Pe Bune #50: Bogdan Șerban

Cu peste 20 de ani de experiență în radio, Bogdan Șerban este una dintre cele mai cunoscute voci din FM-ul românesc. Bogdan a absolvit facultatea de actorie în Târgoviște și și-a început cariera ca actor în anii ’90 cu spectacolul Danaidele de Silviu Purcărete. În aceeași perioadă a început să lucreze la Minisat, un post de radio din Târgoviște, și timp de doi ani jumătate a facut radio în paralel cu spectacole și turnee de teatru. Pentru că a realizat că are două pasiuni care îi trezesc interesul în egală măsură, dar că pe niciuna nu o practică cât de bine ar putea, a ales să se dedice radioului și la scurt timp de la decizie a ajuns să fie directorul postului din Târgoviște. Din 2004 poate fi ascultat pe Radio Guerrilla, unde încearcă să susțină și să promoveze cultura și muzica alternativă, prin emisiunile Avanpost Radio Guerrilla și Guerrilive. Despre rolul unui om de radio, Bogdan spune că este mai mult decât să fie doar un DJ care schimbă piese muzicale, ci un om care creează o legătură între artiști și ascultători. 

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Bogdan. Mă bucur să te am în studio.

Bogdan Şerban: Bună. Cum vrei, bună ziua, bună dimineaţa, bună seara?

Andreea Vrabie: Fără să spunem momentul zilei, că cine ştie când ascultă oamenii. Ai spus în mai multe rânduri că să faci radio înseamnă mai mult decât să spui ce piesă a fost, cât e ceasul şi ce piesă urmează.

Bogdan Şerban: Am avut norocul, oriunde am activat, să mă bucur de genul ăsta de libertate şi să pot pe de-o parte, de-a lungul timpului, să şi refuz oferte venite din partea radiourilor ce merg după reţete şi după decalogul ăsta tâmpit al radioului CHR actual – mainstreamul actual, local doar – şi, pe de altă parte, am avut şansa ca în oricare dintre radiourile în care am activat să fiu de la început şi să prind energia aia a începutului, care e cu totul şi cu totul alta. E momentul în care poţi să reformezi sau în primul rând să contești nişte reguli cu care ai venit chiar şi tu, nu numai cei din organizaţia respectivă, din grupul respectiv, şi să dai lumii şi să ieşi cu ceva total nefăcut.

Andreea Vrabie: Eu te întrebam mai mult în ideea de care crezi tu că e rolul radiolului sau ce poate să faci radioul şi audioul în general diferit faţă de alte medii de comunicare. Ce are special?

Bogdan Şerban: Hai să o luăm altfel, există nişte studii – cred că ultimul pe care eu îl văzusem era de acum doisau vreo treiani de zile –, la nivel mondial cel mai râspândit vehicul media şi cel mai uzitat zilnic rămâne radioul. Se va schimba paradigma asta în momentul în care Elon Musk sau alt dement din ăsta din digital o să pună în practică treaba cu sateliţii ce vor da net moca tuturor. Până atunci rămâne radioul principalul vehicul de informare, de propagare. Şi repet, e principalul vehicul folosit zi de zi la nivel mondial. Undeva la 80 sau 90% din populaţia lumii asta face, ascultă zilnic radio – online, FM, nu contează, dar ascultă zilnic. Televiziunea nu este peste tot, internetul la fel, nu e peste tot pe glob. În cazul ăsta, revenind la particularităţile zonei geografice în care noi, din fericire, ne-am născut, radioul cred că şi-a uitat menirea. Și-a uitat motivul pentru care el s-a născut de fapt şi a reuşit să stigmatizeze generaţii întregi de oameni, şi anume motivul pentru care radioul e în continuare ascultat, dacă e să se facă un sondaj, 80% e pentru muzică. Motivul pentru care cineva se lipeşte de un radio, alegerea radioului se face pe motivul ăsta în continuare, în procentul ăsta mare. 

Radioul trebuie să facă legătura, e doar un canal între public și artiști. În ecuația asta de artiști o să bag și DJ-ii până la urmă sau, mă rog, creatorii de conținut radio, că inclusiv asta s-a uitat în România. Ăla de dincoace de microfon – cum glumeam noi și spuneam la Guerrilla, DJuru – băi, e radio personality, nu e doar un cititor de prompter. În asta din păcate s-au transformat mulți dintre colegii mei de breaslă de la celelalte radiouri. Iar radioul chiar era – asta am studiat-o în momentul în care a trebuit să scriu un articol despre Guerrilive pentru Dilema – am studiat fenomenul radioului în anii ‘30-‘40-’50 – ce-i drept, la americani, dar și în Europa era așa –, nu exista tehnică. Totul se făcea live, absolut totul. Iar Altman, în ultimul lui film, A Prairie Home Companion, asta a făcut, a arătat acolo cum era un showde radio care a funcționat 30 de ani pe scena unul teatru unde totul se întâmpla live, de la jingle-uri la pauzele de publicitate, la piese, totul era un spectacol în sine. 

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus vorba de live – mă pregăteam să te întreb asta mai încolo, dar te întreb acum –, pe tine te stimulează creativ faptul că totul se întâmplă live sau ai momente în care ți-ar plăcea să fie sub formă de de podcast, să fie înregistrat?

Bogdan Şerban: Fiecare om ce lucrează în industria asta are nevoie de niște template-uri, fie că sunt niște template-uri sau reflexe verbale, pe care le folosește atunci când are nevoie, când i s-a pus o balegă la roată.

Andreea Vrabie: Dă-mi un exemplu.

Bogdan Şerban: Păi, sunt introurile. În principiu cam toți DJ-ii mari sau în general au niște formule standard:intro, outro, de salut și pe lângă astea, tot template-uri sunt și jingle-urile. Gândește-te că radioul, nefiind până nu demult susținut de vizual, trebuia foarte mult să populeze universul strict cu ajutorul sunetului. În cazul ăsta orice faci, în afară de vocea umană – care da, se întâmplă să fie suficientă, dar nu întotdeauna, vibrația vocii umane – pe lângă asta e nevoie să mai aduci și altele. Și tot în zona template-urilor sunt și sounds bites-urile, care pot fi de toate felurile, orice natură, de la cuturi, tăieturi din piese, la tăieturi din filme sau orice. Radioul se făcea, când era doar un singur radio – și mulți au preluat-o, inclusiv eu am făcut școala în Radio România Actualități –, exista – și asta se învață în continuare, am înțeles, la Facultate la Jurnalism –, comperajul: trebuia să ai ceva scris înainte, aprobat de redactorul-șef și după aia să intri să livrezi. Erai un alt fel de cititor de prompter. Inclusiv scrisul înainte de a intra în emisie te ajută să ai niște repere, dar nu să livrezi scrict ce ai scris acolo. În rest, cu cât e mai neașteptat ce ți se oferă și din partea muzicii bagate în program și din partea reacțiilor venite de la ascultători, cu atât iese ceva mult mai neașteptat și cred că mai bun. 

Andreea Vrabie: Te întreb asta pentru că eu, de exemplu, nu am un grad ridicat de spontaneitate și dacă se întâmplă ceva neprevăzut în timpul interviului – cum a fost acum două interviuri, când o invitată răspundea la fiecare întrebare „alcool”, el era primul răspuns, m-am blocat prima dată – pe mine mă crispează asta. Și cred că trebuie să fii genul de om care e deschis și se bucură, găsește farmec în spontaneitate, și mă întrebam cum e pentru tine când se întâmplă ceva neprevăzut într-o emisiune? Că nu poți s-o reiei.

Bogdan Şerban: Păi asta e frumusețea. O să mă întorc iarăși la începuturile mele în radio acum 25 de ani, când era o nevoie pe care –ulterior am realizat lucrul ăsta și am analizat situația asta –, lumea ieșise după ăștia mulți ani, zeci de ani de comunism și de ținut sub capac și ținut în ei o grămadă de lucruri neputând comunica. Lumea avea nevoie exact asta să facă:să intre, să se audă! Oriunde, mai ales la radio. Și au început radiourile. Iar la primul show –am avut un show de noapte în ’95–, eu cu încă doi colegi, după ce am trecut de perioada în care aveam o secretară de emisie – n-aveam telefoane în direct, încă nu montaseră centrala și trebuia să noteze mesajele de la ascultători –, a venit în sfârșit noaptea în care aveam și telefoane în direct. Aveam câte o temă, repet, eram trei colegi, trei DJ la început care aveau câte o temă, o aruncam, încercam să părem cât mai responsabili, cu toate că nu eram. Eram mici și eram și foarte ajutați de alcool. Începeam noaptea vorbind coorent, o terminam abia articulând și, nu uita, perioada aia totuși era un vid. În anii ’90 era un fel de vestul sălbatic și pentru radio, era un vid legislativ, nimeni nu se gândea „băi stai așa să reglementăm asta, ce să zicem pe post, cum să-i urmărim pe ăștia în toată țara” –eram în Târgoviște. Și primul care a intrat, primul ascultător–nu mai știu ce temă aveam –, el a spus în direct „să vă fută câinii”. Asta a fost prima interacțiune. Noi toată noaptea ulterior am dezbătut exact subiectul ăsta. Am ajuns să dezbatem de la zoofilie până la animalele de casă, galeriile, că era legătura cu Dinamo. Live-ul te obligă să te responsabilizezi. Te obligă la responsabilitate. Și automat îți și crește niște mușchi creativi, până la urmă îi dobândești făcând asta. Ce-i drept, dacă faci asta în timpul live-urilor de radio, în primă fază o să pari amator. 

Andreea Vrabie: Cât de importantă e pentru tine documentarea înainte?

Bogdan Şerban: Băi, foarte importantă. Pentru că mi s-a întâmplat de-a lungul timpului, chiar și în Guerrilla, să mă trezesc față în față cu o prostie pe care o spun din toată gura, dar în momentul ăla mi-am asumat și e chiar un reflex pe care… Asta e diferența, apropo de decalogul ăla de care-ți spuneam, idiot, al celorlalte radiouri din mainstream: ei sunt învățați, dacă greșesc, să treacă mai departe, că mai rău fac, subliniază dacă se întorc. Nu, la noi din contră, asta am făcut și ne asumăm. Chiar am o replică cu „boule, ești un mare bou”– din Filantropica. Și ne recunoaștem greșelile, asta e. Documentarea e extrem de importantă. Fără ea, de-a lungul timpului mai ales la Guerrilive-uri, la început, mi-am dat seama că dacă nu aveam, artiștii sunt așa făcuți: dacă te simt că nu știi nimic, nu-ți oferă nimic. Așa că eu trebuia să le arăt și încercam, le cream eu un cadru. Le dădeam elementele din biografia lor sau din trecut și ei construiau restul văzând că eu știu. 

Andreea Vrabie: Îmi imaginez că sunt lucruri acum care, după mai mult de 20 de ani de experiență, ți-au mai intrat în rutină și le faci fără să te mai gândești. Dar care sunt lucrurile care te provoacă în continuare, care îți cer atenție?

Bogdan Şerban: Păi fiecare live asta e. Oricât ai încerca să pari pregătit, să fii pregătit, să crezi că ești pregătit pentru o întâlnire cu niște artiști care ține de la o oră la două ore, niciodată n-o să fii. Și am avut surprize neplăcute. Spun asta de fiecare dată, am spus-o și în conferințe –conferințele astea dedicate industriei. Am avut marea surpriză odată cu deschiderea radioului către… Aici ar trebui să reiau tot firul. Înainte de Guerrilive, așa cum Răzvan [Exarhu] în Gherrilla a împachetat radioul, a mai fost un om care a gestionat frâiele radioului, Călin Husar, el a venit cu ideea. Până la urmă, viziunea unuia e aia care schimbă și de aia dacă te uiți la ce se întâmplă la noi în viața politică, îți dai seama că sunt oameni fără viziune, de aia nu se întâmplă lucruri spectaculoase. Viziunea unui om a schimbat până la urmă percepția și paradigma față de întreaga piață de radio. Călin, el a fost cel care a venit cu ideea să ne co-intereseze pe toți DJ-ii și producătorii din radio. Era o formulă folosită pe afară, nu asta a rețetei, ci a boardului muzical. În fiecare săptămână primeai un set de piese noi de la directorul muzical și stăteam o oră-două în ședințe, ne spărgeam capul alegând piesele, ne certam, erau chiar dezbateri. Toți refuzam… Pentru că gândește-te că acum 15 ani aproape venea după ce ascultai, nu știu ce să zic, un Arctic Monkeys și un Arcade Fire, îți venea, de exemplu, un AB4 sau inclusiv Urma sau Luna Amară. Tehnic sunau mult mai prost și noi le refuzam, nu le votam pe motivul ăsta: nu ne sunau nouă bine. Dar chiar așa era, nu sunau bine comparativ cu pleiadade piese ce veneau de afară super bine inregistrate. A ținut o perioadă și chiar în primul an de Guerrilla foarte puțină muzică românească s-a difuzat, asta o recunosc și artiștii. 

După care Călin a zis: „Băi, nu, la fiecare board cel puțin o piesă românească trebuie să intre”.Și ăla a fost primul pas. Și așa au început să fie difuzați artiștii români din zona de cultură alternativă. După care a venit Guerrilive-ul și a fost condiția: vii la Guerrilive și îți arăți – că practic ăla a fost un showcase, primul showcase – vii la Guerrilve doar dacă ai măcar o piesă în rotație. A trebuit să fac presiuni asupra directorului muzical să bage o trupă în difuzare ca să-i pot chema. Și uite așa s-a creat până la urmă universul ăsta de muzică ce se putea asculta și la radio. Era muzică la care aveai acces la radio, la un radio în FM. Și la momentul ăla Guerrilla avea peste 25 de frecvențe. Ei, în momentul în care Guerrilla s-a întors – după dispariția ei –, mi-am dat seama că industria… Eu între timp avusesem și experiența cu celălalt radio onomatopeic și înainte de asta avusesem șase ani experiența turneelor de berari, unde reușisem, tot pe motiv de viziune a unui om, un director de marketing, am reușit să-l conving și să împacheteze și să vândă turneul ăsta în interiorul companiei spunându-le – și ulterior și în exterior –, spunându-le „băi, aici, la concertele astea de bere, sub un mare brand de bere, ai muzică nedifuzată în principiu la radio sau pe care n-o găsești oriunde, și de aia o găsești aici live, la tine în oraș, în piața asta”. Erau evenimente publice. E, după toată experiența asta, mi-am dat seama că piața a început să crească și era firesc… Gândește-te că 2005 cred că puteam să enumerăm trupele pe care le puteai vedea și în concerte din zona asta pe degetele de la o mână. Mă rog, exagerez, poate să fie…

Andreea Vrabie: Două mâini.

Bogdan Şerban: Două. Nu, hai să fie patru. Patru mâini și alea erau toate trupele. Măi, acum nu. Pentru că orice artist vede că are o șansă. Nu-ți mai zic de marea posibilitate pe care ți-o oferă în momentul ăsta Youtube-ul, dar majoritatea se închină zeului Do It Yourself-ului. Ee, mi-am dat seama că a crescut așa de mult industria și Guerrilive-ul nu mai e suficient. Și am venit – testasem asta și la radioul acela onomatopeic înainte –, varianta să chem oameni necunoscuți –am zis atunci Debutarzii, ceea ce s-a transformat aici în Nesemnații. Și am deschis complet ușa, am zis „băi, în fiecare zi se poate și atunci o să fie showcase-uri în celelalte zile”, asta e denumirea, doar dacă ai ceva de anunțat, dacă erau trupe care fuseseră la Guerrilive, erau trupe care trecuseră pe la Nesemnații și cu toate astea aveau nevoie de expunere. Și ca să comunice – erau foarte mulți atunci – am zis „OK, se poate face asta” și așa am ajuns de am săptămâni întregi în care în fiecare zi se cântă. 

Șocul meu a fost în momentul în care la, de exemplu după Guerrilive-ul cu Zob, de acum de la începutul sezonului, a fost un mesaj, o reacție de genu pe WhatsApp „wow, ce bine cântă băieții ăștia!”. Vorbim de Zob. Inițial la fel am reacționat și eu ca tine, am râs, dar am analizat. Măi, era vorba de un adolescent, nenăscut în momentul în care Zob avea piesa Telenovele pe PRO TV difuzată. Era firesc să reacționeze așa. Cam asta face, asta ar trebui să fie menirea radioului. De cele mai multe ori radioul dintr-o țară ar trebui să-ți facă în primul rând cunoștință cu tot ce înseamnă cultura locală și contracultura. Dar nu, la noi se preferă încă varianta – și asta din păcate e o realitate de zonă geografică, nu doar în România; e România, Bulgaria, Albania, o parte din Italia, Turcia – ce preferă să tot regurciteze un singur gen muzical și distilatele lui, eurodance-ul ăsta. 

Așa, și repet, am deschis complet vizavi de live-uri și nici măcar nu mai verificam. Dacă înainte verificam, îl puneam să-mi trimită o înregistrare de studio sau un live, o filmare dintr-un live, nu, am ajuns… Și a fost cazul ăsta–n-am să spun numele artistului –, m-am trezit cu el la Nesemnații, îmi dăduse înainte niște piese de studio, dar erau de fapt niște linkuri de YouTube. Bă, suna foarte corect, era un dream pop cu niște falsetto-uri asumate care dădeau foarte bine, era o construcție armonioasă. Ee, a venit… Noi ne amuzăm, pentru că „băi, vin la radio”, dar de fapt ei au dreptate. Artiștii sunt foarte atenți la felul în care se prezintă, pentru că da, acum e și video. Asta spuneam, de a două viață a radioului, să iasă pe sticla smartphone-ului. Și respectivul artist a venit – era un singur om –, a venit îmbrăcat într-un verde de ăsta închis, un sacou verde, o bentiță verde a la Savoy, și a scos o clapă – e prima oară când am văzut asta –, o clapă pe care era o blană verde sintetic. Deci la nivel de detaliu era foarte atent. În timpul probelor – probele de multe ori se întâmplă să fie făcute în timpul show-ului meu, el se termină cu partea de live – îl auzeam, era prima dată când îl auzeam pe tehnicul meuspunând „hai mă”, îl încuraja pe artist: „Hai, mă! Cu curaj, mă! Hai, mă, nu te pierde.” N-am înțeles de ce până a început live-ul. A început live-ul – gândește-te, eu nu știu să cânt la pian –, așa a fost:eu așezându-mă la pian și începând să… N-am înțeles. Clapa era setată doar pe sunete de pian clasic și la fel, vocea îi falsa. Dar era vocea lui, atât, niciun efect, nimic. Mă, prima piesă am lăsat, am discutat, am zis „o fi din cauza emoțiilor” și l-am încurajat și eu la rându-mi. A doua piesă s-a întâmplat și mai rău. Au început să-mi scrie muzicienii pe telefonul meu personal, „băi, să nu oprești live-ul ăsta, se va ultra-viraliza”. Și am zis „îți mai ofer o ultimă șansă” – urma să cânte cinci piese –, zic „bagă și tu așa cum mi-ai trimis, adaugă și efecte, dă-i drumul la tot track-ul”. Nu. A fost pentru prima oară când l-am oprit. A fost îngrozitor, omul de fapt nu știa să cânte. Și i-am spus – pe de-o parte eram surprins, era pentru prima dată când mi se întâmpla asta și nu știam cum să gestionez momentul și am fost foarte sincer –, i-am zis „băi dacă ăsta a fost un prank, e cel mai bun la care am asitat vreodată. Dacă nu, dacă ar fi să continuăm, ar fi în dezavantajul tău. Așa că îți propun să ne oprim”.

Andreea Vrabie: I-ai zis asta live?

Bogdan Şerban: Live. Nu mai există, pentru că într-adevăr, dacă rămânea pe Facebook ăla chiar ar fi fost un super viral. Numai că a fost întrebat artistul „vrei să îl păstrăm?”. Asta o punem întotdeauna, dacă vreun artist a venit după show și ne-a spus că nu-i place ce-a ieșit, l-am dat jos. S-a întâmplat asta și l-am dat jos. Spre surprinderea mea am aflat ulterior că a avut săptămâna următoare concert în Control și la vreo două săptămâni după aia a lansat album. Deci da, e și asta benzină, benzină și pentru mine dar și pentru animalul de radio. Și pentru ascultătorul de radio. E benzină orice situație live.

Andreea Vrabie: Cum reușești să fii la curent cu tot ce se întâmplă pe plan cultural și muzical? Sau, mai bine spus, ți se pare că a devenit mai greu în timp și pentru că opțiunile sunt mai multe, cum spuneai și tu mai devreme, dar și pentru că înaintezi în vârstă? 

Bogdan Şerban: Asta în niciun caz. Păi nu, aici sunt două aspecte. Pe de o parte tipul ăsta de promovare la radio a evenimentelor culturale din zona asta a fost surprinzătoare în primii ani de Guerrilla și pentru mine a fost o muncă să îi conving pe oameni să-mi intre în direct și să-mi vorbească despre evenimentul ăsta, chiar să mi-l vândă în cuvinte. Cea mai întâlnită reacție în anii ăia a fost: „Dar de ce vrei să faci asta?”. Ei nu își dădeau seama de potențialul unei intervenții la radio și ce înseamnă asta. Nu mai e cazul acum. Acum e coadă, acum sunt bombardat de mailuri. Ori eu, ori cea care se ocupă de parteneriate, ori producătoarea mea, ori oricine din radio cu intenția de a avea expunere, pentru că, măi, chiar funcționează. Și al doilea aspect e că m-am uitat și am stat de vorbă de curând prin redacție și ne-am dat seama că majoritatea de acolo – nu știu cum e în celelalte redacții – dar la noi toți suntem atinși de sindromul Peter Pan. Niciunul n-are chef deloc să se maturizeze. Sunt foarte puțini căsătoriți și cu copii. Majoritatea suntem încă și ne asumăm lucrul ăsta, că ne trăim adolescența în continuare. Și radioul asta face, ne susține, ne alimentează visul ăsta.

Andreea Vrabie: Cum ai descoperit muzica alternativă românească, ce rol a avut?

Bogdan Şerban: Practic eu ascultam rock imediat după ’89, chiar dacă eram în timpul liceului. La mine teribilismul s-a manifestat clasic, ca la orice tânăr. Am avut noroc și am recunoscut asta – au recunoscut-o și ai mei –, că în anii ăia nu aveai acces ca adolescent decât la alcool. Și aia a fost. Iar asta, alcoolul, a fost combinat în anii ăia cu filosofie. Aveam în anii ăia niște prieteni mai mari care mi-au recomandat în primul rând filosofii români, mi i-a dat pe Cioran, pe Eliade și m-am bălăcit foarte tare în Cioran. Cu toate că am citit „Pe culmele disperării” la 16 ani, e clar că n-am înțeles nimic. Reținusem, spre stupoarea alor mei, o replică din carte, din „Pe culmile disperării”: „Nu există argumente pentru a trăi”. Și pe aia mi-am pus-o în cameră, mi-am scris-o și mi-am pus-o în cameră. Cioran explică ulterior, dă o tonă de argumente, de fapt. Cartea aia a trebuit să o recitesc cam la 10-15 ani după și, evident, să-mi dau cu palma peste frunte, să spun „cât de bou am fost când eram mic”. Eu am fost crescut în zeamă de rock, foarte multă muzică rock. Înainte de asta, tatăl meu lucrând în Libia, am avut acces la muzică. Trăgea la tot ce prindea pe la radiouri – acolo erau niște radiouri italiene, nu pe alea arăbești – și aveam muzică, ascultam foarte multă de toate felurile. Și ulterior, după ’90, ți-am spus, am fost în zona asta de zeamă rock. Am fost la festivaluri de rock, am fugit de acasă la 16 ani, în mai – deci a fost revoluția în ‘89, în decembrie, în mai –, la primul festival de rock din România, la TimRock, am fugit de acasă. Am fugit cu o trupă din Târgoviște, se numea Pas Infinit, care era… Eu m-am dat roadie, băiat de trupă eram, și mă rog, i-am sunat pe ai mei de la Timișoarași am zis „am fost la primul festival”. Atunci am văzut prima trupă de afară, Riblja Corba (ciorbă de pește), o trupă din Iugoslavia – încă era atunci. Așa că mi-a fost foarte ușor să rezonez cu tot ce înseamnă muzica din zona asta.

Andreea Vrabie: Știu că ai terminat facultatea de actorie în Târgoviște și ai fost și actor o perioadă. Povestește-mi despre perioada aia.

Bogdan Şerban: E ca și cum – fără a avea nimic mistic aici sau o componentă spirituală, poate o fi – au venit ambele la mine, ambii munți au venit la Mahomed, și radioul și teatrul. În timpul liceului, în clasa a XI-a, când s-a făcut academia asta de teatru – de fapt a fost construită de un entuziast local care contactase sau fusese contactat de un grup de profesori de la fostul IATC ce făcuseră o academie în Germania, la Freiburg –, au vrut să facă altceva, să ofere o alternativă la ce oferea IATC-ul, viitorul UNATC, pe piață în momentul ăla. Și l-au găsit pe entuziastul de la Târgoviște care a făcut academia asta acolo, se chema Academia de Teatru Thalia. Un prieten de familie m-a – nici nu mai știu cum a fost – m-a văzut, cred, jucam în școala generală sau participam în tot felul de scenete, de serbări de astea de sfârșit de an, și ăsta le-a sugerat părinților mei – prietenul ăsta de familie –, le-a spus de academia asta și să mă duc și eu. Și evident, s-a pus întrebarea „dar ce facem, că sunt la liceu”. Și au pus întrebări – mă întorc la vidul ăla legislativ din anii ’90 – și de la minister li s-a spus „dom’le, dacă el nu ia bacalaureatul, a făcut degeaba anii ăia. Poate să îi facă în paralel dacă e, dacă asta vrea”. Și am făcut, a XI-a și a XII-a eram și la facultate și la… Și profesorii de liceu se amuzau pe chestia asta. Chiar la bacalaureat m-au și pus – că am dat bacalaureatul la limba română, am fost, cred că prima generație care a susținut și oral – și m-au pus, cred că am recitat ceva în timpul bacului, știind că sunt la facultate. Și cum am terminat facultatea a venit în anul ălaPurcărete. Dăduse anunțul de Danaidele, că urma să monteze Danaidele, spectacolul ăsta produs de patru festivaluri de afară, era ceva mare. A, să mai spun și asta, că în timpul facultății am fost la un casting la Andrei Șerban, la – aici am venit, la TNB – la Trilogie. Noi practic veneam, când aflam de anunțuri mergeam la castingurile de… Mai ales la teatrele din București. Și aici la Șerban a fost, doamne, a fost așa, cred că una dintre cele mai amatoricești apariții ale mele. La facultate ne dăduseră pentru unul dintre semestre să ne alegem un monolog ca să ne obișnuim cu genul ăsta, să ne alegem un monolog dintr-o carte. Era vorba de cartea – profesoara ne-a dat-o, Zoe Anghel Stanca – ne-a dat Robi pe Uranus. Cartea e scrisă de unul dintre cei care a lucrat la construcția Casei Poporului. Eu oricum mă mir că nu s-a apucat cineva până acum s-o ecranizeze, sunt niște mărturii incredibile acolo. Ee, și mi-am ales un pasaj în care se vorbea de șantier, cât de mare era, câtă lume era acolo și cât de subdimensionat era din punctul de vedere al toaletelor. Și erau cozi imense, erau câteva improvizații și cea mai cunoscută replică era: „Aici e coada la căcat?” Ee, și m-am dus – eu prezentasem asta în examen, luasem notă bună pentru monologul ăsta, da aveam tot, toată recuzita la mine, salopetă, cască. La Andrei Șerban când am venit, aici, la teatrul ăsta la probă, am venit cu flaneaua mea cea bună, în cămașă. Băi, n-a fost deloc credibil, doar s-au amuzat când am zis replica cu „asta-i coada”și atât. Ulterior, ne-am adus aminte toți și am râs de momentul ăsta, cât de entuziaști am venit, dar proști grămadă, la un întâmplare de genul ăsta. Ee, Purcărete, revenind. Purcărete mergea în perioada aia prin școli – am înțeles că a mers prin mai multe academii –, a venit și la Târgoviște și ne-a spus când va fi proba pentru Danaidele. Am fost 1.000 la început. Au fost în mai multe zone din România, în București am fost 1.000. Din 1.000 cred că am rămas … nu mai știu dacă am rămas 200-300. Știu că următoarea probă a fost la Craiova, am stat două săptămâni într-un cămin și după alea două săptămâni sau o lună am rămas suta finală de actori ce urma să jucăm în Danaidele. După ce s-a terminat și proba asta, în Târgoviște a apărut anunțul cu „se face un post de radio”. M-am dus și la proba aia. Repet, toate au venit la mine, n-aveam cum să ignor asta.

Andreea Vrabie: De ce spui că n-aveai cum să ignori asta?

Bogdan Şerban: Cred că a fost un gest până la urmă pragmatic, încă nu primisem răspunsul de la Danaidele și m-am gândit să fac ceva. Repet, terminasem facultatea, și voiam să fac, chiar să fac ceva. Și asta a apărut și am avut dreptate, s-a dovedit a fi alegerea bună. E complementară, ambele joburi te țin cald pentru celălalt, și radio pentru actorie și actoria pentru radio. În primul an le-am făcut pe amândouă în paralel. Am început radioul, chiar m-am școlit, am venit aici în București și am făcut la România Actualități – am prins gașca de la matinalul de la radioul de stat cu Paul Grigoriu, Ghițulescu și Marian Megan. Și cu toți trei am făcut, am asistat la câteva matinaluri, foarte interesant cum se construia și la ei și câtă risipă umană mi se părea că e – cred că e și acum – în radioul acela. Foarte mulți oameni care făceau lucruri – ce-i drept, produsul final suna, era mult conținut; un conținut inutil, dar era conținut. Am învățat practic ce face, am învățat structura și filosofia radioului de tipul acela ca să o pot după aia contesta. Și a fost cred că cea mai bună școală de fapt aia de radio. 

Și le-am făcut în paralel. Când s-a dat strigarea pentru Danaidele am pus radioul în cui, fiind vorba de un singur radio acolo, local, nu era vorba de presiune sau erau două parcă, dar oricum cum nu era o presiune așa mare. Când nu lucram la radio nu îmi luam bani de la radioul respectiv și lucram la Danaidele. S-a montat spectacolul și ulterior lucram la radio în perioadele de pauză între spectacole, între turnee. Asta chiar a funcționat, a funcționat foarte bine. A apărut în anul în care am terminat cu Danaidele, s-a făcut și Teatrul Municipal de Stat în Târgoviște, Tony Bulandra, și am activat și acolo. Am luat concurs și acolo, chiar am fost. Noi, fiind prima gașcă de actori, am dat și la ciocane, să refacem fostul Club Petrol, era o clădire, acolo e și acum teatrul. Chiar m-am uitat pe un CV, doi ani și jumătate aproape am mers în paralel cu radioul și teatrul. Adică aveam programul ăla, un program pe care nu-l doresc nimănui. Mă trezeam dimineața la 4:00, la 5:00 eram în radio, de la 6:00 până la 10:00 – ăsta era formatul vechi, de matinal, după structura de la România Actualități –, de la 6:00 la 10:00 făceam matinalul, la 11:00 eram în teatru și mai ajungeam înapoi acasă seara la 22:00-23:00, după repetiții. Și văd că am rezistat – senzația mea era că am stat un an, dar nu, am stat vreo doi ani jumătate – până când, într-un final am realizat că „bă, le fac corect pe amândouă, dar nu strălucesc în niciunul”. Și a trebuit să am o ședință cu mine și am decis „gata!” și am făcut o ieșire din teatru. Am făcut-o dramatic, de Ziua Mondială a Teatrului e și ziua mea, i-am anunțat. Tocmai primisem rol principal într-un următor spectacol și am refuzat, deci am declinat asta și am preferat să mă concentrez pe radio. A fost alegerea corectă, în șase luni am ajuns director de programe și ulterior, într-un an, am fost directorul radioului.

Andreea Vrabie: Simți că aveai într-un fel o libertate mai mare atunc, conducând un post mic, de provincie, sau că libertatea e mai mare în momentul ăsta, fiind la un post cu un reach mai mare, poate cu o putere financiară mai mare?  

Bogdan Şerban: Băi, eu o percepeam și pe aia de la Târgoviște drept libertate autentică, cu toate că venind la București mi-am dat seama că era libertatea dintr-o cutie. Gândește-te, era totuși un patron care avea radioul ăla, aveam o grămadă de limite. Dar am reușit să fac niște lucruri la care visam, cum ar fi de exemplu să ieșim într-o vară, am zis „hai să facem radioul cabrio”, pe terasa blocului, chiar pe acoperișul blocului, am scos tot radioul. Culmea, cel care avea radioul mi-a alimentat ideea chiar și economic, fără să ne gândim la dificultățile tehnice am scos radioul în aer liber. Ne-am făcut o copertină și erau microfoanele… Băi, se auzea ca și cum – nu-ți pot descrie, că se auzea și vântul – oricum, era senzația că suntem afară, pentru cei care ascultau. Culmea că experimentul a reușit și pe lângă asta l-am pus să ia o, apăruseră piscinile acelea gonflabile. Era destul de mare și din când în când colegii mai săreau în apă în timp ce vorbeam. Se auzeau toate astea, toate reacțiile astea, măi, le transmiteam ascultătorilor, ne spuneau „mă, ce poftă mi-ați făcut să mă duc să mă…”. Mai mult, am dus nebunia până la capăt – pentru că nimeni n-a rămas niciodată lefter speculând nevoia de vulgaritate a maselor –, am făcut inclusiv concursuri de tricouri ude la radio. Băi și veneau, mă. Veneau creștine să se înscrie la concursul de tricouri ude la radio. Și aia era doar pentru plăcerea noastră ultra-hedonistă de excitați ce eram, băieții din radio. Toate fetele, colegele de la știri, erau profund dezamăgite de ce se întâmpla. Dar a ieșit și culmea, ți-am zis, reacțiile oamenilor care doar ascultau, care doar își puteam imagina ceea ce le povesteam noi că se întâmplă, concret, ad litteram, pe terasa blocului ăluia. 

Andreea Vrabie: Care e povestea angajării tale la Guerrilla?

Bogdan Şerban: De foarte multă vreme încercam să mă mut. Acolo consumasem cam tot ce se putea face, era clar că n-aveam ce să mai experimentez din poziția aia și îmi doream foarte mult Bucureștiul. Am trimis – iar varianta asta cred că e o realitate și nu cred că e doar în România, cred că e peste tot în lume când vine vorba de media: poți să trimiți CV-uri câte vrei, dacă nu te recomandă cineva nu intri în organizația, în comunitatea respectivă. Am trimis la CV-uri și la demouri cred că la toate radiourile din București, nu m-a luat nimeni în seamă. Mergeam la CNA, fiind director, și într-una din deplasările mele m-am întâlnit cu unul dintre cei care importau scule de radio, emițătoare și nu numai, dotau radiourile. Și m-a întrebat ce fac, și am zis „uite am venit pentru asta, dar aș vrea și eu să mă mut în București, nu știi vreo formă, nu știi vreo cale, vreo ușă?”. A zis „bă, păi uite, nu știi de Guerrilla? Își caută oameni”. Era decembrie, deja dăduseră drumul, i-am zis că știam, urmărisem fenomenul de când în Cațavencu apăruse ideea că se va chema Crazy FM radioul. Așa, și mi-a zis, „a, mergi, ai timp acum?”, „Da…”, „Hai cu mine acum, mergem acum direct la ei.” „Băi, tu vorbești serios?” Eram foarte emoționat, eram îmbrăcat în costum, că așa mă învățaseră acolo, să vin la CNA îmbrăcat frumos.

Andreea Vrabie: Și mi-ai spus că aveai și părul lung.

Bogdan Şerban: Da, păi am avut părul lung hăhă. Aveam părul foarte lung și prins în coadă și în costum. Și m-a luat și m-a dus direct în biroul lui Exarhu. Colegii din Guerrilla și acum își amintesc și fac mișto de mine de halul în care eram îmbrăcat. „A venit unul scorțos, cu coadă, în costum în redacție.” Am vorbit cu Răzvan și Răzvan mi-a cerut un demo. A doua zi m-am întors special ca să îi aduc un demo pe CD și în decembrie, cred că până în Crăciun, m-a sunat să-mi spună: „Când te muți? Când te poți muta?”.Și aia a fost wow. Și m-am mutat la sfârșitul lui ianuarie. A trebuit să îmi depun demisia și, fiind funcție de conducere, să stau o lună în preaviz și m-am mutat la sfârșitul lui ianuarie aici, unde am primit, pentru că încă se lucra la grila de programe și Răzvan, ca să mă obișnuiesc și cu filosofia radioului mi-a dat două repere. Mi-a zis: „Băi tu vei fi singurul cu personalitate multiplă de aici, dimineața vei fi Bogdan Șerban, după-amiaza vei fi Șerban Bogdan”și mi-a dat și de la 10:00, am făcut o lungă perioadă de la 10:00la 13:00,și după-amiaza de la 17:00 la 20:00. Am făcut dimineața până a venit Marius Vintilă și după aia, ulterior am rămas pe reperul meu.

Andreea Vrabie: Cum îți amintești primii ani din punct de vedere creativ de la Guerrilla?

Bogdan Şerban: Au fost spectaculoși. De fapt, știi cum e, nu există o diferență între primii ani și ce se întâmplă acum din punctul ăsta de vedere, al creativității, pentru că asta s-a păstrat. Singura limită în postul ăsta de radio este aia pe care ți-o impui tu, atât.

Andreea Vrabie: Că tot ai avut vorba despre asta, cât e de important e pentru tine să ai o libertate editorială?

Bogdan Şerban: Băi, e foarte important. E cel mai important. N-aș mai putea să fac altfel de radio. Toți cei care am venit în radioul ăsta la început, veneam din radiouri-rețetă mai mult sau mai puțin. Dar veneau niște formule, după mine, depășite și cel mai greu asta a fost, să ne contestăm reflexele de DJ în primul rând și chiar să nu mai facem DJ-eală pe radio –ăsta era termenul folosit. Chiar să oferim, la fiecare intervenție, măi, să oferi ceva. Pentru că – și asta ți-am spus și când ne-am văzut, înainte de interviu –, din păcate după foarte multă vreme a venit la mine asta, că „bă, nu mai suntem noi importanți”. La început s-a vehiculat și s-a rumegat foarte mult în industrie ideea conform căreia nu știrea e importantă, ci ce ai tu să spui despre știre. Mi se pare extrem de perimat în zilele astea, când internetul cade pe tine, e în tine și în afara ta. Acum e important–cel puțin pentru mine, nu știu dacă și pentru restul colegilor –, sunt importanți ăia care ascultă și ăia care vin acolo neavând altundeva unde să expună, unde să-și comunice orice, creația.

Andreea Vrabie: Cum te-a afectat perioada sau momentul în care Guerrilla a trebuit să-și întrerupă activitatea?

Bogdan Şerban: A fost amuzant asta, că de fapt am realizat că eu n-am rămas fără radio nicio clipă. Am găsit, pentru că am o aplicație, mi-a arătat zilele astea o fotografie făcută chiar din Piața Victoriei, în mai, în 2014. Ceea ce înseamnă că eu încă în 2014, în mai, eram în Guerrilla – era varianta online, ultimul Guerrilive a fost în iunie cred sau în iulie. Dar eu deja începusem negocierele cu postul onomatopeic. Așa că pe mine nu m-a afectat, totul a fost lin.

Andreea Vrabie: Dar a fost vreun moment în care să te gândești să faci altceva?

Bogdan Şerban: Au fost tot în anii aceia, au fost mai multe piloturi încercate, am încercat varianta asta de complementaitate radio-TV. Și culmea că inițiativa n-a fost a mea, a fost a altor oameni care mi-au propus „hai să încercăm, hai să facem, hai să filmăm”. N-a ieșit nimic. Poate a fost vorba de perioadă, poate. Eu în continuare sunt deschis, adică e lucrul pe care încă nu l-am încercat. Culmea e că îl experimentez. Varianta asta, de când e cu streamingul video, o experimentez. Dar încă n-am ajuns să fie ceva de bază. Eu sunt convins că inclusiv aici, inclusiv în televiziune, se pot face niște revoluții, așa cum au fost în radio. 

Andreea Vrabie: Am observat, cel puțin în bula mea pe Facebook, că în ultima perioadă Guerrilla a atras multe critici. Cum înțelegi tu ce se întâmplă sau cum te raportezi tu la asta?

Bogdan Şerban: E un lucru pe care l-am analizat și noi și pe care l-am dezbătut. E foarte simplu, pare dezechilibrat la nivel de opinii dintr-un simplu motiv: există trei repere orare acoperite de oameni care au în discursul lor și politică. Noi, ceilalți, care suntem de o altă opinie, nu avem asta în discurs. Ca să echilibrăm cu forța și să ne apucăm acum noi, ceilalți DJ, să vorbim despre politică, ar suna atât de fals, așa că n-o facem. De aceea eu prefer să port din când în când tricoul cu „Muie PSD”. Adică mi se pare mult mai natural. În discursul meu nu există politica.

Andreea Vrabie: Îți e teamă că unii oameni nu te vor asculta și pe tine pentru că, nu știu, renunță la post în general?

Bogdan Şerban: Nu cred asta, pentru că, dacă stai și asculți, îți dai seama că de fapt radioul nu are o direcție, așa cum se întâmplă în multe vehicule media, nu are o direcție impusă de promovare a vreunei culori politice. Și slavă Domnului că există varianta de la sfârșitul săptămânii unde și Iulian și Mitoș sunt vocali, pentru a mai echilibra. Dar nu există o opinie, nu există partizanat politic, ca să fie foarte clar. Iar de-a lungul timpului chiar eu am trecut prin asta și culmea, că toți suntem foarte responsabili din punctul ăsta de vedere, chiar suntem foarte responsabili în momentul în care e vorba de partea asta, inclusiv de alegeri. Tatăl meu a făcut politică, a fost și viceprimar, a fost ales. În perioada campaniei, când eram la Târgoviște, am ieșit de pe post. Eu m-am eliminat de pe post, am făcut muncă de redacție, pentru că eu le-am zis, „bă, oricât aș fi eu de obiectiv, nimeni n-ar crede lucrul ăsta și n-ar părea”. Și atunci am preferat ca în luna aia de campanie eu să nu mă mai aud, era firesc.

Andreea Vrabie: Mi-ai spus, înainte să ne întâlnim, că îmi va fi greu cu documentarea online, pentru că voi găsi puține informații despre tine, că ai preferat să ai a low profile.

Bogdan Şerban: Da, și cu ocazia asta vreau să-mi cer scuze față de toți cei care încă așteaptă să le răspund la interviurile pe mail. Recunosc, sunt leneș și hedonist.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, de ce? Pentru că, într-adevăr, după aia când am început, n-am găsitnimic. Adică nu mi s-a mai întâmplat cu nimeni să nu fie nimic aproape.

Bogdan Şerban: Da. Mă, nu-mi place deloc intruzivitatea, de aia nici n-am cont pe Facebook. Am preferat varianta asta. Știu de toată construcția, sunt mulți disperați să-și construiască star systemul. N-a fost cazul meu.

Andreea Vrabie: Și pentru că ai adus vorba de Facebook și despre asta voiam să te întreb, într-adevăr n-ai cont de Facebook. Ai de Twitter și de Instagram.

Bogdan Şerban: Da, și mai am de Tumblr, am de…

Andreea Vrabie: Cine mai stă pe Tumblr?

Bogdan Şerban: Ai să râzi, dar pentru mine aia e. Astea sunt niște unelte. Nu sunt niște locuri de expunere, sunt doar niște unelte pe care le folosesc. Pe Tumblr am cont, acolo sunt foarte multe labeluri independente și acolo publică, de acolo mă alimentez cu foarte multă muzică, culmea, de la un demografic pe care în altă parte nu-l găsesc: adolescenții. Americanii, de exemplu, acolo au marea majoritate a adolescenților.

Andreea Vrabie: Voiam să te întreb cum reușești să trăiești fără social media sau un consum redus. Dar din ce îmi dau seama nu e un consum redus. 

Bogdan Şerban: Nu, nu, în niciun caz. Iar pe Facebook – nu pot să fiu ipocrit –, exist într-o formă de stafie. Eu trebuie să fiu acolo pentru ca să reacționez în timp real la ce vine de la acultători. Sunt, dar nu sunt.

Andreea Vrabie: Pari un om care are încredere în el, și profesional și în ce face, și mă întreb dacă nu ai și tu momente de îndoială în legătură cu munca ta sau, nu știu, cât de bine îți iese sau cât de relevantă mai e.

Bogdan Şerban: Păi asta e în fiecare zi, asta e benzina zilnică. Și înainte de a intra în show și după ce ies. Așa cum e lucrul cu artistul, lucrul cu DJ-ul implică reascultarea show-ului, lucrurilor făcute, ca să te poți corecta.

Andreea Vrabie: Și cum e experiența asta de ascultare după?

Bogdan Şerban: Dezamăgitoare de cele mai multe ori și asta te ține. Asta te ține viu și asta te face în fiecare zi să vii și să te încordezi o dată în plus. În momentul în care va interveni blazarea, știi cum e, munca pentru noi, cei din zona asta, munca e antidotul pentru moarte. 

Andreea Vrabie: Crezi că va veni un moment în care vei decide să nu mai faci deloc radio? Și cât de aproape ești de momentul ăla? 

Bogdan Şerban: Nu cred. Chiar m-am uitat pe una dintre instituțiile pe care le-am urmărit de-a lungul timpului de afară, Howard Stern. Omul a ajuns la 65 de ani și livrează în continuare, zici că are 18. Ca și în actorie, astea două profesii, asta de om de radio și actoria, sunt genul de profesii din care ieși prin poarta cimitirului. Asta e, mi-am asumat că o să muncesc până o să crăp.