Pe Bune #53: Elena Calistru

Elena Calistru, președinte și co-fondator al asociației Funky Citizens, lucrează în societatea civilă din 2008 în proiecte legate de transparență și bună guvernare. În 2012, într-un moment în care își pierduse încrederea că poate produce o schimbare reală cu ajutorul unui ONG și se pregătea să se mute în altă țară, niște taxe pe care a trebuit să le plătească ANAF-ului au împiedicat-o să-și cumpere o pereche de pantofi roșii. E o poveste pe care a tot repetat-o și pe care acum colegii o roagă să nu o mai spună, dar așa a pornit împreună cu Cosmin Pojoranu Funky Citizens subforma unui proiect prin care își propuneau să urmărească cum sunt cheltuiți banii publici. De atunci, Funky a dezvoltat proiecte de educație civică pentru tineri, de verificare a afirmațiilor politicienilor sau de sprijin pentru observatorii la vot, iar Elena a ajuns să fie una dintre cele mai puternice voci care încurajează implicarea civică. Jumătate din viața ei în prezent are loc pe drum, fie la volan, fie în avion, și Elena spune că acest ritm de muncă are și efecte negative: îi e constant somn și, mai ales, apucă rar să se bucure de toate lucrurile pe care le realizează. 

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Elena. Bine ai venit.

      Elena Calistru: Bine te-am găsit.

Andreea Vrabie: Ce, din felul în care ai crescut, crezi că a condus la încăpățânarea și determinarea asta pe care o ai să nu te dai bătută?

      Elena Calistru: Probabil faptul că eu cred că oamenii care duc o viață ok sunt cumva datori să facă ceva și pentru comunitate. Cred că e destul de greu – și spun asta foarte des – să faci democrație pe stomacul gol. Și atunci cred că e un pic exagerat din partea noastră să le cerem tuturor oamenilor să se implice, deși sunt primii afectați de cum arată decizia politică sau de cum arată, nu știu, un buget local. Însă adevărul e că nu poți să ai pretenția de la oamenii care se întreabă ce mănâncă mâine să se mai ducă și la o dezbatere pe buget. Nu cred că așa funcționează lucrurile. Și atunci cred că e un fel de datorie a oamenilor pe care îi vedem ducând vieți care merg dincolo de satisfacția nevoilor de existență. Cam asta, cred că mereu am simțit că sunt destul de norocoasă și că am nu chiar tot ce-mi trebuie, dar că am ce-mi trebuie și că pentru asta nu trebuie să mă plâng. 

Andreea Vrabie: Dar nu e ceva ce ți-au transmis, nu știu, părinții, bunicii, să fi avut un model în afară?

            Elena Calistru: Nu cred că e neapărat o persoană sau un fel de filosofie de familie, e mai degrabă un sentiment din jurul meu: că lucrurile n-au cum să nu se rezolve până la urmă și că totuși, spre deosebire de alți oameni, suntem foarte bine și atunci trebuie să facem lucruri. Iar dacă e să mă gândesc la o persoană, la momentul în care eram foarte mititică, cam singurul om care stătea mai mult cu mine la povești era bunică-miu, care a avut o viață destul de grea. Avea și niște povești foarte mișto.  El era venit din Basarabia în România, într-o familie mare, erau șapte frați. A plecat pe front, el și câțiva dintre ei, când era încă un copil. A ajuns în România după ce, na, unii dintre ei au mai murit. Ajuns în România, nu a reușit să își vadă niciodată nici măcar mormântul părinților, au fost deportați în Siberia și după aia a ajuns, săracul, și la Jilava, deținut politic în vremea comunismului. Și cu toate astea, el avea, mă rog, niște înjurături foarte simpatice cu privire la comuniști, dar pe lângă acele înjurături simpatice la adresa comuniștilor, avea mereu un soi de optimism foarte tare. Adică genul ăla de optimism care îți spune: „Băi, chiar dacă este îngrozitor de greu în acest moment, lucrurile n-au cum să meargă decât înspre mai bine”. Îmi imaginez că s-a lipit ceva de mine, că într-un fel asta mă irită în acest moment sau, mă rog, în această etapă a țării noastre, faptul că multă lume nu are încredere în felul în care o să arate viitorul. Și cred că, dacă bunicii noștri au reușit să treacăunii dintre ei și printr-un război mondial și prin comunism și prin toată nebunia tranziției și totuși reușeau să-și păstreze cumva optimismul, înseamnă că noi suntem cam răsfățați, așa, dacă nu ne imaginăm că lucrurile pot fi înspre mai bine sau dacă nu ne propunem să le ducem înspre mai bine. 

Andreea Vrabie: Eu mă întreb dacă mai e ceva la mijloc, pentru că știu că ești din Focșani. Eu sunt din Adjud, foarte aproape de Focșani, și m-am gândit de câteva ori că, spre deosebire de prieteni care au crescut în București și care au dezvoltat foarte repede un soi de cinism și de blazare că nu poți face nimic, eu venind dintr-un oraș mic, cu o comunitate restrânsă, în care toți oamenii se știau între ei, dacă voiai să faci ceva și era nevoie să faci multe lucruri, știai la cine să apelezi sau știai să pui două-trei întrebări, astfel încât cineva să te ajute. Plus că era și un nivel foarte mare de încredere. Crezi că faptul că ai crescut într-un oraș de provincie de asemenea a contribuit la starea asta de „se pot face lucruri”?

      Elena Calistru: E o întrebare foarte bună, nu m-am gândit niciodată la lucrurile astea din perspectiva asta și e foarte posibil ca proximitatea instituțiilor, proximitatea oamenilor să ajute într-un fel la asta. Eu, de exemplu, nu pot să spun că am fost activistă de mică. Dimpotrivă, eram cam în lumea mea. Dar e clar că există într-un fel anumite obiceiuri care se creează în comunitățile mai mici și care te fac să ai ceva mai multă încredere în cel de lângă tine sau să poți să-l strigi de peste gard pe cel de lângă tine, un lucru pe care nu îl faci neapărat într-un oraș mare.

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme că ești optimistă și ai ambiția asta de a vedea mereu partea pozitivă dintr-o situație, mai ales în ceea ce privește țara noastră, dar sunt curioasă dacă n-au existat momente în care să-ți dorești și tu să pleci din țară, dacă a fost un moment mai memorabil în care ți-ai dorit asta. 

      Elena Calistru: Păi și când am început Funky tot într-un fel de punct din ăsta eram. Se întâmplă adesea, numai că așa, cu timpul, am ajuns să-mi fac un un pic altfel framingul. În momentul în care am început Funky, am început dintr-o renunțare la a pleca, pentru că îmi dădusem demisia de la fostul job, care era tot într-un ONG.

Andreea Vrabie: Transparency International.

            Elena Calistru: Da, unde simțeam că nu am suficient impact. Vreo trei luni cred că am stat pur și simplu și am dormit, m-am uitat la filme și am citit, cam atât. Era și vară, țin minte perfect. Și uitându-mă în jurul meu, nu prea îmi aduc aminte să fi văzut niște locuri în care să fi zis „mamă, uite aici aș vrea să lucrez”. Țin minte că în perioada aia am și trimis câteva CV-uri sau mă apucasem să fac CV-ul. Oricum, eram aproape hotărâtă înspre două direcții, două opțiuni: ori schimb total mediul și mă duc spre business sau ceva de genul ăsta, ori mă mut din țară. Cam astea erau opțiunile. Iar Funky a ajuns să fie o întâmplare fericită. Inițial nu era Funky, era un proiect care a ieșit și după aceea ne-am apucat de organizație. Însă cumva punctul ăla era.

Andreea Vrabie: Am să mă întorc la povestea Funky, dar mai aveam o curiozitate, pentru că pentru mine funcționează asta foarte bine. Pentru că și eu am din când în când gândul că poate e mai bine să plec din țară, dar îmi dau seama că mă încarcă foarte mult faptul că aici e nevoie de schimbare, că aici pot să fac ceva și că impactul muncii mele e mai mare decât ar fi poate într-o țară dezvoltată. 

      Elena Calistru: Da, și pentru mine ăsta e un factor foarte important. Adică și la începuturile organizației la fel, mă gândeam adesea că e super greu, că nu sunt resurse, că nu sunt de niciunele, că „vai, maică, ce se va întâmpla”. Numai că în uitatul ăsta prin oportunități de joburi în afară și în cum arată piața muncii și ce poți face, într-adevăr, sentimentul care te izbește cel mai adesea este: „A, deci voi fi doar o rotiță foarte mică într-un angrenaj în care de fapt n-o să pot mișca mare lucru”. Și atunci, pentru oamenii pentru care aveai impact, este un lucru important – că nu e pentru toată lumea sau nu este principalul scop în viață – e important să simți asta. Și eu cred că în România sunt așa multe de făcut încât, nu știu, e suficient să vopsim un gard sau să reparăm o stradă, că deja, în termeni de care e, efectiv, rezultatul muncii ăleia, lucrurile sunt importante și se simt și se văd. Iar în termeni de exemplu și de simbolistică, la fel, lucrul ăla e important, că dai speranță și altora că poți să faci tu.

Andreea Vrabie: Spuneam că o să revin la începuturile Funky. Te mai gândisei până atunci că poate ar trebui să pornești un ONG?

      Elena Calistru: Nu.

Andreea Vrabie: Cum a venit decizia asta? Și nu mă refer la momentul cu pantofii roșii, pentru că bănuiesc că mulți îl știu și în același timp știu că colegii tăi vor să nu mai repeți povestea.

      Elena Calistru: Nu mă gândisem până atunci. Și înainte făcusem, de exemplu, project management, și să atragi resurse pentru un ONG și să le mai și planifici, să mai găsești și oameni dispuși să muncească pe resursele disponibile acolo e destul de complicat. Mie mi s-a întâmplat și am învățat multe lucruri din zbor și din practică. Și în continuare nu sunt cel mai bun manager cu putință, dimpotrivă. Iar m-a certat colega mea – ne ajută cu ținut lucrurile în ordine, e factorul de stabilitate și de ordine din viața noastră –, m-a certat așa un pic și a avut foarte mare dreptate, trebuia să mă certe și mai tare, pentru că pot fi destul de haotică. 

Andreea Vrabie: Dă-mi un exemplu, cum ești haotică?

      Elena Calistru: Pff, nu vrei să știi cum arată biroul meu. Pe bune. Din fericite, cumva în ultimii ani s-a întâmplat ca diverși oameni să înceapă să-și ia ei de acolo ce le trebuie și să nu mai fie nevoie de mine și de trierea lor. Dar da, fac foarte multe lucruri deodată, se adună multe lucruri la mine. Nici eu n-am învățat foarte bine să deleg, n-am învățat foarte bine să spun nu, nu știu când să mă opresc, diverse lucruri de genul ăsta. Și atunci e destul de greu să-mi imaginez, adică eu uitându-mă la mine nu prea mă imaginez ca fiind acest om care se pricepe foarte bine să gestioneze o organizație și mai ales una pornită de la zero. E foarte important să ai oameni pe lângă tine.

Andreea Vrabie: Am două întrebări: Dacă crezi că ai fi avut determinarea să pui Funky pe picioare dacă ai fi fost singură și cum funcționează sistemul ăsta de sprijin moral între voi? Pentru că îmi imaginez, când unul vrea să renunțe – și într-un domeniu ca al vostru cred că sunt multe momente în care unul vrea să renunțe –, e bine să fie încă trei care să spună: „Nu, dar hai să ne gândim și la asta. Nu renunța, hai să ne gândim și la asta”.

      Elena Calistru: Păi să începem cu începutul cronologic. Persoana care a fost cea mai importantă, nu numai ca sprijin moral, ci cumva ca partener în creat chestia asta, este Pojo, colegul meu Cosmin. Pentru că cumva ne și completăm foarte bine și atunci, la momentul ăla în care ne-am cunoscut, pe undeva prin toamna lui 2011, el lucra într-o agenție de publicitate, eu eram în această perioada de tranziție, cumva lucrurile s-au așezat bine. Pentru că aveam niște viziuni diferite asupra felului în care trebuie să arate lucrurile, însă valorile și viziunea erau comune. În continuare, cel puțin cu Pojo, am acest tip de dinamică foarte bizară. Glumim adesea pe seama faptului că facem cu rândul la cine-i deprimat în această perioadă. În general, el e mai supărat pe cum arată lucrurile, că i se pare că nu se mișcă lucrurile suficient de repede. El e mai deprimat, eu sunt un pic mai isterică. Dar cam ăsta e ritmul, într-adevăr, când unul renunță, unul vine și preia, cum ar veni, sarcina de a avea entuziasm și a împinge și colegii din urmă. În schimb, în ultima vreme, cam de vreun, nu știu, un an, s-a declanșat cumva la nivelul întregii organizații un soi de grup de suport moral sau habar nu am cum să-i spun, care a venit într-un moment în care cred că simțeam că mulți nu mai putem. Și atunci, cumva, cred că mai mulți dintre noi au simțit nevoia asta de a trage aer în piept și de a zice: „Hei, acum că ne e greu, măcar unul dintre noi este responsabil cu a spune stai, că nu e un capăt de lume și trebuie să facem ceva”.Cred că ne simțim foarte bine în termeni de energie și de a vedea cine e jos cu moralul sau cu entuziasmul. 

Apoi, prima ta întrebare legată de cum a pornit chestia asta și dacă aș fi făcut-o singură, hm. Cred că aici există în mine un soi de – nici nu știu cum să o numesc – vanitate? Care îmi spune că nu ar trebui încă să fac niște compromisuri foarte mari în ceea ce ține cel puțin de ce simt că e cariera mea sau, habar n-am, parcursul meu profesional. Și mereu am avut impresia că mai degrabă nu fac ceva sau îmi fac eu ceva al meu dacă nu găsesc ceva ce îmi place decât să fac un compromis în care nu m-aș simți confortabil și n-aș simți că am un impact. 

Andreea Vrabie: Mă întrebam în timp ce vorbeai de cum funcționează lucrurile între voi în Funky, dacă, dincolo de comunicare și de sprijin, dacă aveți și – nu știu cum să-i spun – un cadru mai formal de care aveți nevoie? De exemplu, pot să spun cum avem la DoR. Există o întâlnire lunară în care vedem unde suntem ca organizație, întâlniri de dezvoltare a skillurilorodată la două săptămâni. Ți-ai dat seama cumva, în timp, că dincolo de „hai să facem cât mai multe lucruri sau cât mai bine”, că e nevoie și de niște puncte fixe în care vă uitați la voi?

            Elena Calistru: Avem un punct fix anual pe care îl avem de foarte multă vreme, aproape de la începutul organizației, și cumva am reușit să ne ținem de el, e retreatulanual. În retreatul ăsta anual ce facem e că ne luăm la puricat activitatea din anul precedent, așa, la un nivel mai macro, ne uităm la trenduriledin perioada următoare sau ce ne așteptăm să se întâmple, de tipul dacă urmează alegeri sau lucruri de genul acesta, astfel ca să încât să fim pregătiți. Dar nu numai asta, încercăm să facem un exercițiu de viziune și de proiecție, să ne dăm seama cam cum se vor schimba dinamicile sociale și politice, astfel încât să nu fim luați pe nepregătite. Și apoi planificăm pentru anul următor și e o perioadă de tras linie, adunat și văzut cum mergem mai departe. În afară de punctul ăsta fix, de care ți-am zis și ne ținem deja de foarte mulți ani, simțim și noi în mod evident nevoia de ceva mai multă structură în organizație. Îți mărturisesc că încă nu am găsit varianta ideală. Am tot încercat: cu întâlniri lunare, cu întâlniri săptămânale, cu standing meetings, într-o groază de feluri. Ultima idee, de acum două zile, este de a testa un perete pe care să ne punem taskurileși să vedem cam o dată pe săptămână, trecând prin fața peretelui, ce se întâmplă cu ele. Cred că ce-am învățat, însă, e că într-adevăr avem nevoie de structura asta. Am învățat însă să acceptăm și faptul că bună parte din munca noastră e determinată de ce se întâmplă în spațiul public și că acolo e mult haos și, pe cale de consecințe, și la noi este mult haos și încercăm să nu fim atât de supărați în legătură cu asta. Cumva nu să acceptăm ca pe un dat și ca pe ceva ce nu putem schimba, însă să ne uităm cu blândețe la noi din punctul ăsta de vedere și să acceptăm faptul că hei, așteptările oamenilor sunt legate de a avea o reacție sau niște informații din partea noastră. Și atunci, dacă scopul nostru este ca cetățenii să fie informați și să știe, nu știu, ceva mai mult despre o lege sau despre ce se mai  poate face în legătură cu o lege, atunci este OK să fim noi haotici și să ne oprim din lucrurile pe care le facem pentru că,for the greater goodsau forthe greater scope, trebuie să facem asta. 

Ne-am apucat de niște cursuri foarte simpatice câțiva dintre noi de asemenea pe zona asta de leadership. A fost un experiment foarte interesant, la Trend Leadership Journey, pe care l-ați făcut și voi, și a fost așa, cu foarte multe momente de „Wow”, „Aha!”, „Aoleu!” și cred că ne-au ajutat mult. În continuare nu cred că am internalizat tot ce ni s-a întâmplat acolo, dar simt că suntem pe calea cea bună. Acum două zile vorbeam cu Pojo că, mă rog, eu eram semi-isterică în legătură cu faptul că el nu poate să zică „nu” și că își ia mereu extra-sarcini, una dintre ele fiind la ședința de săptămâna trecută, când dintre toți oamenii s-a oferit el să țină minuta întâlnirii, în condițiile în care are de făcut un miliard de lucruri. N-a apucat s-o pună pe Slack, i-am zis că „aha, te plângi de haos, dar iată, n-ai apucat să pui măcar aia și după aia te plângi că sunt degeaba întâlnirile”. În fine, și el era amărât că „bă, și dacă o pun acolo – și avea dreptate – oricum nu ne ținem de ele pentru că iată, între timp apare CSR-ul cu un ghid pentru jurnaliști și trebuie să facem alte lucruri sau suntem pe drumuri”. Din nou, nu cred că avem nici pe departe un răspuns la nevoia asta de structurare, însă ne-am dat seama de faptul că avem această nevoie. Și cel puțin la mine, la nivel individual, resimt nevoia de puncte fixe destul de mult și de des. De aia m-am apucat de un MBA. 

Andreea Vrabie: Ți-ai adăugat puțin la lucruri de făcut.

      Elena Calistru: Da, o dată la două săptămâni ies din ritmul obișnuit, sunt într-un cu totul alt mediu și într-un spațiu foarte izolat cumva de ce fac în mod curent și e un punct fix foarte interesant pentru mine. Chiar și la cursurile de contabilitate. E altceva, e aproape o vacanță pentru mine. Am ratat doar câteva cursuri până acum. Se întâmplă de fiecare dată vinerea, sâmbăta și duminica, ceea ce înseamnă că nu prea mai am weekenduri. Nu e ca și cum aveam foarte mult înainte, dar acum e aproape cert că odată la două săptămâni n-am weekend. Însă, ți-am zis, e ceva fixși știu că învăț. Am un timp dat pentru învățare, which is amazing.

Andreea Vrabie: În afară de ce mi-ai povestit până acum, care sunt părțile cele mai grele pentru voi ca organizație și care poate nu se văd din exterior sau nu sunt primul gând care îți vine în minte când te gândești la activitatea unui ONG?

            Elena Calistru: Nu știu câtă lume își dă seama cât de multe dileme și vinovății există, cel puțin într-o organizație cum e Funky, pentru că de foarte multe ori avem sentimentul că am putea face mai mult. În același timp, și mie și colegilor cred că ne e clar că facem deja mult prea mult, cel puțin în termen de cât timp și ce resurse avem. Însă ce am reușit noi în ultimii ani este să obținem o oarecare vizibilitate probabil foarte bună pentru sectorul din care facem parte, pentru sectorul ONG. Eu cred că suntem mult mai vizibili în mai multe medii sau în medii mai diverse decât alte organizații și atunci, cumva, de fiecare dată când vine cineva către noi și ne zice „hei, dar nu semnați și asta, nu vă băgați și în asta”, pe niște domenii care nu prea au legătură cu ce facem noi, există un sentiment absolut îngrozitor de vinovăție. Că „uite, mă, suntem nerecunoscători, că și de chestiile astea e nevoie și noi avem vizibilitate, dar uite, nu facem suficient de multe și pentru cauza asta”. E un sindrom foarte bizar de tipul „OK, acum trebuie, dacă se uită lumea în gura mea, acum trebuie să zic de toate cele”. Și ne gândim foarte des la chestia asta, pentru că vine la pachet cu risipă. În același timp e clar că, dacă toată lumea ar spune „hei, nu mă bag în asta pentru că nu e misiunea mea, nu e neapărat ce fac în mod obișnuit”, multe lucruri nu s-ar întâmpla. Și sunt nenumărate exemple în zona asta și e un cerc vicios, pentru că într-un fel ajungi să vorbești despre multe lucruri dintr-o organizație și să îți crești cumva și mai mult vizibilitatea, inclusiv pe temele alea, după care oamenii au pretenția pe bună dreptate să spui mai multe despre lucrul ăla. Tu de fapt nu ai mai avea timp de asta și devine un haos pentru toate părțile. Și știu că cel puțin cu fetele de la Dăruiește Viață, fetele care construiesc un spital, vorbesc adesea despre asta. Am sunat-o pe Carmen acum câteva zile s-o invit la un eveniment pentru tinerele fete și i-am simțit oftatul pe care îl am și eu și zice: „Of, știi că e mult”. Dar zic: „Băi, știu, dar e important, și noi am fost tinere fete și tu ai o fată și cred că indiferent de domeniu, trebuie să facem ceva pe zona asta” și zice „Băi, știu, dar pur și simplu nu mai am vreme”. Și ți-am zis, am recunoscut oftatul ăla și trasul ăla de aer în piept foarte bine. Și adevărul e ăsta, că într-un fel te simți vinovat să nu faci asta, un proiect de genul ăsta e important și na.

Andreea Vrabie: Știu că mergi mult prin țară, inclusiv prin orașe mici. Cu ce povești te întorci de acolo? Ce vezi și noi nu vedem? 

      Elena Calistru: Noroc că m-am apucat să țin un jurnal, pentru că sunt foarte multe povești. Uneori am impresia că sunt bolnavă de optimism, dar pe bune, dacă i-ați vedea pe oamenii ăia și voi ați fi la fel cu siguranță – și voi știu sigur că-i vedeți. Cu extrem de multe povești, din toate locurile, de la Zalău până la Alba, ca să fie de la Z la A, sunt incredibil de mulți oameni care nu au renunțat, în primul rând. Oameni care în comunitatea lor construiesc, oameni care construiesc dincolo de comunitatea lor, care deja au un impact sau un potențial impact ce merge mult peste granițele orașului sau cartierului. Oameni din niște zone foarte diferite, zone sociale foarte diferite. Nu știu, am întâlnit la Curtea de Argeș oameni din zona de armată, care se implică.

Andreea Vrabie: Mi-ai spus povestea asta, spune-o încă o dată.

      Elena Calistru: Pentru multe din poveștilea astea n-am cerut permisiunea oamenilor de a le da mai departe și uneori am impresia asta, că le fur. Am întâlnit la Curtea de Argeș pe cineva care îmi spunea ce impact mare a avut Colectivul asupra lui și asupra felului în care se raportează la cum funcționează statul pe care l-a slujit și apărat și pentru care fusese inclusiv în război. Am întâlnit oameni întorși din străinătate în comunități, deși cred că sunt foarte puțini cei care mai fac asta. Mulți spun că se duc la muncă în Italia sau Spania sau Germania sau unde o fi și că se vor întoarce în România cândva, poate la pensie, poate după ce strâng suficienți bani, dar cred că sunt foarte puține exemple de oameni care s-au ținut de acest plan. Am întâlnit un astfel de om care pe mine m-a impresionat foarte tare. Se pensionase, trăise și lucrase în Italia o bună perioadă de timp. Spunea că pentru a-și păstra, cumva, demnitatea și a nu avea impresia că este doar un muncitor care nu contează în schema mai mare a lucrurilor, se uita la ce dezbateri, conferințe sunt prin orășelul italian în care trăia și că se ducea pur și simplu acolo să asculte oameni mai deștepți decât el vorbind despre lucruri interesante. Și făcea acest lucru și în orașul în care ne-am oprit noi, după ce se întorsese. Mi s-a părut senzațional. 

Doamne, sunt atât de multe povești cu profe absolut geniale, este categoria la care ai cele mai multe motive de entuziasm. Am întâlnit profi care au pornit cu copiii lor huburi pentru tineret, am întâlnit profi care au pornit cu copiii lor cercuri de filosofie în anul 2019 în care trăim și care chiar sunt cool. Am întânit profi de discipline care n-au nicio treabă cu civica făcând lucruri legate de implicarea civică absolut extraordinare. E plină țara asta de povești mișto, de oameni care schimbă lucrurile. Problema, din punctul meu de vedere, este că nu prea știu de ei, unii de ceilalți. Cred că nu își dau seama mulți dintre ei cât de mișto sunt, pentru că de multe ori ceea ce fac ei vine la pachet cu o doză absolut fascinantă de modestie, pe care o apreciez. Însă cred că ei nu își dau seama cât de important e să vorbească despre lucrurile astea, să fie exemplu și că pot inspira în felul ăsta mulți alți oameni. Cred că mulți dintre ei nu realizează faptul că dacă ar striga un pic mai tare probabil ar veni oameni din multe alte zone să îi sprijine și să construiască alături de ei. Dar în același timp na, asta e o bună oportunitate pentru noi, pentru că eu cred în faptul că de multe ori ai nevoie de un factor extern pentru a realiza că „hei, noi chiar putem să facem lucrurile astea”. Și uneori rolul nostru în comunitățile locale se încheie acolo. Pur și simplu faptul că am organizat o ieșirela o cafenea cu oameni din comunitate interesați de civism. Uneori nu este nevoie de mai mult din partea noastră. Pentru că they are fine.

Andreea Vrabie: Îmi imaginez că toate poveștile astea te încarcă și pe tine personal, dar cum spuneam, ești mult pe drumuri. Și chiar mi-ai spus când am împărțit un taxi în Timișoara că jumătate din viața ta e în hoteluri și aeroporturi. Ce efecte negative simți că are stilul ăsta de viață asupra ta personal?

      Elena Calistru: Mi-e somn. Mi-e somn foarte des. 

Andreea Vrabie: Ai și adormit în avion atunci.

            Elena Calistru: Da. Oh, dar în avion indiferent de cât de scurt ar fi drumul în general dorm de rup pământul, dinainte de decolare până imediat după aterizare. Da, mi-e foarte somn. Nu-mi plac diminețile, dar am ajuns să stau dimineața pe drumuri. Mai ales dacă plecăm prin țară, acolo deja e de condus și de foarte multe ori eu sunt cea care conduce. Și atunci adesea în ultima vreme, în ultimul an, m-am trezit la ore dintr-ăstea, 3:30, 4:00, 5:00. Orele astea n-ar trebui să existe. Adică nu pentru trezit de dimineață. 

Am foarte puțin timp în care să stau să mă bucur de lucrurile care ne ies. Asta e boală grea pentru întreaga organizație. Terminăm cu o chestie și poate iese senzațional și n-avem vreme nici măcar să bem o bere și să zicem: „Mamă, ce bine ne-a ieșit, bravo!”. Na, nu știu, imaginează-ți că acum, la ultimele alegeri, la parlamentare am avut iarăși observatori, call center, stat până târziu în noapte făcând asta și a doua zi dimineață luni deja eram „vum, la treabă ostași”. Da, e mult prea puțin timp pentru stat și gândit, inclusiv în legătură cu prostiile pe care le facem sau greșelile pe care le facem. Pur și simplu timpul ăla nu prea ni l-am dat, nici de bucurat, nici de certat. Încerc să mă disciplinez foarte mult ca să am vreme de lucru, să nu rămân în clișeul ăla cu „nu mai am vreme de niciunele”. Măcar pe unele lucruri importante încerc să nu îmi creez frustrări din cauza stilului ăstuia de viață. De exemplu, cu alergatul sau cu făcut niște mișcare, am început să îmi găsesc timp, pentru că altmiteri aș fi înțepenită de tot de spate sau aș arăta ca ultima babă, pentu că na, se resimte. Dacă stai atât de multe ore pe drum chiar se resimte. Și am început să scad numărul de centimetri la tocuri, ceea ce…

Andreea Vrabie: Pentru oamenii care te știu, e un pas foarte important. 

      Elena Calistru: E dramatic. Dar da, cred că îmbătrânesc. 

Andreea Vrabie: Sunt curioasă dacă ai fost aproape de burnout vreodată.

      Elena Calistru: Posibil, dar cine a avut vreme să stea să se întrebe dacă o fi burnout. Nu știu în ce măsură am fost acolo, pentru că în termeni de igienă sufletească, stau destul de bine. Adică mă cam prind când am nevoie de câte o zi în care pur și simplu zic „băi, nu mai pot, eu voi sta și voi lâncezi în fața Netflixului și voi juca un joc în care nu-mi trebuie creier foarte mult pentru simplu fapt că am nevoie de…”

Andreea Vrabie: Un shotdown.

      Elena Calistru: Da. Se întâmplă foarte rar în ultima vreme, că pur și simplu n-am mai avut vremea să fac asta, dar resimt. Uite, ieri spre exemplu, pentru că am luat-o de dimineață și am fost pe haos, din întâlnire în întâlnire. Și după aia nu mai era nimic care să fie chiar megaurgent, cred că era vreo 16:30-17:00 când am plecat de la birou și m-am dus pur și simplu acasă, ceea ce pentru mine … Mă uitam așa în jur, eram „wow, ce se întâmplă, ce e cu lumea, ce așa”.Și m-am dus acasă și am stat și m-am uitat la un serial tâmp și am ieșit cu câinele în parc și după aia am alergat. Eu nu mai făcusem treaba asta cred că de vreo două luni, habar n-am. Nu mai știu, de foarte multă vreme. Și mi-a prins bine, adică nu vine la pachet cu vinovăție. Venea, odinioară. Venea la pachet cu super multă vinovăție: „Ia uită-te la tine cum stai și te uiți la seriale în loc să faci treabă”. Acum mi-am dat seama pur și simplu că e, da, igiena mea mintală și sufletească. 

Andreea Vrabie: Îmi imaginez că ceea ce faceți voi la Funky și ce scrii tu pe Facebook, de exemplu, nu trezește doar reacții pozitive, au existat și reacții negative…

      Elena Calistru: Oho.

Andreea Vrabie: Dar a fost vreuna care te-a marcat sau pe care n-ai știut la început cum s-o gestionezi? În afară de trolli.

      Elena Calistru: Nu a fost de trolli, am primit la un moment dat un mesaj, mă rog, au fost de fapt o serie de mesaje care pe mine m-au izbit foarte tare. Pentru că povestea asta cu conspirațiile, cu mama ei de viață, statul paralel, cu toate nebuniile astea pot fi supărătoare pentru că „hei, cum doamne iartă-mă poți să zici așa ceva?”. În fine, e foarte greu de dus pentru că nu îți dai seama ce fel de argumente ai putea să folosești ca să demontezi așa ceva. Însă, în timp ajungi să accepți faptul că pe lumea asta mai sunt și oameni care nu te plac sau oameni care nu răspund la informație rațională sau, mă rog, care o fi ea. Însă îmi aduc aminte perfect ziua din octombrie când am primit un mesaj de tipul – ah, stai că știu – era conspirația cu „a trimis Soros organizațiilor din #rezist nu știu câte milioane de euro în bitcoins”. Și am primit acest mesaj după ce, nu știu, eram pe drumuri și știu că trăsesem foarte tare de mine. Am ajuns într-un loc, undeva pe lângă Buzău și am primit acest mesaj care m-a făcut să îngheț, pentru că venea după numărul unei foste colege de liceu și m-a întrebat ceva de genul: „Tu i-ai învățat pe ăștia de la #rezist cu portofelul”și nu mai știu, ceva cu serviciile, niște chestii de genul ăsta, că „nu știu ce s-a întâmplat cu tine”. Și m-a făcut chestia aia să mă simt… Nu știu, m-a blocat. M-a blocat total, că venea de la cineva cunoscut și de la cineva care e de vârsta mea – cel puțin până în liceu am avut aceeași educație, am trăit în același mediu. Și după aia a devenit și mai bizară toată povestea asta, pentru că schimbând mesaje… Am simțit nevoia să reacționez. Inițial mi-am zis băi, la noi în general, politica în organizație este că we do not feed the trolls. Am simțit nevoia să răspund tocmai pentru că îmi pasă de persoana respectivă. Nu mai știu ce am zis, ceva de genul: „Băi, chiar crezi lucrurile astea?”. Și a început să se acutizeze teoria conspirației, nu știu, ceva cu mine care sunt cu SRI-ul, cu DIICOT-ul, niște dintr-ăstea foarte bizare pentru ca în final să îmi mărturisească persoana de la celălalt capăt al numărului că nu era colega mea din liceu, era mama ei. Și în continuare am așa, niște mixed feelingsîn legătură cu cum gestionezi chestia asta, pentru că nici măcar nu vreau să știu dacă ea i-a dat numărul, dacă a făcut asta fără ca ea să știe. Oricum, e un soi de reacție la care eu, de exemplu, mă simt dezarmată. Și, de fapt, cam asta mă izbește tare pe mine, momentul în care mă simt dezarmată sau neputincioasă. Părerile nasoale despre noi sau opiniile contrare sunt OK, I can live with that. Dar momente din astea în care știi că ai sentimentul din visele alea în care încerci să urli și nu îți iese niciun cuvânt pe gură și ai vrea să explici lucrurile și îți dai seama că degeaba ai explica, pentru că n-ai cum, alea sunt groaznice. 

Andreea Vrabie: Ai fost întrebată într-un interviu: „Dacă mâine ai pierde tot ce ai construit până acum, cum te-ai simți?”.Și primul tău răspuns a fost că te-ai simți foarte liberă, după care ai continuat cu un răspuns mai serios. Eu sunt curioasă în legătură cu primul răspuns, dacă ai uneori momente în care simți că tot ce ai construit pune presiune pe tine, că a devenit un fel de responsabilitate sau că ai responsabilitatea asta în fața altor oameni, de a nu renunța. 

      Elena Calistru: Pff, normal. Cred că sentimentul ăsta că ți-ai lua câmpii, până și expresia în sine în română „a-ți lua câmpii” are legătură cu exasperarea pe care cred că mulți dintre noi o simt câteodată. Și „câmpii”sună foarte bine, știi, îți imaginezi aceste câmpii pline de verdeață pe care ai alerga liber ca un copilaș. Cred că mulți dintre noi simțim asta măcar o dată în viață. Și, mă rog, unii ar spune că face parte din a crește mare și de a nu mai fi copil și de a crește și nu știu dacă tu ai simțit asta, dar eu și când eram mică simțeam totuși că am griji. 

Andreea Vrabie: Eu chiar aș vrea să fiu copil din nou.

      Elena Calistru: Acum da, uitându-te în urmă, dar pe vremea aia nu îți imaginai lucrurile astea. Și așa se nasc lucrurile astea, „bucurați-vă mamă de viață”.

Andreea Vrabie: Da, și eu am ajuns la asta.

      Elena Calistru: Dar da, simt o presiune foarte mare. Na, de la felul în care aș mai dormi măcar 10 minute dimineața și responsabilitatea vine bătând la ușă și zice „nu, trebuie să te duci, trebuie să te duci, că nu te faci de rușine numai pe tine, faci de rușine organizația, miau miau”, până la responsabilitate în a atrage resurse în organizație, pentru că oamenii trebuie să-și plătească o chirie, oamenii trebuie să mănânce și lucruri de genul ăsta. Până la a nu fi prea depresivă pentru că se uită lumea în gura noastră sau mă rog, și la mine.

Andreea Vrabie: Ca la un model.

      Elena Calistru: Nu știu dacă ca la un model, dar cu siguranță mai citesc oamenii și nu cred că cineva poate trăi cu gândul că generează numai depresie sau sentimental e puțin zis, pesimism. Și atunci simt o presiune foarte mare în a găsi lucrurile bune sau, mă rog, căile de rezolvare, ceea ce pe mine m-a ajutat și m-a schimbat destul de mult în ultima vreme. Adică presiunea asta mi-a făcut bine. Aproape mi-a devenit reflex să caut și partea pozitivă, partea rezolvabilă. Mă păcălesc că fac pentru alții, dar de fapt sunt prima care beneficiază de chestia asta. Și apoi e o presiune foarte mare de a fi așa cum te proiectează oamenii pentru că i-ai obișnuit cu o anumită proiecție.

Andreea Vrabie: Dacă țară și-ar reveni cât de cât, dacă am ajunge să avem un guvern stabil sau eficient, care lucrează pentru binele public, dacă am avea o societate civilă puternică, pe scurt, dacă nu prea ar mai fi nevoie de Funky, ce crezi că ai face? 

      Elena Calistru: Păi vestea bună și proastă în același timp este că nu avem cum să revenim și cred că ăsta e primul lucru pe care trebuie să ni-l spunem fiecare dintre noi, nouă și celor din jurul nostru. Cred că avem o așteptare care vine cumva din basmele cu care fiecare dintre noi a crescut, că la un moment dat binele sau, mă rog, chiar răul să învingă, dar cumva să ai o finalitate. În realitate și în democrații lucrurile astea nu se prea întâmplă, nu prea există finalitate, ceea ce hei, ne dă nouă spațiu pentru lucru permanent. Dar menținându-mă în cadrul pe care l-ai creat, l-ai desenat, cu o lume în care nu ar fi nevoie de Funky, eu cred că mi-ar plăcea să fiu ambasadoare. Și de când m-am apucat de facultate mi-am dorit să fiu chestia asta, că țin minte că te întreabă lumea ce vrei să fii când o să fii mare și după aceea când m-am dus la Științe Politice, m-am dus pentru asta. Da, cred că mult mi-ar plăcea.

Elena Calistru este unul dintre oamenii selectați în proiectul „100”, lansat anul trecut, cu oameni pe care pariem că vor defini România de mâine și de peste câțiva ani.

Despre Elena și Funky Citizens am mai scris în DoR#27.