Pe Bune #48: Tudor Giurgiu

Tudor Giurgiu este regizor și producător de film și președintele Festivalului Internațional de Film Transilvania. Pentru că îi place să lucreze la mai multe lucruri în același timp și este obișnuit cu adrenalina pe care i-o oferă munca la proiecte în care crede, Tudor spune că de multe ori toate aceste preocupări intră în conflict pentru timpul și atenția lui și că uneori îi este greu să se relaxeze.  Despre cum este să conducă o echipă, fie pe platoul de filmare în calitate de regizor, fie ca președinte al TIFF, spune că pe cât de important este să le transmită oamenilor din entuziasmul lui, la fel de important este să nu le transmită panicile și anxietățile sale interioare, pentru că nu ajută proiectul și s-ar putea ca ei să nu aibă orientarea spre risc pe care o are el. Poartă în permanență cu el idei de filme pe care i-ar plăcea să le facă și realizează acum că mai are un timp limitat pentru a le face și că, probabil, va trebui să aleagă doar 4-5 idei. Deși lucrează la TIFF de aproape 20 de ani, Tudor spune că acesta este primul an în care simte că nu mai are rezervele de energie pe care festivalul le cere, dar că entuziasmul și bucuria de a fi alături de participanți și de echipă nu i-au dispărut și asta îl motivează să continue an de an.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Tudor. Mă bucur să te am la Pe Bune.

Tudor Giurgiu: Salut. Îmi pare și mie bine.

Andreea Vrabie: Faci foarte multe lucruri. Ești regizor de film, președintele TIFF, produci filme și promovezi în general filmul românesc. Ce din toate lucrurile astea îți oferă cea mai mare bucurie sau satisfacție personală?

Tudor Giurgiu: E întrebarea care mă pune în cea mai mare dificultate, pentru că niciuna din activitățile pe care le-ai enunțat nu… știi, nu pot să fac un top. Nu pot să zic „când regizez e mai wow decât atunci când sunt la TIFF” sau atunci când promovez filmele sau când produc alte filme, ale altor colegi. Sunt intensități diferite ale bucuriei, ale entuziasmului, sunt momente diferite din an sau din viață care nu se pot compara. Nimic nu e mai plăcut și mai intens decât acele două săptămâni de TIFF unde dorm puțin, dar unde simt că, alături de colegii mei, dăm foarte mult către oameni, de cele mai multe ori necunoscuți, oameni care vin și îți spun „mulțumesc” sau îți fac un semn că faci o treabă foarte bună. După cum nu poți să compari asta cu satisfacția de a fi pe un platou de filmare și de a te izola de toate semnalele parazite din jurul tău, de media, de politică, de tot și de a fi într-o comunitate, de a fi 30 de zile cu niște oameni foarte diferiți, cu vârste, experiențe, cu meserii, cu backgrounduri sociale diferite, dar suntem împreună și practic creăm, mimăm – poate creăm, habar n-am – un fel de familie, un fel de micro-climat în care facem un film. Deci e foarte greu de comparat și mi-e foarte complicat să-ți fac o ierarhie.

Andreea Vrabie: Dar sunt momente în care toate preocupările astea se bat cap în cap? Sau intră în conflict pentru atenție, timp?

Tudor Giurgiu: Se întâmplă des și e cel mai psihotic pentru mine să… Ia-mă pe mine acum, cel de azi, din momentul ăsta: de două săptămâni sunt într-o goană nebună eu cu mine de a ajunge la zi cu niște chestiuni amânate legate de TIFF, cu niște răspunsuri pe care trebuia să le dau eu și numai eu legate de un program pe care îl facem cu China, cu alte mici lucruri din bucătăria festivalului de care eu răspund. Și îmi dau seama că datorită faptului că lucram fie la filmul meu, fie au fost alte evenimente în care am fost implicat – că au fost premiile Gopo, că au fost altele – ele s-au suprapus. Și îmi dau seama că mai am de lucru la un alt proiect, de terminat scenariul. Ele toate se bat cap în cap și mi-e foarte greu să fac o prioritizare. Încerc, dar la finalul zilei îmi dau seama că tot n-am reușit să aloc un culoar prioritar să spunem TIFF-ului, că tot stă să bată la ușă, și mă uit pe calendar și mă apucă panica efectiv, pentru că nu mai e foarte mult timp. Și da, eu las, așa, impresia unui tip echilibrat sau că, cumva, lucrurile sunt manageriate într-o pace și într-o armonie extraordinară, dar de fapt înăuntru e o busculare permanentă din care până acum am scăpat cu fața curată. Vedem mai departe.

Andreea Vrabie: Pentru că asta voiam și eu să întreb, că într-adevăr pari foarte calm și eram curioasă dacă faci ceva să-ți găsești liniștea măcar cât să poți lua niște decizii sau să nu transmiți oamenilor care lucrează cu tine senzația de panică.

Tudor Giurgiu: Asta nu știu de unde am învățat, dar e clar că e o chestie pe care am învățat-o de la alții, cred, fie prin școală, fie după ce am terminat facultatea. Mi-am dat seama că e important să nu transmiți altora fricile tale, să nu le transmiți panica, faptul că poate proiectul la care lucrezi n-o să iasă. N-am să uit niciodată, la prima ediție a TIFF-ului aveam multe spaime și multe temeri, dar mă comportam ca și cum totul e în regulă. Colegii mei se uitau la mine și ei mă vedeau liniștit și spuneau „dom’le, dacă el e liniștit, înseamnă că e OK, adică nu trebuie să ne facem probleme”, chit că nu aveam bugetul acoperit, chit că nu știam nici pe ei dacă o să – nimeni nu era plătit. Adică aveam multe, multe probleme, dar tipul ăsta de atitudine m-a însoțit de-a lungul vieții, și anume, atunci când conduci echipe sau ești responsabil de managementul unui proiect să nu fii panicat. Tot timpul am avut o atitudine pozitivă și am crezut că o să ieșim cu fața curată, c-o să se întâmple bine. Că uite, din pasiune și din dorința de a face un lucru mișto și special la Cluj, de un an jumătate, doi, am bătut la cap niște francezi – regizorul Michel Gondry, mă rog, reprezentanții lor – care au un proiect care se cheamă „Uzina filmelor de amatori”, care e un proiect foarte tare, ai un spațiu de 500 de metri pătrați în care creezi decoruri de film și aduci oameni maturi, copii, să învețe să facă film. Și poți să stai trei ore, e ca și cum te-ai duce, habar n-am, la muzeu sau la escape room sau la mall, te duci să faci film. După ce ne-am entuziasmat, am zis „gata, îl facem” și după aia am aflat cât costă și sigur că ne-a căzut fața. După aia am început să facem aplicații pentru fonduri și am zis „nu se poate, e atât de bun proiectul încât precis o să-l facem” și ne bucuram ca niște copii. După aia au început să vină, cum să spun, ghilotinele. Finanțările adunate începeau să fie tot mai mici. Am aplicat la Consiliul Local Cluj, inițial ne-au respins, am făcut contestație, am primit bani, dar de fapt nu cât ne-ar trebui. Și acum am mai găsit la un sponsor, astăzi ne-a mai spus IKEA că ne ajută și ei. De la zi la zi vezi, de fapt, că dacă ne-ar consuma sau eu dacă m-aș consuma și i-aș isteriza și pe alții cu toate fricile, panicile, cu acel sentiment care de fapt cred că e specific antreprenorilor, oamenilor creativi, dubiile care le ai de fapt – atunci când ai dubii, când nu ai dubii e o problemă, cred, cu tine – toate astea cred că trebuie să se petreacă pe cât posibil în tăcere, în singurătate cumva. Să încerci să nu fii foarte…

Andreea Vrabie: Apăsător pentru alții.

Tudor Giurgiu:Da, și să nu se transforme într-o povară, pentru că sunt oameni cu alt tip de structură și oameni care probabil au altă… Nu le place să valseze cu riscul, care vor să știe că intră în niște lucruri mult mai clare și mult mai așezate. De multe ori mi s-a întâmplat să merg așa, pe sârmă, dar e drept că am mers grațios cumva.

Andreea Vrabie: Tot legat de asta și de munca cu o echipă, cum crezi că ești ca – și am să spun leader din lipsă de alt cuvânt, că nu vreau să spun șef – care sunt provocările, în afară de să nu le transmiți oamenilor panica și stresul tău?

Tudor Giurgiu: Cea mai mare provocare pentru mine e de a-mi înfrâna câteodată niște pusee de nemulțumire, de fapt. Pentru că sunt perfecționist și foarte atent la forma unor lucruri, de la importanta gramatică până la alte și alte lucruri de fond și da, cer, poate, destul de mult. Și mi s-a întâmplat de foarte multe ori să mă enervez sau să reacționez foarte brusc și poate nemeritat de dur față de un coleg sau altul și de abia după aia îmi dădeam seama că poate am sărit puțin calul, poate că amplitudinea reacției mele a fost prea mare, că omul ăla a muncit foarte mult. Că e întotdeauna importat să îi spui și, evident, „felcitări”, „mulțumesc”, să-i spui altfel, să îi aduci în față plusurile, etc., se scriu cărți despre asta. Și, în fine, colegii mei, am avut la un moment dat un dialog amuzant în Facebook Mess, în care eu le spuneam „da, da, da, aveți dreptate, dar…”. Și acest „dar” începea după aia un șir întreg de mici observații și comentarii și nu cred că sunt foarte comod la lucru. Dar, în același timp, cred că oamenii care lucrează cu mine își dau seama că am cerințele astea mari din dorința de a face lucrurile bine și din dorința de a le face temeinic și ca ele să dureze. Și cred că e important atunci când se întâmplă ceva în neregulă să știm întotdeauna de unde a pornit problema. Pentru că, de cele mai multe ori, atunci când nu realizezi, când cineva nu își asumă o greșeală sau o eroare să ne dăm seama de unde, când nu-ți asumi răspunderea. Cred că e un lucru important să-ți asumi meritele. De cele mai multe ori sunt ale noastre, ale tuturor, și în tot ceea ce fac cred că vorbim de echipă. Inclusiv meseria asta de regizor, oricât de solitară ar părea sau așa,ești regizor, ești un guru, dar ești parte a unui angrenaj, nu doar tu ești pe piedestal și toți cei care lucrează pentru tine nu au o contribuție. Deci tot ceea ce facem, fie că ești regizor, fie că lucrezi la un festival, contează mult echipa și dacă nu ai oameni care să-ți împărtășească și să creadă, de fapt, în viziunea ta, în planurile tale, în obiectivul tău, e foarte neplăcut. Mi s-a întâmplat recent, în varii ocazii, și am lucrat și cu oameni cu atitudini așa, mai de mercenari și oameni care vin firesc pentru un contract, pentru niște bani. Simți lucrul ăsta, simți că de fapt lucrezi cu un om care își face treaba bine, corect, dar nu ai același tip de comunicare la o frecvență care nu se poate descrie.

Andreea Vrabie: Crezi că lucratul ăsta la aceeași frecvență e o chestie care se întâmplă în funcție de cum sunt oamenii și cum privesc ei munca sau că e ceva ce poți tu să faci? Pentru că îmi imaginez că nimeni sau poate puțini oameni sunt la fel de investiți într-un proiect cum ești tu, că e proiectul tău. Cum faci să le transmiți și celorlalți parte din pasiunea asta, din dorința de a face lucrurile cât mai aproape de perfecțiune?

Tudor Giurgiu: Nu cred că sunt rețete, nu cred că există niște formule de astea magice.

Andreea Vrabie: Crezi că e responsabilitatea ta? Să transmiți asta?

Tudor Giurgiu: Cred că e responsabilitatea mea până la urmă. Uite, mi s-a întâmplat acum doi ani: filmam în Spania la filmul care o să îl scot anul ăsta, în vară, se cheamă „Parking”și era prima dată când făceam un film într-o limbă străină, într-o țară străină. Și dintr-o echipă de peste 50 de oameni eram trei sau patru români. Ori nu am realizat sentimentul ăsta bizar decât cu o zi înainte de filmare. Dar, de fapt, din prima zi de când am intrat pe platou – sigur că mă știam cu pricipalii colaboratori spanioli, dar nu știam restul echipei. Ori, într-o astfel de experiență a face un film e similar cu a te duce cu niște oameni într-o expediție pe munte sau în Deltă sau unde vrei tu. Oamenii ăia simt câte lucruri știi, cum te impui, ce ai în cap, cât de deschis ești cu ei, ce vrei tu de fapt cu proiectul ăsta, cu filmul. Și, într-un timp extrem de scurt, oamenii realizează de fapt dacă ei timp de 30 de zile vor veni la serviciu și-și vor face treaba așa, în baza unei respectări a sarcinilor pe care le ai de îndeplinit, sau în plus de asta vin și de dragul unui subiect și din dorința de a-l ajuta pe omul ăla în capul căruia e de fapt filmul și care nu poate să-ți spună tot ce are în cap, dar simți niște căutari. Și cumva m-am bucurat foarte tare că după câteva zile ne-au adoptat pe mine și pe operatorul filmului. Acolo simți, când e vorba de o meserie tehnică e ca la un tâmplar sau un instalator, vezi imediat dacă știe meserie sau nu. Când ești regizor mai poți să faci volte, balet, mai dai un citat, mai vorbești în dodii, ești un tip interesant, îți pui o eșarfă, ochelari de soare, greu îți dai seama de impostura sau nu a personajului. Dar ce vreau să spun e că am reușit să îi capacitez pe acei oameni dintr-o cultură diferită să fie parte din proiectul nostru, să se implice, să le pese. Ori asta cred că vine de la tine, e ceva în structura ta de conducător de oști, leader, spune-i cum vrei să-i spui, în a reuși să motivezi niște oameni care ar putea poate să nu-i intereseze.

Experiența asta țin minte că mi s-a întâmplat și la TVR când, în anul 2006, hotărâsem să facem un proiect de mare reflectare și s-a vorbit mult despre el – „Mari Români” – unde s-au făcut filme documentare, s-au făcut emisiuni, s-a făcut o cercetare sociologică și a suscitat multe reacții controversate de pro sau contra, ceea ce cred că a fost bine. Dar în momentul în care am încercat să conving oamenii din televiziune de acest vis, să facem chestia asta, aveam senzația că parcă vorbesc nu cu niște pereți, dar cu niște oameni care se uitau la mine cu o totală neîncredere. Și au fost și mulți care după ce au ajuns să lucreze și s-au bucurat de el mi-au spus franc „nu credeam, pentru că păreai așa că vii cu o chestie…”. Pentru că erau oameni care nu erau obișnuiți cu astfel de challenge-uri, pentru ei challenge-ul maxim în TVR a fost și continuă să fie Eurovision, Cerbul de Aur, niște înmormântări, dacă se întâmplă, pentru niște șefi de stat. Nu fuseseră implicați într-un proiect editorial, până la urmă cu mize majore, și mi-am dat seama că dacă nu îl endorsez personal, cu riscurile de rigoare, de a ne-o și lua și de a fi principalul vinovat pentru un posibil eșec… Dar am crezut atât de tare în el și i-am motivat și le-am spus că e important și că va fi bine și a fost un test foarte complicat pentru mine la nivel personal. Cumva a stârnit ceva în niște oameni care prima lor reacție era „am mai văzut oameni care vorbeau, de câte ori nu am auzit președinți sau șefi cu astfel de idei și n-a ieșit nimic”. Și, în general, e foarte ușor să spui „nu” sau că „nu se poate” și uite că s-a putut.

Andreea Vrabie: Pentru că tot ai adus vorba de TVR, ai devenit directorul TVR când aveai 33 de ani. Crezi că erai pregătit pentru o astfel de funcție într-o instituție de stat mamut, cumva învechită?

Tudor Giurgiu: Sincer, nu eram pregătit. Dar asta pot s-o spun acum. La momentul ăla mult mai important a fost pentru mine nebunia acelei vârste, entuziasmul și idealismul, din nou, al acelei vârste, care mi-a dat semnale și mi-a spus „intră în luptă, du-te, trebuie să schimbi, poți să schimbi, se poate”. Și e bizar că, uite, anii trec, înaintăm în vârstă, eu am acum 47, dacă mi s-ar întâmpla acum chestia asta, cu o cu totul altă maturitate și o cu totul altă viziune asupra vieții aș spune „nu se mai poate face nimic, este muncă în zadar, trebuie închis, etc.”. Nu aș mai face tipul ăsta de aventură. Ori până la urmă cred că e foarte util să răspunzi acestor provocări dacă ele ți se întâmplă în viață în jurul vârstei de 30-35 de ani, pentru că e, cred, singura perioadă din viață când suntem dispuși să ne aruncăm cu o seninătate, așa, maximă, fără să evaluăm foarte serios ce riscuri –cum, mă rog, și pentru mine a fost o combinație bizară de trăiri extraordinare, cu dezamăgiri crunte, cu terfeliri în presă, cu tot felul de angoase personale. Dar am depășit-o, mi-am văzut de drum, în fine, nu regret. Am învățat extrem de multe după chestia asta. Am o cu totul altă raportare și la media și la ce citesc, deci cumva mi-a folosit experiența, nu zic nu. Cred că la anii aceia, anumiți oameni cărora nu le plac provocările, challenge-urile, care preferă să nu-și asupe riscuri, nu vor intra în luptă. Dar mi se pare important. Dacă nu am avea până la urmă idealismul ăsta și dacă n-am crede că noi putem schimba lumea, că noi putem să facem bine în jur, noi putem să salvăm un animal bolnav, muribund și să crezi că de fapt tu deții alifia extraordinară prin care l-ai aduce la viață, dacă n-ai face asta la acea vârstă miracol mai încolo ar fi imposibil.

Andreea Vrabie: Cumva în ideea asta voiam să te întreb ce crezi că –din nou,uitându-te înapoi, la experiența de atunci, de la TVR – ai învățat despre tine? Ce ești dispus să faci, ce nu ești dispus să faci? Cum reacționezi la critică, cum s-o primești în viitor?

Tudor Giurgiu: Am învățat cumva că trebuie să fiu mai atent la și să nu judec prea drastic oamenii poate invizibili, oameni care – mai ales în organizații mari sunt multe furnici sau oameni care poate nu sunt excepționali, nu sunt flamboaianți, nu au idei care să spună „wow” – dar sunt oameni extrem de muncitori. Și de multe ori e riscul să nu-i vezi sau să nu-i apreciezi sau laudele să le primească cei care știu cum să iasă în evidență. Și asta am învățat, pentru că am făcut și greșeli, am învățat din ele, dar mi-am dat seama că în orice colectiv sunt oameni buni, muncitori, dar în general aceștia nu sunt în primele rânduri, nu sunt cei care se afirmă.

Am învățat – și cred că a fost o lecție importantă pentru viitor – faptul că un manager cu viziune trebuie cumva să combine, să țină în mână și organizația, și managementul cifrelor și, să spunem, partea de soft a instituției care în cazul ăla nu erau programele. Și asta mi-a fost foarte greu s-o fac, pentru că era ca o minge de asta de fotbal bolnavă, bătrână, o peticeai într-un loc, se găurea în altă parte. Și da, probabil fiind prea tânăr, prea lipsit de experiență, nu am reușit să acopăr toate găurile cum trebuie. Dar, overall, am învățat că sunt un tip de anduranță și cumva m-am imunizat la răutate, m-am imunizat la un anume tip de dorință a unora de a face rău. De a face rău pentru că sunt puși să facă rău, sunt comenzi politice și așa mai departe. Cumva a fost un fel de maturizare forțată și mi-am dat seama că de fapt aceste vise și aceste idealuri pe care le ai la acea vârstă tu nu le poți face singur sau, în orice caz, ajutat de o mână de oameni. Pentru o construcție importantă la nivel social ai nevoie de mediu politic să te susțină. Ori, a face, a convinge mediul politic, atunci și acum în România, să fie partener într-un proiect e ca și cum ai urca Everestul, pentru că mediul politic are doar o singură preocupare: să facă orice doar să fie el bine. Să nu scadă procentele, să aibă beneficii –materiale sau de imagine. Nu le pasă de client, nu le pasă de instituție, de electorat, de oameni. Dar asta am învățat-o foarte târziu. Am crezut, în naivitatea mea, că există un nivel superior de înțelegere a ceea ce înseamnă misiunea unui post public de a educa. Nu, înțelegerea lor era egală cu zero.

Andreea Vrabie: Ideea pentru TIFF cum a apărut?

Tudor Giurgiu: Ideea pentru TIFF a apărut simplu: pentru că nu era niciun TIFF, trebuia inventat unul. Erau ani foarte gri în România în anii 2000, final de ani ’90. Eu am lucrat doi ani și ceva pentru o televiziune de muzică, Atomic TV, perioadă care a fost una dintre cele mai mișto și a fost așa, locul de muncă ideal pentru un om tânăr în România. Aveai libertate totală de a desena, de a imagina un post TV așa cum credeam noi că ar trebui să fie un MTV românesc. Și odată plecat de acolo m-am trezit în aceeași gaură neagră, că nu îmi găseam un rost. Și nu îl găseam și aveam atâtea frustrări pentru că nu se făceau filme, pentru că, știi, simțeam și eu și alții că se pot face lucruri, dar nu se întâmpla nimic. Și cumva, cred că de disperare m-am gândit că de undeva trebuie să începem. Și mi-am dat seama, bun, film nu puteam face că nu erau bani, era un haos total și probabil că nici eu nu eram pregătit în vremea aia și m-am gândit „uite, trebuie să facem un festival de lungmetraj, să arătăm filme, să aducem oameni de afară importanți”. Și aveam după aia, sigur, mi-am dat seama că e important să aducem oameni din business, producători, distrbuitori, oameni care să ne ajute, să mă ajut eu pe mine și alți colegi să ne fie mai ușor să ne prezentăm proiectele aici, nu plecând în Germania, în Franța și cheltuind bani ca nebunii. Și m-am gândit că oamenii ăia pot fi atrași. Așa a apărut.

Andreea Vrabie: Cum îți explici acum curajul pe care l-ai avut atunci? Pentru că, cum spuneai tu, nu exista niciun film, nu exista obiceiul de a merge la niciun festival de film, nu exista obiceiul de a merge la festivaluri.

Tudor Giurgiu: Dar n-a fost niciun curaj. Eu nu cred că a fost un mare curaj. Mie mi s-a părut că era, și atunci și acum, o chestie de timp până ar fi apărut și în România un astfel de eveniment. Am avut șansa să trăiesc într-o vreme în care nu existau încă multe lucruri inventate și cumva poate și generația mea a avut șansa asta de a fi pionieri în varii domenii.

Andreea Vrabie: Nu erau oameni care să-ți spună că „n-are cum?”

Tudor Giurgiu: A, bine, toți spuneau asta, de la sponsori și alții spuneau „săracul, uite ce băiat drăguț, tânăr, cu mult entuziasm, un băiat deștept, dar nu știe în ce se bagă” și chestia asta mă irita îngrozitor. Țin minte că și șefa noastră de la Atomic era o englezoaică și tot așa ne spunea, că primul lucru pe care îl auzea în România atunci – vorbim de anii 97-98 – era „ah, sorry, not today” sau „it cannot be done now”. „Bun, dar când?”. „Maybe tomorrow”. Dar în general era că nu se poate. Bă, de ce nu se poate? Și cumva tipul ăsta de atitudine și de părere am întâlnit-o des în primii ani. Oameni care se uitau la mine inclusiv după ce am pus numele „Transilvania” unii ne-au zis „ah, dar ce e cu numele ăsta? Sună prea regional” și că „nu e bine” și mă enerva și atunci și acum stilul ăsta de a comenta, de a avea păreri. Ne e atât de ușor să comentăm, la păreri suntem number one, dar când e să trecem la treabă și să facem ceva, să lăsăm ceva după noi, nu mai e chiar atât de simplu. N-a fost nimic complicat. Am citit chiar recent un interviu pe care l-am dat după primul an de TIFF și spuneam că a fost minunat totul și chiar așa, cât îmi aduc aminte, a fost o ediție extraordinară. Da, poate n-am avut atât de mult public cât ne doream, dar totuși era prima ediție. Dar altfel, cred că pentru cine a văzut cum ne-am prezentat într-un an în care nimeni nu ne învăța, nu erau toate cursurile astea de azi, de la public speaking până la how to package, how to promote, cum să faci. Nu, am făcut de capul nostru văzând de la alții, văzând cum ații în lume fac niște materiale tipărite, un catalog, un site și așa mai departe. Am făcut și noi ce-am putut și ce-am crezut că e relevant pentru Cluj, pentru publicul nostru și cumva da, în afara faptului că TIFF-ul a crescut enorm de mult, la nivel micro, așa, puteai să detectezi încă de la prima ediție cred semnele pentru ce a urmat după.

Andreea Vrabie: Și tu cum crezi că ai rămas motivat să te implici timp de atât de mulți ani? Cum de n-a intervenit rutina? Te-ai gândit în vreun an să nu te mai implici în TIFF, să îl lași altcuiva cu totul?

Tudor Giurgiu: Sincer, e curios că mă întrebi asta, că e primul an în care îmi dau seama că mi-e greu puțin, că am obosit, că nu mai am resursele alea de energie care le aveam în alți ani în care colegii râdeau de mine că își găseam dimineața inboxul plin de mesaje scrise noaptea până pe la două, trei, patru. Nu mai am rezervele astea sau poate că au apărut alte lucruri, alte challenge-uri, alte priorități. TIFF-ul nu o să sufere din cauza asta, dar îmi dau seama că e primul an în care nu mai am aceleași rezerve de timp, de energie. Însă un lucru a rămas neschimbat, și anume entuziasmul și bucuria de a regăsi oameni, colegi, public, oameni pe care îi știu an de an. E o pensionară –e spectatoarea mea favorită și nu știu de ce am fost atât de tâmpit, n-am întrebat-o niciodată cum o cheamă –, cred că e profesioară de franceză și vine an de an. O văd, își ia bilete, analizează tot timpul, are două plăsuțe și nu știu ce are înăuntru, dar are și o broșură și se uită și broșura are tot felul de însemnări. Deci e limpede că ea încearcă să-și facă un program, să navigheze printre, și an de an mă abordează cu niște întrebări de astea total… „Oare de ce domnul Chirilov a selecționat filmul ăsta?”. E foarte curioasă să știe ce părere am. Am văzut filmul norvegian nu știu care? „Nu vi s-a părut că regizorul exagerează?”. Și, în fine, stau de vorbă cu ea și poate să sune oricine, e o bucurie de a sta de vorbă cu oameni ca ea. Deci cumva tipul ăsta de întâlniri și tot ce se întâmplă în alea zece zile e un medicament fabulos care de fapt te motivează, care îți arată că merită să te duci mai departe. Și, sigur, cred că am un barometru bun eu cu mine însumi sau în orice caz îl verific cu cei mai tineri, pentru că eu cred în general că oamenii mai tineri sunt mai inteligenți, orice om cu zece ani – desigur, să n-aibă 14 ani – dar încerc să-mi dau seama din discuțiile cu colegii mei mai tineri dacă facem lucrurile încă bine, dacă interesăm. Pentru că e foarte prost să crezi în continuare că tu ești singurul care poți să faci un eveniment, singurul care poți să alegi filme, singurul care… Eu cred că nu e în regulă. Și la un moment dat, îmi dau seama, voi fi cel mai fericit când o să pot să vin în vacanță la Cluj. Dar cred că e important să-ți dai seama când îți scade entuziasmul. Când o să fie, o să fie un declic la un moment dat și o să ne simțim poate, în fine, nepotriviți sau în plus sau cumva. O să vină momentul ăsta, sunt convins. Dar deocamdată avem o bucurie și găsim suficiente motive de a ne simți bine împreună, de a fi branșati și de a provoca, de a găsi tot timpul lucruri noi, altfel, filme diferite, evenimente și așa mai departe. Și asta cred că e un factor motivant extraordinar.

Andreea Vrabie: În filmele tale ce încerci să surprinzi sau ce subiecte crezi că-ți trezesc interesul? Pentru că „Legături Bolnăvicioase”, „Despre oameni și melci” și „De ce eu?” par foarte diferite ca subiecte la prima vedere.

Tudor Giurgiu: Da, m-am întrebat și eu la un moment dat de ce mă duc într-o anume direcție, pentru că de foarte multe ori alegerile unor subiecte sunt niște chestiuni foarte personale, intime și greu de explicat. Ar fi foarte simplu să îți spun pentru că mi-a plăcut o carte,cum era „Legături Bolnăvicioase”, pentru că mi-a plăcut un scenariu, cum era „Despre oameni și melci”, pentru că am fost absolut șocat și mi-a dat de gândit povestea procurorului Panait și am găsit multe similitudini între personajul real și experiențe din propria mea viață în varii momente ale ei. Dar cumva cred despre mine că nu-mi place să mă repet. Cred că vreau să fac filme diferite și subiecte diferite tocmai pentru că am teama asta de a nu recicla niște forme și un challenge de a încerca să fac genuri diferite. Filmul care l-am făcut în Spania e după o carte de Marin Mălaicu-Hondrari, „Apropierea”, dar e cumva inspirat din toată experiența lui de om care a emigrat în Spania într-o vreme când se pleca să faci bani, să culegi câpșuni. Ori omul ăsta a plecat să se reinventeze, să își caute joburi, să scrie într-o limbă străină, să învețe o limbă străină. Și cumva am făcut, fără să fie ăsta planul de la început, dar am făcut o melodramă cu multă poezie, un film foarte intimist și foarte altfel față de tot ce am făcut eu până acum. Următorul meu proiect e un film istoric, am putea spune, vine din studiu și din ce am citit, ce s-a întâmplat în 1940-1941, după ce Basarabia și Bucovina de Nord au fost luate de ruși. Sunt preocupat și de un science fiction, adică nu am nicio explicație logică a acestor alegeri decât dorința de a căuta. De a mă căuta eu pe mine, de a lucra cu mine și de a mă obliga cumva să lucrez în genuri diferite. Am o mare admirație față de Stanley Kubrick, mare maestru, care a făcut de-a lungul anilor ecranizări fabuloase sau filme de epocă, filme de război, distopii, „A Clockwork Orange”, science fiction. Sigur, vorbim de un mare maestru, de un tip de o versalitate și de un meșteșugar, de un om care știa cinema extraordinar. Am această admirație și cumva așa, la nivelul meu, nu e chiar de amator, dar în orice caz, un nivel peste, de a încercă să am provocări diferite care să mă țină în priză.

Dar nu e mai puțin adevărat că, uitându-mă la ultimele trei filme, mi-am dat seama că, paradoxal – dar asta nu mi-am dat seama, n-a fost niciun program de ăsta, niciun document programatic, „voi face o trilogie” sau așa – mi-am dat seama că la „Despre oameni și melci” personaj principal era un bărbat care era idealist, care credea că-și va salva colegii, fabrica, printr-o idee total nebună, dar era un idealist, un nebun, frumos. În „De ce eu?” am avut tot un tip care credea niște concepte de astea absolute, de justiție, total neadecvat la cum funcționau lucrurile aici, pe Dâmbovița, într-o total contradicție cu idealurile lui. După cum în filmul „Parking”, pe care o să-l vedeți, e un poet care are niște viziuni total idealiste în ceea ce privește propria viață și ajunge să și-o încurce pe a lui, pe a altora, pentru că vrea să facă bine și pentru că vrea să trăiască bine. Deci cumva văd că e un fir între aceste trei filme. Mă voi strădui să-l opresc aici și să nu mai repet tiparul ăsta de personaj.

Andreea Vrabie: Mă întrebam acum în timp ce povesteai dacă ești interesat de tipul ăsta de personaj și pentru că poate tu ești așa.

Tudor Giurgiu: Da, de asta spun. În momentul în care m-am analizat, m-am gândit la „de ce fac eu filmele astea?”– după ce s-au terminat – m-am speriat de chestia asta și am zis „uite, de fapt, alegerile noastre spun foarte multe despre cine suntem noi.”Și de fapt ce citim, ce mâncăm, ce iubim, tot sunt expresia personalității noastre. Și putem înainta în vârstă – sigur că se mai atrofiază o parte din idealism, din credința asta că poți să schimbi lumea și s-o faci mai bună, se atrofiază multe, dar ele rămân. Adică nu știu de ce am ajuns așa, dar câteodată sunt cazuri când mă bucur ca un copil că am mâncat o înghețată bună sau că am citit o carte bună sau, în fine, că vezi o floare. Am văzut azi o lămâie mică, eram la o clinică oftalmologică și era un lămâi mic, cu un fruct, era superb. I-am făcut o poză, mi-a făcut toată ziua.

Andreea Vrabie: După ce termini un film cât mai stă cu tine, în mintea ta? Cât te mai gândești la el? În afară de tot ce înseamnă promovare și distribuție.

Tudor Giurgiu: Și aici e diferit, știi, sunt filme și filme. După „De ce eu?” filmul ăla a stat mult cu mine pentru că ne-am dus mult cu el, pentru că a fost un film cu un subiect foarte legat de ce trăim și ceva grav care s-a întâmplat în România. Și cumva filmul era foarte prezent și nu puteai să ieși, nu aveai voie să spui „gata, l-am făcut și acum evadez, mă rup”. Nu poți să faci asta. După cum acum mi se întâmplă că filmul ăsta nou cumva de abia aștept să-l scot, de abia aștept să-l arăt oamenilor și de abia aștept să mă apuc de altceva. Simt că am pierdut prea mult timp cu el, am citit prima oară cartea lui Marin Mălaicu acum cred că șapte-opt ani. Sigur că a fost un proces discontinuu de renunțări, de reveniri, de schimbări, de găsit de bani, în fine, tot procesul. Dar sunt foarte nerăbdător să îl închid într-o cutie și să scap de el cumva și să mă duc mai departe. Adică am senzația că de fapt acum am o povară și nu pot să merg mai departe. Și e bizar, pentru că în general ar trebui să ai o relație de mare afecțiune cu filmul tău, dar îmi dau seama acum că a trecut atât de mult timp și de când am filmat și de când l-am făcut și vreau să-l scot, să pot să mă eliberez cumva. Sunt foarte supărat pe el că n-a ieșit mai repede.

Andreea Vrabie: Apropo de asta – pentru că la CreativeMornings în Cluj mai povesteai despre un film care sună foarte interesant și spuneai că e o idee pe care o ai de zece ani despre un dansator persecutat de comuniști care a murit în 1990 în Galați, imediat după revoluție –, câte filme porți cu tine pe care vrei de mult timp să le faci?

Tudor Giurgiu: Cât timp avem? Să știu. Multe. Cred că e de fapt cel mai apăsător lucru pe care-l resimt, pentru că îmi dau seama constant, când regăsesc notițe… Uite, mi-am făcut ordine ieri, aveam prea multe documente într-un folder care se cheamă chiar „Filme” și erau filme în varii faze, unele s-au terminat de mult, l-am pus în ordine. În același timp vedeam un filmuleț despre un flagrant care mi s-a părut un subiect foarte tare de un scurtmetraj cu polițiști, cu o prostituată. Când l-am văzut pe ăla am zis „mamă, am uitat de el”.Am deschis altul, era o poveste legată de biserica ortodoxă în comunism, alt film. Nici n-am știut. Și mi-am dat seama, zic „wow, toate astea și multe altele sunt filme și subiecte de care sunt foarte atașat” și încep să conștientizez un sentiment foarte bizar, dar foarte adevărat, și anume faptul că n-o să fie timp, că nu sunt Woody Allen. Nimeni nu e Woody Allen în România și în partea asta de Europă, să filmez vara, iarna montez. Dar îmi dau seama că nu o să mai fie timp decât de vreo trei, patru, cinci filme. Deci o atitudine managerială corectă ar fi să le iau pe toate, să le pun pe hârtie și să fac așa: deci, care sunt cele cinci care ar mai putea fi făcute? Dar mi-e greu să fac asta, cred că ar dura extrem de mult, și în general nu cred că trebuie să-ți faci niște planuri de astea atât de… Viața mi-a arătat că e o mare necunoscută și e de fapt un rollercoaster și oricâte planuri ți-ai face e bine să fii surprins. Și cred că asta e foarte mișto când lucrezi, cel puțin în domeniile noastre, sunt întâlniri care te inspiră, sunt momente în care renunți, dai totul, faci altceva, găsești alt subiect. Așa că n-o să fac nicio ierarhie și nu știu, să vedem. Dar filmul cu dansatorul vreau să-l fac.

Andreea Vrabie: Oamenii spun despre tine că ești un workaholic și cred că am ajuns să glorificăm calitatea asta. Și e o calitate să muncești mult și să muncești bine, dar eu întotdeauna mă întreb care sunt minusurile, care sunt efectele negative pe care le-ai simțit tu, pentru că muncești foarte mult?

Tudor Giurgiu: Aș putea să fiu ipocrit și să spun „păi nu e niciun efect negativ, totul e extraordinar”. Dar de fapt unul dintre principalele efecte e că pui presiune. Ajungi să pui presiune pe tine, pe ceilalți, trăiești în tensiune. Eu cel puțin atunci dau rezultate, sunt ca un mini Traian Băsescu, care să ținem minte că se alimenta, când era un conflict, când era o ceva, atunci omul funcționa extraordinar, ataca, era în formă, câștiga. Știu oameni care, de exemplu, nu pot să fie atenți sau nu pot să se focuseze decât pe un singur proiect. Și e foarte fair când ei știu asta și recunosc asta și dau rezultate bune așa. Eu nu pot să fac asta, dar sunt foarte conștient că e un risc de a claca. Când ești workaholic, există din când în când, am mai trăit chestia asta și încă o trăiesc, ai sentimentul că de fapt te relaxezi greu. Tot timpul trebuie să faci ceva. Uite, înainte de a veni la tine, îți spuneam, aveam o oră în care știam că am de răspuns la mailuri, știam că sunt niște chestii grele, de TIFF, de nu știu ce, și îmi căutam o cafenea să scriu, să lucrez. M-a văzut un prieten într-o gelaterie și mi-a făcut semn. N-am vrut să mă duc cu el, dar m-am dus și am stat o oră de povești despre viață, lume, vinuri și am mâncat o înghețată fabuloasă și mi-am dat seama că nu s-au provocat niște dezastre intraplanetare, nimeni n-a murit. A fi workaholic înseamnă că duci cu tine un stres, îți pui o presiune pe tine și câteodată, spuneam, și pe ceilalți, și lasă urme lucrul ăsta. Eu reușesc, cred, să îmi consum, întotdeauna, nu renunț la vacanțe, plec cât de mult pot, pe cât de mult îmi permite agenda, timpul, festivaluri și așa mai departe. Și cred că e un mod de a te încărca extraordinar. Dar îmi dau seama că îmi lipsește, îmi lipsește cumva această rebranșare la sentimentul ăsta, la adrenalina pe care ți-o dau proiectele în care ești implicat.

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme că există oricând pericolul de a claca. Ai fost vreodată aproape de burnout? Că bănuiesc că la asta te referi. Și cum ai ieșit din momentul ăsta?

Tudor Giurgiu: Un burnout a fost după ce am plecat din TVR, când nu mi-era bine deloc. Eram și, cum să spun, atacat, nu mă simțeam deloc bine eu cu mine, eram foarte vulnerabil la nivel personal, așa. Și a trebuit să treacă niște timp, noroc că era vară, noroc că am putut să plec. Familia a fost foarte importată la momentul ăla, că a fost aproape de mine și am ieșit așa, foarte bine dintr-o perioadă foarte urâtă în care, pe lângă familie, au contat prietenii, care mi-au spus „băi, Tudor, tu ești OK, nu e războiul tău, s-au întâmplat alte lucruri, sunt alte mize, tu ai altă carieră, alte lucruri de demonstrat”. Și cumva ce s-a întâmplat e că de fapt ieșirea din –nu i-aș spune neapărat burnout–, dar dintr-o relație personală complicată și de fapt eu reveneam într-o viață pe care o părăsisem, intrasem într-o cu totul altă alveolă, o cu totul altă bulă și revenirea la normalitate s-a făcut greu. De fapt s-a făcut relativ așa, o tranziție lentă spre normalitate, dar am atacat proiecte grele. Știu că atunci ne-am apucat de „Undeva la Palilula”, filmul lui Purcărete, ne-am apucat de alte două filme și tot munca m-a scos dintr-o stare nefericită.

Andreea Vrabie: Când te gândești la toate lucrurile pe care le-ai făcut, te gândești cu mândrie sau cu nemulțumirea omului care ar vrea să facă mai mult sau ar fi vrut să facă mai mult? Pentru că am observat că la mulți oameni creativi e foarte greu să fie mândri cu ce fac sau să fie mulțumiți de ce fac.

Tudor Giurgiu: N-aș fi vrut să fac mai multe. Aș fi vrut să am ochi albaștri, aș fi vrut să fiu blond. Am o relație, zic eu, onestă cu ce am făcut și sunt mândru de lucrurile care știu că mi-au ieșit și de care știu că ar trebui să fiu mândru. Știu foarte bine ce am greșit la altele, chestii care nu mi-au ieșit, că sunt în filme sau nu. Adică la nivelul ăsta pot să-mi evaluez foarte bine realizările și sunt mândru de multe lucruri, altfel nu cred că poți continua. Dacă nu ai acest sentiment, nu numai de împlinire personală, ci și de faptul că vezi că lucrurile astea, un proiect, un film, whatever, că fac bine în jur, dau o stare de bine, sunt oameni care-ți scriu, sunt niște instrumente care-ți validează până la urmă propriile alegeri. Sigur că e un tip de emoție și de satisfacție foarte la nivel emoțional până la urmă, dar sunt contruit din aceste emoții, mă hrănesc din ele și ele n-o să moară nici la 80 de ani. Recent am fost să văd „Richard al III-lea” la Teatrul Bulandra, m-am întâlnit în hol, la intrare, era Andrei Șerban, aștepta un ambasador care n-a mai venit până la urmă și ne-am întreținut, ne-a făcut o mare plăcere să ne revedem și am plecat de la spectacol, n-am mai stat să salut prietenii mei actori sau așa, am plecat imediat. La trei zile sau patru zile, dimineața, eram în baie, îmi sună telefonul: Andrei Șerban. Andrei era absolut, nu ultragiat, dar nu înțelegea de ce nu l-am sunat, de ce nu i-am spus dacă mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut, ce mi-a plăcut, și mi-am dat seama că de fapt oamenii – Andrei e geamăn, la fel ca mine – și nu contează vârsta, nu contează – el e un om cu o carieră fabuloasă, nu mă pot eu compara – de fapt avem nevoie de aceste mesaje, de aceste, în fine, validări, păreri. Avem nevoie de iubire, de fapt.