Pe Bune #58: Corneliu Porumboiu

Regizorul Corneliu Porumboiu s-a născut și a crescut la Vasliu, unde o perioadă a făcut fotbal, pentru că tatăl lui, Adrian Porumboiu, era un arbitru cunoscut de fotbal. Pentru că nu știa ce altceva să facă, dar știa că Vasluiul i se pare un oraș prea mic, la finalul liceului a dat admitere la Facultatea de Management la ASE. În timpul facultății, vărul lui l-a dus să vadă un film la Cinematecă și își amintește că a rămas cu o stare de fascinație pentru lumea din film, cu totul diferită de cea din filmele cu Bruce Lee pe care le văzuse până atunci. După terminarea ASE-ului a dat admitere la Facultatea de Regie și s-a făcut remarcat cu scurtmetrajul „Călătorie la oraș”, care a luat locul II la Cannes în secțiunea Cinefondation. Apoi, prezența lui la Cannes și la alte festivaluri a devenit constantă, cu filme ca „A fost sau n-a fost” sau „Comoara”. Cel mai recent film, „La Gomera”, spune povestea unui polițist corupt care călătorește pe o insulă pentru a învață un limbaj fluierat cu scopul de a scoate din închisoare un traficant de droguri. În filmele sale, Corneliu revine la aceleași teme care îl preocupă: comunicarea dintre oameni și relația dintre indivizi și societate. Spune că acum nu își imaginează că ar putea să facă altceva în afară de filme, pentru că îi place prea mult meseria lui.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Corneliu. Mă bucur că ai acceptat invitația mea.

            Corneliu Porumboiu: Mulțumesc pentru invitație.

Andreea Vrabie: La prima vedere, La Gomera pare un film foarte diferit de celelalte alte tale, de la cum este structurat, pe capitole, până la cum arată și sunt curioasă dacă și tu îl simți ca pe ceva diferit, dacă e ceva ce ți-ai propus.

            Corneliu Porumboiu: Când fac un film plec de la un subiect și după aia îmi acord libertate foarte mare formală. Tematic este în zona celorlalte filme pe care le-am făcut, despre limbaj, raportul ăsta dintre individ și societate. Poate ca ton cumva e mai noir, dar asta poate să țină și de felul în care văd eu lucrurile azi sau văd eu lumea azi. Într-adevăr, stilistic e diferit. Eu îl asociez cumva cu a doua parte din Comoara – oricum, în Comoara încercasem o zonă mai epurată formal, o zonă de fabulă. Deci sunt elemente pe care le-am lucrat acolo și pe care am început să le structurez din filmul ăla și și au evoluat aici, aș putea spune, ca tema grădinii: și în Comoara se petrece o mare parte din acțiune în grădină, aici sunt mai multe grădini, care fiecare joacă un rol important în destinul, să zic așa, cu ghilimelele de rigoare, personajului. 

Andreea Vrabie: Ce stare ai de obicei după ce termini un film? Te gândești deja la următorul, ești obosit și vrei o pauză? Te întrebi dacă o să mai fie un următorul film?

            Corneliu Porumboiu: În general e o stare de gol, de „vreau să lucrez la altceva imediat”. Și oboseală, evident, sunt foarte obosit, dar pe de altă parte am nevoie de un proiect următor cât mai repede. Știu că va urma o perioadă de promovare a filmului, dar imediat încerc să mă documentez ori pentru alte subiecte pe care le am, ori să văd lucruri noi. Nu-mi place, nu-mi place intervalul ăsta dintre proiecte. Probabil e cel mai neplăcut pentru mine.

Andreea Vrabie: Și e grea despărțirea de un film? Pentru că mă gândesc că e un subiect – nu doar un subiect, e un proiect –, un lucru la care ții și care a stat în mintea ta luni, poate uneori ani.

            Corneliu Porumboiu: Nu e așa grea, pentru că lucrând la un proiect ani de zile – bine, depinde de proiect – până la urmă l-am terminat, l-am făcut, vreau să trec la următorul. Cinemaul îl percep mai degrabă ca un lung șir de filme. Uneori te poți întâlni cu succesul, alteori nu, uneori poți fi în timp, alteori nu, important e raportul cu ce ai făcut tu. E drumul tău și atâta vreme cât ai parcurs etapa respectivă, s-au deschis alte uși, ești interesat să vezi unde poți să mergi. Evident, există foarte multănesiguranță, există și presiune – de la presiune materială până la presiune de ritm, că trăim într-o societate în care se lucrează foarte des, apar foarte multe filme –, dar încerc să-mi asum fiecare subiect până la capăt și sper ca în timp să am pauze mai scurte, pentru că uneori au trecut și patru ani între două filme.

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus vorba despre asta, cum au fost ăia patru ani?

            Corneliu Porumboiu: Am lucrat tot timpul. Am aruncat la gunoi scenarii întregi, pentru că n-am fost mulțumit, dar lucrez tot timpul. Am o rutină, în fiecare zi scriu. Încerc să scriu opt ore pe zi. Primele luni e foarte dificil, pentru că pierd cu filmarea, cu toată etapa asta de post producție. Când mă reîntorc la un proiect văd cât e de greu să scriu dialogurile, de exemplu, să reiau, pentru că a trecut ceva timp, am pierdut ceva timp. Dar cred foarte mult în asta, în partea asta: să stai singur, în fața foii albe și să te gândești și să scoți din tine, până la urmă. Să vezi ce te interesează, să citești, să te documentezi. Până la urmă mă consider noroc pentru că pot să aflu tot timpul lucruri noi, pot să atac subiecte care îmi strârnesc curiozitatea – cum a fost și cu limbajul ăsta – și după aia să fac un film. Nu mulți oameni au luxul ăsta și cumva, dincolo de orice, mă consider chiar un norocos.

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus vorba de limbajul ăsta, de el silbo, care e folosit pe insula La Gomera. Știu că ai aflat despre el dintr-un reportaj TV. Ai știut imediat că vrei să faci un film despre asta sau a durat, s-a așezat cumva ideea?

            Corneliu Porumboiu: Terminasem Polițist, adjectiv, eram în Franța la socri, și am văzut reportajul cu pricina. Cred că imediat am zis „băi, trebuie să fie ceva aici”. Polițist, adjectiv se termina cumva cu o lecție din asta de maieutică, de lingvistică, găseam personajul ăla foarte găunos și toată teoria lui de fapt mi se părea așa, foarte cusută cu ață albă. În timp, prima oară din curiozitate, am început să văd pe YouTube, să mai citesc ce am putut să mai găsesc eu pe internet și după aia într-adevăr, știi cum e, te gândești, dacă ar fi, cam cum ar fi un subiect de ăsta? După aia a durat, am lucrat la altele. Foarte serios am început să scriu după Comoara, dar cred că m-am gândit de la început, din prima clipă cred că m-am gândit „băi, poate să fie un subiect de film aici”. 

Andreea Vrabie: Și pentru că ai adus puțin mai devreme vorba despre documentare, spune-mi practic cum arată ea pentru tine. Ce cauți să citești sau te uiți la filme?

            Corneliu Porumboiu: Da, cam din toate. Caut întâi să citesc despre subiect, mă interesez, mai întreb oameni care au legătură la un moment dat cu domeniul respectiv. Uneori se întâmplă chiar să mă duc la fața locului să văd, cum s-a întâmplat în Polițist, adjectiv, am văzut procedura pas cu pas, că până la urmă ăla e un film procedural și mă inspir din asta. În alte subiecte doar citesc sau vorbesc cu oameni. Depinde foarte mult de subiect în sine. Aici a durat ceva până am luat legătura cu cineva pe insulă. Mi-a tradus cineva o carte, singura, scrisă despre limbaj – în spaniolă am găsit-o, mi-a tradus-o cineva –, am citit-o, asta cam la doi ani după. Dar după aia, până la urmă am ajuns pe insulă, m-am documentat, în sensul în care am fost la cursuri, pentru că se învață la școală, e în Patrimoniul UNESCO limbajul fluierat și îl predau în școlile de pe insulă. Și am fost acolo, am văzut exact, am fost și la cursuri cu elevi mici, de gimnaziu, am fost și la cursuri cu profesorii care erau repartizați pe insulă – profesori de pe continent care predau acolo și ei erau obligați să facă.

Andreea Vrabie: Și toate astea se întâmplau în timp ce scriai scenariul sau înainte?

            Corneliu Porumboiu: Am început o variantă de scenariu, după aia cam la a doua, a treia când am ajuns și pe insulă. 

Andreea Vrabie: Pentru că eram curioasă cum ajungi să îți dai seama că un scenariu e gata sau e cât mai aproape de ce-ți dorești de la el și că trebuie să treci la pasul următor.

            Corneliu Porumboiu: A, nu, nu funcționez așa. Scriu la scenariu și în timpul filmării. Niciodată nu sunt mulțumit. Ce-mi oferă de fapt toată munca asta din spate sau toate drafturile astea de scenariu pe care le-am scris, îmi oferă până la urmă posibilitatea de a fi foarte bun pe set. Când filmez, trebuie să fiu 100%, abia atunci sunt în film. Pentru că și castingul înseamnă decizie, de altfel foarte importantă din punct de vedere creativ. La casting de multe ori mă joc cu tipologii, poate uneori chiar diferite, care îmi pot duce scenariul sau părți de scenariu într-o altă zonă.

Andreea Vrabie: Poți să-mi dai un exemplu de un film?

            Corneliu Porumboiu: Aici am avut niște tipologii, de exemplu, am încercat la un moment dat și un soi de Gilda mai modernă. În zona asta, o femme fatale mai androgină, mai modernă, deci am încercat și direcția asta la un moment dat. Încerc. Sunt multe zone. Și aici, la mamă, mă gândeam să fi fost o fostă frumusețe, o fostă femme fatale, dar cum? Am avut și acolo niște opțiuni de ales. Deci sunt lucruri pe care le fac în casting, după care mă reîntorc la scriitură uneori. Poate mai schimb aici. Nu le consider niciodată segmente închise, am încheiat etapa asta, am intrat în cealaltă. Până la urmă, filmul îl fac la montaj. La montaj renunț uneori la scene foarte bune, cum a fost și aici, prima variantă de montaj avea cu jumătate de oră mai mult decât acum și am scos scene foarte bune, dar care nu intrau în ritmul ăsta. Una cred c-am scos-o aiurea și acum mă gândesc, „băi, trebuia să rămână sau nu?”. Tot timpul am senzația că un film, când îl termin, parcă mi-a rămas ceva pe care nu l-am spus. Mi-a rămas ceva care putea să fie mai bine făcut. Sau poate filmul ăla îmi deschide altceva, dar când îl termin, parcă rămâne ceva nespus. 

Andreea Vrabie: Mă gândeam – poate mă înșel – că în România sunt foarte mulți regizori sau dintre cei mai cunoscuți care își scriu ei scenariile. Iar în alte țări, cel puțin în State, uneori sau poate de multe ori scenariul vine din altă parte: e cumpărat de un producător și producătorul se gândește la un regizor. Și mă întrebam dacă simți că ăsta e un avantaj pentru tine, pentru că controlezi povestea sau uneori te poate ține în urmă ca regizor, pentru că până nu ai povestea scrisă de tine, nu ai un film nou.

            Corneliu Porumboiu: Mi-ar plăcea să lucrez și după alt scenariu, am și încercat să lucrez cu scenariști pe propriile mele subiecte, n-a funcționat, din păcate.

Andreea Vrabie: De ce? Ce se întâmpla?

            Corneliu Porumboiu: Cred că chiar nu ne-am înțeles, nu ne-am înțeles efectiv pe felul de a vedea un subiect, știi? Și până la urmă și tipul de muncă, pentru că un scenarist profesionist până la urmă lucrează o perioadă de timp, nu poate să stea după tine trei ani. Uneori mă întorc și distrug tot sau o iau de la început și rescriu totul. Pe mine mă interesează foarte mult și revin tot timpul la primul act. Mă reîntorc la el până funcționează. Evident că sunt momente în film care vor rămâne, dar la detalii – cum sunt obsedat de detalii, de fiecare replică, să funcționeze, să fie acolo unde trebuie –, asta ia multă muncă și probabil uneori nimeni n-are timpul ăsta, să stea atâta vreme după mine. Probabil, nu știu. 

Andreea Vrabie: Îți e teamă de ceva când începi un film nou?

            Corneliu Porumboiu: Nu. Nu. Când am făcut eu școala de cinema și când mă gândeam – pentru că vorbim de anii 98 –„ce-ar fi să fac eu în viața asta un film sau două?”,nu știam. Era o perioadă foarte dură pentru cinemaul românesc și sincer acum, că am șansa să fac filme, e o șansă cumva. Și atunci când mă apuc de un film chiar dacă am cumva inima lui, am ce mă interesează –„ce mă interesează de fapt?”,„care e centrul lui?”,„care îi mierzul?” – și lucrez. Nu fac, de exemplu, ceva care trebuie să fie perfect șlefuit. Până la urmă, e un demers. Îmi place să-mi iau riscuri, nu-mi place să mă repet, îmi place să încerc și alte lucruri tot timpul. Mă simt foarte bine în zona asta, când lucrez. Evident, după aia ai filme mai bune, dar asta e normal. Dar atâta vreme cât tu crezi foarte mult în subiectul ăla și în ce vrei să faci, te înhami la chestia asta. Dacă nu, n-ai rezista, că totuși e multă muncă în spate. 

E și un risc financiar foarte mare. Bine, am făcut și filme cu bugete mai mici, unde am considerat tot timpul că dacă fac filme ca Al doilea joc sau Fotbal infinit, erau filme poate experimentale. Al doilea joc era un film experimental, Fotbal infinit, deși îl consider foarte bun și foarte pertinent cumva, era până la urmă un portret și nu știam. Acum, nu poți să te aștepți că cineva va citi și planul doi. Am zis OK, merg și fac filmele astea din surse proprii, nu merg la CNC să caut finanțare. Au fost făcute de compania mea. Dar după aia, când faci filme mai mari, evident, apar și costurile astea mult mai mari. Atâta vreme cât te arde să spui ceva și chiar vrei să spui, e necesar pentru tine, nu pot să zic că am avut vreodată frică sau ezitări. Evident că te gândești la foarte multe lucruri, ai variante, de exemplu, de costum, ai variante de personaje, ai variante de orice, de case, de locații, ai tot timpul variante. Atâta vreme cât ai stat și la scenariu, te-ai gândit atâta, alea vin, se limpezește totul la filmare și parcă aia e decizia, știi? 

Andreea Vrabie: E felul ăsta de a – nu neapărat de a nu căuta perfecționismul – de a înțelege că toate lucrurile pe care le faci și le facem sunt de fapt un proces al nostru din care învățăm lucruri sau nu știu, ne dezvoltăm? E ceva ce ți s-a transmis de mic?

            Corneliu Porumboiu: Cred că a fost foarte importantă perioada aia de fotbal. Am făcut fotbal când eram copil și după aia antrenamentele cu tatăl meu. Tatăl meu era arbitru și eu făceam fotbal. El, la rândul lui, a fost fotbalist, dar la un moment dat a renunțat din cauza unui accidentări. Visa cumva ca eu să ajung mare fotbalist și ne petreceam verile făcând antrenamente amândoi de două ori pe zi. Asta se întâmpla la 15 ani. O vară nici nu m-a lăsat în vacanță atunci și dimineața făceam un antrenament pentru el, fizic, și după-amiază făceam antrenament cu mingea. Rutina aia de sportiv cred că m-a ajutat. Să repețiun gest. Un gest n-o să-ți iasă niciodată din primă, să nu crezi că lucrurile îți vin ușor, e foarte multă muncă în spate. De exemplu, pentru a lovi mingea bine trebuie de sute de ori să lovești în ea. Lucrurile astea au contat foarte mult. Și un tip de educație de asta destul de rigidă, că aveai antrenament, aveai școală. Aveam școală, după aia aveam antrenament în fiecare zi. Am cunoscut foarte multe personaje acolo. Cred că asta a contat într-un fel, a contat educația asta. Nu m-aștept să vină sau să am inspirație sau așa, din nimic. Inspirația îți vine după ce stai pe un subiect câteva luni. La filmare uneori și zic, poți să fii inspirat o zi, două, trei, dar nu poți fi inspirat 50 de zile. Trebuie să-ți pregătești decupajul, trebuie să te gândești exact la direcții, cam ce stil vrei. Cu actorii trebuie să repeți cât de cât înainte ca să știi exact, poate cel mai bine și în locație, ca să-ți dai seama exact de spațiu. Deci lucrurile astea vin, inspirația vine după ce ești impregnat bine de subiect. 

Andreea Vrabie: Filmarea presupune de multe ori să repeți fix același cadru până iese cum simți tu că ți-ai dorit și simplul act de a repeta, mă întrebam dacă nu îți dezvoltă o răbdare, nu neapărat pentru greșeli, pentru momentele în care lucrurile nu ies bine din prima. Tipul ăla de repetiție…

            Corneliu Porumboiu: Acumulare poți, la un moment dat. Poate un actor vine cu o idee pe care tu n-ai intuit-o și poate continui cu câteva duble. „OK, vreau să mergi în direcția asta, poate încerci o variantă”, uneori încerci variante, ți se pare o nuanță că trebuie explorată mai mult. Sunt lucruri pe care le descoperi și tu acolo, unele dintre ele, că nu e o execuție fixă. După aia, din experiența mea, uitându-mă când aleg după aia la montaj dublele bune, 60-70% sunt cele marcate și pe set. Deci se mai schimbă lucruri, știi? Cred că ăsta e procentul, să nu mă înșel. Oricum, nu e foarte aproape de 100%. La set zici „mi-a plăcut dubla a treia, OK, a șaptea și nu știu”, dar uneori e foarte ciudat, că se schimbă privirea. După câtva timp, când ajungi la montaj, uneori da, poate funcționa în contextul ăla o altă dublă. 

Andreea Vrabie: Apropo de montaj, mie mi-a rămas în minte dialogul care începe – cred că e chiar la început, dacă nu e chiar primul dialog – Metabolism, în care e o discuție despre diferența dintre a filma pe peliculă și a filma digital, pentru că pelicula te obligă să filmezi cel mult 11 minute și mă întrebam cum te-a ajutat creativ constrângerea asta? Pentru că primele filme sunt făcute pe peliculă, nu?  

Corneliu Porumboiu: Da.

Andreea Vrabie: Adică dacă te ajută să te focusezi mai mult.

            Corneliu Porumboiu: Da, mai ales în școală. Pentru că în școală, de exemplu la filmul de diplomă, aveam peliculă pentru 40 de minute și filmul a avut 20. Și profesorii de la școală îți impuneau cumva să scrii și un decupaj, pentru că le era frică c-o să ajungi la filmare și n-o să termini. Rata era de 1 la 3. Evident că lucrurile astea… Îmi aduc aminte că stăteam în casă și îmi conometram singur. Îți dai seama într-o locație, eu aveam o garsonieră pe vremea aia, am închiriat o garsonieră și cronometram la un moment dat niște cadre –ce ziceau profii la școală, cât a intrat personajul în casă și a deschis ușa și a aprins lumina. Și la un moment dat încercam asta singur, în primii ani, să le cronometrez, pentru că realmente era o limită reală de producție. Evident că asta m-a influențat inconștient în felul de a vedea cinemaul. O penurie de mijloace prin care tot timpul trebuie să fii atent, să te adaptezi. Pe de altă parte, să știi că cu asta se confruntă cam toți regizorii din lume. Am realizat asta mai mult sau mai puțin. Și nu pot să zic că mi-a stricat până la urmă. Atunci, în timpul școlii ziceam că nu se poate așa ceva. După aia am zis că totuși uite, a fost bine. M-am confruntat la un moment dat cu niște situații, în care am avut timp foarte scurt de filmare. Chiar și la ăsta, în grădini, a fost o situație destul de strânsă ca timp. Adică aveam 12 minute cu muzică și noi am făcut o secvență destul de mare în care și traversam, dar a funcționat. Evident că poate atunci, în școală, aș fi avut nevoie măcar de o rată de asta, 1 la 4. 

Andreea Vrabie: Te întrebam despre dialogul ăsta pentru că mă gândeam că… 

            Corneliu Porumboiu: Scuze. Acolo, bineînțeles, în film în sine, funcționează cu dublu sens. Pentru că tot filmul ăla personajul ăsta, regizorul, parcă nu-i spune niciodată, tot evită, cumva face tot felul de teorii, dar tot evită să-i spună sau să ia o decizie și în legătură cu ea și în legătură cu filmul. Deci toate teoriile astea ale lui, cumva, de aici vine și umorul personajului pentru mine, că parcă tot timpul inventează ceva. Deci undeva la jumătate. El crede în ceva, dar nu e, știi? Că până la urmă toate chestia asta e ca o frică de libertate, nu? Adică ai o condiționare formală, materială, fară de care el se simte cumva pierdut. Mă interesa mai degrabă tipului de gândire și de lumea în care trăiește, de felul în care face și vizavi de imposibilitatea de a lua o decizie. 

Andreea Vrabie: Să faci film e privit așa, ca o meserie pur creativă și parcă romantică într-un fel. Cât de mult pentru tine e creativă și cât de mult e de fapt practică, presupune să faci multe lucruri practice? Tu cum o vezi?

            Corneliu Porumboiu: E foarte practică ca meserie. Da, foarte multe din filmele mele au o cheie de lectură foarte teoretică, politică. Evident că fiecare dintre noi are viziuni politice care se transmit cumva, probabil în film, în personaje, dar până la urmă faci o poveste, exprimi un anumit tip de emoție. Dar după terminarea scenariului devine o meserie extrem de practică. Până la a alege, la un moment dat și în raport cu bugetul, și în raport cu actorii, și în raport cu celelalte, mai ales în zona asta de imagine. OK, tu vrei ceva, dar la un moment dat poate să spună operatorul „măi, nu se poate, pentru că nu pot să bag aici o macara și n-am cum să pun lumină cum vrei tu”. Soluția la scenografie e la fel, „dom’le, uite, facem asta, OK”. Și costume. Toate astea sunt foarte palpabile, cumva. 

Andreea Vrabie: Ai vorbit mai devreme puțin despre facultate și ai mai povestit asta, că prima ta facultate a fost managementul la ASE și că în al doilea an te-a dus vărul tău la Cinematecă unde ai văzut La dolce vita și ai decis să devii regizor. Ce te-a atras atunci la film?

            Corneliu Porumboiu: Am avut deodată sentimentul ăsta, când am ieșit, că ce văzusem acolo era o lume foarte diferită, dar în același timp extrem de asemănătoare cu a mea. Nu știu, era un paradox de ăsta. Ce am făcut în zilele următoare, am început să mă duc mai des. Era la Cinematecă. Știam, văzusem filme de acțiune, văzusem foarte multe filme și în Vaslui. Aveam video, vedeam cu colegii mei tot felul de filme de karate, tot ce însemna Bruce Lee, American Ninja, toate filmele astea americane. Dar aici am avut un sentiment foarte ciudat, nu mai văzusem filme de tipul ăsta. Am devenit curios, am început să mă duc din ce în ce mai mult și nici nu mă regăseam la ASE, nu-mi plăcea deloc. Dar deloc. Poate la început m-am ascuns în Cinemateca aia, știi, am zis „băi, ia să stau eu pe acolo să văd filme” și ușor ușor m-am gândit la asta, că aș vrea să fac cinema.

Andreea Vrabie: Ce credeai tu că înseamnă să faci cinema înainte să faci Facultatea de Regie și cum ți s-a schimbat percepția după aia? Că una e să spui „vreau să fac cinema” și ce-ți imaginezi că înseamnă.

            Corneliu Porumboiu: Aveam prieteni care terminaseră Regie. Alecu Condurache, prieten din Iași care terminase UNATC-ul și lucra la TVR Iași. Mă duceam cu el la filmări, mă duceam destul de des în Iași, mai vorbeam despre scenarii, mai scriam. Am ajuns la un alt prieten, Viorel Timaru, care era an terminal la Regie și m-am mai dus și pe la el pe la filmări. Deci am avut o relație din asta directă cu mediul și cum se fac lucrurile. Evident, foarte de departe, nu participam la castinguri, dar vedem ce înseamnă să pui camera, să faci un detaliu, ca după aia să legi asta cu un plan mai larg. Și începusem la un moment dat să mă uit la filme și așa, la sintaxă, la de ce a făcut aia, să mă gândesc în zona asta. Evident că începi să te gândești. De la un moment încolo nu te mai uiți numai la poveste. Și, evident, după aia în școală intri în cu totul altă poveste, pentru că da, intri în lucru cu actorii, care nu știam ce înseamnă, cu ce se mănâncă înainte. Nu știam cum se face, de fapt. Adică acolo înveți foarte mult.

Andreea Vrabie: Ce simți că ți-a fost cel mai greu să înveți în școală?

            Corneliu Porumboiu: Nu pot să zic că am ceva. Cred că ce-am simțit dificil, nu mă simțeam deloc bine în platou. Simțeam că e ceva fals în platoul de filmare. 

Andreea Vrabie: De ce?

            Corneliu Porumboiu: Nu știu, aveam senzația asta că e ceva fals acolo, nu știu. Mă inhiba puțin și în lucrul cu actorii. Abia acum am revenit la platou. Abia în La Gomera am reînceput să lucrez la platou. 

Andreea Vrabie: Explică-mi puțin, că nu înțeleg asta. Ce înseamnă în platou?

            Corneliu Porumboiu: În platou e decor construit, adică un interior în care ai lumini și tu simulezi pereții, că e cameră și nu e un decor real. Adică te duci, filmezi într-un hotel, și în hotelul ăla chiar filmezi într-un hotel. Aici filmezi un exterior înt-un exterior, filmezi într-un hotel și după aia camera de hotel o refaci în altă parte, într-un platou.

Andreea Vrabie: Și tu te simțeai bine în exterior, dar nu în platou.

            Corneliu Porumboiu: Exact, da. În platou simțeam ceva fals. Poate și povestea avea ceva, nu știu. Am făcut un film de anul III, n-a ieșit deloc bine. Foarte forțat, foarte gripat, așa, cumva. Acum chiar m-am simțit bine la La Gomera, am putut să reconstruiesc. Cred că ținea și de factura lucrului în sine și de calitatea finisajului. Poate, nu știu. Dar știu că e greu să îți dai seama, vorbim de 2003 probabil. De exemplu la A fost sau n-a fost? ar fi fost foarte simplu să îl fi făcut într-un platou, dar l-am făcut într-un platou real. Am simțit nevoia să fiu conectat la un tip de realitate, la ceva concret poate.

Andreea Vrabie: Crezi că dacă filmul tău de diplomă n-ar fi câștigat premiu la Cannes ți-ar fi fost mai greu să faci film, mai ales în anii 2000, când se făceau puține filme în România? Dacă n-ai fi avut vizibilitatea aia din start. 

            Corneliu Porumboiu: E foarte greu de spus, pentru că filmul meu de diplomă trebuia să fie Visul lui Liviu. Școala mi-a zis „băi, n-avem bani să facem filmul ăsta, producția e prea mare”. Atunci eu am făcut Călătorie la oraș. Chiar l-am scris foarte repede, pentru că de la școală mi-au spus „nu, da, nu, da, nu”, pe parcursul a două luni așa m-au ținut. Și ajunsesem deja, eu trebuia să îmi dau diploma și nu mai apucam să filmez filmul ăsta. Și atunci am aplicat cu ăla la CNC și am scris repede ăsta, Călătorie la oraș, l-am făcut, a mers. E foarte greu de spus, pentru că Călătorie la oraș a contat probabil și în decizia juriului de a fi la Cinefondation, de avea rezidența aia la Cannes și am stat acolo șase luni, în Paris, și am lucrat pentru un scenariu de lungmetraj. Care iar, am renunțat la ăla. Era un scenariu care avea deja finanțare la CNC și am ales să fac A fost sau n-a fost?, dar iar, a trebuit să pun din banii mei. 

Evident, a contat foarte mult selecția aia ca încredere în sine, în mine cumva. Când m-au sunat am zis „băi, să nu fie vreo poantă”. Până când mi-au zis„OK, ne-a plăcut filmul, ești invitat și-o să primești un mail”. Și chiar mă duceam în cămin, la Costi Diță, cred că treceam pe la el, care și juca în film, și i-am zis: „Băi Costi, uite care e treaba, dar spre să nu fie o poantă”. Și după vreo oră m-am dus – că n-aveam mailuri pe atunci, trebuia să ajung la calculator – m-am dus și am văzut, era invitația și pe e-mail și am zis OK. M-am întors și am zis „trebuie să dau o bere”. Da, a contat foarte mult pentru mine. Și să ajungi la Cannes pentru prima oară și na, să vezi ce e acolo, e o stare specială, pentru că cinemaul simți că e foarte important. Totul e legat de cinema, e un orășel mic, toată lumea merge la cinema, vorbește la cinema, se întoarce de la cinema, totul e legat de asta. Și a contat foarte mult. Cu siguranță m-a ajutat, evident, selecția aia. Pe de altă parte, știi cum e, lucrurile până la capăt dacă e să le faci, le faci. 

Andreea Vrabie: Acum mai simți aceeași bucurie când un film e selectat la Cannes ca atunci?

            Corneliu Porumboiu: Da, da. Depinde de proiect. De exemplu ăsta l-am terminat foarte târziu. La Gomera – cu sunet, am rămas cu post-producția în Suedia – l-am terminat foarte târziu și până și la proiecția aia din festival eu mă gândeam „băi, aici trebuia să fie mai sus”. Depinde cum intri, dacă aș fi avut un buffer mai mare probabil eram mai relaxat. Acum, na, am terminat târziu, a fost și stresul mai mare că ești în competiție, sala aia e foarte mare. Dar tot timpul, la fiecare premieră ești stresat, evident. Ai emoții, clar. 

Andreea Vrabie: Mă întrebam dacă mai e bucuria aia de „uite că a fost selecționat”, știi, genul ăla de entuziasm. Pentru că oamenii se obișnuiesc cu binele. 

            Corneliu Porumboiu: Nu, ești bucuros. Cum să nu fii? Orice selecție e importantă. Sunt bucuros, mai ales că fac filme destul de rar, până la urmă. Dar după aia evident că intri în toată mecanica aia, să fie filmul gata, să fie pregătit bine, presiunea e mai mare. De obicei la Cannes mă duc pentru trei zile și am, evident, vizionarea ce ține de festival, conferințe de presă, dar după aia am numai interviuri. Am trei zile numai în interviuri, de dimineața până seara două zile și o zi probabil de premieră și așa mai departe. De asta zic că e important cum intri în toată povestea asta. Dacă ai avut un timp înainte să te mai relaxezi cumva, e OK. Dacă ai terminat așa, mai pe ultima perioadă și intri cu el foarte proaspăt…

Andreea Vrabie: Pentru că menționai că intri în interviuri, cât de confortabil de simți cu toată partea asta de atenție a presei, acordat interviuri? Mai ales că știu că ai spus în alte interviuri că nu prea îți place să vorbești despre filmele tale, că preferi să vorbească ele pentru ele.

            Corneliu Porumboiu: Nu e punctul meu forte, după cum vezi. Îmi place să discut niște lucruri. Pe de altă parte interviurile, mai ales astea imediat după, pentru că nu stă nimeni cu tine, să-ți povestești, știi. E un tip de comunicare care trebuie să fie cât mai punctuală, că n-o să stea nimeni să descrie toată acțiunea filmului. Până la urmă de aia fac film, pentru că probabil nu comunic foarte bine prin viu grai. Dar da, interviurile astea, după festival, sunt câteva… După aia îmi place, adică îmi plac interviurile în timp și se așează altfel. Și după Cannes, când ești mai puțin stresat sau după aia când filmul trece, te ocupi de alt subiect. Depinde până la urmă și cu cine discuți. Uneori ai timp mai mult, uneori poți să discuți mai mult în forma formală a filmului, altadată în zona tematică. Dar ăsta, imediat, acolo, sunt situații de exemplu când ai un interviu cu cinci-șase jurnaliști, care fiecare vrea să pună o întrebare. Și îți dai seama, îți vin niște întrebări din foarte multe direcții și fiecare poate e interesat de altceva, alt aspect al filmului.

Andreea Vrabie: Te întrebam asta pentru că spuneai într-un interviu că te interesează să faci filme despre comunicare pentru că ai un soi de timiditate. Și mă întrebam cum timiditatea asta se împacă cu nevoia asta de a acorda atenție unor jurnaliști sau de a fi în fața unor microfoane sau de a răspunde la unele întrebări. 

            Corneliu Porumboiu: Face parte din meseria mea asta cu promovarea unui film. Până la urmă funcționez pe o piață, nu o să schimb eu regulile pieței. Nu pot să spun că filmele mele au un buget atât de mare încât să facă reclamă, să împânzească un oraș cu afișe. Și mai ales în străinătate, unde în zona asta de cinema de autor, e mare lucru că un jurnal mare vrea un interviu cu tine și asta poate să fie o rampă de lansare. Evident că nu mai poți să spui acolo „da, dom’le, știi, sunt din Vaslui, sunt puțin timid”. Da, îmi place, cum vezi, dacă stăm puțin mai mult îmi place să discut. Acum depinde foarte mult și cum și cu cine și în ce zonă. Că poate să fie și o zonă de asta unde, sincer, asta de media, cumva mai de știri, cumva asta nu mă descurc, când nu e vorba de timiditate, dar n-am replică. Într-o emisiune care se derulează într-un ritm mai … poate nu am în ziua aia umor sau știi? Trebuie să fii pregătit într-un fel pentru un anumit tip de emisiune. Într-unele sunt mai bun. Știi cum e, uneori ține de cum te-ai trezit în ziua aia și n-ai, dacă emisiunea e pusă dimineață sau e prea târziu seara, e foarte contextuală. Ori în zona asta de business, unde timpul e foarte scurt, evident. Când ai venit într-o zonă de asta, nu știu, ține și de cum ești făcut, știi? 

Andreea Vrabie: Câte idei de filme porți cu tine în mod normal?

            Corneliu Porumboiu: Am multe. Uneori sunt idei, uneori sunt situații. Poate uneori e un personaj. Am tot timpul, dar asta fiind meseria mea până la urmă. Da, văd lucrurile prin filtrul ăsta. Mi-ar plăcea la un moment dat să fac un musical. Sunt notate, așa, pe undeva. Unele sunt mai avansate, la unele citesc, pentru unele încep să mă documentez, dar nu pot să spun exact, trei-patru.

Andreea Vrabie: Că mă întrebam cum știi când e momentul pentru unul dintre ele sau cum alegi, cum prioritizezi?

            Corneliu Porumboiu: E foarte greu de spus, pentru că de exemplu în cazul A fost sau n-a fost?am decis imediat să-l fac. Era o povestire de asta pe care o mai spuneam eu din când în când cu prietenii la bere și la un moment dat, după ce am scris-o, am zis imediat „vreau s-o fac”. La fel s-a întâmplat și cu Al doilea joc, și cu Fotbal infinit s-a întâmplat la fel. Alte idei le-am lucrat ani de zile. Și între timp au existat și situații în care am lucrat la scenariu pe care îl aveam finanțat deja înainte de A fost sau n-a fost?, aveam și finanțare de la CNC, am renunțat pentru că mi se părea că e prea lung. Lucram de doi ani la el și mi se părea că e, deja parcă nu mai avea viață, era foarte schematic pentru mine. Așa s-a mai întâmplat cu încă vreo două-trei proiecte pe care le-am lucrat între celelalte, între A fost sau n-a fost? și Polițist, adjectiv. E foarte greu de spus. Cumva simți întotdeauna, „da, trebuie să-l fac pe ăsta”. Dar e foarte ciudat, și celălalt la care am renunțat s-a regăsit într-o formă sau alta în filme de după. Adică, cumva, tematic, cred că aveau legături. Da, e foarte…

Andreea Vrabie: Subiectiv?

            Corneliu Porumboiu: Nu, cred că până la urmă fiecare film are timpul lui. Până la urmă și noi avem, ca orice om, câteva obsesii.

Andreea Vrabie: Și care sunt acum?

            Corneliu Porumboiu: Nu, zic așa.

Andreea Vrabie: Ah, în general. 

            Corneliu Porumboiu: În general, știi? La mine revin temele astea, limbaj, comunicare, raport individ-societate, astea tot revin. Nu pot să zic că am o metodă, am o rețetă. Și La Gomera, am început câteva variante înainte de alte proiecte și până la urmă i-a venit timpul acum. Cred că asta e cel mai bine, să poți lucra. Sunt subiecte care se așează în timp, la care poate nu ai vârsta să le faci. Dincolo de decizia ta în sine, poate nu e una superioară: „Băi, ia stai cuminte acum, ia lucrează asta”. 

Andreea Vrabie: Și ce ți-ar plăcea să facă ele pentru cei care le văd? Filmele?

            Corneliu Porumboiu: Până la urmă, îți dai seama, să producă emoție, să placă, să intereseze, nu știu. Depinde de film. La Gomera cred că are un public mai larg, are structură de puzzle, policier. Sper ca publicul să intre în jocul ăsta, să meargă cu personajul principal. Altele au un public mai restrâns, dar și alea pot emoționa. Mie îmi place foarte mult de exemplu Al doilea joc, e un film foarte personal și acolo, dacă îți mai place și fotbalul, chiar poți să reziști la el până la capăt. Dar și Fotbal infinit, e cineva care construiește un soi de utopie, dar e un personaj, Laurențiu, îl consider relevant pentru partea asta, pentru vârsta mea, lumea mea, cum am trecut noi de la comunism la acest tip de capitalism și tot ce încearcă el prin regulile alea. Poate să fie chiar un unghi sociologic din care putem privi sportul lui. Na, așa, ideal, mi-ar plăcea ca la un moment dat un tânăr să vadă în Cinematecă un film de-al meu și să să se apuce de film, cum s-a întâmplat cu mine. Asta ar fi top. Da, asta poate ar mai fi. Mi-am gândit filmele până acum pentru marele ecran și cred că ele pot fi percepute foarte bine acolo sau cel mai bine. Dar e un lux în ziua de azi, pentru că s-a schimbat foarte mult tipul de consum. Da, mi-ar plăcea ca lumea să vadă filmele în cinema. 

Andreea Vrabie: Dacă te întrebi uneori de ce faci ce faci, ce răspunzi îți oferi? Nu un film special…

            Corneliu Porumboiu: Da, da, cinema. Consider că e lucrul care îmi place cel mai mult. Mi-am dorit să-l fac, lucrul care mă reprezintă cel mai bine, în care pot să fiu bun. Chiar îmi place. N-am dubii. Niciodată nu m-am gândit cumva „băi, să fac altceva”, de când m-am apucat de cinema. Încerc să mai dau cu părerea pe alte scenarii, mai discut cu firma mea, deși mică, mai produce din când în când câte un film și îmi place să-mi dau cu părerea. Discut cu alți regizori, îmi place asta. Știi cum e, când intri după aia în toată meseria asta–și de fapt e o meserie până la urmă –,ți-ai educat privirea, scrisul, ai lucrat atâția ani. Îmi place atât de mult încât nu m-am gândit niciodată că aș putea renunța. După aia, stai, never say never. Poate veni un timp în care o să zic, dar parcă niciodată. Cum spuneam și la început, după ce termin un film parcă am nevoie să trec la alt subiect, să încep să lucrez la alt subiect –fie că îl am, fie că am o idee deja, să încep să mă documentez. La mine cu cinemaul și cunosc lucruri: pot citi, pot vedea alte filme, sunt foarte activ. Îmi place chestia asta, că nu am un serviciu de la nu știu ce oră la nu știu ce oră și asta e. Când merg undeva, și în vacanțe, tot mai am un subiect, mă gândesc. Nu pot să zic că am vacanțe de alea clasice, „dom’le, am plecat nu știu unde și am tăiat firul și gata”. Îmi place prea mult asta acum.