Pe Bune #51: Adina Pintilie

Lungmetrajul de debut al regizoarei Adina Pintilie, Touch Me Not, un film la granița dintre ficțiune și documentar, reprezintă o cercetare despre intimitate și corp pe care Adina a pornit-o în 2011. Ea vede acest film ca pe un proiect mai amplu de inițiere a unui dialog cu privitorul care să îndemne la auto-reflexie și la analiza filtrelor prin care privim lumea și oamenii din jurul nostru. Din acest motiv a fost important ca proiecțiile să fie însoțite de dezbateri sub numele de Politicile Corpului la care publicul a putut discuta deschis cu protagoniștii din film, mulți dintre ei activiști pentru drepturile omului. Adina speră că filmul are un efect terapeutic și îl ajută pe privitor să-l înțeleagă mai bine și accepte pe celălalt, dar și pe sine. Deși a dedicat acestui proiect șapte ani și va continua să lucreze la el în anii care urmează, Adina spune că nu simte nevoia unui proces de muncă clasic, în care face un film după care trece la următorul, ci a unui proces de auto-dezvoltare continuă în care profunzimea sondării crește. Anul trecut Touch Me Not a fost premiat cu Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Adina. Mă bucur că ai acceptat invitația mea.

            Adina Pintilie: Mulțumesc frumos. Încercăm de multă vreme, e mai bine așa, mai târziu.

Andreea Vrabie: De trei luni, cam așa. 

      Adina Pintilie: Toate la timpul lor, cum se zice. 

Andreea Vrabie: Acum că s-a mai liniștit puțin din toată nebunia care înseamnă lansarea și promovarea unui film, ce stare de spirit ai? Cum te gândești la ce s-a întâmplat cu Touch Me Not și ce urmează? 

      Adina Pintilie: Păi nu se termină niciodată, știi? Adică am reușit un pic să mai dormim, să ne mai adunăm, să facem niște planuri de viitor, dar cu totul roller coasterul ăsta care s-a întâmplat după Berlinale, noi n-am fost pregătiți. Asta îți spuneam, foloseam la un moment dat metafora asta, că am crescut ca un corp obez, dar scheletul tot firav și neputincios, așa, dacă vrei, a rămas și din cauza asta cumva, fiind o echipă foarte mică, am muncit peste măsură. Ironia face – și asta îți spuneam la un moment dat –, ironia face că e un film despre corp, despre cum să te împrietenești cu el, cum să fii în armonie și noi tocmai asta am făcut în tot procesul ăsta, în ultimii ani de producție, ne-am negat corpurile în mod perseverent. Și acum intrăm într-un fel de convalescență, dacă poți să asociezi metaforic tot procesul ăsta cu un fel de boală. Începem să ne refacem și să încercăm să gândim un pic altfel pașii următori, de exemplu ce am început să contruim așezat, nu val-vârtej, cum au fost ultimii ani.

Există în viața unui film – după ce se întâmplă premierea internațională – există cam doi ani, așa, în care trăiește, circulă în festivaluri, e lansat în cinematografe, în țările de distribuție. Noi suntem ca întotdeauna un pic întârziați, cum am fost tot timpul cu proiectul ăsta, totul a luat ceva mai mult, pentru că n-am terminat filmul după Berlinale, am început distribuția abia în toamnă. Deci suntem încă în primul an, practic, de distribuție și de festivaluri și toamna asta va fi iarăși destul de aglomerată. Ne bucurăm și în același timp încercăm să nu mai fim așa nepregătiți cum am fost până acum și în afară de lansările în cinematografe și distribuție, filmul începe să aibă o viață – nici nu știu cum să îi spun, academică nu sună bine – dar încep să fie interesate de el tot felul de universități de peste tot din lume și din România. Și din tot procesul ăsta s-a născut organic următorul pas, dacă vrei, al filmului, care o să fie un tur internațional de dezbateri precedate de proiecții cu filmul pe tema asta, Touch Me Not – Politicile corpului, pe care o știi. Noi am făcut pentru distribuție câteva – nu știu cum să spun – teste mai degrabă. În goana în care s-au întâmplat le consider teste pentru că n-am avut timp să le procesăm foarte tare, n-am avut timp să ajungem la comunitățile locale interesate și acum vrem să facem o serie din asta de conferințe, dezbateri mai așezată în toamnă.

Am primit de exemplu o propunere interesantă de la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, culmea. E un domn profesor care – mi se pare foarte interesant ce face – ține un curs de Istoria Medicinei și vrea să facă în cadrul cursului un sub-curs, sau nu știu cum se numește, pe tema „Corp și intimitate în medicină”. Și suntem foarte curioși să povestim, dar cred că discuția va merge pe zona asta care mi se pare mie foarte interesantă, apropo de film, și anume că în medicina tradițională doctorii se uită de regulă la boli și nu la – bolile sunt de fapt niște simptome ale unui dezechilibru, care dezechlibru e mult mai profund, e un dezechilibrul de ansamblu al corpului. Și tu, tratând doar simptomele astea care sunt bolile, nu rezolvi de fapt dezechilibrul ăla profund. Mi se pare o zonă destul de interesantă asta, cu aspectul psihosomatic și legătura dintre emoție și corp, zonă în care noi intrăm în film – nu intrăm, e adevărat, intrăm într-o anumită zonă, dar e un punct de discuție care mi se pare foarte interesant. Și toată discuția asta, iarăși, care durează de sute de ani, apropo de relația dintre normativ și non-normativ și cum, de fapt, prejudecățile astea sociale pun etichetă de non-normativ pe niște forme de corp și de frumusețe care OK, sunt diferite de normă, dar asta nu înseamnă că sunt anormale, ci înseamnă că sunt diverse forme de normalitate. E o întreagă discuție care mi se pare foarte importantă acum, în momentul ăsta. Ne-am întâlnit așa de des – și cu surprinderea noastră, că noi am făcut filmul într-o bulă de participanți, de oameni foarte deschiși, foarte progresiști –, ieșind cu filmul în conversațiile cu publicul îți dai seama că foarte multă lume este educată, se dezvoltă și trăiește cu o anumită viziune despre lume care, știi, câteodată te și ia prin surprindere. Oorientare sexuală diferită, un gen diferit, o preferință de exemplu în intimitate diferită, e considerată de multe ori boală, e „du-te la doctori să te vindeci, nu corespunzi”. Și oamenii nespunând asta neapărat cu rea-voință, nu e o formă de ostilitate, ci pur și simplu e un tip de script din ăsta despre realitate în care tu așa privești lucrurile. Și chiar cu bunăvoință îți spun persoanele respective că ai face bine să te duci să vezi un psihoterapeut, să-ți reglezi niște probleme. Și de asta mi se pare că toată discuția asta despre diferență, despre dreptul de a fi diferit de o structură prestabilită mi se pare foarte importantă.

Andreea Vrabie: Asta voiam și eu să te întreb, cum crezi că ne afectează, ca oameni și ca societate, faptul că nu discutăm deschis despre intimitate, sexualitate, corp?

      Adina Pintilie: Am avut conversația asta de câteva ori în momente cheie din viața filmului. A trebuit să argumentez de ce un film ca ăsta și o cercetare artistică pe zona asta este urgentă, urgent necesară în zilele noastre, având în vedere că sunt lucruri mult mai grave care se întâmplă peste tot în lume, vezi războaie, vezi nedreptăți sociale, vezi abuzuri, vezi situația femeilor în Middle East. Și mi se aduceau tot felul de argumente de tipul ăsta. Și țin minte și acum că a avut co-producătorul nostru francez, Philippe Avril, a avut la un moment dat un discurs foarte fain pe tema asta, în care povestea exact ideea asta care vine – psihanaliza o știe de mai bine de 100 de ani – și anume că sursa agresivității, a conflictelor, a nebuniilor ăstora care se întâmplă peste tot în lume vine exact din intimitate, din relațiile intime, din felul în care relaționează părinți-copii, parteneri în cuplu. Toate lucrurile astea au un impact, mai ales în primii ani din viață, au un impact formativ major. Intimitatea, cea din primii ani de viață, îți va influența intimitatea în diversele etape de dezvoltare ca adult. Și dacă lucrurile au fost dezechilibrate acolo, felul în care tu relaționezi cu celălalt și, implicit, la nivel de comunitate, o să fie profund afectat. Cum să zic, filtrul prin care tu percepi lumea, îl percepi pe celălalt e afectat, e transformat de tipul ăsta de experiență personală. Realitatea e așa cum o vezi tu. Realitatea în mod obiectiv nici nu știu dacă există, există o doză de obiectivitate, dar felul în care percepem noi realitatea influențează foarte mult relațiile pe care le avem și cu noi personal și cu ceilalți.

Din cauza asta intimitatea și corpul devin implicit politice. Și am mai avut și discuții din astea, că filmul n-a fost niciodată construit cu un scop politic, dar că de fapt investigația devine implicit politică în măsura în care, dacă te uiți acum în jur, toate lucrurile astea care țin de diverse forme de agresivitate, discriminare, extremă dreaptă, discursuri din astea despre care nu îți vine să crezi că pot exista – adică în istorie au existat niște perioade de astea negre și vezi că astăzi, în perioada noastră cea mai progresistă din toate timpurile, reapar discursurile astea – nu îți vine să crezi. Deci mie mi se pare un regres, mi se pare extraordinar să poți în ziua de astăzi să mai fii sedus de discursurile astea de extremă dreaptă. Și toate lucrurile astea, dacă te gândești, ce pun sunt semnul întrebării? Chestii care țin de corp: orientarea sexuală, genul, originea. Toate lucrurile practic presupun o invazie a spațiului tău personal, care e corpul. Corpul care nu e doar corpul fizic, e o chestie cu mai multe layere și nu știi unde se termină. În întâlnirea dintre mine și tine, unde se termină corpul meu, unde începe corpul tău? Zona asta de negociere e foarte importantă. Culoarea pielii, iarăși, știi? Toate lucrurile astea, ce lucruri mai sunt puse în discuție, toate lucrurile astea care sunt la baza discriminărilor sunt legate de corp într-o formă sau alta. 

Andreea Vrabie: Asta mă face să mă întreb dacă crezi că filmul poate provoca o schimbare sau tocmai pentru că nu crezi că un simplu film poate duce la o schimbare reală, așa au apărut și dezbaterile Politicile Corpului? În ce moment din tot procesul a apărut și ideea sau nevoia de a avea niște discuții cu privitorii? 

      Adina Pintilie: Filmul, per se, încă de la început a fost conceput ca un dialog cu privitorul. Încă de la început n-a fost o poveste în sensul de narațiune clasică, ci a fost conceput ca un fel de proces din ăsta de cercetare interioară, dar și relațională. Și formal, dacă vrei, a fost construit pe parcurs, în timpul procesului ăstuia de cercetare s-a născut conceptul ăsta de dialog cu privitorul direct. Adică nu e doar o cercetare pe care o facem noi între noi, autist, așa, într-o bulă, ci e și un fel de invitație, invitare a spectatorului în același tip de proces autoreflexiv. Și cumva, din punct de vedere limbaj cinematografic, asta a fost o provocare foarte mare: cum să faci ca privitorul să nu rămână pur și simplu un spectator pasiv acolo, într-o realitate paralelă cu realitatea ta din film; cum să-l aduci lângă tine, să-l faci să treacă prin același tip de proces și de ce necesitatea asta.

Mergem și mai înapoi, la cum s-a născut de fapt proiectul, undeva 2010-2011. A fost foarte important pentru mine ca toți oamenii cu care am lucrat în film să simt că au nu doar o motivație foarte puternică să fie lângă mine, ci și au dimensiunea asta, pentru că făcând cercetarea prin cinema înseamna că implicit e un act de comunicare. Deci fiecare dintre ei a trebuit să simt că au o intenție de a dialoga, de a trasmite ceva către posibilul spectator. Și dacă citești, dacă afli puțin mai mult despre ei și dacă stai de vorbă cu ei, o să vezi că vin din diverse zone care, jumate, așa, dintre ei, vin din zona de activism. Christian și Grit, de exemplu –încă înainte de proiect și acum în continuare –sunt foarte activi pe zona asta de drepturile omului, drepturile persoanelor cu corpuri diferite de normă. Ce e foarte important pentru ei e ideea asta de incluziune la toate nivelurile. E adevărat că au un focus particular pe zona de intimitate și dizabilitate, sexualitate și dizabilitate, dar în afară de focusul ăsta ce este foarte important pentru ei – și o să vezi, că dacă povestim cu ei prin țară o să aducă lucrul ăsta în discuție – este necesitatea asta de – iarăși că vorbim de filtrul prin care vezi lumea – de reajustare a percepției generale a persoanelor cu corpuri diferite de normă.

Și am ajuns la un moment dat la discuția asta, pornind de la însăși noțiunea de dizabilitate, că e o întreagă controversă cum e mai corect, politically correct, să numești persoanele cu dizabilități. „Handicap” este foarte ofensator pentru ei, „dizabilitate” este utilizabil, dar și noțiunea de dizabilitate are niște neajunsuri, pentru că în momentul în care spui „diz-abilitate” înseamnă că tu plasezi respectiva persoană într-o poziție de inferioritate și de lipsă. Noțiunea de lipsă în condițiile în care statusul de dorit ar fi cel în care nu există lipsă, ar fi ăla de normalitate. Deci normal versus anormal, din nou, același filtru. E, și el argumenta că o denumire mai potrivită ar fi „corpuri cu abilități diferite”. Și că de fapt el, per se, nu este disabled, ci societatea îl face să fie disabled prin faptul că nu tratează tipul lui de corp la fel cum tratează toate celelalte tipuri de corpuri. Tratează în mod diferit, nu oferă aceleași posibilități de transport, de acces. Și asta mi se pare un discurs absolut just. Asta spunea: „Eu nu am o noțiune al unui alt tip de corp. Pentru mine corpul ăsta reprezintă normalitatea”. Deci asta mi se pare o discuție foarte interesantă, de schimbare a percepției. Mai mult decât lucrurile practice pe care le faci de multe ori –constuiești rampe, construiești toalete accesibile –, ci schimbarea perspectivei: cum poți tu să privești realitatea din perspectiva celuilalt. Și ăsta este miezul filmului, dacă vrei. Nu ține doar de zona asta în care funcționează Christian și Grit. Schimbarea asta de percepție e cea mai dificilă, pentru că într-adevăr, cu condescendență și cu compasiune – compasiunea și empatia sunt două lucruri diferite; compasiunea presupune un soi de, nu i-aș zice milă, dar e un alt tip de relaționare, nu ești tu în pielea celuilalt, ești tu care îl înțelegi pe celălalt și îl ajuți pentu că ești generos și pentru că ești un bun, nu știu, cetățean, om, creștin.

Andreea Vrabie: Și tot o senzație de superioritate…

      Adina Pintilie: Dar e tot un fel de raport de ăsta de superioritate. Ee, ideea ar fi cumva să schimbi perspectiva, să o schimbi la modul să faci schimb de locuri, să poți să te pui exact în pielea celuilalt, din punctul ăsta de vedere. Și atunci, îți dai seama, toate lucrurile astea care sunt așa de aclamate – construim toalete pentru persoane cu dizabilități, rampe și alte modalități din astea ajutătoate – de fapt au foarte multe probleme, pentru că tu atunci, nepunându-te în perspectiva celuilalt, când construiești o toaletă pui, nu știu, agățătoarea de haine o pui la doi metri. Tot felul de detalii de genul ăstacare nu sunt utilizabile pentru persoana respectivă, pentru că n-ai exact perspectiva asta. Și iarăși, asta nu e o critică, pentru că sunt foarte mulți oameni care sunt foarte bine intenționați și inclusiv noi de foarte multe ori folosim cuvinte fără o intenție negativă, dar scripturile cu care am crescut intră în funcțiune automat. 

Cum am înțeles de fapt necesitatea dialogului. Dialogul a existat dintotdeauna, o dată că participanții la proiect au pornit cu o necesitate de a avea un dialog mai mult sau mai puțin conștient, unii dintre ei foarte articulat – cum e Christian, încă de la început –, alții pe parcurs și-au dezvoltat ideile, dar e clar că în momentul în care au intrat în joc aveau o nevoie de a împărtăși ceva cu lumea și cu privitorii. Și, de fapt, cinemaul la bază, inevitabil, e un act de comunicare. Și ce facem, știi, mă gândeam până la urmă, de ce facem ce facem, de ce facem cinema: că e de fapt o formă de exprimare personală care implică, evident, până la urmă, o nevoie de a fi văzut, de a fi înțeles, de a fi acceptat. Sunt diverse forme de iubire astea, de a fi iubit în fond. După ce filmul a ieșit per se în cinematografe, am întâlnit partenerul de discuție, concret, în carne și oase. În primele Q&A-uri ne-am dat seama că timpul clasic de Q&A e foarte scurt pentru astfel de discuții. Plus, focusul filmului nefiind doar pe regizor, ci pe un grup de oameni care și-au asumat niște riscuri emoționale foarte mari și și-au dorit de la început acest dialog cu publicul, venind cererea din două direcții, a apărut conceptul ăsta de Touch Me Not – Politicile Corpului: de proiecție însoțită de dezbatere, un slot de dezbatere cam de două ore în care în 40 de minute abia ia cuvântul fiecare, se prezintă sau răspunde la întrebare fiecare dintre ei, abia pe la minutul 40 începe conversația activă cu publicul. Și a doua oră e de obicei cea mai interesantă, pentru că atunci ies la iveală tensiunile, reacțiile, fricile, furiile din public și asta e partea cea mai interesantă, că de asta vorbeam de multe ori și de aspectul terapeutic al filmului.

Eu nu văd terapia – că există prejudecata asta apropo de terapie, că e ca un fel de doctorie, te duci la terapeut ca să te vindece, tu fiind greșit, implicit, și te faci bine. Văd terapia ca pe cu totul altceva, văd terapia ca pe un proces foarte necesar de autoinvestigare și un proces prin care – să zicem că n-ai avut când erai mic o relație total armonioasă cu cel în relație cu care ți-ai construit identitatea și crești cu niște probleme, cu niște anxietăți – relația cu terapeutul îți dă șansa să reconstruiești, dacă vrei, conexiunile neuronale, știi? Îți reajustezi viziunea despre lume, relaționarea, toate lucrurile astea. Și cumva în sensul ăsta filmul pentru noi toți și după aia și întâlnirile, cred, cu destul de multă lume și conversațiile pe care personajele din film le-au putut avea cu oamenii cred că au avut cel puțin un potențial terapeutic. Și sunt foarte mulți oameni pentru care filmul are un impact foarte important în zona asta de autoacceptare, știi? Dincolo de acceptarea celuilalt, foarte multă lume – și cu noi, și cu mine s-a întâmplat asta fundamental în film –, creștem cu anumite așteptări despre cum trebuie să fim, despre cum e frumusețea, fericirea, relaționarea, toate lucrurile astea. Și dacă felul în care îți trăiești tu realitatea și relațiile observi că nu corespunde acestei noțiuni de normalitate cu care tu te-ai dezvoltat, e o dramă imensă, pentru că poți să crezi în momentul ăsta despre tine că nu ești OK, ești fundamental greșit, nu ai organul necesar pentru intimitate, nu ai talentul. Cred că fiecare dintre noi, la anumite niveluri, a trăit sau trăiește experiența de a fi un outsider, de a nu se putea adapta. Nu zic de societate în general, ci de a nu se adapta așteptărilor pe care le avem noi despre noi.

Noi am lucrat cu câțiva psihoterapeuți consultanți și foarte multă lume se confruntă cu schizma asta între proiecțiile despre cum sunt lucrurile și realitatea lor, și imposibilitatea de a acepta că realitatea este diferită, și de a accepta că e OK să fie diferită. Și de aici se nasc nevroze, psihoze, depresii, foarte multe probleme. Și ca să termin, așa, că vorbeam de aspectul terapeutic, ceea ce e foarte interesant e că pentru foarte multă lume întâlnirea cu personajele poate avea un efect terapeutic în sensul ăsta, în care îți schimbă perspectiva și ajungi nu doar să încerci să privești lucrurile din perspectiva unui om diferit de tine, ci să accepți că tu ești diferit și că e OK să fii diferit. Că normalitatea poate avea mult mai multe forme decât ce considerăm noi în mod normal, în mod standard, normalitate.

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat asta, tu ce ziduri sau filtre interioare simți că ai reușit să dobori lucrând la filmul ăsta și unde mai ai de lucrat?

      Adina Pintilie: Ah, dacă s-ar putea cuantifica. Îți dai seama, sunt foarte multe lucruri care s-au schimbat pe parcurs. Ai văzut și tu ce ți-am spus și până acum, de exemplu percepția asupra frumuseții s-a modificat într-un mod foarte interesant. Mie toți oamenii cu care am lucrat mi se par fascinanți, deci mi se pare că au o frumusețe extraordinară și au fost câteva situații în care anumiți jurnaliști…

Andreea Vrabie: I-au numit urâți.

      Adina Pintilie: I-au numit urâți. Sau au vorbit de estetica urâtului. Sau ai văzut și tu dacă ai urmărit un pic, la început am reacționat așa, incendiar, adică…

Andreea Vrabie: Ca o mamă protectoare.

      Adina Pintilie: Dar mi se pare de o nedreptate de asta teribilă. Și asta mi se pare o zonă de discuție foarte intersantă pe care o deschide filmul, cât de sclavi suntem unui anumit tip de frumusețe și ce drame interioare poate să provoace schizma între ideea asta de frumusețe și realitatea corpurilor noastre. Niciunul dintre noi nu suntem conformi unui ideal grec sau publicitar de frumusețe și mi se pare foarte important să destabilizezi un pic dictatura asta a idealului care e o utopie. Și revenim la aceeași discuție pe care am avut-o apropo de disabled și noțiunea de disabled versus corp diferit de normă și cum e nevoie să schimbi un pic perspectiva asupra lucrurilor, pentru că de fapt ce înseamnă disabled? O să revin și la frumusețe mergând înapoi la noțiunea de corp care este diferit de normă, disabled. Grit și Christian – chiar și ei se luptă cu chestiile astea–s-au prezentat la un moment dat la un interviu. Grit a spus chestia asta, că „vrem să luptăm contra preconcepțiilor apropo de intimitate și dizabilitate împărtășind din viața noastră cu cei cu care stăm de vorbă, povestind despre noi, povestind despre cum funcționează un cuplu între o persoană disabledși o persoană non-disabled”. Ah, flăcări, inflamație totală, cum?! Imediat am început discuția în contradictoriu pe tema asta, cine este de fapt disabled? Ce definește o dizabilitate? Christian are mult mai multe abilități decât mine pe anumite zone, eu sunt mai disabled decât Christian la un anumit capitol, de exemplu la abilitatea de a regla conflicte în intimitate. Christian are o abilitate extraordinară de a regla lucrurile, de a nu lua nimic personal, pentru că are un echilibru pe care mulți dintre noi nu-l avem. Eu nu-l am, Grit nu-l are, Grit la nivel emoțional e mult mai disabled decât Christian. Grit nu aparține nici ea niciunui standard grec de frumusețe, e mai degrabă pe zona rubensiană. Femeile lui Rubens eu le găsesc superbe, dar nu corespunde nici ea unui standard. Chiar și celelalte personaje din film care nu sunt în mod, cum să zic, standard în zone non-standard, adică și Laura și Thomas, nici ei nu corespund unui standard. Și la ei pot începe discuții foarte interesante pe zona de alte posibilități de frumusețe, alte posibilități de dizabilitate. Cred că asta a fost foarte important în film, să putem să vorbim despre diversitate, diversitatea și libertatea de a fi altfel fără să trebuiască să te simți outsider, fără să fii pus într-un colț. Nu, e OK să fii diferit. 

Andreea Vrabie: O să te readuc puțin, pentru că spui fix asta și o să te readuc la întrebarea mea. Tu te simți acum mai liberă sau încă mai ai momente în care te lupți cu asta?

      Adina Pintilie: Păi cred că mă lupt tot timpul și cred că o să mă lupt la infinit, nu cred că se rezolvă ceva definitiv. Cred că noi, așa, ca ființe umane, suntem un proces, nu suntem ceva definit. Suntem o formă care se schimbă, un corp care se schimbă permanent de-a lungul timpului și procesul continuă. 

Andreea Vrabie: Îți imaginai când ai început să te gândești la film că va lua amploarea asta?

      Adina Pintilie: Păi știi cum a fost cu filmul ăsta? Fiind o cercetare, prin însăși natura cercetării nu știi ce urmează. Adică pornești cu conceptul de explorare și deschidere față de necunoscut, că asta a fost cumva un challenge al proiectului în toate etapele: natura asta a lui, exploratorie și experiențială, a pus la mare încercare modalitățile obișnuite, procedurile obișnuite din finanțare, din filmarea profesionistă. Că de obicei în filmul de ficțiune clasic ai un plan foarte riguros pus la punct pe care îl execuți, îl materializezi. Ori încă din școala de film eu am avut o foarte mare problemă cu lucrul ăsta, pentru că modelul ăsta de filmmaking imprimat în școală este destul de milităresc și în scopul eficienței, pentru că a face un film costă foarte mult și din cauza asta e foarte important să fii bine pregătit, să știi exact – de mult ori lucram cu storyboarduri, pentru că lucram pe pelicula de 35 de milimetri sau 16 milimetri, foarte limitată, n-aveam nici măcar trei duble, aveam două duble – trebuia să știi foarte precis, să ai filmul desenat pe hârtie, cronometrat. Ee, asta e o școală foarte bună. De asta probabil și cinemaul ăsta românesc, care e foarte reușit, din zona ficțiune narativă-realistă, și care are așa de mult succes afară, așa-numitul „nou val”, își are ca sursă de eficiență și succes și trainingul ăsta foarte riguros al școlii de film. E foarte pozitiv.

Pentru mine personal, tipul ăsta de cinema nu e ce căutam. Mi-a trebuit foarte mult timp și foarte multe discuții și tatonări și explorări ca să-mi dau seama de fapt în ce direcție vreau s-o iau. Și pentru mine ficțiunea per se nu e interesantă decât în măsura în care îmi oferă instrumente prin care pot lucra cu realitatea, o pot explora, o pot transfigura, mă ajută cumva să înțeleg lucrurile, să le descopăr, să le aprofundez. Pe de altă parte, eu sunt de principiul că nu există, nu cred că există o limită, o graniță clară intre ficțiune și realitate și că cinemaul este de fapt un fel de perspectivă din asta foarte personală asupra realității, asupra unor experiențe reale asupra cărora aplici diverse grade de transfigurare, transformare, interpretare. Cam așa văd lucrurile. Adică până și fanteziile, până și visele vin dintr-o sursă reală, sunt ale tale, personale și vin dintr-o zona reală. Și filmul Touch Me Not, ai văzut că lucrează cu o fuziune, cu o zonă foarte fluidă între realitate și ficțiune, unde nici noi nu mai știm ce e ce și cum, de fapt, elementele de ficționalizare îți dau un spațiu de libertate mult mai mare decât ai face-o cu un documentar în care ești sub presiunea că vei fi judecat pentru că ești tu și pentru că lumea te știe. Nu, ai un spațiu în care poți să fii oricine, nu trebuie să spui cine, de unde vine ideea respectivă, e a ta, e fantezie, e frică. Și poți să te dezvolți în zone în care nu te-ai duce în viața ta reala, nu ai avea curajul. Sunt fantezii ale tale, dar nu ai avea niciodată curajul să faci asta. Și filmul, cinemaul îți oferă posibilitatea asta, de a explora diverse zone mai mult sau mai puțin dificile ca să le înțelegi mai bine, ca să poți să te impaci mai bine cu tine – sunt mai multe motivații pentru fiecare dintre noi.

Deci a luat ceva timp. Din fericire, am avut niște profesori foarte deschiși, care spun și acum – l-am avut profesor pe Radu Gabrea și pe Copel Moscu și o scurtă perioadă de timp pe Laurențiu Damian –, oameni foarte deschiși, fiecare dintre ei are câteva filme de referință unde poți să simți foarte bine forța autorială. Una dintre limitări a fost că în școala de film exista, în vremea mea, o obsesie pentru scenariu: A determină B, cu cauzalități din astea, structuri carteziene care n-au nimic de-a face cu experiența nostră zilnică senzorialo-emoțională imposibil de multe ori de pus în cuvinte. Și aveam foarte multe discuții pe zona asta, știi, apropo de ce e cinemaul, cum ai nevoie tu intim să faci ca filmmaker să lucrezi cu cinemaul și ce face o poveste de împărtășit prin cinema relevantă pentru tine. Că așa-numitele incidente declanșatoare din viața noastră nu-s niciodată cum sunt cele din filme. Adică marile transformări se întâmplă într-o conversație la cafenea pe care ți-o amintești cine știe când, în ce context. Nu se întâmplă lucruri din astea în care o stare inițială e perturbată ca în basme, că vine zmeul și fură luna de pe cer și ți-a distrus… Nu, sunt lucruri subtile, dezechilibre subtile care se întâmplă, nefericiri subtile, nu știi să identifici de unde îți vine nefericirea, lipsa, nu sunt lucrurile așa cartezian și cauzal cum se întâmplă în scenarii de obicei, în scenariile de ficțiune. Și atunci ei aveau de multe ori reacția asta, că „e o prostie ce faci sau ce plănuiești, dar fă-o ca să îți dai seama că e o prostie, că am dreptate”, după care ieșea ceva interesant și aveau deschiderea să spună „băi, e valid, interesant”. Deci am avut o doză de libertate și de susținere în școala de film enormă, care a contat foarte mult. Și exercițiul pe care îl faci acolo, câte două filme pe an, e un privilegiu pe care nu l-am mai avut după. După școala de film mi-au trebuit niște ani buni ca să mai fac un film. 

Dar apropo, că am pornit de la întrebarea dacă îmi imaginam, ce-mi imaginam: nu pot să prevăd și asta cumva e și frumusețea procesului, că nu știi ce-o să urmeze. Câteodată ești luat pe nepregătite, de cele mai multe ori, cum ni s-a întâmplat nouă cu corpul obez acum și asta e bucuria descoperirii. Important cred că e să încerci să scapi de frică, pentru că frica e un partener de conversație foarte challenging, cum se zice. Frica, nevoia de control care vine din frică, ăștia sunt inamicii și prietenii cu care stau de vorbă de multe ori și negociem lucruri, și să poți să vezi, să fii deschis la ce se intâmplă, că de fapt, la noi lucrurile care apar în proces… E o relație permanentă între cinema și realitate, adică cinemaul influențează realitatea, dar realitatea influențează foarte mult pașii noștri în sensul ăsta de cercetare cinematografică. E un dans din ăsta permanent și asta e frumusețea procesului. Pe de altă parte, e inspăimântător pentru toată lumea și trebuie să găsești practic o formă de coexistență între rigurozitate și precizie și calcul și bugetare și finanțare, și în același timp să fii capabil să lași un spațiu enorm de libertate în structură, în incubatorul ăsta pe care îl construiești, spațiu suficient de libertate care să permită miracolul, descoperirea. Deci o permanentă negociere între planificare și hazard, între prozaic și magic, între control și let go of control, între frică și bucuria descoperirii. Dihotomiile asta sunt permanent în proces, în joc. 

Andreea Vrabie: Pentru că văd că mai există planuri pentru mulți ani cu proiectul ăsta și pentru că ai menționat și tu la început că ai început să lucrezi la film în 2011, ce înseamnă să ai în minte o idee atât de mult timp, cum te consumă ca om creativ? Sau cum arată viața ta când o idee stă atât de mult?

      Adina Pintilie: Eu sper că nu mă consumă, eu sper că mă îmbogățește și mă dezvoltă, mă ajută să cresc. Știi că unul dintre challenge-urile astea foarte mari, existențiale dacă vrei, este că oricum este foarte nedrept, ordinea naturală a lucrurilor e foarte nedreaptă, și anume că trăim foarte puțin, de fapt. Și, pe măsură ce ne dezvoltăm interior, corpul o ia în jos, se degradează treptat. Și asta e o chestie de reconsiderat, pentru că de fapt există cultura asta, a tinereții, acum, e un elogiu permanent, frumusețea e sinonimă și cu tinerețea și eu nu sunt deloc de acord pe tema asta. Adică cred că trebuie iar o reconsiderare a vârstei adulte și mature și bătrâne. E foarte multă frumusețe acolo și poezie, și intimitatea și sexualitatea după 50-60 de ani sunt un subiect foarte interesant pe care o să-l abordăm în următoarele proiecte. Știi, dacă te gândești, existențial – relația mea de exemplu cu moartea e foarte complicată, nu am ajuns la un consens, compromis, acceptare, spaima de dispariție e una dintre spaimele fundamentale; plus că poziția asta agnostică nu te ajută foarte mult. Și sigur, e o negociere permanentă. La nivel existențial ai câțiva ani de trăit, poate 60 într-o stare de sănătate mai bună și e foarte nedrept, așa, apropo de condiția umană. Cel puțin eu am problema asta de revoltă, furie de multe ori, asociată cu spaima. Și, în plus față de asta, trebuie să-ți petreci atâta parte din viață încercând să make a living, să fii autosuficient. Deci în loc să ai tu timpul tău, să fii liber, să faci lucruri, să te bucuri, să te dezvolți, trebuie și să make a living. Așa că una dintre provocările majore ale vieții mele a fost să găsesc un soi de compromis aici și anume să încerc să make a living, să-mi câștig existența, să fiu autonomă dintr-o muncă pe care o iubesc și care mă ajută să mă dezvolt, să cresc, care poate să fie și explorarea mea și ce mă interesează în viață și așa. Și cumva sunt foarte recunoscătoare, cred că sunt într-o poziție privilegiată în care trăiesc asta. N-aș putea spune că reușesc să make a living. Adică așa, cu pauze, reușesc financiar să mă țin la suprafață, nu e o sursă de venit stabilă, nu e nicidecum la nivelul la care ar fi nevoile mele financiare, dar reușesc cumva, în mod miraculos, să mă țin la suprafață și să fac ceea ce e cel mai important, să fac o muncă pe care o iubesc, să cercetez în zone care mă interesează foarte mult. Și sigur că  munca devine și un proces de dezvoltare personală, de autodescoperire, de – iarăși, la modul terapeutic –, de reajustare a căilor neuronale, de reajustare a percepției despre lume. Devine un proces existențial, dacă vrei. 

Andreea Vrabie: Și pentru că subiectul în sine de la Touch Me Not și al cercetării mai mari poate trimite în atât de multe direcții nu intervine niciodată plictiseala de subiect sau să simți că l-ai epuizat și că vrei altceva, să faci un film despre altceva sau o cercetare despre altceva.

      Adina Pintilie: Nici nu cred că poți să vorbești în termeni de subiect, nici nu gândesc neapărat în zona de subiect. E ca și cum aș zice că viața noastră, viața mea, viața colegilor cu care lucrez este un subiect. E ca și cum ai transforma sau ai crea o legătură organică între viața ta și procesele tale interioare și munca, expresia artistică. Sunt intrisec legate și atunci noțiunea asta de plictiseală sau de epuizare a unui subiect, noțiunea de subiect însăși nu cred că e aplicabilă în cazul ăsta. E clar că sunt subiecte care mă interesează – nu le-aș spune subiecte, zone de interes, de curiozitate cu care rezonez foarte tare. Astea sunt multe și nu cred că o viață de om este suficientă ca să le explorez.

Andreea Vrabie: Voiam să o leg și de teama de moarte, mai ales când simți că viața ta este limitată și ai mai multe zone de interes, întotdeauna va fi – cred că în economie se numește costul de oportunitate. Adică la ce ai renunțat ca să o iei pe un drum sau să faci un proiect, sunt toate costurile lucrurilor la care ai renunțat ca să faci acel lucru. Și asta mă întrebam, dacă ai momente în care ești împărțită între două lucruri pe care vrei să le faci. 

      Adina Pintilie: Întotdeauna. Întotdeauna. Ce mi-aș dori foarte tare, de exemplu, acum e un lucru imposibil, și anume să aibă ziua cam 48 de ore, așa, minim, ca să pot să fac tot ce mi-aș dori să fac. Sunt foarte multe lucruri pe care îmi doresc să le fac. Inclusiv viața mea personală, care din cauză de muncă multă, suferă teribil. Partenerul meu de viața a avut parte de foarte puțin din timpul meu, cel puțin anul trecut a fost cumplit, și știi, ironia face că faci un proiect despre intimitate, relaționare și tu îți negi corpul, îți negi viața personală, că te pasionează așa de tare, că e greu de găsit un echilibru. Problema asta, a echilibrului, e permanentă. E permanentă și nu cred că e doar a mea, observ asta în viața tuturor oamenilor cu care interacționez. Sunt foarte multe lucruri interesante pe care le putem face și mi se pare că e o problemă acută în zilelor noastre, asta a timpului, cum îl împarți să găsești un fel de echilibru. Nu știu, cred că generațiile anterioare nu aveau problema asta sau nu știu.

Andreea Vrabie: Sau nu sacrificau personalul, munca era…

      Adina Pintilie: Nu era așa de conectată de personal. Aici, la noi, devine foarte conectată de personal. Se întrepătrund lucrurile, mai ales când ambii parteneri sunt freelanceri, lucrează într-un domeniu creativ, artistic, lucrează de acasă, nu mai e separarea dintre birou și casă, orele de lucru nu mai sunt 8:00-17:00, cum erau, sunt oricând, oriunde. Da, e o problemă asta, găsitul echilibrului între. Și e tot timpul întrebarea asta: de fapt ce e important pentru tine în ăia 60 de ani pe care îi ai? Poate ești mai relaxat dacă te gândești că există o viață de apoi sau o succesiune de alte vieți sau cine știe ce alte perspective spirituale asupra existenței. Eu nu le-am eliminat, cred că nu-s neapărat o persoană religioasă, dar sunt o persoană preocupată de zona spirituală foarte acut. Iarăși, asta e o discuție interesantă, că nu cred în schizma restaurată de creștinism între corp și suflet, spirit. Sunt același lucru, corpul este spirit, spiritul e corp, dihotomiile astea care ne provoacă atâtea probleme. Și asta e o discuție interesantă care apare în conversațiile Politicile Corpului, că ne-a adus atâtea belele, ca să zic așa. Că de fapt e o construcție, schizma asta, separarea între suflet și corp, tu ești și suflet și corp, e tot acolo. Și până și celula are un suflet, că există o istorie în ADN-ul fiecăruia pe care o purtăm inconștient și care se manifestă la foarte multe niveluri, în interacțiunile de zi cu zi, în gânduri, în felul în care vedem lumea. Există acolo, în celule. Celulele au și ele un spirit.

Andreea Vrabie: Față de începuturile tale în film, simți că Touch Me Not, întregul proiect, că ai ajuns la el ca o consecință a maturizării tale, că n-ai fi putut să scoți un proiect ca ăsta când ai început să faci film? Cum simți că ai ajuns la el, din experiențele anterioare în film?

      Adina Pintilie: Auch. Păi nu știu ce înseamnă maturizarea, dar e clar că tipul ăsta de proiect a necesitat timp. Mă gândeam de multe ori, când zici „maturizare”înseamnă că ești într-un punct și te uiți cu un fel de superioritate la trecut. Adică ai pornit dintr-un punct mai jos către un mai sus, e un fel de ierarhizare valorică a vârstelor tale. Nici în asta nu cred, teoretic și nici practic. Adică nu îmi dau seama, ierarhic, calitativ, cum e etapa asta față de cea anterioară, dar în mod clar, organic, e nevoie de un timp ca să sapi, să ajungi la un tip de relaționare, să descoperi lucruri, și ca experiență într-adevăr…

Andreea Vrabie: La asta mă refeream, nu maturizare ca om, cât maturizare ca om care muncește…

      Adina Pintilie: Coacere.

Andreea Vrabie: Da, exact.

      Adina Pintilie: Coacerea, da. Deci ia timp ca să se coacă fructul ăsta sau nu știu cum să-l numesc. Și e nevoie organic de timp. Când mai aud comentarii că a durat atâția ani, cred că de fapt s-au întâmplat lucrurile foarte repede și șapte ani au trecut ca vântul și ca gândul. Având în vedere timpul de proces prin care am trecut și având în vedere că nu se oprește aici – adică nu e tipul de abordare clasică, în care plănuiești un proiect și îl execuți, e ceva mai complex, e ca un fel de caracatiță, așa, care implică viețile noastre la un nivel profund și extins, dacă vrei –, timpul de fapt e parte din proces și asta știm. Gândeam acum că proiectul următor va lucra foarte mult cu timpul, cu impactul pe care timpul îl are asupra relațiilor și asupra subiectivității memoriei, cum lucrează timpul în intimitate și cum îți amintești de anumite experiențe total diferit în funcție de filtrul tău și personalitatea ta și memoria aia din celule. Același moment în care mâncăm împreună un pepene într-o zi toridă poate să care semnificații total diferite pentru cei care au ales să-și construiască viața împreună. Asta e o zonă de investigare foarte interesantă, cu timpul. Dacă e maturizare sau nu, nu știu, dar e clar un soi de arheologie din ce în ce mai profundă. Cred că profunzimea săpării crește. 

Extra: Am mai scris despre efectul Touch Me Not aici, iar la începutul anului am publicat o scrisoare a Adinei către mama ei.