, știi? Nu-mi mai amintesc cum era să lucrezi cu toți deodată. Dar faptul că aici era fragmentat și, de fapt, erau mici bucăți de text sau de acțiune sau așa. Părea foarte eficient și mie mi-a plăcut tot timpul așa. Când sunt lucrurile, ai impresia că dai randament într-un fel. Și apoi se termina, știi, și dacă luai alt proiect, făceai alt proiect. Asta era. Nu stăteai trei ani să joci în fiecare seară aceeași chestie. Și înainte să termin, de fapt, proiectul ăsta, am mai dat probă pentru „Sex Traffic”. Am aflat că l-am luat cred că fix înainte să termin de filmat „Gunpowder, Treason and Blood”. Și asta mi se părea iarăși, mi se părea interesant, așa. Cu trafic, cu nu știu ce, cu trafic de femei. Îmi vorbea mai mult decât ce făcusem până acum.

Andreea Vrabie: Fix despre filmul ăsta voiam să te întreb. Cum ți s-a părut experiența? Pentru că mie mi se pare că te-ai făcut remarcată prin rolul Varei Vișinescu din „Sex Traffic”. E și un film foarte lung de trei ore, greu, cumva, pentru că, cum ai spus și tu mai devreme, vorbește despre traficul de persoane, despre corupția care ascunde fenomenul. Asta era pe la începutul anilor 2000, era cât se poate de prezent.

Maria Popistașu: Erau alte zone de război, alte zone de conflict.

Andreea Vrabie: Cum ți s-a părut toată experiența filmului? Ți-a deschis într-un fel ochii pentru alte tipuri de filme sau de proiecte?

Maria Popistașu: N-aș putea să spun că, de fapt, a fost un moment în care mi s-au deschis ochii către un context social neapărat al artei. Eu eram acolo, I was doing my job, mi se părea că e mai solicitant decât ce făcusem înainte. Dar n-aș putea să zic că m-a trezit la un fel de realitate socio-politică. Mi-a părut interesant, m-am documentat, am fost super serioasă la asta, adică n-am luat-o ca pe o glumă. Dar după ce l-am făcut, l-am uitat. Adică l-am făcut, s-a terminat. Care-i următorul? Ia să vedem! Și am mai lucrat. După care au făcut o proiecție la Londra ca un fel de premieră, fiind de fapt un film de televiziune, dar au avut o proiecție din asta într-un cinematograf în care ne-au chemat și pe noi și erau și niște asociații umanitare. Era un public special și cumva avizat, dacă vrei. Pentru că se gândeau să folosească, de fapt, momentul ăsta să discute problema traficului uman în Europa. Și de fapt ăla a fost un moment așa, în care mi s-a părut că e da, am atacat un subiect important și grav și I am a part of it. Mi s-a părut interesant.

Andreea Vrabie: Simți că filmul ăsta ți-a deschis niște uși?

Maria Popistașu: Da, clar mi-a deschis niște uși, pentru că a avut vizibilitate foarte mare. A luat toate premiile pe care putea să le ia un produs de televiziune în anul următor și Anamaria pentru rolul principal și eu pentru rolul secundar. A fost așa, a avut un fel de buzz. Și, de fapt, proiectele următoare care au apărut, o mare parte din ele au venit direct la mine, cu oameni care au zis am văzut ăla și mă gândeam dacă ai fi interesată de proiectul ăsta.

Andreea Vrabie: Știu că a urmat o perioadă în care ai avut foarte multe roluri, în special în filme străine și, dacă nu mă înșel, pentru că am informația asta din alt interviu, au fost opt luni în care ai avut trei roluri?

Maria Popistașu: Măi, cred că asta a fost la început, știi? Cred că primele, de fapt, cred că primele trei filme le-am făcut atât de compact. După care am făcut un fel de pauză, așa, pentru că nu m-am dus de fapt peste tot unde am luat. M-am gândit, mă suceam. Îmi plăcea foarte tare. Descoperisem asta, că-mi place foarte tare, de fapt, să plec undeva și să lucrez afară. Și stăteam două luni, după care mă mai întorceam acasă, după care mă duceam cu următorul la premieră la Berlin sau unde naiba se mai duceau. Și îmi plăcea asta.

 Andreea Vrabie: Simțeai, sau dacă te gândești acum înapoi, crezi că era și o nevoie de a demonstra ceva? De a-ți demonstra ție că ești o actriță bună?

Maria Popistașu: Nu. Nu îmi aduc aminte să fi avut, să fi simțit nevoia asta să-mi demonstrez că sunt o actriță bună. Cred că din punctul ăsta de vedere am fost destul de fair cu mine. Nu cred că mi-am imaginat niciodată că sunt o actriță mai bună decât sunt. Mi-am ales proiectele gândindu-mă dacă sunt ok, adică să nu mă fac de râs și să fie o experiență cu totul plăcută. Îmi plăcea, mi-a plăcut foarte tare să trăiesc acești primi ani de tânără actriță în avioane și în hoteluri, să cunosc oameni noi, să vorbesc limbi străine. Mă împrieteneam cu echipa, păstram legătura încă un an, doi după. It was fun. Pentru cineva care era la început, în early twenties, c’mon!

Andreea Vrabie: Cum îți imaginai că o să fie, nu vreau să-i spun carieră, că urăsc termenul, dar viața ta ca actor în continuare?

Maria Popistașu: Nici aici n-aș ști să-ți spun. Nu cred că mi-am făcut mari proiecții, pentru că știam că la un moment dat o să vreau să fac copii și că o să fac o pauză. Și pentru că toată lumea zicea că, mă rog, era această chestie pe care o auzeai din facultate, că între 30 și 45 actrițele nu mai joacă nimic, că nu se mai scrie nimic pentru femei. Nu există femei între vârstele astea. Nici în teatru, nici în fim nu sunt chestii scrise pentru ele. Și eram, cumva, pregătită să fie un moment din ăsta de low. Și altminteri am făcut și o criză ca la carte, așa, la 30 de ani. Vreau copil. Mă setasem că o să iau o pauză de trei ani să îl pornesc, să fie la grădiniță și după aia să mă întorc din nou să lucrez. Dar, mă rog, lucrurile nu s-au potrivit exact cum îmi imaginam eu și șapte, aproape opt ani mai târziu here I am.

Andreea Vrabie: Tot în pauză.

Maria Popistașu: Tot în pauza asta. Da, nici nu știu dacă să spun că de un an, așa, simt că încep să am mental space și, de fapt, și timp fizic în care să mă gândesc la altceva decât la copiii mei.

Andreea Vrabie: N-am să insist prea mult pe asta, pentru că la DoR există un podcast care se numește mame și care vorbește fix…

Maria Popistașu: A, păi nu acolo suntem? Ce căutăm aici? Că despre asta pot să vorbesc.

Andreea Vrabie: O să vorbim și despre asta. Da, adică n-am să insist pe cât de complicat este să îmbini maternitatea cu munca, pentru că despre asta, cum spuneam, vorbesc colegele mele mai mult, dar sunt curioasă dacă în perioada asta de pauză ai simțit presiunea de a te întoarce la film. Presiune, poate și din exterior, dar poate și o așteptare pe care o aveai tu de la tine să te întorci mai devreme.

Maria Popistașu: Cred că a fost și una și alta. Trebuie spus că și înainte să am copii, în momentul în care făceam pauze mai mari, care erau controlate, cumva, autoimpuse, dacă vrei. Adică erau proiecte pe care puteam să le fac care să scurteze aceste pauze, dar le refuzam. Dar în momentul în care se făcea o pauză mai mare de trei luni, în care nu lucram, mă întrebam constant dacă băi, asta e o chestie. Poate că, de fapt, eu nu sunt făcută pentru, nu sunt suficient de talentată. Și tot ce s-a întâmplat până acum a fost un accident și de acum încolo, de fapt, asta o să fie. Trebuie să mă gândesc. Aveam momente. Dacă dura și mai mult de atât, aveam momente în care mă gândeam că poate trebuie să încep să mă duc la tata pe șantier, să mă ocup de altceva, să-l ajut să facă amenajări. Adică aveam momente serioase în care mă vedeam șef de șantier sau în altă zonă. Și niciodată nu a fost așa, știi, adică n-o simțeam ca pe o traumă, pentru că mă simt în stare, știi, să… N-aș muri dacă n-aș fi actriță. Adică nu cred că aș putea să spun asta e viața mea, dar este cu adevărat lucrul care-mi place cel mai mult și spațiul în care mă simt cel mai bine. Dar după aia apărea un alt proiect. Mama, când aveam perioadele alea de pauză, îmi zicea: Dar de ce nu te duci la telenovela aia? Sau de ce nu faci aia? Că uite, se întâmplă, poate. Că se panica, așa, și lumea în jurul meu.

Iar, cumva, în momentul în care am făcut copiii și am luat pauza asta, faptul că-mi setasem un fel de time frame de dinainte, o să fie trei ani, să zicem. După care, mă rog, am făcut și copilul doi și am zis ok, cinci. Și mă pregătisem, cumva, să pot să intru în câmpul muncii mai repede decât am fost, de fapt, pregătită. Adică mă duceam la probe și mă gândeam cu groază că dacă e să iau, ce fac? Că trebuie să mă duc la Antwerp cinci săptămâni și ce să fac cu copiii? Și o să se descurce oamenii care stau cu ei, o să se descurce Alex să stea cu ei? Sau o să aibă nevoie de ajutor din partea alor mei? Și felul în care, de fapt, nu mai eram singură în asta, să iau singură aceste decizii, să iau decizia care e cea mai bună pentru mine și să fiu eu, de fapt, singurul factor de care trebuie să țin cont, a complicat foarte mult lucrurile. Și exista, sigur că da, exista o presiune și din afară. Și cred că ăsta a devenit momentul în care m-am și întors, așa, un pic în mine. Am și preferat să nu mai ies atât de mult, să nu mă mai duc inclusiv la premiere sau nu știu ce, pentru că aveam tot timpul impresia că sunt o impostoare. Mă duc acolo, eu de fapt sunt the mother of two, fac mâncare, la asta sunt bună, de fapt. Și am avut, înainte de asta, am făcut niște film și un pic de teatru, dar acuma sunt o casnică. Eu, de fapt, de la trei ani am zis tot timpul că vreau să fiu actriță și a fost chestia pe care mi-am dorit-o cel mai mult și cred că e complicat pentru femeile care își aleg meserii vocaționale sau, mă rog, care-și aleg, de fapt, își doresc foarte tare, nu știu, să mă fac inclusiv contabilă. Băi, îmi doresc din tot sufletul meu, cifrele sunt viața mea. Prima contabilitate este… Cred că e greu dacă după aia ai, de fapt, o dorință aproape la fel de puternică sau la fel de puternică să ai o familie și să ai copii, cred că e groaznic. Ești torn apart. Chiar și contabilă. Iar la mine a fost, nu mai știam cum să mă definesc, de fapt. Sau faptul că eram definită doar ca mama lui Vasile și a Matildei începuse să-mi pună niște probleme. Pe cât eram de fericită, începeam să mă întreb foarte tare dacă asta o să fie de acum încolo? Asta sunt eu toată? Oare n-ar trebui să fiu mai mulțumită că sunt asta toată? N-ar trebui să fiu fericită? Nu asta mi-am dorit? Sigur că mi-am dorit asta, dar îmi doresc și să fac film. Dar, mă rog, am folosit, de fapt, perioada asta de pauză să văd foarte multe filme. Mi s-a schimbat gustul în cinema destul de mult. Pentru mine ca profesionist, n-a fost un timp pierdut. E un moment în care m-am gândit destul de mult la ce sunt, la ce-mi place, la ce mă reprezintă, ce-mi doresc să fac mai departe, ce pot să fac.

Andreea Vrabie: Și la ce concluzie simți că ai ajuns?

Maria Popistașu: Păi nu știu, s-a complicat, s-a completat privirea mea asupra filmului, de exemplu, acuma.

Andreea Vrabie: Adică acum, dacă ți s-ar oferi un rol, cum ar trebui să fie el? Ce ai accepta?

Maria Popistașu: E foarte greu în momentul în care ai doi copii și te-ai setat că ești, de fapt, dedicată lor în felul în care m-am setat eu. E foarte greu să mai accepți proiecte fără să te gândești la măsura în care te fură din viața lor. Și într-un fel e nasol că trebuie să te gândești așa. Adică pentru tine ca profesionist e așa, probabil, faptul că primul gând e: Care-i programul de filmare? Putem să le punem dimineața cât sunt copiii la școală? Dar nici nu mai pot să mi le scot complet din cap. Dar cred că na, nu știu, rămâne aceeași chestie, să fie exciting, să fie cu oameni care-mi plac. Refuz să mă pun în disconfort, să lucrez cu oameni în care n-am încredere, nu știu. Este a waste of time și pentru mine și pentru ei. Dar e ceva ce am făcut de la început, adică asta a fost tot timpul. Am zis nu cred că sunt potrivită pentru asta, nu cred că ne-am simți bine împreună. Am făcut și greșeli, adică am intrat și în proiecte în care nu mă așteptam să mă plictisesc așa sau să mi se pară atât de puțin inteligente, dar mi s-a întâmplat rar și cred că e chestie pe care am învățat-o după aia.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme, de fapt pe la începutul interviului ceva, că știai încă din facultate sau că se spunea că nu există roluri pentru femei între 30 și 45 de ani. Acum văd că e, cumva, nu doar că poate nu există roluri, dar în același timp și că sunt puține proiecte care se pliază pe programul unor femei de 30 și 45 de ani care au copii.

Maria Popistașu: Măi, datoria lor nu e să gândească „trebuie să scriem un film și să-l filmăm în așa fel încât să poată să joace o femeie care are doi copii acasă”. La fel cum nu cred nici că e perfect adevărată asta că între 30 și 45 de ani. Dar cred că eu, tipologia mea, felul în care arăt, nu știu, face lucrurile complicate. Și a fost și un fel de reflex, așa. La un moment dat mi-au scris niște oameni cu care am lucrat în Germania, m-au pus să le trimit niște poze. Eu aveam deja 35 de ani și au avut o reacție amuzantă și, de fapt, mi se părea și legitimă, așa. S-au mirat foarte tare că nu mai aveam 28 de ani, cum aveam atunci când am vorbit ultima dată. Și, de fapt, asta e. Atunci puteam să joc, in my late twenties puteam să joc și fete de 25 de ani și să fie amanta sau the love interest a personajului principal. După care, dacă nu mai poți să faci asta, poți să faci o soție a personajului principal, pentru că foarte rar soția e personajul principal. Și, mă rog, după aia o să încep să joc mame până la mamele personajelor principale, probabil. Da, nu știu ce să zic. Cel mai drăguț este că I don’t feel bitter about it, știi? Nu mă simt nici…

Andreea Vrabie: Ocolită sau…

Maria Popistașu: Nu mă simt ocolită, nu simt nevoia să mă răzbun pe nimeni. Nu cred că e vina nimănui. Asta e dinamica meseriei pe care mi-am ales-o.

Andreea Vrabie: Știu că în perioada asta de pauză ai început să scrii tu un film.

Maria Popistașu: Am început să scriu, am început să scriu un film, dar cred că tot dintr-un fel de… Am jucat emigrante în scenarii scrise de olandezi și francezi și englezi și nemți. Și mi se părea că niciunul nu trata, de fapt, problemele reale ale femeilor care pleacă din țară și decid să se mute într-o altă țară și era așa tot timpul. E un fel de coloratură a personajului respectiv. Și mi se pare că se întâmplă lucruri importante, interesante, intense în femeile care pleacă, în oamenii care pleacă din țară pentru mai mult timp. Și mă setasem să scriu. De fapt să-mi construiesc personajul ăsta pentru când o fi să mă întorc. Să am un personaj, să-mi dau ceva de lucru, cumva. Dar nu cred că m-am gândit foarte bine cum se face filmul, ai nevoie de un regizor. În măsura în care regizorul ăla, dacă ia povestea ta, nu o să mai fie povestea ta, e povestea lui. Ce mi se pare amuzant este că personajul ăsta pe care mi l-am scris, am început să-l scriu la 31 de ani sau eu știu câți ani aveam, și începe cu descrierea acestei fete. Și, pe măsură ce treceau anii și eu mă mai gândeam la el, schimbam tot timpul vârsta personajului. Avea 31, 32, 33, 35 și la 35 cred că nu i-am mai schimbat vârsta. Am lăsat-o la 35, pentru că am început să mă gândesc că ar putea să joace altă actriță și mi s-a părut destul de drăguț așa. Și a fost și un moment în care m-am întrebat dacă nu cumva se schimbă unghiul din care privesc proiectul. Că nu-l mai privesc ca și cum îl scriu pentru mine, ci îl scriu poate să-l fac eu și să joace altcineva. Și fără să mi se pară nici painful, știi, că aș putea să-l dau altcuiva. Mi se pare firesc. Acum nu știu dacă m-aș pricepe la asta, nu știu dacă e o pălărie mai mare decât pot eu să duc. Dar știu că-mi place să scriu și-mi place să mă gândesc la povești în felul ăsta. Și îmi place ideea să am mai mult control asupra unui proiect.

Andreea Vrabie: Tu întotdeauna, dincolo de actorie, ai avut și alte interese creative, dacă pot să le spun așa. Ai făcut bijuterii, haine, desenat, pictat.

Maria Popistașu: Doamne ferește, sună a o depresie din asta groaznică. De fapt, asta e, știi? Împărțită în atâtea preocupări, pe niciuna nu o aprofundez. Dar e de fapt un fel în care trece timpul altfel, nu știu. Mă preocupă asta și vreau să știu mai mult despre cum este. Sunt în stare să-mi fac un inel? Sunt în stare să-mi fac un inel. Dar nu mi-am căutat, de fapt, altă meserie, știi? E doar… Cred într-un fel de formare continuă, dacă vrei, și cred că e tot timpul un moment bun să înveți ceva nou.

Andreea Vrabie: Pentru că fix asta era curiozitatea mea. Dacă în perioada asta, și-mi dau seama că e poate o întrebare grea, dacă ai avut momente în care te-ai întrebat dacă chiar ți-ai dorit cu adevărat să fii actor.

Maria Popistașu: Nu. Asta știu. Asta a fost tot timpul o constantă, dacă vrei, în viața mea. N-am avut niciodată. Asta e ce îmi place să fac cel mai mult. Asta îmi doresc să fac în continuare. Am momente în care mă întreb dacă sunt suficient de bună pentru asta sau o să mi se mai întâmple vreodată să mai joc. Dar asta n-a fost niciodată o întrebare: mi-am dorit oare cu adevărat sau am fost luată de valul? Nu. A fost tot timpul o dorință prezentă. Poate mai puțin sofisticată la început, dată de vreau să întrebe și de mine cineva dacă scuip semințe în sufrageria unui copil și care s-a sofisticat în mod firesc pe parcurs, pe parcursul anilor.

Andreea Vrabie: Când ne-am întâlnit, după ce am plecat de la cafea, pe puțin jumătate de zi, cred că mai toată ziua, m-am gândit la cât de împăcată și de liniștită erai.

Maria Popistașu: M-ai prins într-un moment bun.

Andreea Vrabie: Și-mi doream foarte mult să ajung și eu la genul ăla de liniște. Mai ales că vorbim foarte mult despre cum poți să găsești echilibrul între viață și muncă. Adică e, nu știu, o discuție care e întoarsă pe toate părțile. Ori că echilibrul ăsta nu există, că poate viața înseamnă muncă, se vorbește destul de mult despre asta. Și mie mi s-a părut atunci când ne-am văzut că tu ai ajuns la echilibrul ăsta, că știi într-un fel cum vrei să arate viața ta. Și mă întrebam cum ai făcut asta?

Maria Popistașu: Băi, știu că-mi doresc să fiu liniștită. Dar dacă ți-am dat senzația că sunt deja, că am ajuns la această înțelepciune, cred că ți-am lăsat o impresie greșită. Nu cred că am răspunsul la asta, dar știu că mi-aș dori de fapt să fiu mai în pace decât sunt. Și cred că mi s-a calibrat, așa, ambiția, dacă vrei. Pentru că asta e o chestie pe care o mai aud de la o prietenă foarte bună, care-mi zice: Băi, tu erai tot timpul tren, așa, locomotivă și ambițioasă și acum mi se pare că te-ai lăsat și nu te mai preocupă asta. Și într-adevăr nu știu, nu-mi aduc aminte cum eram înainte. Probabil că eram. Și am momente din astea în care mă mai întâlnesc cu oameni pe care i-am cunoscut la 23 de ani și care-mi zic: Băi, când te-am cunoscut eram asistent de regie și te-am chemat de nu știu unde să vii pe platou și ai zis păi cine ești tu? Eu n-am ce să discut cu tine, trebuie să vorbesc cu regizorul. Și mi s-a făcut foarte, foarte, foarte rușine. Și nu o recunosc, nu o recunosc pe fata aia. Dar cred că eram groaznică, cred că eram îngrozitoare. Cred că prezentam, așa, un fel de încredere în mine și de autosuficiență până la urmă. Cred că eram o idioată și insuportabilă all in all. Dar mi se pare foarte reconfortant să pot să spun asta, știi, că mă gândesc la mine și cred că eram de nesuportat. Eram o odioasă, dar până la urmă poate e o chestie care e legată de vârstă. Adică nu știu, sunt și forgiving cu mine atunci. Dar acum nu mai am asta. Nu simt nevoia nici să… De aia nici atunci nu-mi aduc aminte că aveam o chestie că voiam să demonstrez că sunt eu buricul pământului. Acum îmi este foarte clar că nu sunt și că nu am deloc această dorință. Nu vreau să demonstrez absolut nimic nimănui. O să intru în proiecte care-mi fac plăcere, înconjurată de oameni cu care să mă simt în confort, pentru că de fapt am și de fapt toți avem un timp limitat la care avem acces și mi se pare foarte important să înțelegi asta. Că este un timp limitat. Asta e. O să mai fie încă nu știu…

Andreea Vrabie: 40 de ani, dacă ești norocoasă.

Maria Popistașu: Da, 40 de concedii, asta urmează. Și mi se pare important să te gândești bine ce vrei să faci cu timpul ăsta. Dacă vrei să te frămânți, să fii meschin, să te pui în concurență cu tot felul de oameni, dacă vrei să demonstrezi planetei că ești de neînlocuit. Eu nu cred asta. Nu cred că sunt de neînlocuit. Cred că o să mor, o să-și aducă aminte de mine copiii mei și poate nepoții, dar după nepoți… Probabil că ăia o să le mai povestească ceva copiilor: Băi, tu știi că era una care avea un atelier foarte dezordonat, străbunică-ta? După care se duce complet, adică îți pierzi urma asta. Și nu mă gândesc că o să fac istorie cinematografică în niciun fel. Și nici n-am această ambiție, ceea ce e foarte reconfortant.