Pe Bune #44: Monica Jitariuc

Monica Jitariuc este expert în comunicare și co-managing director la agenția The Practice. Monica a fost de mică o persoană ambițioasă, plină de energie și dornică să facă cât mai multe lucruri. A studiat comunicare și relații publice la SNSPA și a început să lucreze încă de la 18 ani, din primul an de facultate. De atunci a lucrat aproape fără încetare. A făcut comunicare internă pentru companii, marketing, publicitate, relații publice și în 2010 a înființat departamentul de social media de la The Practice cu care a câștigat numeroase premii.

Dacă timp de mulți ani s-a concentrat doar pe muncă și cum poate deveni un profesionist cât mai bun, iar restul universului și în special viața personală trebuiau să se plieze în funcție de obiectivele profesionale, în ultimii ani Monica spune că trece printr-o transformare și întoarcere către sine și oamenii care sunt importanți pentru ea. Acum încearcă să aibă mai mare grijă de timpul ei, deși spune că nu-i iese întotdeauna,  și i-ar plăcea să investească energie doar în proiecte despre care crede că pot provoca măcar o mică schimbare în bine în țară.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Monica! Mă bucur să te am la Pe bune.

Monica Jitariuc: Bună, Andreea. Mulțumesc foarte mult că m-ai chemat, sunt foarte emoționată, e prima oară la un podcast.

Andreea Vrabie: Cred că oricine te cunoaște pentru prima dată observă că ești plină de energie, că vorbești foarte repede și se transmite cumva energia asta omului care vorbește cu tine. Și n-am să te întreb de unde vine energia asta, pentru că mi-ai spus că nu știi exact de unde, dar sunt curioasă cum simți tu că te-a ajutat în parcursul tău cel puțin să pari extrovertită, mereu pusă pe făcut lucruri? Cum a contribuit asta?

Monica Jitariuc: Dintotdeauna am fost foarte energică. De mică. N-am fost un copil care a stat locului deloc, poate și pentru că sunt cea mai mare din patru frați și am avut foarte multă treabă tot timpul, n-a fost vreme de lene, de lălăială, cum zicea mama. Sau de „hai să ne mai gândim și mai vedem noi ce facem”, deși sunt din Ardeal. Așadar, cam de mică am avut treabă, am avut multe de făcut, am avut multe de zis, am făcut lecții cu frații mei, a trebui să îmi împart atenția în multe locuri, pentru că până la o anumită vârstă am fost și bona copiilor, așa cum, mă rog, aveam să-mi dau seama ulterior. Așa că asta cu energia dintotdeauna mi-a fost o caracteristică. De cele mai multe ori m-a ajutat și sunt recunoscătoare felului meu de a fi, pentru că mi-a permis să nu mă prea las. Adică în primul rând m-a motivat pe mine energia asta. Și a venit, ți-am zis, din personalitatea mea, care cred că este una mai degrabă agitată și plină de, nu știu, foarte distributivă, așa. Și la ce m-a ajutat, m-a ajutat foarte tare să fac. Adică am putut să fac întotdeauna multe, întotdeauna mai multe parcă decât mulți din jurul meu. Și mama e așa. Mama a fost tot timpul foarte foarte agitată, bunica mea e foarte agitată. E singura bunică pe care o am, din partea mamei, Mica i se spune, soție de cioban. Andreea, femeia asta la 80 și ceva de ani, 86 mai precis, încă merge pe câmp, încă ajută oamenii de la ea de la țară, deci cu așa o genă bună, așa am fost și eu. Uneori m-a încurcat.

Andreea Vrabie: Asta voiam și eu să întreb, dacă ai simțit și efecte negative.

Monica Jitariuc: De nenumărate ori. Cred că exact de la fel de multe ori aproape ca la cât am simțit efectele pozitive. În primul rând, pentru că atunci când făceam managementul impresiei, care în meseria mea e foarte important, la prima vedere păream superficială sau păream că nu ascult – deși eram sigură că m-am prins deja, „hai termină ce ai de zis că știu eu ce să zic acum”. Deci am fost suspecta principală de superficialitate, de lipsă de atenție. Uneori, mai dureros pentru mine, chiar de lipsă de interes pentru celălalt. Norocul a fost că sunt suficient de ambițioasă încât nu mă lăsam până nu le arătam oamenilor că de fapt nu e chiar așa și cei cu care aveam ocazia să managuiesc impresia a doua oară se prindeau că de fapt e doar felul meu de a fi. Dar, foarte recent, acum câțiva ani, de când am început un proces de reconstrucție cât de cât – reconstrucție e mult zis, de măcar să înțeleg ce e cu viața mea și cu mine –, mi-am dat seama că face parte din felul meu de a fi. Încerc să o coordonez și s-o controlez pentru a nu fi înțeleasă greșit. Dar la fel de mult m-a încurcat pe cât de mult m-a ajutat.

Andreea Vrabie: În afară de a fi înțeleasă greșit, pentru că tu și vrei să faci lucruri, ți s-a întâmplat, nu știu, să îți dorești să te implici în mai multe proiecte decât poți duce, pentru că ai dorința asta și energia asta?

Monica Jitariuc: Asta a fost cea mai mare problemă a vieții mele până recent, faptul că nu puteam să zic „nu” la nimeni, mai ales prietenilor. Și am foarte mulți. Și atunci acești prieteni foarte mulți de obicei sunt și plini de proiecte, plini de idei. Simțeam că trebuie să îi ajut pe toți și unii chiar îmi cereau ajutorul și atunci tindeam să le promit „da, OK, hai că încercăm să rezolvăm asta”. În foarte mare măsură s-au întâmplat, s-a întâmplat ajutorul ăsta. Adică am fost capabilă să livrez și de asta m-am și motivat să spun mereu: „Hai că o să pot eu să fac cumva. Bine, mă, nu știu, n-am niciun timp, n-am nicio clipă să ne vedem săptămâna asta, dar hai că fac eu cumva”. A pus o presiune foarte mare pe mine. Adică, pe lângă presiunea de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, care evident, accidental s-a întâmplat și regret așa, cumva, că poate dacă spuneam „nu” din prima omul putea să-și vadă de treabă. Sper că n-am încurcat major. Dar da, nu mi-a fost bine, din punctul ăsta de vedere.

Andreea Vrabie: Ai vreun moment memorabil, vreun exemplu?

Monica Jitariuc: Cred că de proiecte. Nu știu, un proiect pe care am încercat să-l ajut să obțină poate un sprijin din partea unei companii sau poate chiar și la birou, nu știu, colegi care îmi cer ajutorul și poate nu apuc să mă concentrez suficient pe ei. Dar cel mai importat e cu familia. În general, cei mai sacrificați sunt cei apropiați. Întotdeauna la biou, de fapt, uite, chiar la birou mai degrabă am reușit decât în viața privată. Adică primii sacrificați în promisiunile mele au fost cei apropiați. Fetele că nu mă mai vedeam cu ele sau mama pe care uitam să o sun sau mama care mă ruga să-i cumpăr o carte, pentru că ea are încă impresia că doar la București se găsesc cărți, și nu apucam să i-o cumpăr. Adică sacrificiile au fost mai degrabă din latura asta unde știam că voi fi judecată mai blând. Da, deci au fost. M-a încurcat, ce încolo și încoace, dar m-a și ajutat. Adică a fost o sursă foarte mare de a face mai mult, mai mult, mai mult, care evident a devenit în timp obositor, obositor, obositor.

Andreea Vrabie: Ești expertă în comunicare și în social media, ai înființat departamentul de social media de la The Practice, ții cursuri de social media, traininguri și sunt curioasă cum te raportezi tu la social media în viața ta privată. Dacă îți vine foarte ușor să faci asta sau dacă ai început și tu, ca mulți dintre noi în ultima perioadă, să-ți pui întrebări în legătură cu impactul pe care îl are, nu știu, de la problemele care țin de privacy, la cum ne creăm o imagine falsă asupra lumii.

Monica Jitariuc: Social media este un subiect care mă preocupă extraodinar de mult și o să fiu foarte onestă cu tine. În primul rând, social media îmi aduce bani. Adică eu câștig din asta, din asta am câștigat. Deci raportarea mea e în primul rând puțin biasată dacă vrei. În același timp, de când sunt și studentă la Masteratul de Studii Vizuale și Societate de la SNSPA, am început să citesc și din altă perspectivă. Nu știu, studii academice despre felul în care social media ne afectează tot, de la felul în care ne cunoaștem la felul în care ne iubim, de la felul în care ne împrietenim, la totul și am început să citesc un pic literatura asta dincolo de TechCrunch și social media site-uri specializate, să mă duc un pic dincolo de aparențele astea. Inițial am crezut și cred foarte tare în puterea pe care internetul o dă oamenilor. Cred că, în principiu, multe dintre idei, dintre cauze, dintre revoluții – dacă stai să te gândești,  cele din istoria recentă – nu ar fi pornit dacă oameni nu s-ar fi putut găsi unii pe alții mai repede și să-și găsească, nu știu, ecouri pentru idei și așa mai departe. Deci cred că dincolo de orice, conectivitatea este esențială și social media, din punctul ăsta de vedere, nu cred că mai poate fi întoarsă. Întotdeauna un bun pe care îl câștigăm este foarte greu să-l ducem înapoi. Acum, la aniversarea de pe 4 sau 5 februarie, Facebookul a făcut 15 ani și zicea Zuckerberg că e ca cu energia electrică, a apărut și de atunci oamenii nu se mai pot întoarce înapoi. Dar puterea social media este ca puterea unui foc, poți să faci o super ciorbă pe foc, dar poți să dai și foc la case. Eu încerc acum să-mi dau seama cât de mult pot eu controla de ambele părți ale acestui proces. Asta din punct de vedere general.

Urmărind toate discuțiile despre social media din ultimul timp și mai ales cel de privacy, am început să-mi dau seama că, într-adevăr, impactul asupra vieții individuale nu este neapărat tot timpul cel potrivit. Pe Facebook e gratis să intri, dar e scump să stai. Deci plata pe care noi o facem și pe care foarte puțini din oamenii obișnuiți o înțeleg sunt datele noastre. Tot ce facem noi acolo, toate comportamentele noastre, practic, sunt hrană, sunt combustibil pentru motorul ăsta de inteligență artificială, pentru machine learning, și Facebook se folosește de asta. Până și la faimosul 10 years challenge de curând se spunea că, de fapt, aceste fotografii ajută inteligența artificială să înțeleagă felul în care figura umană evoluează în ani. Deci practic tot ce facem noi acolo alimentează acest model de business, de fapt, al Facebook și asta nu mi se pare neapărat o idee cu care pot să trăiesc liniștită. În același timp, o practic zi de zi. Adică algoritmii ăia pe mine mă ajută să aduc mesajul clienților targetat și așa mai departe. Cred însă că și partea asta poate să aibă un twist responsabil dacă încerci să nu poluezi cu informația ta. Adică tu dacă ai dat odată like la Decât o Revistă și like-ul ăla nu a fost unul, nu știu, cumpărat din Taiwan, pur și simplu ai dat like și e o creștere organică, așa cum o faceți și voi și o fac mulți dintre cei cu care lucrez, atunci omul ăsta vrea să afle despre mine. Și eu nu am un ziar al companiei mele, ăla e ziarul companiei. Și atunci încerc măcar să nu plictisesc oamenii acolo, să fiu relevantă acolo, ceea ce e foarte complicat, pentru că, îți dai seama, companiile vor mereu să îți spună lucruri frumoase despre ele și lucruri mari. Dar uneori este foarte important să spui lucrurile mici. De exemplu, dacă ai un loc de, nu știu, să zicem că ai o sală de biliard, pe canalul tău de YouTube, unul dintre cele mai vizionate clipuri – și pot să bag mâna în foc pentru asta – ar fi cum ajungi la IDM. Și acest video filmat cu telefonul, de la metrou la IDM o să facă foarte multe view-uri, pentru că foarte mulți oameni or să vrea să afle cum ajung la IDM, dacă nu au mai fost niciodată. Deci cred tare în puterea utilitară a social media. Repet, cu discernământul relevanței, care e foarte complicat. Iar apoi în aceea de a ține la curent oamenii care vor să fie ținuți la curent. Deci pot să mă împac cu zona asta de date, atâta timp cât e relevant.

Din punct de vedere personal, pentru mine relația cu social media a evoluat destul de mult în timp. Folosesc social media pentru brandingul personal. Asta recent, înainte foloseam ca să-mi arunc acolo fie laudă, unde am mai fost, ce-am mai făcut, ce mulți prieteni am, ce fericită sunt, iată am și un iubit. Dar acum…  Copilul nu, copilul niciodată, pentru că Flaria nu vrea pe internet și nu că nu mai vrea, dar nu e despre mine ea. Deci mi se pare un pic ridicol să povestesc ce lucruri mai zice Flaria, că sunt lucrurile ei, nu-s ale mele. Iar la cât de frumoasă e nu m-aș simți confortabil așa, să dea lumea like că e Flaria frumoasă pe internet. Și nu e un album de familie pe internet, avem albumele acasă, nu le ținem pe Facebook. Și atunci am început, în ultimul an mai ales, să încerc să fiu așa cum predau și la cursurile mele, un pic mai organizată și să-mi dau seama de ce folosesc social media. În primul rând, ca să-mi cresc reputația mea și, mă rog, a agenției colateral. Să aduc oameni la cursurile mele și, cel mai important mai nou, încerc să-mi asum un rol de ăsta de educator în social media mai mult decât trainer. Nu neapărat pentru oameni din companii sau din jurnalism sau din social media, ci pentru publicul larg. Încerc să le povestesc oamenilor, nu știu, cum să-și facă setările, cum să aibă grijă, de ce e important să ai grijă ce fotografii pui acolo, de ce să nu spună că pleacă în vacanță și să dea check in ca oamenii să vadă că ei au plecat în vacanță. Deci încerc să folosesc pentru educare social media. De atunci, de când am început asta – ți-am zis, destul de recent, pentru că aveam obiceiul de a arunca acolo tot. Din mai multe motive, și unele de laudă și unele de, pur și simplu, nu știu, eram cu prietenii în oraș și beam un pahar de vin și ni se părea OK să povestim pe internet asta, că iată, de ce nu e interesant că bem noi un pahar de vin pentru toată lumea? Nu este, vă zic, pentru cei care vor să facă asta, nu este. Și, de timpul ăsta scurt de când ți-am zis că încerc s-o fac mai măcar cu folos, am început să am niște piloni editoriali. Adică public câteva informații interesante din articolele peste care dau și niciodată nu le public pur și simplu share-uind articolul. Încerc să fac un rezumat al articolului, să devin curator un pic al informațiilor mai fundamentate de social media, nu așa la prima mână, și asta văd că are un foarte bun impact pe comunitatea mea. Deci cumva acolo cred că ajută niște oameni. Deci pilonul ăsta e cu educație. Al doilea pilon, care pe mine mă interesează destul de tare, e zona asta de cunoaștere de sine și încerc – cu destul de multă discreție, pentru că mi-e un pic teamă, așa, să nu fiu foarte penibilă – să share-uiesc lucruri pe care le descopăr, cărți sau talk-uri sau oameni mișto. Și al treilea pilon, încerc să fiu generoasă acolo, pentru că eu cred despre mine că sunt un om generos și cred că social media este despre generozitate. Adică, dacă vrea cineva o strategie de social media, nu trebuie să fie despre el, poate să fie despre alții. Și atunci încerc să promovez. Și, slavă Domnului, am multe inițiative ale prietenilor, ale prietenelor , proiecte mișto peste care dau, mai ales în zona asta culturală, civică, artistică chiar. Așa că încerc să promovez și să dau voce, practic, unor proiecte care poate altfel n-ar avea sau acre pot ajunge prin publicul meu în niște zone un pic mai, nu știu, de marcom, cum le zicem noi, în care ei n-ar ajunge. Deci am pilonii editoriali. Acum încerc să-mi reglez relația prin prisma obiectivului și ăsta cred că este cel mai bun lucru pe care îl poți face, să știi de ce folosești social media. Dacă obiectivul tău e să, nu știu, uneori ești foarte supărată și n-ai încredere în tine și vrei să iei multe like-uri – se poate să fie și asta –, atunci îți pui foarte multe selfie-uri și atunci vei lua like-uri și îți atingi obiectivul, acela de a primi o confirmare din partea comunității.

Andreea Vrabie: Trebuie să fii conștientă.

Monica Jitariuc: Trebuie să fii conștientă, asta e singurul, foarte bine punctat, asta este despre a fi conștient. Și eu fac asta și sfătuiesc și la cursuri oamenii să se întrebe de trei ori de ce. În momentul în care dai post, te întrebi de ce. Uneori poate să fie pentru că am chef să arăt că am fost aici. OK, e OK. Dar ai un motiv, știi? Și dacă îți răspunzi măcar cu un motiv bun la întrebarea de ce, atunci postează. Deci eu fac cu cap acuma, acum sunt mândră de mine cum fac. Nu am fost, de-a lungul anilor în social media, și de multe ori am folosit asta ca un boost de vanitate. Poate aveam nevoie în perioadele alea, dar na, cum facem toți.

Andreea Vrabie: Cum faci astfel încât să fii mereu la curent cu ultimele aplicații, platforme de social media? Pentru că eu de la un punct am obosit, nu m-a mai interesat nici Snapchat, nici Twitch, nici nimic din toate lucrurile care apar, că mi se pare că nu pot eu să gestionez atâtea conturi, cel puțin acum.

Monica Jitariuc: Dar nici nu cred că-ți trebuie, Andreea. Adică eu sunt, lucrând în domeniul ăsta și social media fiind, mă rog, zona cu care mă ocup acum cel puțin, trebuie să fiu la curent. Ca și cu un apicultor care trebuie să știe ce mai fac albinele și cât de tare sunt pe cale de dispariție sau nu. Așa că pentru mine e parte din documentarea profesională și eu, fiind o tipă destul de serioasă, o fac cu seriozitate. Apropo de companii și chiar despre branduri personale și chiar despre tine, nu cred că oamenii trebuie să fie pe toate rețelele. Există, în funcție de domeniul industriei, tipul de informație pe care poți să o dai, există rețele pe care le poți avea în focus și cu care poți atinge foarte bine publicul tău. Sunt companii, de exemplu, care comunică doar pe LinkedIn. Sunt companii care, nu știu, folosesc foarte mult zona de Facebook notes și își fac acolo un fel de mini website-uri. Acum marea problemă este că aceste rețele, nefiind în controlul companiilor, ele fiind niște businessuri – lucruri de care lumea abia acum pare că începe să-și dea seama –, ele au niște reguli care se schimbă foarte des. Deci, cumva, e important să fii la curent cu aceste reguli pe platformele unde tu ai treabă.

Eu recomand focusul. Cred că în ziua de astăzi, cel puțin la strategiile astea ample de conținut, cred că nu mai este despre a fi peste tot, cred că este despre a fi unde trebuie și acolo de a nu arunca cu căcat. Adică de a încerca să fii relevant și să scrii, când scrii ceva, nu pentru că trebuie să postezi de trei ori. Nu recomand niciodată un calendar de un număr anume de postări. De altfel mă și enervează foarte tare întrebarea care mi se pune foarte des, „de câte ori ar trebui să postez pe instagram?” sau „la ce oră?”. Evident, există niște ore în care traficul e mai mare. De exemplu, Instagramul este o rețea de noapte, știi? Oamenii se culcă cu Instagramul. Fac un fel de dream, nu știu, se uită pe Instagram seara. Și atunci, un story pe Instagram la ora 10-11 are engagement mai mare. Deci orele, hai să zicem că acolo mai sunt niște reguli. Dar la număr de statusuri, de câte ori postezi și așa mai departe, aici e doar despre de câte ori ai ceva de spus. Și, preferabil – iar astăzi văd că începe să fie asta în curent cumva –, mai rar decât mai des. Adică nu trebuie orice companie. Pentru că, gândește-te, o companie care vinde – nu știu, să zic ceva ce n-am client – gemuri, câte lucruri noi poți să ai despre gemuri, măi Andreea, de spus o dată pe zi? Sau uneori unele companii publică chiar de două-trei ori pe zi. Știi că sunt companii, uite, de media, de exemplu, niște ziare tabloide care publică și 300 de statusuri pe zi, 200 și ceva de statusuri pe zi. Da, pentru că sunt știri, hai să zic, dar o companie nu are atât de multe lucruri de zis. Poate face povești despre toate coacăzele din gemuri și așa mai departe, asta e altceva. Dar asta deja înseamnă investiție în conținut și eu cred că asta este de fapt viitorul acum, de a ști nu neapărat ce butoane noi aduce rețeaua, ci de a stăpâni zona asta de conținut. Atâta timp cât știi de ce faci și ce povești ai tu de zis, unde le imparți în rețele, aia deja se învață. Și există buton de help. Eu, o să-mi mărturisesc că eu nici nu știu de multe ori exact butoanele noi de la Facebook. Dau help și aflu unde sunt. Cred că e important să știi mai degrabă la ce îți folosește decât exact butonul, că butonul e plin de tutoriale  pe YouTube, dar n-aș plăti pe cineva să-mi arate unde e butonul. Aș plăti să mă învețe cineva unde e povestea. Și aici, din fericire, am exersat suficient de mult încât să știu unde sunt cele mai multe povești și la cursul meu de multe ori oamenii îmi spun că asta le place cel mai mult. Că ei vin cu businessuri foarte diverse. La cursul meu de social media am businessuri, nu știu, de la magazine online de haine până la bazine de înot, de exemplu. Și facem de multe ori exercițiul ăsta, să pună pe hârtie 10 lucruri pe care le pot spune despre businessul lor și oamenii se opresc pe la trei-patru, ceea ce e extrem de trist. Și atunci încerc să le dau idei: uită-te la toate întrebările pe care ți le-au pus oamenii de-a lungul timpului. Pur și simplu, dacă ai sta în magazin și ai nota – ai magazin de biciclete și notezi – ce te întreabă lumea, statusurile tale trebuie să răspundă la acele întrebări. De fapt, e foarte simplu. Doar că noi acum, din cauza la social media, ni se pare că totul e așa, o strategie. Toată lumea e cu strategia în gură tot timpul și, de fapt, este despre a spune ce ai tu de zis. Că nu ești într-un business de social media, tu ești într-un business de gemuri. Deci tu află totul despre gemuri, fii sigur că ești pasionat suficient de mult de gemuri încât să poți să împărtășești pasiunea ta altora și apoi vei afla și butonul și vei împărți. Că după aia mai faci și YouTube în care faci live-uri din fabrică cum se fac gemuri și mai aduci un bucătar celebru să îți facă o rețetă specială de gemuri și că poate întrebi comunitatea care e următoarea aromă de gemuri, și așa faci co-creation, astea-s detalii. Dar tu să știi al dracu’ de bine despre gemuri, asta e ideea. Ceea ce, oamenii, pentru că e mai simplu să se concentreze pe social media în general, fac story-uri și pun poze și fac tot felul de giumbușlucuri. Nu-i despre giumbușluc. O să fie despre story, adică simt că încet, încet se duce acolo și că toată social media asta se va transforma de fapt într-o discuție despre conținut. Și asta e o veste foarte bună pentru mulți oameni care sunt curioși, sunt atenți, pentru că despre asta e social media: să te întrebi de multe ori „de ce, de ce, de ce” și, după aia, să poți să dai din răspunsurile pe care le afli, într-o formă atractivă, desigur, și altora.

Andreea Vrabie: Spuneai la începutul interviului că ai crescut în Sighișoara și că ai avut grijă de frații tăi mai mici pentru că ești sora cea mai mare din patru copii. Ce îți amintești din perioada aia și cum crezi că te-a format responsabilitatea asta de a-i crește pe ei, de fapt?

Monica Jitariuc: Ai mei lucrau în trei schimburi, în primul rând. Asta ca să începem cu scuzele pentru părinți, da? Că s-a rezolvat la psiholog, deci acum putem să discutăm. Da, ai mei lucrau în trei schimburi, mama la Sporul, la croitorie, întorcea gulere, și Genu, tatăl copiilor – pentru că eu sunt din prima căsnicie a mamei mele –, omul ăsta, care e un om foarte de nădejde, de ispravă, lucra și el într-o fabrică de țesături, facea țesături. Fabrica de stofe pentru armată, unde ne și ducea să facem duș, că noi locuiam într-o cameră și-o bucătărie și nu aveam duș, bineînțeles. Și ne ducea la duș, la el la fabrică acolo, că el lucra la termo… centrala de termoficare sau ceva și ne mai ducea acolo și făceam duș acolo pe ascuns. Îmi aduc aminte așa, un moment, ne luam haine și mergeam la tati la fabrică să facem duș, ei bine, cu ăștia patru copii, eu fiind cea mai mare. Diferența dintre mine și frații mei – Mihai, Alex și Ioana, așa se numesc –, aveam patru ani când s-a născut primul. Deci, practic, Mihai este cu patru ani – de altfel, am și prins cicluri din astea gimnaziale unul după altul –, iar ceilalți sunt exact la un an unul după altul. Adică Alex la 10 luni după Mihai și Ioana e la încă un an după Alex. Deci sunt unul după altul și eu mai mare. Cel mai mult îmi aduc aminte de faptul că am fost foarte foarte apropiați până la 14 ani, când am plecat la liceu la București. Apropiați înseamnă că împărțeam treburile gospodărești. Eu, pentru că eram tocilara casei – mama a investit foarte mult în asta, a crezut mereu că asta e calea și cred că nu s-a înșelat, în foarte mare măsură –, eu făceam lecții cu ei. Și ce-mi aduc aminte, îmi aduc aminte asta: că învățam poezii pe de rost și învățam și eu cu ei poeziile pe de rost și deci le țineam minte. Asta o dată. După aceea că ne jucam în cameră Nu te supăra frate, ăsta era jocul și mereu ne certam, evident. Destul de rău ne certam. Mama avea și o vorbă, mereu zicea că „după râs vine plâns”, deci ne amenința cu asta de totdeauna se întâmpla. Și acum uneori îmi vine să îi zic Flariei seara, când o văd sărind pe canapele pe acolo, îi zic „hai că după râs vine plâns” și încerc să nu mai zic, pentru că știu că vorbele pot da naștere la plâns. Așa că îmi aduc aminte și lucruri frumoase și lucruri mai puțin frumoase. Mai puțin frumoase astea, că nu prea aveam timp de mine deloc. Adică, nu știu, când am ajuns la București și aveam dulapul meu în care nu umbla nimeni niciodată a fost superb. Sau timp de citit. Că acolo nu prea aveai timp de citit, adică era treabă. Deci am simțit o eliberare așa când am ajuns la București care s-a transformat foarte repede în dor, că na. Și chiar acum regret că am petrecut anii de liceu departe de ei și practic n-am avut ocazia să îi cunosc în timp ce creșteau. Iar acum suntem la început de recuperare și e fascinant, I love them. Dar e greu, pentru că venise frate-miu acum, săptămâna trecută în București și mi-a zis „băi tu îți dai seama că noi habar n-avem cine suntem?”. Și e fun, adică mi se pare că e ca și cum am patru prieteni noi pe care trebuie să îi redescopăr, adică it may be fun.

Andreea Vrabie: Cum a apărut decizia de a face liceul la București? Pentru că ai făcut liceul la Școala Centrală și ai stat în cămin.

Monica Jitariuc: Am stat în internat. Era internat cu program de zi și de noapte și 38 de fete în cameră. Îmi pare rău că nu ți-am adus poze. Dar oricum, ce păcat, oricum nu le putea vedea nimeni, dar am poze. Pe atunci făceam poze pe film. Nu eu, aveam un aparat din ăsta simplu. Și așa, 38 de fete în cameră la internat, la ultimul etaj al școlii. Eu studiasem franceza. Am studiat franceză, mama m-a dat la meditații la tanti Dina, care era o doamnă de asta în vârstă, o doamnă foarte prețioasă și foarte aristrocrată și foarte burgheză. De fapt, nu aristocrată, unguroaică, care dădea meditații la franceză.  O femeie cu o istorie destul de grea, așa, în spate. Fusese pe la canal, familia îi fusese împrăștiată în toate părțile și ea-și păstrase noblețea cu toate astea. Adică era genul de femeie care atunci când vedea un șobolan, o șobolănoaică gravidă pe un făraș și eu țipam că mi-l arăta, ea îmi spunea totuși că aceste comportamente sunt nedemne de o doamnă și că să încercăm să avem o atitudine totuși calibrată realist în fața vieții. Și asta m-a ajutat. Practic, mi-a dat lecții de franceză și de viață. Mai ales de etichetă și de creativitate, destul de mult, pentru că citeam foarte mult cu ea în franceză. Și asta se întâmpla dintr-a II-a până într-a VIII-a. Așa că în clasa a VIII-a, nefiind vreo talentată la matematică și nici la mai la nimic așa, dar mai mult la literatură, mama a decis să încerc să găsesc un alt liceu decât cel din Sighișoara, unde erau toate ori de informatică, ori de germană. Cele bune, cel puțin, la care mama credea că eu am ce căuta, pentru că mama a avut mereu niște pretenții destul de mari asupra, totuși, contextelor în care mă punea. Lucru care, de cele mai multe ori, a fost bun. Și nu știam ce liceu. În Cluj erau ceva licee dar nu prea, și tatăl meu avea un unchi la București care stătea exact lângă Grădina Icoanei. Și am venit într-o zi până la București să vedem ce licee sunt. Și Școala Centrală era chiar lângă casa lui și așa am ales să mergem la Școala Centrală, unde am și dat examen și, mă rog, la unchiul ăsta nu prea a mers treaba, așa că m-am mutat la cămin. Am multe amintiri de acolo, adică a fost o etapă care cred că m-a definit foarte tare, și pentru că am fost foarte cuminte și cititoare și practic am citit non-stop tot liceul, și pentru faptul că am scris, și pentru faptul că am încercat un pic să, nu știu, să recuperez așa, din mine, poate. Și iată, în adolescență, na, cred că a fost greu fără mama, un pic, așa, dar na, a fost o perioadă interesantă. Deci am venit pentru franceză la București, măi Andreea. Pentru franceză și pentru faptul că ai mei au crezut foarte tare în mine. Adică mai ales soțul mamei mele, care a fost un avocat foarte puternic al meu și a avut multă multă încredere când mama deja cedase. Adică era „unde trimitem noi copilul ăsta la București?”. Lumea îi spunea prin oraș „unde o trimiți acolo, să se facă curvă la București?”. Că na, știi cum era, „a, de fapt vreți să o trimiteți de acasă”. Au avut de înfruntat foarte multe critici ale comunității, mai ales că eram un copil dintr-o altă căsnicie. Știi cum e, „vor să scape de asta”. Dar eu le mulțumesc și acum. Mai ales lui Genu, lui taică-miu, îi zic mereu că „mare curaj” și el îmi zice mereu „să știi că, de fapt, te-am dat la București pentru că nu erai talentată deloc nici la făcut cu mâinile lucruri și mi-am dat seama că dacă nu faci ceva cu capul, n-ai nicio șansă”. Și mi-a zis că mai bine încep mai devreme decât mai târziu. Și uite că a fost o decizie bună, așa, overall.

Andreea Vrabie: Ai studiat Relații Publice și Comunicare la SNSPA și ai început să lucrezi din primul an de facultate. La început pentru Ministerul Apărării Naționale, iar după aia ai tot lucrat pentru Oglivy, pentru Citroën, pentru Dacia. Spune-mi ce ai descoperit atunci despre mediul ăsta corporate și cam care ar fi locul tău în el.

Monica Jitariuc: Ce întrebare mare. În primul rând, mulțumesc că ai reținut unde am lucrat. Și la Friends, am mai lucrat și la Friends, și la The Practice acum. Andreea, nu prea m-am gândit la nimic în momentul în care… Eu am fost foarte mult timp, energia asta de care vorbeai la început s-a suprapus la mine peste o superficialitate. Zic doar superficialitate că nu găsesc alt cuvânt, dar către, mai degrabă, o chemare către acțiune, decât o chemare către reflexie. Eu nu mi-am prea pus întrebări, așa. Nu știu, vreau să lucrez la Ovligy sau nu? Publicitatea e ceva ce-mi trebuie sau nu? Eu mereu am trăit viața așa – sună destul de clișeic –, dar ca pe ceva extraordinar. De aceea prietenii uneori se opreau în a mă mai întreba cum mi s-a părut filmul sau cartea, pentru că mie totul mi se părea extraordinar. Am încercat tot timpul să găsesc din astea, „dar uite, nu era un film bun, dar uite, ce tare, era un personaj acolo”. Am avut mereu căutarea asta, că așa am rezistat. Și atunci asta cu intrarea în mediul corporate eu am luat-o ca pe o super oportunitate. Faptul că mi-am găsit job în primul an fără să îl caut. Adică mi s-a propus de la catedră, un profesor mi-a propus să mă duc într-un internship. Nu am prea căutat joburi. De altfel, nici nu prea am avut un CV. Până destul de recent nu prea am avut nevoie de un CV, ceea ce, oricât de arogant ar suna, pentru mine a fost pur și simplu, așa s-au întâmplat lucrurile, așa că nu m-am întrebat. Nu m-am prea întrebat lucruri. Am crezut mereu că e important ce fac. M-am și hrănit cu iluzia asta că e important. Adică e Oglivy, totuși. Nu era Impex SRL, era Ovligy. Și companiile astea pe vremuri aveau și foarte mare grijă să-ți insufle foarte multă cultură din asta în vene. Adică îmi aduc aminte că în prima zi la Ovligy mi s-a pus pe masă o cărticică roșie unde era ce spusese David Oglivy despre publicitate. Doamne, era ceva… Am trăit totul ca pe un miracol, lumea corporatistă ca pe un miracol. Mi s-a părut interesant faptul că aveai acces la niște informații importante la care nu toată lumea avea acces. Și la un moment dat mi s-a părut că pot controla niște lucruri. Adică, când am început să fiu ascultată, mai ales în zona mai târzie a carierei, când am început să fiu consultalt mai pe bune și lumea se mai uita în gura mea, mi s-a părut tare. Atunci am început să mă gândesc. Asta se întâmplă așa, de vreo câțiva ani buni, de când sunt la The Practice, hai să zic așa. Mi se pare important că poți să influențezi niște lucruri. Și că poți, nu știu, ceea ce spui tu poate să oprească niște lucruri sau, dimpotrivă, poate să pornească niște lucruri. Mi s-a părut mereu că meseria asta e, așadar, una care mi se potrivește. Până la urmă, e vorba despre comunicare. Judecam așa, superficial: eu vorbesc bine, asta e despre vorbit, deci superb, nu? Salariile erau destul de bune, nivelul de viață era destul de bun, aveai bani de Embryo, bani de Web. În general, aveai un nivel de viață mișto, multă inspirație la birou. Gândește-te, primeam cataloage cu aduri din afară, aveam contacte destul de multe în afara, de la traininguri, nu știu, foarte mult know how din ăsta. Transfer, injecție de know how, și asta a fost pentru mine foarte interesant. Cred că la un moment dat, de ceva vreme, când am început să-mi pun problema totuși cât de mult contează per ansamblu omenirii faptul că niște corporații foarte mari reușesc să facă o schimbare în bine. Pentru că scala pe care o ai poate să imprime o schimbare mai mare, asta e clar. Și că, dacă reușești ca niște companii mai mari să fie mai responsabile, efectul va fi o aripă de fluture care bate mai tare decât o aripă mică, mică, mică. Și am crezut în scară mereu. Acum am început să am niște dubii, apropo de asta, din mai multe motive. Din faptul că deja mediul corporate s-a schimbat foarte mult, mai ales în ultimii ani. Există foarte multă frică. Frică de a lua decizii, de aceea foarte mulți oameni din comunicare, nu știu, fie iau deciziile mai greu, fie sunt mult mai mulți intermediari, mult mai multe etape. Ajungi să fii o piesă dintr-un mecanism foarte mare, pe care uneori îl poți controla, atunci când vezi de exemplu companiile românești unde procesul de luare a deciziilor e mai rapid, dar de cele mai multe ori nu-l poți controla, pentru că compania are sediul într-o cu totul altă țară, deciziile se iau acolo, iar noi în România, oricât de mult am vrea să batem cărămizi în piept, totuși suntem cam departe de epicentrul deciziilor. Și atunci, ceea ce faci tu poate doar să se muleze, poate într-un mod fericit, pe ceea ce decid alții și asta mă pune pe gânduri recent. Adică, în procesul ăsta de a mă întreba cât de mult contează și cât de mult pot face diferența aici, îmi dau seama că poate în zona asta pot ajuta companiile să facă lucrurile mai corect. Dar îmi găsesc alte supape. Uite, cum sunt cursurile. Și îmi dau seama că dacă învăț niște ONG-uri, de exemplu, să facă mai bine ceva sau să comunice mai bine sau să își facă un plan de prezentare mai bun cu care să ia o sponsorizare mai bună, poate pot să fac o diferență. Dar îmi propun să mă concentrez mai mult pe zona asta în care simt diferența și că ceea ce fac eu chiar contează mai mult. Deci, cu mediul corporate e o relație acum… It’s complicated, acum it’s complicated. Și, ca cu orice relație care e complicată, oamenii tind să își simplifice relațiile. Eu n-am ajuns încă la calea prin care să o simplific, dar sunt în această căutare de a-mi simplifica un pic relațiile cu zona asta de corporație mare. Și anul acesta cu siguranță va fi unul în care mă voi gândi destul de intens la zona asta: cum să fac să pot să-mi asigur și zona din care mă hrănesc și în care îi hrănesc pe alții și pot să fac o diferență și cum pot să mai contribui, dacă pot să mai contribui în zona asta corporate mare.

Andreea Vrabie: O să te mai duc puțin în trecut, pentru că, înainte de a lucra la The Practice, ai avut-o pe fetița ta, pe Flaria.

Monica Jitariuc: I-ai reținut numele, știi că de obicei nu îi reține nimeni numele? La un moment dat începuse să se prezinte…  Lumea îi spunea Daria sau, nu știu, Flavia și ea se prezenta Ana ca să nu ne mai complicăm.

Andreea Vrabie: Nu chiar imediat după ce ai avut-o, dar la scurt timp, te-ai întors la muncă și te-ai dedicat cu totul muncii. Cât timp mai aveai pentru tine atunci, pentru relația cu ea, ce-ți mai amintești? Cum arătau zilele atunci?

Monica Jitariuc: Oh my god, mă duci foarte departe. Am stat un an doar acasă, de pe 5 septembrie până pe 6 septembrie. De pe 5 septembrie 2009 până pe 6 septembrie 2010, fix un an. M-am angajat exact când a făcut Flaria un an. Eu am făcut-o pe Flaria destul de devreme, la 26-27 de ani, eram foarte tânără. Pe atunci încă îmi plăcea enorm, enorm, enorm ce făceam. Dovadă, îmi place și acum atât de mult, deci îți dai seama că atunci îmi plăcea mult mai mult. Și eram dispusă să dau totul pentru job, ceea ce acum, de exemplu, nu mai sunt. Acum îmi iau foarte clar barierele, îmi fac limite și așa mai departe. Atunci nu existau limite. Atunci jobul era important. Și tot restul pe lângă, universul, trebuia să înțeleagă asta. Și când zic universul zic fostul meu soț, Flaria, toată lumea, familia. Bine, familia și acum mai trebuie să înțeleagă uneori. Așa că o zi obișnuită, Andreea, era clar o zi hăituită. Așa îmi aduc aminte, eram hăituită constant. Deja telefoanele mobile erau destul de inteligente încât să fie în permanentă legătură cu noi. Adică telefoanele astea mobile ne ajutau să ținem legătura foarte tare cu munca, munca era destul de intensă, agenția asta de PR nu era o agenție, era The Practice. Nu era a practice, er aThe Practice. Era o performanță, performanță, performanță. Eu am fost mereu foarte competitivă și în primul an, după un an și jumătate după ce am ajuns la muncă, am și fost făcută partener în companie, adică destul de repede. Așa încât asta pe mine mă obliga foarte tare. Pe mine, de fapt, nu mă obliga nimeni, doar eu așa aveam impresia, că sunt foarte obligată să dau. Cât trebuie să dăm, 200%? Luați de aici 300, să vedem ce mai ziceți. Și o făceam cu lejeritate, așa. Îmi aduc aminte că datorită soțului meu de atunci reușeam să-mi mai fac niște enclave de timp, adică nu știu, jucam în weekend sau aveam weekendurile cu familia. Dar mereu timpul cu familia era impus din exterior, nu eram eu cea care-l gestiona, lucru de care îmi pare rău, evident. Și mă simt mult mai bine acum, când simt că pot să am controlul. Așadar, viața mea pentru mine nu prea exista și nici viața asta de, nu știu, mamă deosebită. Aveam o femeie care stătea cu Flaria acasă. Eu ajungeam acasă, Flaria era mâncată, schimbată, ne mai jucam un pic. Na, nu a fost cea mai frumoasă perioadă. De altfel, ea a și dus la un divorț, mă rog.

Andreea Vrabie: Și relația cu ea cum e acum?

Monica Jitariuc: Relația cu Flaria acum este mult mai bună, pentru că Flaria este o cerșetoare, ca toții copii, de altfel, de atenție, în special. Încerc să o fac să cerșească cât mai puțin, pentru că nu-mi place să-mi văd copilul cerșind. Nu-mi iese tot timpul, dar acum sunt și într-o etapă mult, mult, mult mai echilibrată, în care reușesc să-mi creez niște spații din astea de liniște, cu tot ce înseamnă liniște: de la liniștea de a nu mă uita pe telefon până la liniștea de a nu auzi nimic în jurul meu. până la a ieși în natură foarte mult, până la a lua cina cu ai mei foarte mult. Și acum Flaria e bine, pentru că eu sunt mult mai bine. Și acum suntem mai echilibrați cu relația asta. Dar sunt și privilegiată, am un job care-mi permite să-mi gestionez programul destul de flexibil. Și eu și colegii mei încercăm să avem un program din ăsta un pic mai ajustabil, unii reușesc, alții mai greu. Astăzi mai ales, când în comunicare suntem într-o criză contantă, mereu explodează ceva pe internet și trebuie să fii acolo, dar încerc să am distanță și cred că asta aș fi vrut să știu atunci. Că se poate și 200%, e în regulă. Pentru că mereu am crezut – și asta cred că sună destul de arogant, așa – că 200% al meu era foarte mult, adică era mult.

Andreea Vrabie: Când ne-am întâlnit pe la începutul anului, prin ianuarie, mi-ai spus atunci că lucrasei cu o noapte înainte până la trei dimineața pentru un client și asta m-a făcut să mă întreb cât de sustenabil e stilul ăsta de viață de mereu, nu știu, cum spuneai tu, să rezolvi crize, să răspunzi la lucruri, să lucrezi la prezentări până noaptea? Și nu cred că se întâmplă doar în PR, și în advertising, și în…

Monica Jitariuc: Ce înseamnă sustenabil?

Andreea Vrabie: Cât poți să o ții așa până cedezi.

Monica Jitariuc: Păi, Andreea, e foarte simplu: până cedezi. E o mare discuție în industria noastră. Chiar îmi povestea Oana recent de un articol în care pe The Holmes Report, care e un site de ăsta de-al nostru de PR, în care era un studiu făcut pe comunitatea de PR internațională în care arăta că anxietatea și burnoutul sunt cele mai importante probleme cu care industria noastră se confruntă. Și cu adevărat asta e o mare problemă în industria noastră și nu numai. Eu nu cred că poți să o duci la nesfârșit așa, cred foarte tare că ți le poți organiza altfel. Eu la asta muncesc acum. Adică în noaptea respectivă muncisem până la trei, dar asta pentru că eu când ajung acasă, de obicei când o iau pe fetița mea la patru de la birou stau cu ea. Ea se culcă la ora nouă-zece, de la ora 10 mai stau cu Marius o perioadă până la 12 și după aceea mai stau să lucrez. Adică încerc să nu iau din timpul lor și atunci îmi aloc alt timp și asta presupune stat. N-o fac foarte des, nu se întâmplă mult mult mult, dar cred că, dacă nu reușești să te odihnești, cedezi oricum. Deja, nu știu, magneziu este practic pastilă curentă și vitamina C. Deci e cumva, încerci să-ți dai niște adjuvante de astea care să te ajute să reziști și asta nu e OK. E o meserie care te poate seca de putere. Cred că e o meserie de oameni foarte, nu știu, mai tineri și mai extraodinar de implicați. Nici nu am ajuns la 36 de ani, cred că e o vârstă destul de bună și de tânără, cred că te raportezi altfel la meserie. Mi-ar plăcea însă să mă raportez altfel la meserie, pentru că nu mă văd făcând altceva decât comunicare în viața mea. Dar poate să o fac în niște zone mai liniștite sau cumva să-mi găsesc o raportare la muncă mai sănătoasă. La asta lucrez acum și podcastul Pe Bune să știi că mă ajută foarte mult la asta. Și poveștile oamenilor pe care le citesc și pe grup, și pe care le aud și la tine chiar ajută, pentru că îmi dau seama că nu sunt singura și cu siguranță fiecare dintre noi găsim soluțiile noastre. Eu am găsit salvarea în iubire și în liniște acasă. Aia îmi dă cea mai mare energie și încărcătură. Pentru că, dacă nu ar fi Marius și Flaria, cred că aș lua-o razna de tot. Dar asta mă ajută să-mi dau seama că orice s-ar întâmpla ziua, ajung acasă unde e ok și acolo e liniște. Și asta deja mă ajută mult să mă pot ridica dimineața din pat. Dar am început să am anxietățile mele mult mai dese decât înainte.

Andreea Vrabie: De exemplu?

Monica Jitariuc: Nu știu, faptul că n-o să termin ce am de făcut. Asta e constantă. Că am un to do list care în continuu, în continuu devine mai complicat. Faptul că în meseria noastră nu prea poți să planifici. Ai o listă de lucruri importante și știi că, nu știu, vine un coleg care are o problemă sau un client care are o problemă și brusc programul tău nu e controlat. Faptul că nu am control asupra programului meu. Mie îmi pun colegii întâlniri în calendar în funcție de clienți, unde trebuie să merg și așa mai departe, și eu pot să am o agendă liberă și să mă trezesc că e ocupată mâine. Și asta cu lipsa de control, deși am, evident, niște sloturi orare pe care mi le rezerv mie sau lucrurilor pe care vreau să le fac, deci lipsa de control mă termină. Lipsa de predictibilitate și continua, sisifica muncă de a mă concentra. Reușesc din ce în ce mai greu să mă concentrez pe niște taskuri. Încerc să elimin, evident, tentațiile și tot ce citesc și zic: nu stau pe Facebook la birou, nu am ferestre deschise, încerc să închid mailul, am încercat să răspund la mailuri între anumite ore, am aplicat tot ce ați zis voi aici la podcast și tot ce am citit în manualele astea de time și project management, dar nu funcționează. Pentru că sună telefonul, faci ceva, deci e complicat. Deci anxietățile astea sunt, din lipsă de concentrare și lipsă de timp. Astea mă termină în ultimul timp și e foarte complicat să le gestionezi. De aceea încerc să get things done. Asta este cea mai mare problemă acum: cum să fac să fac. Și dacă ai vreun sfat sau ceva, mai accept, să știi, că nu-mi iese încă.

Andreea Vrabie: Nu am un sfat dar e, nu știu, exemplul de cum să-ți complici viața și mai mult. Cum ai hotărât să te înscrii la un masterat la cât, 34 de ani?

Monica Jitariuc: Aoleu, 35. Băi nu aș fi vrut să mă înscriu la niciun masterat, că eu nu mi-am dorit masterat. De altfel, mama mă tot întreba: „uite, n-ai și tu un master, toată lumea are master, tu n-ai master”. Nu m-am stresat cu asta cu masterul niciodată, nici nu m-aș fi înscris dacă nu găseam tema asta foarte interesantă. M-am uitat pe curricula masterului și mi-a plăcut; și am o prietenă care mi-a adus aminte să mă înscriu, că nu mi-aș fi adus aminte. Și cel mai mare susținător a fost Marius, iubitul meu, care mi-a zis că poate să mai stea el cu copilul seara dacă mă mai duc eu la școală. Școala asta e destul de intensă, așa. Și mi-am dat seama, în primul rând, că simțeam nevoia să mă organizez, nu mai citeam de mult organizat. Mie mi-a plăcut mereu să învăț foarte mult și să citesc și mai mult și simțeam nevoia să fiu cumva constrânsă să fac asta. Dar nu atât de mult constrânsă, că citeam, dar să am niște direcții de explorare. Nu știu, mă interesa foarte mult tema de body positivity sau chiar de social media și voiam să-mi organizez cumva căutările și să nu citesc haotic, să citesc organizat. Și masterul ăsta de studii vizuale asta a făcut. Așa că m-am înscris spontan și bazându-mă pe faptul că „mare lucru, cât să-mi ia?”. Ulterior, mergând la școală și plăcându-mi enorm, mi-am dat seama că patru zile pe săptămână e enorm. Cum a zis Flaria: „ Mami, eu nu înțeleg de ce te-ai înscris la master, că 1. Nu ai timp și 2. Ești foarte bătrână”. Lucru pe care sincer l-am acceptat așa, dar a fost cea mai bună decizie. Ca de obicei, nu m-am gândit foarte bine înainte să decid și nu regret. Adică acum sunt anul II, îmi dau dizertația în curând și, pe lângă că am cunoscut oameni foarte foarte foarte mișto, am și profesori extraordinari și discuții foarte bune și simt că mă îmbogățește și că mă face mult mai bună și pe mine. De la faptul că-mi dezvolt vocabularul sau îmi aduc aminte că știam niște cuvinte un pic mai puțin clișeice – deși nu știu dacă podcastul este neapărat un exemplu –, încerc să nu mai scriu compuneri de clasa a IV-a, să scriu niște eseuri și e așa o provocare. Mie mi-au plăcut, oricât de prost ar suna asta, mi s-a părut mereu că trebuie să fiu în niște locuri în care nu-s cea mai deșteaptă. Și, Andreea, când am ajuns aici în prima zi, la master, pur și simplu îmi era jenă să vorbesc, pentru că toți oamenii erau mai deștepți decât mine. Ca și la facultate, dar aici chiar erau. Și faptul că uneori pur și simplu nu mai simt nevoia să zic nimic și mi se pare atât de mișto să-i ascult pentru mine e un mare progres. Pentru că lucram de mult la asta, dar nu găseam foarte des contextele astea și acum, aici, am găsit contextul perfect să-mi exersez ascultatul. Așa că am luat o decizie bună, doar că e complicat cu timpul.

Andreea Vrabie: Știu că ai în telefon – pentru că mi-ai arătat –, liste peste liste peste liste și am reținut eu câteva: cum să scrii un brief bun, ce să cauți la un om de social media. Astea sunt pe partea de…

Monica Jitariuc: Profesională.

Andreea Vrabie: Profesională. Dar ai și liste personale, aniversări pe care le ai cu Marius, ce întrebări vrei să-ți pui despre lume, ce cărți vrei să citești…

Monica Jitariuc: Despre mine…

Andreea Vrabie: Despre tine. Cum simți tu că te ajută listele astea?

Monica Jitariuc: Tot la concentrare. Eu am avut întotdeauna o predilecție extraordinară pentru liste. Am un blog, pe care nu mai scriu decât în luna decembrie, și acolo îmi scriam liste de lucru. Nu știu, lista trenurilor: trenuri care merg la mare, trenuri în care te îndrăgostești. Lista trenurilor. Și am exersat liste. Listele mereu mi s-au părut o modalitate bună de a ordona lumea în haosul în care eu am trăit-o mereu, iar în ultimul timp listele mele capătă mai multă consistență întru interior, decât în exterior. Înainte în listele mele – îmi aduc aminte că scriam pe bilete de Pronosport, tot timpul am avut liste – scriam informații, eram pasionată de „știați că”, de trivia.  Erau niște liste care organizau un pic cunoștințele de ordine exterioară. De multe ori îmi foloseau și la agățat, știam chestii: Uite, știați de unde vine cuvântul „jeep” sau cuvântul „amazoană”, de exemplu? Știm de unde vine? Putem face o paranteză? „Amazoană” vine din grecește, bineînțeles, ca toate cuvintele mari, de la „a mazos”, în care „a” înseamnă „fără”, bineînțeles, și „mazos” înseamnă „sân”. Și erau niște luptătoare care, pentru a trage cu arcul, își tăiau un sân și astfel trăgeau cu arcul mai bine. Și, evident, trăiau și pe malul unui râu care le-a și împrumutat numele. Așadar notam genul ăsta de lucruri, mai degrabă în zona asta de praf în ochi. Acum listele mele sunt un pic mai orientate către mine, pentru că nepreocupându-mă atât de tare subiectul în interior, că am atâta treabă afară, acum, doamne, sunt abia la început. La suprafață. Și mă bucur de fiecare mică descoperire. De aceea în listele astea îmi notez cele mai banale lucruri, adică momentul în care am trăit prima anxietate puternică, de exemplu, mi l-am notat. Sau momentul în care m-am prins că merit să fiu fericită. Sau momentul în care, nu știu, am simțit că familia este cel mai important lucru. Îmi aduc aminte exact, eram la mare cu Flaria și cu Marius și mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să fiu cu ei. Și cred că e important să le notăm. Ca niște pietre, așa, de drum, și când mai trecem pe acolo sau când ne uităm în spate să nu uităm că am trecut pe acolo și că acolo am decis că o luăm la dreapta sau să o luăm la stânga. Mai degrabă sunt ca niște borne din astea și, pentru că n-am fost obișnuită să mă uit la mine, acum încerc să nu cumva să uit de mine. Și la asta mă ajută listele astea, în principiu. Îmi place mult să devin un arhivist, mai nou, al vieții mele și tocmai pentru că am ignorat-o atât de mult timp.

Andreea Vrabie: Tot legat de liste, ai acolo – nu-mi amintesc dacă este titlul listei sau dacă este inclusă într-o listă –, o întrebare: „Cum producem schimbări reale?”.

Monica Jitariuc: Da.

Andreea Vrabie: Ce ți-a generat întrebarea asta și ce impact sau ce schimbare ai vrea tu să faci?

Monica Jitariuc: Ca la mulți din generația mea și mulți dintre prietenii mei – și sunt convinsă că și la tine –, întrebarea asta a pornit – la mine s-a accentuat o dată cu copilul –, întrebarea asta a venit din faptul că am decis să rămân în România o perioadă, cel puțin. Marius a avut șansa să plece mai mult. Și, atunci când am decis să rămân aici, mi-am dat seama că nu-mi place aici atât de mult. Și dacă nu-mi place aici trebuie să schimb ceva. Și asta m-am întrebat: ce pot să schimb? Merg cu Flaria la proteste, mergem la gay parade, deși Flariei i se pare o prostie, pentru că ea crede că oricine poate să iubească pe oricine și nu înțelege de ce ar trebui să protestăm pentru asta – ceea ce arată că o treabă bună am făcut acolo și eu și tatăl ei. Dar mi-am pus întrebarea așa, cum putem face schimbări importante, în momentul în care mi-am dat seama că nu pot să trăiesc cu felul în care arată România acum. Îmi dau seama că schimbările reale, reale, le poți avea implicându-te în politică, atunci când ești acolo în locul în care lucrurile se pot schimba și sunt foarte fericită să văd prieteni de-ai mei care se implică în politică și sper să fie din ce în ce mai mulți. Doar că pentru mine asta nu e o opțiune. Așa încât m-am hotărât să schimb lucruri mici în jurul meu. Să ajut asociații non-guvernamentale, de exemplu, să-mi ajut prieteni care au ceva de spus și n-au voce cât să se audă, să mă chinui să fiu mai bună cu ceilalți din jurul meu. Lucruri din astea foarte mici. Să zic oamenilor să nu mai arunce hârtii pe stradă, zona asta de schimbări mici, care pot să însemne pe parcurs lucruri mari. Și, cel mai important, să nu mai tac când văd nedreptatea, pentru că devin complicele ei. Aici încă mi-e greu, dar cred că genul ăsta de răspunsuri mici la întrebarea asta mare cred că găsesc, dar n-am încă multe. Cred însă că, dacă vrem să rămânem aici, trebuie să ne dăm cu toții niște răspunsuri la cum vrem să fie mai bine aici, pentru că mai bine de la sine n-o să fie deloc și comunicarea nu va ajuta atât de mult. Ajută, dar cred că dincolo de a spune, cred că înseamnă foarte mult și a face. Și acum încerc să găsesc modalități de a face lucruri mici aici.