Pe Bune #42: Claudiu Teohari (Teo)

Teo a început să facă stand-up din întâmplare, în 2004, când s-a urcat pe scena Cafe DeKo în timpul unei seri de stand-up în care oameni din public puteau să-și testeze umorul la microfon. I-a plăcut experiența și a continuat să facă comedie la început doar sub formă de hobby, nefiind convins că poate avea o carieră în stand-up. În 2009 a deschis împreună cu alți doi comedianți, Vio și Costel, propriul spațiu dedicat comediei, Club99, unde își pregătește și testează în continuare glumele. Teo spune că cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l învețe în stand-up a fost să tacă pentru a proiecta siguranță atunci când lucrurile pe scenă nu mergeau cum se aștepta. În timp, momentele sale de stand-up au evoluat de la simple observații despre lumea exterioară și au ajuns să includă acum experiențe personale intime, dar și subiecte sociale și politice, cum ar fi rasismul românilor, protestele din 10 august sau referendumul pentru redefinirea familiei. Teo știe că nu face un tip de umor ușor și observă asta prin scăderea vânzărilor la spectacolele sale, dar spune că nu se vede întorcându-se la glume care apelează la stereotipuri și clișee pentru a provoca râsete.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Teo. Bine ai venit la Pe Bune!

Claudiu Teohari: Bună, Andreea. Bine te-am găsit!

Andreea Vrabie: Pentru început, spune-mi de ce stand-up? Și nu te întreb de ce te-ai apucat de stand-up, ci mai degrabă de ce te atrage în continuare, ce-ți oferă de faci asta de 14 ani?

Claudiu Teohari: 15. Nu prea ai cum să te plictisești de meseria asta, că nu e niciodată la fel. Absolut niciodată la fel. De fapt, cred că una dintre cele mai mari provocări în stand-up e să reproduci identic o glumă sau o stare de foarte multe ori. Pentru că nu prea iese, că se schimbă, în cel mai bun caz, se schimbă doar publicul în sală. Dar se schimbă și sala, se schimbă orașul, se schimbă ziua, se schimbă starea. Deci, n-ai cum să te plictisești. Eu cred că dimpotrivă, sunt oameni pe care îi deranjează contrariul. În sensul că am vorbit cu oameni care s-au lăsat de stand-up de mult, că erau actori – unul, nu mulți –, unu care s-a lăsat de stand-up tocmai pentru că nu mai suporta variabilitatea asta continuă. El, obișnuit să fie actor, a zis așa: „Băi, eu dacă fac un personaj, am un rol, am un text, am un spectacol, îl fac și ăla iese la fel de fiecare dată”. Și nu mai suporta chestia asta, că nu poți să știi, într-o seară îți iese, într-o seară nu-ți iese. Deci mai degrabă cred că sunt oameni care sunt respinși de problema asta, că nu este atât de controlabil rezultatul, mai degrabă decât să te plictisești, că nu ai cum. Nu e o rutină.

Andreea Vrabie: Mi se pare că – poate mă înșel, poți să mă contrazici –, ca să faci stand-up bine nu e suficient să ai niște glume bune. Trebuie să deprinzi și alte skilluri, să știi cum să spui o poveste, să faci legătura între momente, să știi când să faci o pauză…

Claudiu Teohari: Da, dar vezi tu, toate lucrurile astea pentru mine intră la a avea glume bune. Deci tot ce ai zis acuma înseamnă tot ce este o glumă bună.

Andreea Vrabie: De fapt, curiozitatea mea era ce ți-a fost cel mai greu să înveți? Sau cu ce ți-a fost cel mai greu să te obișnuiești din tot ce înseamnă partea asta de stand-up?

Claudiu Teohari: Să tac. Este o chestie pe care am auzit-o acum niște ani de zile și încă nu pot să spun că am deprins-o. Nu mai știu cine a zis-o, dar asta era vorba, că îți ia câțiva ani să înveți să vorbești pe scenă și după aia mult mai mulți ani să înveți să taci pe scenă.  În momentul în care te simți nesigur vorbești mai repede, vorbești mai mult, ești agitat. Ca să proiectezi siguranță, opusul. Vorbit așezat. Tăcut. Privit. Asta denotă siguranță. Și atunci asta spun, că asta simt că încă nu stăpânesc destul, să tac pe scenă.

Andreea Vrabie: Povestește-mi puțin, te rog – și îmi imaginez că ai mai povestit despre asta, dar chiar mă interesează la fiecare invitat –, care e procesul după care construiești momentele, cam cum arată acum?

Claudiu Teohari: Mi-am dat seama de o chestie de curând: îmi era foarte greu, îmi este foarte greu să scriu o glumă. Nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să scriu în formă lungă o glumă și după aia să mă duc s-o zic. Ce mi se întâmplă este că-mi notez în telefon o idee, foarte pe scurt, și după aia mă duc și prezint ideea aia pe scenă. Deci nu scriu gluma, doar am în cap o idee, am un subiect și am în cap ce cred eu că-i amuzant la chestia aia. Dar legătura între subiect și ce e amuzant la el sau cuvintele în sine nu le scriu, le zic direct pe scenă. Pentru că mi-am dat seama că nu pot să scriu o glumă cuvânt cu cuvânt în formă lungă, pentru că sunt foarte diferit de omul care e pe scenă. Și mi-am dat seama că nu știu să-i scriu lu’ ăla. Ce mi se pare mie amuzant nu știe să livreze omul de pe scenă. În schimb, omul de pe scenă, fiind în moment și fiind cu oameni în față și trăind același moment cu publicul, ăla știe să explice ce e amuzant la chestia aia. Eu, acasă, cu trei zile înainte, nu știu să explic exact ce-i amuzant la chestia aia, știi? Atunci am zis: Bă’, o să scriu pe scenă. Ceea ce întâmplător, pentru că sunt leneș, mă și ajută în viață. Dar chiar am încercat să scriu în formă lungă glume și nu, m-am dus pe scenă cu ele și am descoperit că aproape nimic nu funcționează din ce-am scris.

Andreea Vrabie: Și în cazul ăsta, acum, cât din tot ce se întâmplă într-un spectacol e ceva pregătit de dinainte și cât e improvizație?

Claudiu Teohari: Nu pot să spun niciodată, pentru că sunt show-uri pe care le zic cap-coadă într-un anumit fel. De exemplu, un special sau un spectacol din ăsta de o oră cu care mă duc prin țară, în general, e structurat. Are textul acolo. Dar sunt seri în care am chef de joacă și în care vorbesc cu oamenii. În general, ce pun pe YouTube în ultima vreme sunt bucățile de improvizație pe care le fac. Motiv pentru care îmi comentează foarte mulți oameni „ăsta n-are glumele la el”, „aoleu, terminatu’ ăsta numai să se ia de public știe”, că nu-și dau seama că pun ce e între glume, cum ar veni. Ei cred că ăla e tot spectacolul. Bine, nici dacă ar fi ăla tot spectacolul, nu văd ce problemă ar fi. Eu mi-aș dori la un moment dat, dacă ar putea să știe destul de mulți oameni cu ce se mănâncă crowd-workul ăsta, improbizația, mi-ar plăcea să pot să fac un turneu de crowd-work. Adică să merg prin țară cu un show de genul ăsta: Bă’, nu am nimic pregătit, hai să-l facem împreună! Doar că, mai degrabă oamenii au impresia că e ceva, o păcăleală, sau o prostie, decât să aprecieze că e un moment unic, care se construiește pentru ei, cu el, și care dispare odată ce s-a terminat showul. Mie îmi place foarte mult perspectiva asta, că e un moment unic, efemer, pe care l-am văzut cu toții și a dispărut și rămâne numai în amintirea noastră. Îmi place foarte mult, dar nu sunt foarte mulți oameni care… Deocamdată.

Dar sunt trei bucăți. Deci există material scris de acasă, există improvizație pe material și există improvizație cu publicul. Improvizație pe material nu știu să-ți spun cât la sută e, depinde de material. Cu cât o glumă e mai nouă cu atât e mai multă improvizație pe ea, pentru că nu știu nici eu unde se duce. Și-atunci normal că improvizez pe ea. Dar, după ce improvizez de câteva ori, nu știu, de cinci ori, de șase ori, de zece ori, ea începe să se așeze, se sedimentează. E ca o lavă care se răcește și se așază într-o formă, știi? Și improvizația cu publicul e, normal, e sută al sută pe loc. Când discut cu cineva din sală aia n-are cum să fie… Deși și-acolo am primit foarte multe comentarii. Oamenii au o paranoie, ideea asta apare tot timpul, că ăla e „de-al meu”, că l-am pus eu. Și mi se pare extraordinar că am primit comentarii de genul ăsta, și pe YouTube și în viața reală, după niște momente lungi, adică un sfert de oră de discutat cu un om și de făcut crowd-work, de improvizat cu publicul. Bă’ și mi-a bubuit mintea, Andreea, pentru că mă gândeam: Bă’, omule, tu-ți dai seama cât de mult efort ar fi ca noi să repetăm chestia aia și s-o facem ca p-o scenă de teatru?

Andreea Vrabie: Și să pară natural.

Claudiu Teohari: Și să pară și natural, și să pară și spontan. Adică, înțeleg că uneori, lăsând orice falsă modestie la o parte, uneori momentele astea de improvizație ies atât de bine încât zici: Bă’, n-are cum să fie făcut pe loc! Se întâmplă uneori să iasă atât de bine.

Andreea Vrabie: Ce rol are crowd-workul ăsta?

Claudiu Teohari: Nu știu dacă are vreun rol. Nu m-am gândit niciodată dacă are vreun rol. Are un farmec, și anume, că e o apropiere. Se creează o atmosferă foarte intimă și o chestie foarte personală. Dar, pe de altă parte, depinde foarte mult de unde pleacă crowd-workul ăla și unde se duce. În sensul că depinde dacă începe cu eu întrebând un om ceva și omul ăla vrea să vorbească și răspunde, ori cu cineva care-mi țipă ceva din sală și trebuie să răspund eu la chestia aia. Deci, depinde destul de mult ca vibe general de unde pleacă. Și, în același timp, unde se duce. Mă refer la faptul că, de exemplu, mie de multă vreme îmi place să fac asta, dar acum îmi dau seama că ani de zile am greșit pentru că eram foarte înfipt și păream agresiv. Eu, în mintea mea, nu eram agresiv deloc. Dar, după aia, uitându-mă pe niște filmări, am văzut că bă’, da, părea că sunt foarte agresiv. Și asta e nasol, pentru că, dacă dai bani, te așezi în sală să te uiți la un show și după aia te trezești atacat, normal că nu-i OK. Și nu e OK nici pentru omul căruia i se întâmplă chestia asta și nu-i OK pentru nimeni din sală, pentru că în momentul în care se sting luminile, oamenii devin public, publicul e mai mare decât suma părților. Publicul e o entitate separată de toți oamenii din sală. Și publicul e ca un organism viu. Și-n momentul în care ataci un membru al publicului, tot publicul se retrage. Deși, culmea, paradoxal, de multe ori oamenii râd când ataci pe cineva, pentru că se bucură că nu sunt ei. Dar, sub chestia asta de „aoleu, ce bine că s-a luat de ăla și nu s-a luat de mine!”, există totuși anxietatea asta de „băi, ni se întâmplă nouă, ăsta ne atacă pe noi”. Și nu-mi place deloc chestia asta. Adică îmi plac foarte mult momentele de crowd-work bazate pe înțelegere, armonie, veselie, înțelegem toți ce se întâmplă, râdem împreună, știi? Alea sunt minunate, alea în care nu scot cu forța de la cineva ceva, ci mai degrabă cârmesc o barcă a veseliei, așa. Toată lumea se bucură, toată lumea înțelege și eu doar mai dau de cârmă într-o parte și-n alta. Alea sunt minunate.

Andreea Vrabie: Asta voiam și eu să te întreb, de ce pentru tine funcționează, pentru că, în teatru, dacă te uiți la teatru interactiv, când e chemat cineva pe scenă, sau, habar nu am, într-o conferință, oricând se cere o reacție din partea publicului se așterne așa o liniște și toată lumea e ca la școală „nu eu, nu eu, nu eu”.

Claudiu Teohari: Da. Da. E interesantă dinamica asta între public și artist. Acolo se vede, acolo iese la suprafață, în momente de genul ăsta de crowd-work sau de luat un om pe scenă. Acolo se vede ca la radiografie dinamica asta, care există tot timpul. Eu de asta ziceam că stand-up-ul pare monolog, dar el e de fapt un dialog. Chiar și în momentul în care nu se face crowd-work, chiar și în momentul în care reciți o bucată de text, ăla e un dialog. Pentru că publicul, entitatea aia vie publicul răspunde. Nu prin vorbe, dar răspunde prin: râde sau nu, și dacă râde, râde mai tare sau mai încet. Râsetele sunt cum sunt culorile, sunt zeci și zeci de tipuri de râs, și fiecare tip de râs zice ceva. Adică există râs surprins, râs șocat, veselie de-aia pură, există râs răutăcios. Zeci și zeci de tipuri de râs. Și publicul, prin tipurile alea de râs, comunică, zice „asta mi-a plăcut!, „asta mi-a plăcut dar m-a făcut să mă simt cam aiurea”, „asta râd dar nu știu exact de ce râd”. Tot timpul comunică publicul și deci dinamica asta între scenă și public există tot timpul, schimbul ăsta de replici există tot timpul. Doar că în momentul în care se face crowd-work sau, ce ziceai tu, este cineva pe scenă, iese efectiv la suprafață, dinamica e mult mai clară.

Andreea Vrabie: Tot apropo de dinamica asta, în stand-up mi se pare că glumele sau momentele, cum ai spus și tu mai devreme, se așază prin reacțiile publicului. Vezi exact cum reacționează, e un feedback căutat atunci când repeți niște momente. Mă întreb cât de mult lași feedbackul ăsta să influențeze conținutul? Dacă tu ai pregătit un moment care ți se pare foarte bun, inteligent, dar nu prea se râde de fiecare dată când îl spui, renunți la el?

Claudiu Teohari: Băi, da! Renunț la el, că, până la urmă, nu-i un seminar, e un show de stand-up, interesul e să fie amuzant. Entertaining măcar. Normal că nu o să insist să zic la nesfârșit o chestie la care nu se râde că e clar că nu funcționează. Adică vorbim de un show de stand-up, vorbim în termenii ăștia: funcționează sau nu funcționează, adică râd oamenii sau nu râd. Nu trebuie să râdă non-stop, există bucăți care au altă treabă acolo, ba de legături, ba de a seta o situație. OK, nu trebuie să se râdă tot timpul, dar dacă e o glumă la care nu se râde, mai e ea oare glumă? Dacă nu se râde la ea? Deci normal că nu las. Dar e foarte important, în momentul în care sunt pe scenă, tot timpul am un proces pornit în spate care evaluează ce se întâmplă.  Și, dacă dă în roșu, dacă e cod roșu, se întâmplă ceva nasol, trebuie foarte repede să-mi dau seama ce se-ntâmplă nasol. Pentru că se pot întâmpla 100 de lucruri. Trebuie, în primul rând, să-mi dau seama dacă e de la mine sau de la ei sau de la altceva. Că poate să fie de la mine, în sensul că, nu știu, m-am bâlbâit eu. Se-ntâmplă foarte des, dacă ratez o silabă într-o glumă de trei propoziții, nu mai funcționează gluma. Doar pentru că am făcut așa. Dacă la sfârșit nu se râde îmi dau seama. Aaa, e de la mine, am greșit eu chestia aia. Sau, mi se s-a întâmplat, să știi, uneori sunt niște momente de groază. Toți oamenii care fac stand-up au trecut prin ele, sunt convins, și sunt printre cele mai groaznice momente: când ajungi la finalul unei glume și-ți dai seama că ai uitat să zici ceva la început. Este efectiv de parcă stai pe șină și aștepți să te lovească trenul. Bineînțeles c-o repari. Nu știu, eu, de exemplu, mizez pe sinceritate. Adică mă opresc și zic: „Bă’, n-o să funcționeze asta pentru că am uitat, hai că vă zic”. Sunt alți oamenii care poate reușesc s-o facă fără să se vadă cusătură, poate fac în așa fel încât să rezolve situația. Bă’, da’ secunda aia când îți dai seama „ai, să-mi bag, am uitat…”, deci îți dai seama că n-o să meargă pentru că ai uitat ceva. Sau, și mai interesant, mi s-a întâmplat uneori să am glume legate. Să am call-back se numește. Call-back e când faci referire la un glumă de dinainte în altă glumă. Nu de foarte multe ori, dar de multe ori mi s-a întâmplat, într-o anumită perioadă mai ales, aveam o glumă pe care terminam showul care era un call-back. Și, îți dai seama de câte ori mi s-a întâmplat să uit să zic prima glumă și după aia să ajung să zic call-backul la care toată lumea se uita ca vițelul în poartă nouă că nu avea legătură cu nimic de dinainte. Și, prima oară când mi s-a întâmplat chestia asta a fost… După aia m-am obișnuit cu prostia asta, adică eram  „ah, căcat, iar am uitat să zic chestia asta!”. Dar prima oară când mi s-a întâmplat a fost un șoc, pentru că am avut momentul ăla de „ta-daaa!” și oamenii erau „ta-daaa ce?”. Și, în momentul ăla, când am văzut că oamenii nu reacționează, e golul ăla în stomac, e „bă’, ce dracu’ s-a întâmplat?”. Din nou, proces, evaluezi, „aaa, am uitat să zic, ăștia nu știu la ce mă refer”. Deci, asta poate să fie de la mine.

Poate să fie de la ei, în sensul că, băi, e un mister. Uneori publicul, ăla care trebuie să se creeze – în ultima vreme a început să mă fascineze chestia asta, relația publicului cu publicul. De fapt, relația oamenilor din public cu entitatea aia „public” a început să mă fascineze. Publicul apare numai în momentul în care se sting luminile și începe showul. Până când nu se sting luminile și nu începe showul sunt mese la care stau oameni: grupuri, găști, prieteni, cunoștințe. În momentul în care s-a stins lumina și a început showul, nu imediat. Teoretic, imediat, dar practic după ceva timp, oamenii se adună, se creează energia aia care înseamnă public. Cum ar veni, când se sting luminile se naște publicul, dar până când el începe să meargă și să vorbească mai durează un pic. Uneori nu se întâmplă niciodată. Uneori nu se adună public. Uneori pur și simplu rămân o colecție de indivizi într-o sală. Și, culmea este că de pe scenă mie mi se pare dureros de evident că e ceva în neregulă, dar de multe ori din sală nu se vede chestia asta.

Andreea Vrabie: Prin „se formează public” tu înțelegi să reacționeze la unison într-un fel? Sau să-și influențeze reacțiile?

Claudiu Teohari: E atât de abstract la ce mă refer, e o chestie pe care o simți de pe scenă, mi-e foarte greu s-o pun în cuvinte. Momentul în care se râde regulat, puternic, într-un anumit ritm, oamenii intră un pic într-un fel de transă și-și pierd un pic din individualitate. În momentul în care își pierd din individualitatea aia și reacționează… Pot să râdă 100 de oameni simultan, asta nu înseamnă că râd laolaltă. De multe ori se râde simultan, că s-a terminat gluma și aicea vine râsul. Dar nu de fiecare dată oamenii ăia râd împreună ca un tot și nu reacționează ca un tot. E atât de mișto să vezi când se creează energia asta că reacționează ca un fel de organism din ăla pe care-l vezi la microscop. Dacă împingi în partea asta, se trag de aici dar se umflă în partea ailaltă. Așa se vede de pe scenă. Ce e ciudat e că atunci când nu se naște, nu crește frumos organismul ăsta public, eu de pe scenă mă simt că dau la pedale în gol un pic. Adică, cum avem noi o vorbă, merge la deal treaba, e chinuită. Dar mie mi se pare cel mai frumos lucru, tribal, antic, ancestral când se adună toată lumea laolaltă și e ca un fel de ritual din ăsta. Asta-mi place când se-ntâmplă.

Andreea Vrabie: Am observat că la început glumele sau momentele erau mai multe despre lucruri pe care le observi în jur, iar în ultimii ani parcă ai început să introduci din ce în ce mai mult experiențe personale.

Claudiu Teohari: Să știi că treaba asta se întâmplă la mai mulți. Costel e un exemplu și mai bun de așa ceva, el a ajuns la un nivel mult mai personal. Sapă mult mai adânc în el și-n viața lui decât mine. Dar și eu și Vio și, mă rog, văd la foarte mulți oameni chestia asta. E un drum normal, pentru că, la început, când faci glume bazate pe observații, deci în momentul în care diseci exteriorul, ca să zic așa, e mai simplu. În primul rând, e mai sigur, nu te expui tu în niciun fel. Vorbești despre cum apasă oamenii butoanele la lift și cum se stă la plajă și chestii de genul ăsta care sunt în afara ființei tale. Și-n al doilea rând e mai sigur din perspectiva că e mai garantat să meargă, pentru că sunt lucruri pe care și oamenii din public le știu. Au mers și ei cu lift, au fost și ei la plajă. Și atunci, e o zonă foarte sigură. Vorbim despre lucruri dintre noi. Când te apuci să vorbești despre ce e înăuntrul tău e mult mai periculos, pentru că pe de-o parte te expui, pe de altă parte e mai greu să faci oamenii să le pese. Dacă le zici ce-ai observat tu despre plajă și lift, le zici într-un fel despre viața lor. Dacă vorbești despre ce-i înăuntrul tău trebuie s-o faci în așa fel încât doar vorbind despre tine să vorbești și despre ei, ceea ce e mult mai greu. E mult mai greu să descoperi în niște sertare personale niște lucruri generale și-n același timp să le ții personale.

Andreea Vrabie: Mi se pare că fix atunci când oamenii se regăsesc într-o poveste personală e mai puternic.

Claudiu Teohari: Dar oamenii în orice caz, să știi, eu cred că oamenii atunci când stau pe un scaun și se uită la o scenă nu fac altceva decât să se distribuie în toate întâmplările. Asta cred că se întâmplă și la teatru și la orice. Tu nu ai altă treabă. Tu numai pe tine te cunoști și n-ai altă treabă decât să te uiți acolo și să zici „eu sunt acolo”, „cum aș face eu?”, „ce aș simți eu?”, „ce-aș zice eu?”. Normal că se regăsesc pentru că tot timpul încearcă să facă asta în orice aud. Dar, ți-am zis, în momentul în care vorbești despre lucruri din interior, e pericolul foarte mare să nu înțeleagă publicul despre ce vorbești sau să nu le pese, efectiv. Să zică „bă’, da’ nu mă interesează ce apăsări ai tu”. Dacă nu sunt niște chestii cu care să relaționeze și dacă nu le prezinți așa fel încât să-i prinzi, e foarte ușor să se deconecteze. „Bă’, da’ mă lași? Că nu mă interesează ce apăsări ai tu cu maică-ta sau cu, nu știu, cu femeia și cu depresiile tale. Da’ mă lași, că nu-mi pasă!”. E foarte ușor să ajungi în zona aia de „hai să-ți povestesc ce-am visat azi-noapte”, care cred că este exemplul perfect pentru lucruri de care nu-i pasă nimănui. Efectiv nu-i pasă nimănui ce-ai visat. Și e foarte alunecos terenul când faci material personal să ajungi în zona aia de bă’, nu mă interesează. Dar și când se întâmplă legătura asta e mult mai valoroasă reacția oamenilor, te atinge mult mai bine și e mult mai satisfăcătoare. Și și pentru oameni din public e un show mai uman și mai rotund și mai cald când vorbești despre lucruri dinăuntru decât despre o serie de observații despre lifturi și plaje. Care pot să fie foarte amuzante, nu zic că nu au valoare chestii alea. Doamne ferește! Pot să fie niște glume extraordinare despre apăsat butoane la lift și plaje și să pleci de acolo zicând „bă’, am râs de-am leșinat, un show extraordinar!”. Dar dacă e un show la care râzi la fel sau poate chiar mai puțin, dar care te satisface în alte locuri înăuntru că simți tu că ai aflat ceva despre un om sau ai aflat ceva despre viață, prostii d-astea pretențioase, dar pe care le simți, pleci cu și mai mult decât „mamă, ce-am râs!”.

Glumele care mi se par mie cele mai mișto – nu știu să le scriu, le recunosc când se întâmplă, dar nu știu să le scriu voit – eu le zic „glume pentru copii la care râd părinții”. Acolo e miezul. Dacă poți să faci o glumă care e amuzantă, se râde că e o glumă, că e o poantă acolo, deci, cum ar veni, se bucură copiii la culori. Dar, oamenii care sunt dispuși să treacă de culori mai au ceva de văzut acolo. Mai e un strat. Asta mi se pare minunat, dacă poți să ai glume pentru copii la care râd și părinții. Exact cum fac ăștia de multe ori cu… Pixar cred că face cel mai bine chestia asta. Sunt desele animate la care se uită copiii și se bucură și, în același timp, în dialog, sunt niște referințe la care și tu ca părinte ești „aaa, tare asta!”, dar zboară peste capul copiilor. Astea mi se par cele mai mișto glume, dar nu știu să le… Ajung într-un punct în care zic: „Aaa, asta e o glumă de-aia. Îmi place, e d-aia!”. Dar dacă mă pui acum „uite, fă-o acum de la zero”, nu știu cum se face. Eu să știi că am învățat de la Vio o chestie foarte importantă. Nu mi-a trecut prin cap până n-am auzit-o la el și anume, într-un fel trebuie să ne recunoaștem incompetența. Doar pentru că fac stand-up nu înseamnă că știu ce fac. Și asta a zis Vio acum niște într-un interviu, a zis foarte mișto: „Băi, eu nu știu ce-i amuzant. Eu mă duc pe scenă și-mi zice publicul ce-i amuzant”. Mi se pare că uite, având în vedere că podcastul se numește Pe Bune, ăsta e un lucru care ar trebui zis. Cred că durează și cred că e nevoie de curaj să ajungi în punctul ăla în care să zici „bă’, nu știu”. Nu știu. Nu pot să zic „da, eu fac, sunt sigur de asta, îți scriu acum o glumă perfectă”. Nu știu. Exact cum a zis Vio, eu nu știu ce-i amuzant.

Andreea Vrabie: Trebuie să menționez că am fost aseară la Club99 la „Aia e!” și am fost surprinsă de cât de asumat politic e tot showul într-un fel.

Claudiu Teohari: Tu te referi la politică în „political correctness”, nu?

Andreea Vrabie: Deși e de acolo, nu în sensul ăsta, că este corect politic.

Claudiu Teohari: Nu, dar zic că folosești cuvântul „politic” ca în… În sensul ăla.

Andreea Vrabie: Da, da, da. Adică ai vorbit despre referendum, dacopatie, you took a side, în sensul ăsta.

Claudiu Teohari: Da, fii atentă. Apropo de ce ziceai tu cu referendumul, mie îmi place să gravitez spre centru. Nu este atât de angajat cum ți se pare și-ți spun de ce nu e atât de angajat precum pare, pentru că e într-un fel un echilibru – aș vrea să zic că l-am gândit eu și l-am pus laolaltă, dar s-a întâmplat probabil și forțat de a prezenta la mai mulți oameni în mai multe părți ale țării chestia asta. S-a întâmplat să se echilibreze în așa fel încât să nu fie atât de fățiș asumat nimic și să fie oarecum o părere care vine mai excentric față de ce sunt obișnuiți oamenii să discute.

O glumă care cred că ilustrează chestia asta foarte bine și care apropo, că tot suntem la Pe Bune, zic foarte clar: nu este gluma mea. Cred că eu am avut două sau trei glume… Nu, cu tot cu începutul, am avut vreo cinci care nu au fost ale mele. La început, când a apărut la noi stand-upul în 2003 toată lumea era năucă. Era o gașcă de puștani în care niciunul nu știa ce face și nimeni nu credea c-o s-o facă prea mult timp. Ăsta e un lucru foarte important de ținut minte când discutăm despre asta cu „săltatul materialului”, cu furat glume, cum se zice. E o diferență foarte mare. Eu, de exemplu, dacă îi zic acum unui om care face stand-up, care e mai la început și-i zic: „Bă’, gluma aia nu-i a ta. De ce furi glume?”. El zice: „Ce, tu n-ai furat glume?”. Bă’, da, dar e o mare diferență. Că noi, când am furat glume, le luam efectiv de drag. Adică era„bă’, atât de mult îmi place gluma asta că vreau și eu s-o zic”. Vio, la fel, a avut de la Eddie Izzard, a săltat tot așa una sau două glume, pentru că îi plăceau atât de mult. Era efectiv de parcă făceam coveruri. Pentru că, băi, crede-mă că niciunul dintre noi nu credea că este altceva decât un fel de hobby, nu credea niciun om de atunci că asta e o chestie din care poți să trăiești sau pe care o s-o facem toată viața. Și-atunci eram mult mai inocenți, și-atunci nu-i atât de gravă. Eram „bă’, o să zic gluma lui Eddie Izzard”, ce contează? Cui îi pasă? Nu-i pasă nimănui. Acum, în schimb, că a devenit o meserie și o carieră și o chestie din care poți să trăiești contează mai mult. Bun, asta am lămurit-o.

Dar voiam să spun că în afară de alea două glume, nu știu, pe care le-am săltat când eram la început, am avut cred că de-a lungul timpului două sau trei glume care nu sunt ale mele, dar nu sunt ale mele în sensul că le-am cerut cuiva. Adică am auzit gluma la cineva și am zis: „Bă’, pot să zic chestia asta? Că-mi place foarte mult”. Mi-a fost dată gluma. Și în „Aia e!”, în showul ăsta, există o glumă de la Vlad Dobrescu de la trupa de rap CTC. Vorbind cu el a scos-o omul și mi-a plăcut atât de mult încât i-am zis: „Bă’, dă-mi-o că am un loc perfect pentru ea”. Este gluma aia cu senatorul PSD care a declarat că dacă vede doi bărbați că se țin de mână pe stradă îi încalcă libertatea. Și gluma lui Vlad Dobrescu a fost: „Da’ cât de mult voiai să treci printre ei?”. Ei, faza este că genul ăsta de glumă – de asta spun de glumă excentrică dezbaterii, adică care nu e dintr-o parte sau alta –, la gluma asta râzi oricât de homofob ești. Te surprinde pur și simplu, ori că ești gay ori că ești gay basher, și în extreme să fii tot râzi la gluma asta că n-o vezi venind. Și de asta spun că nu cred că sunt cu totul acolo, dar în partea aia îmi place să mă duc. Adică să fie un material care vorbește despre un subiect care pasionează oamenii, despre care oamenii discută, dar cumva mie mi se pare că are valoare dacă te introduci oblic în discuție, nu dacă vii direct cu „ăilalți sunt niște idioți, va zic eu cum stă treaba”. Și deci de asta zic că: Asumat? Nu știu ce să zic. E clar că înclin mai degrabă către toleranță, către stânga, către drepturile omului, dacă vrei să zici că înclin spre ceva. Da, Înclin clar în partea aia. Dar nu e tabăra mea neapărat, nu mă duc la război cu tabăra cealaltă eu venind din tabăra mea. Încerc cât de cât să mă duc oblic în discuție.

În afară de faza cu bucata aia mică cu rasismul la care zic foarte clar că românii sunt foarte rasiști, ceea ce nu văd cine m-ar contrazice. Cine să mă contrazică? Că oamenii care sunt progresiști se plâng că românii sunt rasiști, iar românii care sunt rasiști se mândresc că sunt rasiști. Raul Gheba, colegul meu de la Sector7, are și el o bucată în care zice aproape același lucru, apropo de rasism cu țigani. Și el așa intră în bucata aia, zice „hai să aplaude cine e rasist”. În fiecare seară aplaudă 10-15 oameni cu chiote. Deci asta e țara în care trăim. C-o fi bună, c-o fi rea, asta e țara în care trăim. E țara în care rasiști [aplaudă]:„Da! Eu sunt rasist!”. Fără jenă. Și asta spun, dacă mă duc pe scenă și zic românii sunt foarte rasiști, cine o să mă contrazică? Ăia care aplaudă că sunt rasiști sau ăia care se uită urât la ăia care aplaudă că sunt rasiști. Toți sunt de acord că românii sunt rasiști. Din nou, nu e de parcă intru în vreo tabără.

La partea cu ungurii, ce-am observat și ce zic și de pe scenă e că în sudul țării, în Moldova și în Dobrogea, adică în afara arcului carpatin, e foarte, foarte multă ură împotriva ungurilor, ceea ce e ciudat, că nu sunt deloc unguri acolo. Da’ deloc, după cum zic și acolo că nici măcar la televizor nu-i văd că nu prind Duna la Iași. Dar e mare boală pe unguri la Iași. În interiorul Carpaților, unde sunt toți ungurii din țara asta, nu e boala aia pe ei. E mult mai redusă, e mai atenuată de faptul că acolo oamenii, etnicii români îi văd pe etnicii maghiari sau pe secui ca pe niște oameni. Îi văd ca oameni, că-i văd la ochi, interacționează cu ei, beau o bere cu ei, vorbesc, da? În afara Carpaților, unde nu există unguri sau secui sau ce-o fi, oamenii nu-i văd pe unguri ca oameni, îi văd ca un sertar în care să pui toate relele, toate păcatele, toate fricile. Și deci, în bucata aia, cu ungurii, eu mai degrabă explorez partea asta. Nu zic neapărat „hai să iubim toți ungurii!” că e normal că e plin de idioți și la ei și de cretini și de extremiști, nu mă duc nici în partea ailaltă cu „aoleu, toți ungurii sunt niște dușmani, să moară toți!”, ci mai degrabă mă introduc oblic în discuție zicând că bă’, voi vă dați seama că de acolo pleacă problema? Mă introduc oblic de la chestia asta care mie mi se pare ciudată, că e foarte multă ură pe oameni unde ei nu sunt. Ceea ce, după cum am vorbit, e normal. Dar la primă vedere pare foarte ciudat. Să urăști un om cu care n-ai de-a face, o categorie de oameni cu care n-ai de-a face. Deci se propagă foarte ușor toate clișeele negative în absența victimei, să zic așa.

Deci ce voiam să zic e că în afara faptului că am clar o înclinație către drepturi omului, către stânga, nu cred că showul u totul este atât de angajat pe cât pare. Cred că mai degrabă te-a surprins un pic că se discută într-un show de stand-up chestiile astea, pentru că, deocamdată, oamenii nu sunt obișnuiți să se discute din astea, probleme sociale într-un show de stand-up. Stand-upul la români în continuare este pus în sertarul de „prostii”. „Alea-s prostii.” M-a amuzat foarte tare că la un moment dat mi-am dat seama că de foarte multe ori, când atingi niște subiecte – uite, de exemplu, am pus un clip vara trecută despre protestele din 10 august, „Gaze, jandarmi și șobolani”. Acolo da, era foarte asumată poziționarea pro proteste, dar făcând-o satiric invers un pic așa. Unii oameni nu au trecut de nivelul ăla, am primit înjurături că „de ce mă piș eu pe proteste?”. Și am fost „bă’, prietene, tu te-ai uitat la clipul ăla?”. „Nu, frate, că te piși pe ele și nu mă interesează.” Dar, ce vreau să spun este că la clipul ăla, de exemplu, am primit destul de multe comentarii de genul: „Auzi, tu ține-te de stand-up, lasă problemele astea importante”. Foarte des auzi chestia asta. Cum te apropii de un subiect mai discutat, mai sensibil, să zicem, sau unde oamenii au pasiuni mai puternice, automat asta e prima reacție pe care o pun oamenii pe masă: „Tu lasă astea și ține-te de stand-up. N-ai tu treabă aici”. Ce mi se pare foarte amuzant e că dacă eu, de exemplu, zic ceva de politică și se răspunde cu „auzi, lasă tu lucrurile serioase, tu ține-te de stand-upul tău”, în momentul ăsta în România îmi vine să zic „bă’, da’ atunci să se lase și ei de stand-up”. Bă’, nu poți să-mi zici tu ține-te de stand-up și lasă-i pe oamenii ăia să facă lucruri serioase, pentru că n-arată deloc serios ce fac ei. M-aș ține de stand-up dacă ar fi atât de plictisitori. Apropo, o țară ideală e o țară în care politicienii sunt plictisitori, nu știu dacă oamenii își dau seama de asta. Deci dacă oamenii ăia din Guvern, din Parlament, din consiliile județene și așa ar fi atât de plictisitori încât să efectiv n-ai ce vorbi despre ei. Să-ți povestesc ceva și să adormi în timp ce-ți zic de ce s-a întâmplat la Guvern, atunci da. Atunci nu mai zic nimic de politică și mă ocup de stand-up. Dar atâta timp cât timp ei se încăpățânează să lucreze în domeniul umorului deși n-au ce căuta acolo, o să vin și eu din umor în domeniul politicii deși n-am ce căuta acolo. Refuz chestia asta cu „tu lasă astea și ține-te de stand-up”. De ce nu ar fi stand-upul și despre asta? Și-ți repet și acum ajungem la ce spuneam la început, pentru că stand-upul e pus în sertărașul ăla de „prostii”. „Ăștia vorbesc vulgar, spun și ei niște tâmpenii acolo, n-are ce să…”. Și în momentul în care vorbești despre un subiect care e mai sensibil, mai discutat, mai nu știu ce, oamenii eu un pic de, e un pic de surprindere acolo, care mă bucură.

Andreea Vrabie: Mi-ai răspuns fix la întrebarea pe care voiam s-o pun, pentru că mi se pare că în cazul oamenilor de stand-up e fix ca în cazul cântăreților de hip-hop și rap. Ăia doar înjură, doar spun prostii, oamenii de stand-up toți sunt homofobi, misogini, rasiști.

Claudiu Teohari: Este o paralelă extrem de clară între hip-hop și stand-up în România, pentru că, până acum vreun an, doi, de stand-up se știa. Se făceau vizualizări pe YouTube, se făceau showuri foarte multe, erau cel puțin 10-12 care făceau constant săli măricele, mai un interviu, mai o așa, adică nu e de parcă era ceva necunoscut în underground. Nu. Dar, în tot timpul ăsta, nu era ceva luat în serios de niciun fel. Și, în același timp, exact cum spui tu, se vorbea despre stand-up exact cum se vorbea de hip-hop prin anii 90 și ceva, până în 2000. Și anume, da, e acolo ceva, dar la fel cum rapperii nu cântă, că ei nu cântă, vorbesc, nici ăștia nu sunt actori. Și e vulgar. E cu „pi…”, cu „pu…”, cu „mu…”, nu e pentru oameni finuți. Nu e frecventabil neapărat. La fel cum prin 2000 a scos Loredana piesă cu Mafia, „Ridică-mă la cer”, și din momentul ăla România a aflat că există rap care nu-i cu înjurături. „Ia uite, dom’le, ce-i asta?”, știi. Cam la fel a fost momentul lui Micutzu de la iUmor, care a fost cred în 2017 viralul anului în România sau ceva de genul ăsta. Cred că e cam același lucru, știi, putem să comparăm momentul lui de la iUmor cu Loredana cu „Ridică-mă la cer”, când a țâșnit în mainstream o chestie și au aflat mult mai mulți oameni și au văzut că „uite, dom’le”. Bine, unii s-au supărat pe el că era treaba cu religia, dar, în general, a mers foarte bine și oamenilor le-a plăcut foarte mult momentul ăla și au fost „uite, dom’le, deci se poate și așa!”. Deși se putea bine-mersi și înainte, doar că nu știau ei.

Hip-hopul ca muzică e un stil de muzică. Stand-upul nu e un stil de ceva. Bine, și în hip-hop ai acolo încep să am o problemă. De acolo îmi dau seama că omul cu care discut nu știe exact despre ce vorbește, când aud „la stand-up e nu știu cum”. Bă’, la stand-upul pe care l-ai văzut tu. În stand-up există de la oameni care fac glume scurte seci, de la deadpan comedians până la, nu știu, Robin Williams care era un dinam de energie de săreau apă și transpirație din el și făcea ca toți dracii. Adică ai palete foarte, foarte largi.

Andreea Vrabie: Bine, cred că asta venea în ideea de „stand-upul de la noi”.

Claudiu Teohari: Stand-upul de la noi, da, dar în continuare mă țin de ce zic. Da, e adevărat că stand-upul de la noi, apărând de mai puțină vreme, are o paletă mai redusă, pentru că n-a fost timp să apară de toate. În timp, o să apară și oameni care fac umor mai întunecat, mai violent, oameni care fac echivalentul lui a jongla mandarine la circ, o să fie oameni care sunt foarte expresivi, o să fie oameni care sunt foarte reținuți pe one liners, o să apară de toate. În timp.

Andreea Vrabie: Sunt curioasă dacă e nevoie de o asumare a responsabilității în stand-up într-un fel, să nu încurajezi atitudini care discriminează?

Claudiu Teohari: Putem să discutăm foarte mult despre părerile mele pe această temă.

Andreea Vrabie: Păi, despre ale tale.

Claudiu Teohari: Da, dar răspunsul pe scurt, în general, este: Nu, nu putem să discutăm despre asta. Este liberă exprimare pură. Mi se pare aproape ciudată întrebarea, adică mi se pare ciudată situația. Să-mi imaginez că ce? Să avem o comisie de control a umorului? Ne băgăm în Orwell acum, nu poți să…

Andreea Vrabie: Nu, individual, o asumare a responsabilității individuală.

Claudiu Teohari: Ce vreau să spun e următoarea chestie, hai să fiu mai clar. Clar fiecare om e responsabil pentru ce face pe scenă, clar poate să primească o reacție din partea publicului la ce face pe scenă. Dar, dincolo de asta, nu mai avem ce să discutăm. Dacă eu mă urc pe scenă și zic „să-i omorâm pe ăia, să-i nenorocim, să-i alungăm din țară, să-i nu știu ce” și am în față oameni care râd și se bucură și-așa, părerea mea, pe persoană fizică, a mea, Teo, e da, mi se pare de căcat ce faci acolo, părerea ta, Andreea, da, și ție ți se pare de căcat ce e acolo, dar se oprește treaba acolo. Ce să-i mai faci? Atâta timp cât omul nu trece limita legii, adică atâta timp cât nu încalcă legea și nu instigă la violență, atâta timp cât e umor dar e un umor foarte, foarte rasist, aia e! N-ai ce să, pe bune. Nu ai cum. Exact ce spuneam. Apropo de public și de relația dintre artist și public, atâta timp cât publicul acceptă chestia aia, ce poți să faci? Atâta timp cât nu-și schimbă oamenii, în general, societatea, cu totul, valorile și direcția, o să fie oameni care o să vrea să distreze acei cetățeni. Cum să te…? Da, poți să judeci că e nasol ce se întâmplă, părerea ta poate să fie că „bă’, nu , nu-mi place chestia asta, e nocivă, e oribilă”, da. Dar atât, acolo se oprește, n-ai cum să faci altceva. Normal că fiecare e responsabil, nimeni n-o să zică „eu nu sunt responsabil pentru ceea ce-mi iese pe gură când vorbesc într-un microfon”. Clar ești responsabil. Dar cum ești tras la răspundere, asta e o altă discuție.

Comedianții sunt oglinda societății. Nu căruța împinge boii, înțelegi? Atâta timp cât astea sunt atitudinile, astea sunt valorile, asta se consumă, la asta se reacționează, la asta se dă share, la asta se fac view-uri, asta o să se întâmple. Când o să se întâmple altfel, o să vorbim despre o altă situație. Acum nu poți să zici „voi ar trebui să fiți nu-știu-cum”, ce ziceai tu, oameni care trag la răspundere și zic „te judec pentru că tu ar trebui să fii așa și-așa și-așa”. Băi, iartă-mă, la faza asta sunt aproape libertarian. Piața decide. Nu-mi convine nici mie. De foarte multe ori când mă uit în jur la niște stand-up, la niște muzică, la niște presă, nu-mi convine, nu-mi place. Mă scârbește uneori. Dar ce pot eu să fac e să nu consum, să nu mă ating, nu? Piața decide cine zice ce pe scenă în stand-up. Refuz perspectiva asta de responsabilizare, asta nu se poate întâmpla decât pe bază de individul care își dă seama. Eu, de exemplu, pot să-mi dau seama că nu mă simt bine să zic niște lucruri despre niște oameni și să iau hotărârea că nu le mai zic. Și, la fel ca la corupție, peștele nu se împute de la cap, se împute de la coadă. Dar foarte mulți oameni, dorind să scape ei de responsabilitate, se iau de tot ce e reper public. Noi putem să-l înjurăm pe Dragnea până ne pleznește o venă pe frunte, dar corupția n-a adus-o el în România. El este un exponent al cum privim noi ca români corupția. La fel și cu umorul. Toți oamenii ăștia care se plâng că „bă’, da’ la noi chiar nu poți să faci umor fără nu-știu-ce”. Bă’, dacă nu se poate face, asta nu e vina oamenilor ăia care fac umor. Nu e vina nimănui, ei sunt oglinda a ceea ce se întâmplă în țară, da? Și, îți repet, schimbarea nu pleacă de sus în jos, schimbarea pleacă de jos în sus.

Andreea Vrabie: În afară de o seară în care au râs, cu ce altceva vrei să plece oamenii după un show?

Claudiu Teohari: M-a certat Vio pentru că am avut acum vreun an, doi ani, am mers prin țară cu un show care se numea „Ne distrăm și învățăm cu Teo”. Și m-a certat Vio că a zis: „Băi, nu te mai umfla, nu poți să zici așa ceva”. Și un pic de dreptate avea. Unu la mână, vreau să-ți citez din George Carlin, unul dintre cei mai mari stand-up comedians din State, care a zis, că a răspuns la o întrebare asemănătoare: „Eu nu vreau să fac oamenii să gândească, eu vreau doar să știe că gândesc eu”. Ăsta a fost răspunsul lui Carlin, nu vreau să-i fac să gândească, vreau să afle că gândesc eu. Eu nu pot să zic asta că pare pompos din gura mea, lui Carlin îi stă mai bine în gură, dar ce pot să-ți zic este că nu cred că cineva e schimbat de un show. Cred că e destul de mare aroganța asta, să zici că ai schimbat pe cineva într-un fel. Cred că pot să se bucure niște oameni că aud la mine în show niște lucruri care le plac și, poate, că nu se așteptau. Uite, cum ai zis și tu, că nu se așteptau să vadă așa ceva într-un show de stand-up. Dar tu n-ai învățat nimic de la mine ieri seară și nici nu te-am schimbat cu ceva. Te-am surprins, dar nu te-am schimbat cu nimic. Și nu cred că schimbi pe cineva. Și, chiar dacă s-ar întâmpla asta, nu-mi propun lucrul ăsta. Nu. Exact cum vorbeam mai devreme cu responsabilitatea, e o responsabilitate care nu cred că e acolo, să învețe oamenii ceva. În primul și-n primul rând, când faci stand-up, trebuie să distrezi niște oameni, să provoci râsete și să oferi entertainment. Asta înseamnă stand-upul. Fiecare om care face stand-up înțelege treaba asta diferit, pentru fiecare om misiunea asta arată altfel. Pentru mine, adică asta îmi place mie să fac și asta mi se pare interesant, arată de parcă predau lucruri și zic și așa. Dar e un ambalaj, e o chestie, îmi place mie să fac chestia asta și așa văd eu că ar trebui făcută treaba. Dar, ți-am zis, e doar la suprafață, nu cred că ar trebui să… Adică, în momentul în care ai pretenția că înveți pe cineva ceva când faci stand-up, cred că s-ar putea să nu mai faci stand-up. Cum avea Jay Leno o vorbă extraordinară, nu știu s-o citez exact, dar ideea de bază e extraordinară, zicea că e un drum scurt de la stand-up comediant, la umorist, la satirist, la out of the business. Adică, cu cât îți cresc pretențiile, cu atât, de cele mai multe ori, îți merge mai rău. Cu cât de îndepărtezi mai mult de misiunea aia simplă de a provoca râsete și de a oferi entertainment, da, te apreciază din ce în ce mai mult din ce în ce mai puțini oameni.

Hai să-ți spun o chestie, ca să sumez toată treaba asta într-un singur lucru, mie mi-au scăzut vânzările destul de mult acum vreo doi ani, trei, până acuma. E o scădere destul de constantă și de clară. Mai și glumeam într-un show că pe măsură ce am mai puțini oameni la show sunt din ce în ce mai inteligenți și valoroși. Și-am zis că probabil sfârșitul carierei o să fie când o să-i am doar pe Pleșu și Liiceanu în sală. În orice caz, ideea este că prima oară când mi-am dat seama că ceva e în neregulă, adică prima oară când am simțit așa un junghi, acum vreo trei ani, când au început să scadă vânzările, nu știam că se întâmplă asta. Dar am auzit o chestie și acum îmi dau seama că era un semn foarte, foarte prost, care prevestea scăderea asta. Un om, nu mai știu din ce oraș, care îmi organiza un show m-a sunat să-mi zică că trebuie să-l anulăm că nu s-au vândut bilete. Și, în general, când se întâmplă chestii de genul ăsta și când sunt vânzări foarte slabe în anumite locuri, oamenii scot un evantai de motive, cauze și nenorociri. Auzi asta prin toată țara „în Reșița nu ies oamenii marțea”, „a și plouat azi”, adică tot felul de prostii d-astea, știi? Dar omul ăla, ți-am zis, mi-a băgat așa un cuțit în inimă când mi-a zis: „Da, dom’le, nu vor ăștia stand-up de calitate!”. Și-n momentul ăla, crede-mă, Andreea, că m-am tras la față un pic. Am zis dacă am ajuns „de calitate”, e primul semn c-o iau în jos. Întotdeauna când auzi în România folosit că aia e „de calitate”, mă refer în domeniul ăsta artistic, aia este egal „nu e popular”. În România cam așa sunt privite lucrurile: de calitate sau populare. Și în momentul în care ai intrat în sertarul „de calitate” sună foarte bine, dar înseamnă că nu mai vinzi. Și de-aia, când am auzit că dom’le, nu vor ăștia aici – jur că nu mai știu în ce oraș era –, nu vor ăștia aicea umor de calitate, am fost „aoleu, am ajuns stand-up de calitate!”. Și dovadă că așa a și fost, în următorii ani s-a dovedit, că a tot scăzut treaba.

Andreea Vrabie: Și vei continua așa, „de calitate”?

Claudiu Teohari: Nu cred că mai am ce să fac. Mă, eu sunt snob și sunt arogant. O vreme am crezut că nu, adică o vreme m-am luptat împotrivă. Ironic, cu aroganță luptam împotriva ideii ăsteia că aș fi arogant. După care am început să accept că sunt snob și arogant. Și acum sunt într-o perioadă de împăcare, în care îmi dau seama că nu o să se schimbe lucrurile astea, că nu vreau să le schimb poate și că trebuie să învăț să trăiesc cu urmările acestor însușiri. Și că trebuie să fac cât de bine pot ceea ce fac, nu să schimb ceea ce fac. Știu că alung destul de mulți oameni prin vocabular uneori, că folosesc intenționat niște cuvinte mai rare, sau mai lungi. Știu că uneori folosesc niște referințe mai… Nu-s obscure, că nu-i de parcă scot un manual în latină din secolul XII, dar niște din astea. Uneori mai iau și la mișto oamenii care nu se prind de referințele alea. Adică, îmi dau seama că sunt destul de neplăcut din punctele astea de vedere, dar astea fac din showul meu ceea ce mie îmi place la showulș meu. Asta consider că sunt eu. Nu știu dacă aș putea să mă schimb, dar în mod sigur în momentul ăsta nu vreau. Și dacă faptul că sunt egoist și arogant duce la faptul că îmi scad vânzările, o să încerc să-l conving pe Pleșu să-și mai aducă doi prieteni, dar n-o să fac altceva. Știu că scârțâi la capitolul autopromovare, ar trebui să-nvăț să mă promovez mai mult și mai bine. Asta știu că aș putea să schimb și asta știu că ar putea să influențeze vânzările. Dar, în partea aia de „bă’, fii și tu mai om din popor, mai zi și tu de ce sunt diferiți bărbații și femeile, cum e când te cerți cu nevasta, cum e când aoleu, merg astea la mall și cumpără de-a bluzițe și tu stai acolo și te plictisești și ai vrea să fii la o bere cu băieții și să vezi un meci, dar a zis nebuna că trebuie să-și ia hăinuțe…”, toate prostiile astea, nu. Nu. Nu. O să-mi fac treaba mea cu dacii și cu procesul de la Nuremberg și cu alea, și o să încerc să le vând mai bine pe astea pe care le fac. Dar n-o să mă apuc să le fac pe alelalte.