Pe Bune #45: Iv cel naiv

Pentru omul din spatele pseudonimului Iv cel naiv este important să păstreze în continuare libertatea pe care i-o oferă anonimatul. Iv cel naiv a apărut în momentul în care a început să scrie poezii pentru oamenii dragi din viața lui și, la insistențele iubitei lui de atunci, a decis să le publice pe un blog care a început să fie urmărit de din ce în ce mai mulți oameni. Deși spune că un scriitor ar trebui să fie responsabil doar pentru emoțiile pe care le provoacă în cititori, existența unui public l-a făcut să simtă responsabilitatea de a scrie în continuare și astfel a ajuns să publice patru cărți de poezii. Dar nu a scris niciodată cartea pe care își dorea de mic să o scrie. De câțiva ani a luat o pauză din a scrie poezie și lucrează la mai multe romane care se află în diferite stadii de realizare. Iv spune că se află într-un moment greu ca scriitor, din care încă nu știe cum să iasă, dar este convins că va publica cel puțin un roman, pentru că tot ce a început până acum a dus la bun sfârșit. Este nevoie doar să ajungă omul care trebuie să fie pentru a scrie o carte așa cum își dorește.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Iv. Bine ai venit la Pe bune.

Iv cel naiv: Bună dimineața.

Andreea Vrabie: Da, e dimineața când înregistrăm. Evit de obicei să spun timpul.

Iv cel naiv: Chiar mă gândesc că e important că e dimineața, că eu cred că interviul ăsta ar fi arătat diferit daca era seara.

Andreea Vrabie: Probabil.

Iv cel naiv: Eu aș fi zis alte lucruri sigur. Glumesc, nu fundamental diferite, dar cred că sunt un om de dimineață, adică prefer diminețile.

Andreea Vrabie: Pentru că s-ar putea să ne asculte oameni care nu știu, deși tu ai mai povestit asta, spune-mi, te rog, încă o dată cum a apărut Iv cel naiv.

Iv cel naiv: Este o întrebare la care pot să-ți răspund în mai multe feluri și cred că toate s-ar putea numi „complicații la nașterea unui scriitor”. În primul rând, s-a născut foarte târziu și foarte greu, cu asta aș începe. În sensul în care eu sunt inginer, am terminat facultate de asta de telecomunicații, în fine, pe diploma mea scrie „inginer de comunicații”. N-am făcut asta nicio secundă și după aia, încet încet, au mai trecut aproape 10 ani, poate mai puțin un pic, până să se nască Iv. Până să îmi dau seama că îmi place să scriu și vreau să scriu și în continuare sunt pe drumul ăsta în care încerc să îmi asum faptul că eu fac forma asta de artă care se cheamă scris. Mi-e greu să fac asta pentru că tot timpul mi s-a spus în copilărie, toate vocile din jurul meu erau despre – inclusiv a mea  – erau despre „ce, tu ești artist? Vezi-ți mă de treabă”. Adică eram bun la mate, eram olimpic la mate, la fizică, chimie. Profa de chimie s-a supărat și m-a lăsat corigent, cred că prima oară în viața mea, pentru că am renunțat la chimie în clasa a XII-a, când m-am răzgândit și nu am mai vrut să dau la medicină. În fine, ce vreau să spun e că, după toată viața asta în care m-am pregătit să fiu ceva fără să-mi doresc să fiu cevaul ăla, am ajuns să îmi dau seama că nu vreau să fiu cevaul ăla și că vreau să fiu altceva, dar nu știam ce altceva. După care am început să caut, să bâjbâi, așa, după ce altceva aș putea să fiu.

Andreea Vrabie: Cât a durat perioada asta de căutare?

Iv cel naiv: Bâjbâiala? Am terminat facultatea ca tot omul pe la 20 și ceva de ani, 23 cred că erau – că erau cinci ani, de la 18 ani, mă gândesc așa, 23 de ani – și practic Iv s-a născut la 33. La vreo 10 ani, aș spune. 10 ani în care nu prea mi-am pus problema că aș deveni scriitor sau că mi-ar plăcea scrisul sau că o să câștig bani din scris. După care, când s-a născut efectiv, nașterea s-a petrecut pe o canapea de asta roșie, pe un colț, în care vorbeam cu iubita mea de la vremea aia și ea îmi spunea că ar trebui să fac ceva cu chestiile astea pe care tot scriam, că îi scriam pe un șervețel. Adică scriam așa, era forma mea de exprimare, nici nu știu dacă îi scriam doar ei, că așa mai scriam oamenilor dragi. Ea fiind cel mai drag om, îi scriam ei. Și mi-a zis „dar trebuie să faci ceva cu chestia asta că-s frumoase, mie-mi plac“. Și eu am zis „sunt pentru tine, adică nu le fac pentru… ce să fac altceva cu ele?”. Am fost foarte neconvins și a durat foarte mult, până când era vremea în care oamenii făceau bloguri. Adică trendul era, ca multe alte trenduri care au urmat, dar a existat acest curent foarte foarte puternic atunci în care oamenii deveneau bloggeri și eu eram puțin dezgustat de faptul că oamenii ăia, că aveau sau nu aveau ceva de zis, își făceau un blog. Adică era un fel de – probabil cum s-a întâmplat și cu podcasturile mai târziu–că ai sau n-ai ceva relevant, faci un podcast, îți faci o chestie, faci un vlog mai târziu. Și eram așa dezgustat de mulțimea de oameni care nu erau relevanți de fapt și nu voiam să fiu unul, nu voiam să îngroș rândurile oamenilor care își fac un blog, dar n-au nimic. Mai ales că eu aveam o neîncredere crasă în ceea ce aveam de zis. Dar până la urmă, în insistențele astea ale ei, am reușit să fac un blog și am început să am niște audiență, niște oameni care se uitau, care citeau. Am început să scriu poezii, că asta a fost forma cea mai firească în care a curs materia asta, energia asta dinăuntrul meu. Și au început să se uite niște oameni la mine și la ce scriu acolo, na. Și momentul ăla în care am intrat în circuitul ăsta am continuat, na. Mi s-a părut că nu mai am nicio șansă să mă întorc. Nu că nu mai am nicio șansă, evident că ai șanse oricând să faci orice, dar firescul lucrurilor m-a dus. Ar fi trebuit să mă împotrivesc, asta voiam să spun că n-am nicio șansă, ar fi trebuit să mă împotrivesc firescului ca să, firescul m-a adus aici unde am ajuns.

Andreea Vrabie: Simțeai că ai o responsabilitate de la un punct încolo pentru oamenii care te citeau?

Iv cel naiv: Da. E ciudat și nu cred că e un mecanism. Adică nu am crezut niciodată că e un mecanism bun și în continuare nu cred că e mecanismul care trebuie să ne ghideze în viață, adică să ne facă să luam decizii. Cred că responsabilitatea ar trebui să fie despre noi și pentru noi. Dar îmi amintesc distinct acest moment în care am văzut că erau opt oameni, când am descoperit Analyticsul erau opt oameni care se uitaseră la blog în săptămâna aia sau în ziua sau în luna, nici nu mai contează. Erau puțini oameni, câțiva oameni care se uitaseră. Și eu m-am gândit așa, să îmi imaginez ăia opt oameni și a fost un sentiment de responsabilitate, am zis că „băi oamenii ăștia o să vină și mâine să vadă dacă am făcut ceva”. Dar asta e o formă în care ne păcălim, e o pseudo-responsabilitate aici, că de fapt n-avem nicio responsabilitate, evident, și cred că știam și eu. Dar a fost forma de a-mi păcăli… Cum se cheamă parabola aia? Cu grămada de fân, are un nume? În care îi pui unui măgar o grămadă de fân în față atârnată și etern el va merge după undiță. Adică desenele alea pe care mi le amintesc, pun o undiță care atârnă în fața unui măgar și el etern va merge după grămada aia de fân. Asta a fost responsabilitatea asta. Un fel de iluzie de asta pe care mi-am autoproiectat-o, numită frumos responsabilitate. Dar responsabilitatea reală, există o responsabilitate ca scriitor, într-adevăr. În momentul în care intri într-o relație, în orice fel de relație, începi să ai o responsabilitate cu omul de lângă. Doar că relația asta de tip scriitor-cititor e atât de laxă, aș spune, adică are atât de puține reguli și e atât de puțin clară, până la urmă. Pentru că de multe ori se naște o relație, fără voia ta, foarte puternică și sunt oameni care fac o obsesie pentru personaje. Sunt oameni care le iubesc, ajung să le iubească. Să pretindă adică că le iubesc. Sunt tot felul de relații pe care tu nu le poți controla ca scriitor. Și atunci te întrebi: asta e o relație? Se poate cumva chestia asta? Și răspunsul cred că e „nu”.Adică asta zic, e o relație atipică, e o relație în alb. În momentul în care tu scrii o carte și ea va ajunge complet diferit la oamenii ăia. Dacă tu scrii o carte foarte tristă – hai să luăm un exemplu puțin probabil – tu scrii o carte tristă și un om se sinucide, ești responsabil pentru moarte lui? Și tu afli povestea, adică ți se spune: „a citit cartea ta și s-a sinucis”. Asta zic, responsabilitatea asta până unde merge, cât? E greu de spus. Și cred că nu există, nu poate să fie o responsabilitate asupra faptelor. Responsabilitatea cred că se rezumă undeva în zona emoțiilor. Sunt responsabil pentru că ți-am trezit niște emoții, ce faci tu cu ele e chestia ta.Și, până la urmă, da, e o responsabilitate frumoasă, că vrei să îi trezești omului emoții. Adică de asta scrii o carte, să miști ceva în el. Și dacă se mișcă prea mult nu mai e problema ta și nu e un fel de a ne ascunde. Nu e ca și cum ești doctor și am băgat bisturiul prea tare și zic „bă, sorry, eu l-am băgat, dar a fost puțin mai tare, nu e treaba mea, te-ai zbătut și tu puțin că n-a ținut anestezia”. Acolo lucrurile sunt clare, la medicină. Aici cred că chiar așa sunt ele, nu există o responsabilitate a faptelor, e doar o responsabilitate la nivel emoțional, așa. Adică da, sunt responsabil că ți-am făcut ziua mai veselă sau îngrozitoare, că te-am aruncat în niște tristeți din care nu mai poți să ieși.

Andreea Vrabie: Sunt curioasă dacă la început decizia de a scrie anonim sau sub pseudonim a fost și o încercare de a te proteja de critici sau poate că poeziile nu ar fi fost citite. Într-un fel, de eșec?

Iv cel naiv: Nu cred. De fapt, sigur nu a fost o decizie conștientă. Adică nu m-am gândit la asta. Dar e posibil să fi fost un mecanism. Adică frica de eșec care să stea la baza anonimatului sună foarte plauzibil, e posibil. Nu am simțit-o, pentru că mie nu îmi era frică de eșec pentru că eu credeam că sunt într-un eșec. Adică de la început eu credeam că nu o să citească nimeni chestiile alea când mi-a zis omu ăla „scris, scrie, scrie” și eu am zis „hai mă, pe bune? Tu chiar crezi că interesează pe cineva?”. Adică aveam așa o uriașă neîncredere în mine încât eram într-un eșec de la început. Mai mare era frica de ce eșec? Când ești pe fundul puțului ți-e frică să cazi unde? Nu ai unde să cazi, că ești acolo. Cred că are legătură, ca să fiu foarte cinstit, cu frica mea de a mă arăta, cu frica mea de a fi auzit, cu frica mea de a – e invers – frica de a reuși cred că are legătura mai degrabă. Adică mă simțeam undeva în interiorul meu, sub toată crusta asta de neîncredere, simțeam că aș putea face ceva și mi-era teamă că aș putea face ceva.Asta se leagă cu faptul că, de exemplu, una dintre justificările mele – ale mele, pe care le-am zis și oamenilor care m-au întrebat, dar sunt ale mele, sunt foarte sincer – este că am zis că vreau să separ chestia asta de meseria pe care o făceam și vreau ca, dacă lucrurile devin importante, n-aș vrea să-mi asum și celebritatea. Eventuala celebritate, că nici nu m-am gândit la celebritate efectiv, ci nu aș vrea să fiu cunoscut. Cred că ăsta era cuvântul pe care îl foloseam, n-aș vrea să fiu cunoscut pentru lucrul ăla. Și recunoscut, eventual. Aș vrea să continui să fac ce fac eu, să-mi duc viața mea și asta. Pentru că, în esență, elaborând puțin după aia, mi-am dat seama că eu văd – așa văd fundamental lucrurile, și evident că toți oamenii care încă n-au ajuns celebri văd mai clar decât ăia care au ajuns celebri –, cred că celebritatea vine la pachet cu multe chestii îngrozitor de greu de dus.

Andreea Vrabie: Ca de exemplu?

Iv cel naiv: Ca de exemplu, primul lucru care îmi vine în minte, că sunt multe, dar primul lucru care îmi vine în cap este: știi cum muști dintr-un măr cu pofta? Așa mușcă oamenii pe stradă din intimitatea ta. Și cu zgomotul ăla, știi? Că dacă aș mușca acum un măr în microfon, s-ar îndepărta oamenii de căști sau de la ce ascultă. E zgomotul ăla intens, puternic, plic de lichid și de bucuria de a băga dinții în ceva care e viu sau a fost viu până de curând. Pofta cu care oamenii mușcă din intimitatea ta e un lucru care nu mi se pare deloc atrăgător. Al doilea lucru e faptul că îți pierzi un pic mințile și reperele, începi să te crezi într-adevăr pe aripile succesului, să zicem. Începi să te raportezi altfel, chiar să crezi ce spun oamenii ăia. „Sunteți fantastic, domnule X. Sunteți extraordinar, să nu vă opriți niciodată”. Și gândește-te că chestiile astea i le-au spus unui om, când i le spun unui om în care crezi e absolut în regulă. Ce autor preferat ai? Murakami. Dacă auzi că-i spune cineva lui Murakami asta, ești: „Da, legitim, că omul ăsta scrie mișto”. Dacă i le spune, nu știu, lui Arșinel, în care tu nu crezi, să zicem – am dat un exemplu, așa –, și nu te duci la Teatrul de Revistă și cineva îi spune „să nu vă opriți, vă rog, vă rog, vă rog eu mult, că faceți mult bine pentru țara asta”, te uiți așa și spui „bă, nu m-ar deranja dacă s-ar opri, eu n-aș simți-o”. Așa că asta spun. Dar pe aripile astea omul ăla zboară. Și zborul ăsta cred că e puțin fals de multe ori. Și ți-e greu să mai separi cine ești tu și cine ești tu cel insuflat de mulțime și cine ești tu cel proiectat de ceilalți, cine ești tu cum te văd ceilalți și cum te vor ceilalți. Și e un fel de presiune discretă care, pentru că vine – noi reacționăm la presiunea frontală, dacă vine cineva, îți suflă în față, te dai în spate și zici „bă, nu, nu, nu, nu e ok ce faci”. Dar dacă cineva îți suflă în pene, ca să zic așa, și te ridică și te face să zbori, te uiți și spui „ah, uite ce drăguț. Uite că zbor!”. Și pare mai plăcut, dar e tot o formă de zbor fals, așa i-aș spune, care vine din exterior și care, când dispare, îți spun că te zdrobește. Adică după aia devii dependent de chestia asta, să stai în zbor. Că ajungi să nu mai poți fără să zbori și dacă nu mai zbori, ca toți actorii care se dau cu capul de pereți când nu mai pot fi actori sau când nu mai sunt actori mari sau când nu se mai bucură de succes – și nu numai actori, am zis actori așa, că mi-a venit mie exemplul ăsta în cap, dar oricine. Orice exemplu de om celebru care nu mai e celebru e un om care ajunge inevitabil la droguri, depresie, pastile, medic, mă rog, psihoterapeut, psihiatru, etc. Adică cele mai mari exemple de oameni extraordinari care au cântat și au sfârșit trist la 27, 33 și alte vârste dintr-astea mișto sunt cu nemiluita. Și asta face succesul, creează un fel de dependență și se transformă într-o obsesie. Din ceea ce e inițial nobil e foarte ușor să aluneci într-o relație complet nefirească cu lucrul pe care îl faci.Ajungi să nu mai cânți pentru că îți place – nu zic că toți fac asta, dar vorbim de pericole ale celebrității – ajungi să nu mai cânți, să nu mai scrii, să nu mai dansezi – mă rog, la dansat poate nu e așa – dar orice ai face există riscul de a ajunge să nu mai faci lucrul ăla pentru el în sine, ci pentru succes.

Andreea Vrabie: Pentru că Iv cel naiv s-a bucurat de succes…

Iv cel naiv: Aș zice succesuț, în primul rând.

Andreea Vrabie: Simți că, doar pentru că numele e diferit, ai reușit să stai departe de efectele astea pe care le poate avea celebritatea?

Iv cel naiv: Sigur am stat departe. Succesul meu nu e mult succes, la care să devină critic ceea ce ți-am spus. Mă întreb și eu, dacă s-ar întâmpla vreodată să am un succes dintr-ăsta planetar, ca să zic așa, cum aș reacțiuna. Succesul, depinde cum îl privești, dar dacă vine așa peste tine, pe nepregătite, e ca un bilet câștigător la loto, e foarte greu de dus. La fel ca un câștig în bani la loto, e greu, nu știi ce să faci cu el. Și îți schimbă viața dintr-odată. Și cred că oricum s-ar întâmpla, se întâmplă dintr-odată și e greu de gestionat oricum ar fi. Dar mă gândesc că interfața anonimatului este interfața lipsă a succesului obișnuit. Adică măcar intimitatea mi-e protejată cât de cât. În mare parte, adică. Ce te faci cu lichidul ăla pe care îl bei? Lichidul ăla, adică energia publicului. Aici da, încă nu sunt ferit și anonim fiind, nu am fost scutit de primirea feedbackului. Și de fapt energia asta, care de cele mai multe ori, în cazul meu a fost frumoasă, care a venit de la oameni și care a fost despre: „ce mă bucur”, „ce frumos”, „m-ai făcut să citesc poezie din nou”. Adică am primit tot felul de complimente, să le zicem așa, am primit tot felul de energie preponderent bună de la oameni și în tot felul de momente. Și la mine nu a fost o cantitate atât de mare încât să mă gândesc: „Aoleu,ce fac cu ea?Beau câte puțin în fiecare zi, cum procedez? O stochez, o pun în cămară?”. Nu, n-am ajuns la chestia asta și recunosc că nu știu ce aș face, chiar nu știu. Am așa niște gânduri, poate fi o problemă, dar încă nu am ajuns acolo.Și pentru partea asta simplă de interfață cu oamenii m-a protejat anonimatul și cred că și-a făcut treaba destul de bine până acum. Fiică-mea știe și ea că sunt anonim, a înțeles, i-am povestit ce ce întâmplă. M-a întrebat de ce, i-am zis că motivele mele principale sunt că eu cred că e important ce facem. Și, nu știu, când citeștiși revista asta pe care o am în față, e foarte important, pe mine mă interesează ce au scris oamenii. Mă uit foarte rar să văd cine e omul ăla, „hai să îl caut, unde s-a născut, mamă fii atent că are 32 sau 49”. Câteodată mă mai uit, așa, dar niciodată nu rămân cu un gust plăcut. Adică îmi plăcea Pasolini la un moment dat, m-am uitat să văd despre viața lui și m-am îngrozit, am închis la loc imediat. Când am văzut ce a făcut am zis: „Bă, nu e bine deloc ce-a făcut”. Dar filmele sunt.

Andreea Vrabie: Cumva asta am vrut și eu să te întreb și am vrut să discutăm și când ne-am întâlnit, dar am spus să păstrez discuția pentru interviu. Pentru că mie, din contră, mi-e din ce în ce mai greu să separ arta de om și de artist și e cumva fix exemplul pe care l-ai dat tu. Nu mă mai uit la filmele lui Woody Allen, nu știu ce să fac cu muzica lui Michael Jackson, pentru că îmi place foarte mult, dar nu pot să trec peste abuzurile pe care le-a făcut ca om. Tu crezi că trebuie să separăm arta de om și de artist?

Iv cel naiv: Depinde ce ne dorim. Răspunsul, din punctul meu de vedere, categoric. Adică eu asta aș face întotdeauna. M-aș pune să nu citesc biografiile oamenilor. Nu știu dacă am citit vreodată o biografie, poate accidental să fi scăpat vreuna, dar nu sunt pentru mine. Și nu vreau să știu ce au făcut oamenii atâta timp cât oamenii au fost complet neremarcabili. Sau au fost remarcabili într-un sens nasol. Adică aș vrea, de exemplu, așa cum spui tu, să nu știu ce a făcut Michael Jackson, că nici eu nu sunt foarte apropiat de muzica lui, deși sunt accente de geniu acolo, adică a făcut niște chestii fantastice. Dar nu am atracția asta, pentru că, într-adevăr, îl lipesc foarte mult de personaj. Adică atunci când, nu știu, promovarea personajului e foarte agresivă – și asta face celebritatea – și ți-l aduce pe omul ăla în față cu toate mizeriile lui –și lucrurile bune, dar de obicei mizeriile, că scormonirea asta a presei e de obicei într-un coș. Adică oamenii care îți întră-n casă, în intimitate, nu se duc să vadă ce cărți ai. Nu se duc să vadă și ce cărți ai în bibliotecă, dar coșul de gunoi, acolo e interesant. „Ia să vedem ce am aruncat? Ca să vedem de ce ne ferim noi. De ce vrem să scăpăm?” Și interesul publicului e la fel. „Ce cărți a citit? Lasă ce cărți a citit Michael Jackson, ce a făcut? Câte seringi avea acolo?“. E ceva în noi care ne impinge spre chestia asta, ceva căreia eu recunosc că mă opun. Nu vreau să știu. Și mă interesează ce au făcut oamenii și pot să mă uit la filmele lui Pasolini, să vreau să pot să mă uit și la Woody Allen. Știu că a avut o viață … Dar, de exemplu, nu prea știu, că eu n-am citit. Cu 17 neveste, cu toate alea, ceva, știu că au fost și niște abuzuri pe acolo. Dar și Llosa, care îmi place foarte mult, și ăsta a făcut niște lucruri împotriva legilor firii și ale cred că și legilor statului. Dar îmi plac cărțile lui. Și încerc să separ asta. Oamenii pot fi mizerabili, pot fi fantastici, pot fi în toate felurile, dar ce scriu e bun. Sau ce filmează. Și atunci mă uit la lucrurile alea, alea sunt lucruri bune, care schimbă ceva în mine. Că, într-un fel sau altul, oamenii, oricât de mizerabili ar fi, tind să pună în operele lor ceva din ei, dar nu partea cea mai groaznică. Reușesc, mulți dintre ei, să nu facă asta. Și atunci aș privi operele lor ca pe biletul de sinucigaș lăsat de ei. Ca oamenii s-au sinucis, într-un fel sau altul. Cred că și-au făcut foarte mult rău, asta vreau să zic, când zic că s-au sinucis zic că și-au făcut rău. Că au ajuns la moartea fizică așa sau așa sau așa e un detaliu. Și atunci, toți ăștia s-au sinucis și au lăsat în loc de bilet de sinucigaș, au lăsat opera lor. Și au scris acolo ce aveau de scris bun sau care să-i scuze puțin sau care să explice gestul. Dacă te uiți așa, atent, probabil că ajungi să și înțelegi, faci o legătură între ele. Cred că e profund, eu am crezut în ideea asta și i-am spus fică-mii, că mă întreabă: „Dar de ce?”. Evident, prima întrebare a fost: „Dar de ce nu vrei să fii cunoscut? De ce vrei să fii anonim?”. Și am zis: „Cred că e important să fim cunoscuți prin ceea ce facem, să ajungem la oameni prin ceea ce facem”. Și e important, că trăim într-o vreme în care sunt foarte mult ziarele astea de care îți zic și toate astea sunt despre: „Cine e omul ăla? Cine este în spatele? Cine se află? Cine e amantul? Cine?”.Și nu cred că este despre asta, despre cine e, ci despre ce face. Ce face ăla domnule? Dar realitatea e despre asta. „Ce a făcut omul ăla?” „A făcut asta.” „Tare.” „Și în viața lui?” „În viața lui bate femei, nu știu ce să zic.” „Groaznic.” Dar asta nu știrbește valoarea operei lui. Adică poate omul trebuie să sfârșească la închisoare sau pe un scaun de terapie, ceva, ani de zile și are nevoie de ajutor, că de fapt asta sunt toate chestiile astea, sunt niște semnale și niște exprimări ale nevoii disperate de ajutor ale unor oameni. Dar opera aia n-are nevoie, nici de terapie, nici de închisoare, nici de nimic. Opera e forma lui de libertate. Repet, biletul de sinucigaș. Și atunci hai să ne concentrăm pe asta, pe ceva ce ne poate ajuta pe noi ca oameni.

Andreea Vrabie: Acum vreo cinci sau șase ani am făcut și eu parte dintr-un proiect anonim. Erau la modă paginile de Tumblr cu When you live in și eram într-un grup de fete care au creat pagina de Tumblr pentru București, When you live in Bucharest, care a devenit virală foarte repede. Auzeam că directorii de creație din agenții se tot întrebau cine suntem, voiau să ne trimită briefuri pentru clienți, dar pentru noi era totul o joacă. Poate era și vârsta de vină, dar era mai mult o joacă, o chestie de timp liber și voiam s-o păstrăm așa. Să fie amuzant pentru noi în continuare. Și asta mă întrebam, dacă la tine a fost și o componentă ludică, de „hai să nu mă iau atât de în serios”, să rămână ceva plăcut și jucăuș pe care să-l fac în continuare.

Iv cel naiv: Nu doar că a fost, așa a început. Și cred că ce s-a întâmplat – că tot e un exercițiu de sinceritate discuția asta între noi – e că am început într-o notă extrem de ludică. Pentru că eu am o notă extrem de ludică în mine, adică e foarte reală și așa am ajuns să și numesc poezia ca fiind ceva naiv. M-am uitat pe ce scriam și am zis: „Băi, cum se numește chestia asta? Ce scriu aici? Ok, scriu ceva. Ce e asta? Cum să-i zic?”. Și te miri și tu de ce ți-a ieșit acolo. Și mirându-mă așa, din mirare am zis: „Băi, e naiv, așa, ce scriu eu. Felul ăsta în care scriu eu pare naiv.” Și după aia am zis „dar trebuie să-i găsesc un nume personajului”. Și mi-am dat seama că în cuvântul „naiv”, tot scriindu-l pe hârtie și uitându-mă la el, că există un nume.Și atunci de ce să caut un nume când eu am un nume deja inclus? Adică a venit cineva și mi-a servit practic tot meniul. Toate felurile de mâncare într-unul singur, cum ar veni. Și am zis „băi, n-are rost să mai caut și ăsta e numele, Iv mă cheamă pe mine”. Și e „cel naiv”pentru că așa scriu, așa fac și așa simt. E un filtru prin care privesc lucrurile. Și așa am început. Și cred că prima carte sigur era cea mai naivă dintre toate, după care lucrurile au devenit puțin mai puțin naive. Adică la început oamenii se bucurau și era foarte mult ludic, după care au urmat celelalte cărți care n-au mai fost la fel de ludice.

Vali, Valentin Peditrean, care face ilustrațiile mele și care mi-e prieten de mulți ani de zile, nu știu de câți ani, poate 15, mi-a zis „băi, tu nu mai scrii ca la început”. Că, având o relație așa lungă cu el, e ca într-o căsătorie din asta, „tu nu mai ești ca la început, iubitule”.Cam așa mi-a zis și el,„nu mai ești persoana pe care am cunoscut-o”. Și eu am ascultat, am ascultat așa și m-a pus puțin pe gânduri. „Cum adică nu mai sunt?”Dar a schimbat ceva în mine și am început să mă gândesc și-mi dau seama că, de fapt, ce se întâmplă e că am evoluat eu ca om. M-am schimbat destul de mult. A coincis cu o perioadă dintr-asta în care am făcut terapie și în care m-am apropiat de mine și care într-un fel – nu zic că asta a făcut –  am ajuns să mă iau puțin mai în serios. Adică eu am pornit de la a nu mă lua foarte în serios și am început să mă iau puțin cam în serios, fapt care a fost remarcat și de oameni care mi-au zis „eh, tu nu mai ești chiar așa de naiv”. Și da, s-a schimbat așa, puțin, stilul, dar m-am schimbat eu. Nu știu dacă mă mai pot să mă întorc acolo, să scriu așa. Mi-a plăcut să fac aia, dar a fost un moment din viață. E ca la pictori, ca la oricine. Bă, am făcut niște pictură mai așa, după aia mai așa și după aia am ajuns. Toți oamenii au o transformare. Eu când am intrat prima oară, naiv fiind și necunoscător în ale artei, când am intrat acum mult timp, acum vreo zece ani, în expoziția asta de Picasso și am văzut că sub niște tablouri care erau cu peisaje, cu de-astea, scria Picasso, am zis „bă, nu înțeleg”. Și am început să citesc. Cred că s-a întâmplat acum vreo 20 de ani asta, 15-20 de ani. Și din care înțelegeam că toți oamenii au o devenire, au un traseu, au o evoluție, au încercări și așa mai departe.

Și eu așa am ajuns acum să mă schimb și cred că mă îndrept spre roman. Așa simt eu, așa îmi doresc. Doar că drumul spre roman e foarte lung și greu, ca să nu mai folosesc metafore. Pentru că este, într-adevăr, ceea ce mi-am dorit cel mai mult. Eu ca adolescent asta îmi spuneam, că vreau să scriu o carte. Dacă mă întreba cineva, mă întrebam eu ce să fac, „aș vrea să scriu o carte”. Și când ziceam „aș vrea să scriu o carte”, în mintea era un roman, niciodată o carte de poezie. Așa că între timp am scris niște cărți de poezie sau niște poezie, în general, dar n-am scris cărțile și ceea ce-mi doream eu să scriu. E ceva care mi-a caracterizat, așa, traseul în viață. Am vrut să mă fac ceva sau am tânjit după ceva, dar am ajuns să fiu altceva mai întâi. Tot timpul am avut aceste bucle.

Andreea Vrabie: O să mai insist puțin pe ideea romanului pentru că l-ai mai menționat în interviuri și în interviurile de mai de mult. În primul rând, de ce cartea aia pe care voiai să o scrii e romanul? Ți se pare o carte mai serioasă? Sau vrei să scrii despre ceva anume? De ce „cartea” nu au fost cărțile de poezie?

Iv cel naiv: O întrebare foarte grea. Pentru că, probabil, mi se pare lucrul cel mai greu. Pentru că în proză – și mai exact într-un roman, de fapt, pentru că sunt multe feluri de proză –, într-un roman trebuie să reușești să ții în mână o situație întreagă. Să fiu regizorul multor personaje, multor situații, să fii scenaristul, scenograful, adică să faci un spectacol întreg. Și asta cred că m-a fascinat, capacitatea mea – și e o demonstrație la care vreau să ajung –, că am capacitatea de a ține în mână un spectacol și un spectacol frumos. Că nu vreau să scriu orice fel de carte, vreau să scriu o carte frumoasă. Și atunci cred că asta a fost întotdeauna dorința mea, de a putea ține în mână, de a putea vedea situația și în detaliu. Trebuie să ai capacitatea, ca regizor, să ai și cusătura greșită, cu fir de aur, de pe haina personajului, dar și felul în care se creează sinergia piesei și cum lucrează toate personajele. Și ăsta e un lucru, pentru mine poate e o dovadă de maturitate. Poate e o dovadă că am ajuns în sfârșit la mine, că am ajuns în sfârșit să pot ține în mână ceva atât de greu de ținut în mână pentru mine. Și probabil asta e. La poezie e ca și cum te-ai juca cu ploaia, e mai simplu. Curg stropii, iei unul, mai iei unul, adică sunt fragmente de viață. Evident, poezia poate fi genială și ea are străluciri fantastice, dar sunt niște străluciri. Și are un întreg, dar un întreg mic, pe care îl poți cuprinde cumva. Nu are desfășurare. Pe mine complexitatea asta a unui roman, a oricărui roman pe care l-am citit – bun vreau să zic – întotdeauna m-a făcut să fiu în extaz față de capacitatea asta de a ține complexitatea asta în brațe.

Andreea Vrabie: Și cum a mers munca la el până acum?

Iv cel naiv: În primul rând că nu e la el, că sunt mai multe. Pe vremuri m-am apucat să scriu un roman care era despre războiul dintre tineri și bătrâni, adică într-un univers de ăsta suprarealist  – și o să-l scriu într-o zi, dar uite nu l-am scris. Într-un univers de ăsta suprarealist, așa, într-un oraș, la un moment dat, pe baza unui conflict real, de ăsta fizic, ajung să se împartă între tineri și bătrâni. Bătrânii se separă de tineri, ocupă câteo parte a orașului și încep să se lupte fizic. Nu se mai înțeleg, nu mai există înțelegere, s-a rupt.Insightul romanului fiind prăpastia dintre generații, despre asta am vrut să scriu. Și prăpastia asta la romanului meu e un război, și un război fizic. Și există unul singur în tot orașul ăsta care, când s-a făcut împărțirea asta între tineri și bătrâni, au trebuit să se găsească un criteriu, că nu era vârsta. Nu putea fi vârsta. Și era… Nu mai vreau să intru în detalii. Au găsit un fel, pe care nu vreau să îl precizez acum, prin care să stabilească cine e tânăr și cine e bătrân. Doar că la unul singur nu au reușit, nu s-a putut. Era în egală măsură și tânăr și bătrân. Era la mijlocul vieții, era la mijlocul mijlocului lucrurilor. Toate testele, toate lucrurile care s-au făcut l-au considerat nici tânăr, nici bătrân. Și ăsta e omul care trebuie să rezolve conflictul. Și în măcelul ăsta – că e un fel de măcel, suprarealist, dar măcel – trebuie să găsești o cale de mijloc. Și nu m-am simțit în stare să termin romanul ăsta.

Andreea Vrabie: Asta voiam să-ți spun, pentru că sună super.

Iv cel naiv: Mulțumesc frumos. Dar da, și mie mi se pare super și cred că e un subiect frumos și bun și real și trebuie doar să-l scriu. Și aici, „trebuie să îl scriu”, în astea cinci-șase cuvinte care sunt, aici pare că se pierde totul, că sunt într-un blocaj. Adică îmi admit. Nu e blocajul în fața paginii albe, că pot să umplu zeci de pagini, dar nu o să scriu bine.Nu îmi place ce scriu. Și aștept să devin ceea ce trebuie să devin ca să scriu romanul ăsta. Între timp, în schimb, am devenit suficient încât să încep un alt roman din care am scris mai mult. Din ăsta am scris mult și cred că am scris nu foarte rău. Care este despre o fetiță care are credința fermă –are o relație foarte proastă cu părinții ei, are o relație îngrozitoare cu părinții ei, nu se înțeleg, e o necomunicare completă – și are credința fermă, pe baza relației pe care o are, că ei de fapt nu sunt părinții ei. Adică ajunge să creadă, ajunge să aibă această credință fermă, „bă, nu sunt, ăștia nu sunt”. Trece prin tot felul de posibilități de cum să fi ajuns ea să fie în această familie și ia la rând toate chestiile. Începe să facă o mică anchetă în viața ei, în bloc, la școală, pe unde poate și ea, prin familie. Și începe să facă o anchetă ca să afle „dedesubturile afacerii murdare”, care s-a numit punerea ei în relație cu oamenii ăia. Și asta e cartea. E o fetiță care face o anchetă ca să afle cum de a aterizat ea în familia aia. Și asta e o premiză bună și mie îmi place mult și am scris destul de mult la ea, dar n-am reușit s-o termin. Am ajuns într-un punct în care am simțit că nu mai. Nu că nu mai știu, că aș ști să scriu, dar nu mai pot să scriu acum. Nu acum trebuie să scriu asta. Nu e nimic mistic. Pur și simplu nu-mi iese acum, hai să-i zic altfel.

Și al treilea roman pe care am început să îl scriu – sunt un om plin de începuturi. O să le și termin. Pare că încep și nu termin lucruri în viața asta. Dar am vrut să duc la bun sfârșit, adică am ambiția de a duce, de a face lucrurile până la capăt și nemulțumirea că nu le fac. Adică eu trăiesc acum într-un fel de vinovăție continuă că am început cărțile astea și nu le-am terminat. Nu sunt obișnuit cu asta, nu-mi place. Dar în viață mai faci și lucruri care nu te caracterizează, dar îți aparțin. Și lucrurile care nu ne caracterizează, ne aparțin.Și acum al treilea roman la care mă gândesc e o distopie din asta, că trebuie să explic cum s-a ajuns la lumea asta. La lumea asta s-a ajuns pentru că au zis„băi, cum am putea…” Că în momentul ăsta în lume sunt –ce ne deranjează? – că sunt foarte multe conflicte, războaie, oamenii se ucid între ei practic, își fac rău unii altora și noi suntem de fapt din aceeași specie. Că suntem rase diferite –și am zis rase că eu chiar nu fac diferența între negri, galbeni, roșii și albi, mi se pare că suntem oameni toți și asta ar trebui să fie important. E ca și cum ai avea, nu știu, niște mere și te-ai uita și merele galbene sunt mai proaste, merele roșii sunt… Sunt mere. Sunt mere. Sunt soiuri diferite, fiecare are gustul lui, adică îți place mai mult de ăla sau de ăla sau de ăla. Dar realitatea e că – simpatizez mai mult cu unii sau cu alții – dar realitatea e că toți suntem niște mere. Toți suntem niște oameni și este foarte trist că se întâmplă asta. Și omenirea a căutat o soluție. Au zis: „Băi, noi ne omorâm între noi, adică ne autodistrugen, nu? Ce facem?” Și au zis: „Băi, ce ne face să ne autodistrugem? Ce stă la baza războaielor și a nu știu ce?“ Și s-a ajuns la concluzia că emoția. Că nevoia de ambiție, nevoia de putere, frica și așa mai departe. Până la urmă, făcând o listă, cam toate emoțiile negative stau la baza războaielor. Că te întreb:„De ce se bat ăștia, toți? De ce Statele și ăia și Rusia se bat? De ce Putin e așa? De ce celălalt e așa?” Adică te întrebi toate lucrurile astea și ajungi, undeva, la capătul drumului, ajungi să îți dai seama că toate pleacă din niște emoții. Că ăia sunt niște oameni bolnavi, profund bolnavi, care au nevoie de, cum să spun, o echipă mare de doctori care să-i ajute, să-i psihanalizeze și așa mai departe. Să-i ajute. Dar ei nu au dorința asta, că au găsit altă cale de a-și rezolva problemele, făcând foarte mult rău, proiectând foarte mult în jur. Și nu sunt singuri, sunt un grup de oameni care fac, și așa mai departe. Dar la baza lor sunt niște emoții. Și atunci oamenii au spus: „Băi, ce trebuie să facem?” Și unul dintre ei care a schimbat lumea, a ajuns la chestia asta, a zis: „Trebuie să scăpăm de emoții. Trebuie să drenăm emoțiile. Dacă noi am fi lipsiți de emoții, am trăi într-o lume extraordinară”. Și lumea asta e o lume extraordinară. E o lume – nu e gri fizic, e plină de culoare, dar e gri ca substanță – dar e o lume în care oamenii nu mai au emoții, le drenează. Își plantează niște cipuri, niște chestii în ei – în creier adică – care pur și simplu scot emoțiile alea, le aplatizează. Lucurile sunt drenate și, pentru că trebuia să le stocheze undeva și nu aveau ceva atât de mare să stocheze emoțiile omenirii, le aruncă în ocean. E o lume ideală, frumoasă, în care nu sunt conflicte, nu sunt supărări, nu sunt probleme, oamenii au o viață perfect liniștită. Ce se întâmplă odată cu renunțarea asta, evident, și multe lucruri care poate nu sunt extraordinare – ca să folosesc un eufemism, un fel de mica ironie. Dar unul dintre oameni își dă seama de chestia asta. Adică există, în mod accidental, pe planeta asta, un om care încet-încet realizează lucrul ăsta și încearcă să schimbe lucrurile. Și asta e cartea, mai mult de atâta n-aș povesti. Dar asta e lumea, asta e premisa. Premisa e în sfârșit o lume care a scăpat de probleme și un om care spune: „Eu nu cred că am scăpat de probleme, eu cred că doar am renunțat la noi”.  

Andreea Vrabie: Mi-ai povestit despre trei romane. Poezia ce loc mai are?

Iv cel naiv: Sper să nu ne întâlnim peste vreo 15 ani și să-ți povestesc despre 15 romane și să nu fi scris niciunul. Adică prefer să nu povestesc despre mai multe. Da, poezia. Poezia, în momentul ăsta – nu știu dacă e așa – dar în momentul ăsta pare că în mine e incopatibilă cu proza. Adică, în timp ce mă gândesc la un roman, nu-mi mai vine și nu mai pot. Explicația pe care mi-am dat-o e că eu am în mine o substanță, ceva, o energie, o chestie pe care vreau s-o torn într-un vehicul de ăsta care e proză, e poezie, cum vrei tu. Și dacă îl torn în preocupările mele pentru roman… Că eu nu scriu romanele astea efectiv, acum. Adică aș vrea să le scriu, dar le scriu în capul meu. Mă mai trezesc, mă mai gândesc, mă mai duc nu știu unde, adică în momentele în care mă relaxez complet, îmi vine automat în cap și îmi găsesc continuări, îmi mai fac niște notițe. Adică eu le scriu acolo, undeva. Mai fac și notițe, e adevărat, dar nu le scriu fizic, adică nu mă apuc să scriu la pagina 73. Și parcă substanța asta ori se toarnă acolo, ori dincolo. Nu e în ambele vase. De ce? Probabil e o chestie care ține de mine. Adică m-am intrerupt momentan cu poezia ca să scriu un roman pe care nu-l scriu, ca să fiu perfect autoironic. 

Și referitor la tema asta și intenția ta, intenția interviului ăstuia, cred că –nu știu dacă, n-am ascultat foarte multe podcasturi, foarte multe episoade de ale tale, nu știu dacă ai mai avut cazul ăsta de om –tu inviți oameni ca să spună „salut, mă numesc X, am avut un moment greu, încă un moment greu și încă un moment greu și uite cum am ieșit din ele”. Mă numesc Iv și sunt într-un moment greu din care n-am ieșit. Adică eu-s conștient de tristețea asta și încerc să nu mă apese când îmi dau seama că nu mai pot. Adică e ca la înot, când nu mai poți să te zbați, că nu faci decât mai rău. Reușesc să nu mă zbat, dar tristețea rămâne și vinovăția și toate astea, că nu merg mai departe cu lucrurile astea. Că nu sunt obișnuit să nu merg mai departe, îmi place să termin. Tot în viața mea, toate lucrurile și educația pe care am primit-o, sunt să duc mai departe lucrurile, să le duc până la un bun sfârșit. Și îmi place, adică am bucuria, am voluptatea finalizării unui lucru. La orice, de la curățenia în casă până la un proiect la job, adică îmi place când termin. Sentimentul pe care îl am și că termin ceva bine. Nu când îl termin „așa și ducă-se”. Nu, când îl termin și sunt mulțumit de ce-am făcut, mulțumirea aia de după este un sentiment. Cred că aia e prima răsplată a oricui creează ceva. Așa cred. Există o mulțumire a lucrului făcut după ce îl faci pe care, dacă reușești să nu o duci pe automat, ci să o trăiești mereu, e unul dintre momentele de fericire. Cred că așa, fericirea pentru mine durează secunde, nu durează, fericirea se măsoară în secunde și cred că astea sunt niște secunde de fericire.

Andreea Vrabie: Pe care tu nu le mai ai acum.

Iv cel naiv: Pe care eu nu le mai am acum, da. Dar le am în alte privințe. Pentru că în timpul ăsta am pus pe un fel de stand by – hai s-o numim așa, frumos și delicat, adică delicat în sens să nu rănim poetul –, am pus într-un fel de standy by partea asta, dar am lucrat la celelalte lucruri. Și poate că ăsta e motivul meu, am lucrat la celelalte lucruri din viața mea. Adică am reușit să rezolv, să duc la bun sfârșit poate e mult spus, dar să închei niște etape în relațiile cu oamenii din jurul meu. Că a încheia niște etape nu înseamnă a încheia relația, ci a depăși niște momente grele. Adică m-am concentrat mult, în ultimii cred că patru ani, a fost foarte mult despre viața mea personală și relațiile pe care le am. Și atunci, când ești foarte preocupat de asta, probabil că e greu să și scrii – mi-am zis eu. Poate fi o explicație. Nu mă mint, dar chiar fizic. Mă duc la terapie de două ori pe săptămână și am ajuns să vorbesc despre scris, așa, în ultima jumătate de an, când am zis „băi am cam rezolvat”. Nu s-au rezolvat, nu s-au încheiat, sunt lucruri dinamice, durează. Am înțeles și cred că am evoluat suficient cu celelalte relații încât să nu mai fie probleme mari în ele, încât acum pot să mă întorc cumva la esența mea și la lucruri care țin efectiv de mine și nu și de oamenii din jur. Și acum am ajuns să mă gândesc și la scris. Ce se întâmplă cu mine, cu scrisul și așa mai departe. Și probabil că se vor vedea rezultatele, nu știu, într-o lună sau în cinci sau în zece. O să revin acolo, dar până acum am alocat, nu știu, momentele mele de sinceritate maximă, de căutări, de nu știu ce, care sunt reprezentate așa, ca vârf al icebergului de terapie, dar sunt și restul, viața mea în general, în ultima vreme, a fost dedicată acestor lucruri. Dedicată oamenilor pe care îi iubesc și ideii de iubire și felului în care îi iubesc pe oamenii ăștia. Sunt niște ani de zile în care am făcut niște progrese fantastice în a înțelege și a pune în practică relațiile cu părinții, relațiile cu fiica mea, relațiile mele de iubire cu iubita mea, chiar și prieteniile. Adică am reconsiderat multe lucruri pe care nu le înțelesesem înainte și, repet, probabil că pur și simplu focusul meu a fost altul. Eu nu am simțit că fac asta. M-am dus acolo și, în mod firesc, când m-am dus acolo n-am început să vorbesc despre scrisul meu. Am început să vorbesc despre fiică-mea, care era relația din care erau bucăți pe care nu le înțelegeam și aveam nevoie foarte multă să le înțeleg. Și acum, când le-am înțeles – nu spun că gestionez relația asta perfect, dar cred că sunt un tată bun. Tot timpul cred că am fost un tată bun, dar acum cred că sunt un tată mai bun decât acum trei ani de zile, să zicem, sau șase. Șimă preocupă să fiu un tată bun mai mult decât să fiu un scriitor bun. Asta e realitatea mea. Mă preocupă mai mult să fiu un iubit bun și un fiu bun și un prieten bun decât scrisul. Astea sunt alegeri. Și văd că – mie mi se pare trist, dar na, e realitatea lor –, văd cum în jurul meu oamenii aleg foarte mult realitatea asta, să se împlinească prin profesional. În cazul meu asta ar fi fost să mă împlinesc prin profesional, probabil că ar fi fost să devin un copywritercel mai premiat. Cel mai bun, cel mai tare. Poate că aveam și datele, dar nu m-a interesat niciodată asta. Sau să devin un scriitor. Iarăși, poate că am datele, dar n-a fost asta propritatea mea. Acum, când o să mă apuc să scriu, o să devin un scriitor și nu știu, o să fiu un scriitor mic, mărunt, neglijabil, uriaș. E greu, ține de mulți factori. Dar prioritățile mele au fost pentru oamenii din jur, că mi s-a părut că, nu știu, lângă ei trăiesc, cu ei vreau să fiu. M-am simțit extrem de responsabil față de fiica mea. Responsabilitatea de care îți povesteam mai devreme că e vagă și diluată față de public față de fiica mea este o responsabilitate clară, fermă și n-aș putea să trăiesc ziua și să dorm noaptea. N-aș putea să trăiesc, n-aș putea să fiu eu dacă, dându-le altora – adică fiind un scriitor de excepție sau un scriitor bun, să zicem așa, și dându-le altora tot ce am eu mai bun – și neglijând omul ăla care e o bucată din mine și care are nevoie de mine și care îmi spune „tată”.

Andreea Vrabie: Cred că e cumva legată de asta întrebarea mea. Ai lucrat ca angajat foarte mulți ani și de vreo patru ani ești freelancer. Ți-a făcut într-un fel viața mai ușoară? Ți-e mai ușor să îți gestionezi timpul, să acorzi timpul pe care vrei să îl acorzi fiicei tale, de exemplu? Avea și o componentă de poate să-ți lase și mai mult timp liber pentru scris decizia?

Iv cel naiv: Am să transform răspunsul întrebării ăsteia într-un îndemn, dar mai întâi o să vă zic povestea mea. O bucățică din povestea asta care are o anumită relevanță pentru întrebare. După ce am muncit vreo 13 sau 15 ani, fiind bun în meseria mea – om mediu aș zice, nu sclipitor, nu m-aș numi nici extraordinar, dar bun –, am fost dat afară. Nici nu vreau să intru în motivele pentru care am fost dat afară. Ce pot să spun e că nu are legătură cu capacitățile mele profesionale sau comportamentul meu de la birou. Nu, a fost o nedreptate. A fost ceva urât și așa am perceput. Dar când am fost dat afara am suferit enorm. Și pentru mine – am și o relație aparte cu nedreptatea – și am rămas așa, m-am simțit umilit, m-am simțit în toate felurile, neînțeles. Și până la urmă a fost atât de mult încât mi-am zis „băi, eu nu sunt, nu trebuia să se întâmple asta”și am rămas perplex, așa. Dar a trebuit să se întâmple asta ca să îmi dau seama că eu pot să mă duc acum să fac acasă ceea ce făceam acolo într-o împăcare mult mai mare cu mine. Dar mi-a luat jumătate de an să îmi dau seama. Jumătate de an n-am știu ce să fac. Am parabola asta și exemplul ăsta extraordinar cu o muscă pe care o ții într-un borcan nu știu cât timp și după ce iei borcanul ea continuă un timp să se învârtă în spațiul ăla, nu își dă seama că poate ieși de acolo. E un experiment pe care l-am citit undeva. Și așa mi se pare că am fost. După ce am fost angajat, după experiența de angajat de mulți ani de zile, nu am știut. Mi-au luat borcanul. Nici nu am observat prima oară și după aia când am observat, zic„ce să fac?”. A fost îngrozitor, adică a fost o perioadă în care nu știam. Și îngrozitoare prin chestia asta, prin faptul că ți se spune „și acum ești liber”și tu nu vrei să ieși din cameră. Deci „nu, eu stau aici”. Și nu știam ce să fac, cum să fac. Adică cum? Mi-a fost foarte greu să înțeleg că trebuie să fac trecerea asta de la „am muncit pentru cineva” la mine însumi, de la „le dau altora diminețile mele”, la „hai să mi le dau mie”, care pare simplă, pare visul angajatului, că aveam visul ăsta. Și când am fost pus în fața lui am început prin a nu mă descurca. După care, jumătate de an mai târziu, am început să-mi dau seama ce trebuie să fac. M-am trezit și lucrurile au început să funcționeze și funcționează, în momentul ăsta, de patru ani de zile, la un nivel bun, care îmi permite să trăiesc o viață în regulă. Pentru că din scris, efectiv, mai e și ăsta un lucru. Nu vreau să externalizez vina, care e un lucru extraordinar pe care îl facem mereu, externalizarea asta e un act aproape reflex, dar există o bucățică mică care m-ar fi ajutat, care e descurajarea asta completă în care trăiesc oamenii care scriu. Sistemul nu le dă nimic. Adică sunt țări dintr-astea în care, nu știu, în Islanda m-am dus și unul din cinci oameni era scriitor, în Suedia, parcă, toate cărțile unui debutant sunt cumpărate. Un debutant are un tiraj obigatoriu de, nu știu, 10.000 de exemplare pe care statul le cumpără și le distribuie în instituții și în tot felul de chestii. Statul îți cumpără 10.000, îți zice „I believe in you, dă-mi 10.000 de cărți, ia banii și continuă să scrii”, care aici nu există. Adică nu te încurajează nimic. Că nu poți să trăiești ca scriitor, nu poți să, n-am avut alternativa asta. Nu s-a zis „bă, poți să trăiești ca scriitor, dar trebuie să fii bun, hai, bagă”.Și așa a și trebuit să fac altceva și cevaul ăsta îmi ia mult timp și îmi consumă mult timp din timpul pe care l-aș avea din scris. Dar nu mă ascund după asta, aș putea să fiu disciplinat și să-mi găsesc și timpul de a scrie. Nu de asta nu scriu eu. Dar e un lucru care m-ar ajuta pe mine și pe mulți alți oameni.

Deci ce spun este că, de patru ani de zile, am început să mă apropii de mine, să fiu din ce în ce mai eu, să-mi gestionez într-adevăr timpul. E o viață așa cum cred că mi-am dorit tot timpul să duc și mi-a fost frică să o am.Sau am fost incapabil s-o am. Sau n-am știut că pot s-o am. Toate la un loc. Și cred că sunt mulți oameni în situația asta și cred că actul ăsta de curaj care pare inimaginabil, „și ce fac după aia?”, că suntem învățați cu toții cu pericolul ăsta simbolic, „ajung muritor de foame?”. Asta era expresia copilăriei. Da, e foarte frumoasă. Cred că e simplu, nu se poate să ajungi muritor de foame dacă ai niște date de astea. Oamenii ajung muritori de foame atunci când renunță la ei și ajung să intre în niște obsesii, niște adicții, niște dependențe și asta îi face pe oameni să renunțe la ei și atunci ajung să nu mai poată să câștige nici măcar o pâine, ca să zicem iarăși o expresie din asta consacrată. La mine a fost nevoie să fiu dat afară ca să înțeleg asta. Adică un fel de șut în fund, pas înainte. Exact asta s-a întâmplat. Deși, când am primit șutul în fund, m-a durut rău. Adică m-am uitat și la pantoful care mi l-a dat și era cam ascuțit. Adică n-a fost bine. Dar după aia chiar a funcționat ca un salt. Și asta e, aș vrea să transform povestea asta a mea într-un fel de îndemn pentru oamenii cărora le mai trebuie un dram de curaj să iasă din ceea ce sunt și să facă ceea ce vor să fie cu adevărat, ceea ce sunt și nu le place și să facă ceea ce vor să facă cu adevărat, să facă asta. Pentru că, ce te așteaptă la capătul unui drum greu, după durerea șutului în fund al meu care ar fi durerea renunțării sau frica zilei de mâine sau așa, îi așteaptă o bucurie uriașă. Adică îi poate aștepta, că nu pot să le garantez eu asta. Dar cred că dacă ai curajul să te rupi de ceva, aproape în mod firesc ajungi la satisfacția uriașă de a reuși altceva.

Andreea Vrabie: Și acum ce urmează?  Ce ai vrea să mai descoperi despre tine?

Iv cel naiv: Cum spunea o veche vorbă –sunt plin de vorbe vechi românești, ai putea să pui numele interviului „vorbe vechi românești cu Iv cel Naiv”– „nu e greu să ajungi într-un loc, e greu să te menții”, spune vorba. Evident că are o foarte mare bucată de adevăr și simt că am ajuns într-un loc, în ceea ce privește relația cu mine și relația cu oamenii din jurul meu, în care lucrurile sunt bune, sunt mai bune. Și vreau să mă mențin aici. Adică e drumul ăsta în care, drumul de învățare are întotdeauna o doză de palpitant, de adrenalină, dar drumul în care trebuie să… E ca și cum ai spune „învață, învață, învață și acum repetă ce ai învățat”. „Și repetă, și repetă, și repetă.” Și repet. Și repetiția asta are în ea în sine o dificultate, adică e un proces. În timpul ăsta mai trebuie să și înveți. Adică îți dai seama că nu ne plafonăm, dar să repeți lucrurile astea pe care le-am învățat, să nu le uiți. Ca să nu crezi că dacă le-ai învățat, asta e tot. Le-am învățat și se întâmplă de la sine. Nu se întâmplă de la sine, e o muncă. Fiecare relație, inclusiv asta cu scrisul, e o muncă. Cred că am făcut schimbarea asta, adică am reușit să fac schimbarea asta în interiorul meu în care să nu mai văd relațiile ca pe un dat. Am început să le văd ca pe o muncă. Dacă le acorzi timp, dacă acorzi timp unei relații – timp real, adică timp fizic să se întâmple, și gânduri și în interiorul tău –, relația aia funcționează. Asta e tot. Relația cu mine este o muncă. E o muncă. Și de asta n-am mai scris, pentru că, cred, unul dintre motivele mele principale, n-am mai scris pentru că am fost angajat la „Eu SRL”. Și la subdepartamentul „Relațiile mele SRL”. Și eu am fost aici. Și nu cred că e SRL, cred că e SA. Adică am fost angajat aici, am muncit și am muncit și muncesc și visez ca angajat la „Eu SA” să am puțin timp să mai trec și pe la departamentul „Eu scriu SA”.