Pe Bune #61: Cristina Bazavan

Cristina Bazavan este jurnalist și om de comunicare. A lucrat în radio 12 ani, timp în care a fost redactor șef la știri la Radio 21 și apoi a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM, ajutând stația să ajungă pe primul loc ca audiență în doar șase luni de la lansare. Despre perioada petrecută în radio, Cristina spune că nu a știut alceva în afară de muncă, pentru că locuia foarte aproape de radio, ceva ce nu ar mai face acum, pentru că a învățat să țină la sănătatea ei fizică și mentală. În anii 2000 a fost redactor șef la revista Tabu, unde a contribuit la promovarea unui alt tip de jurnalism față de ce se făcea în media românească prin interviuri în profunzime și texte narative de formă lungă. În 2011 a renunțat la presa scrisă și de atunci se dedică dezvoltării blogului personal, pentru că îi oferă libertatea de a scrie doar despre lucruri care o interesează și pentru că în continuare crede că viitorul jurnalismului este unul digital. Începând cu această toamnă este și redactor șef la Urban.ro, o publicație de cultură și going out, prin care își dorește să readucă oamenii în sălile de spectacol. Pe lângă scris, Cristina este consultant în comunicare pentru artiști și evenimente culturale, pentru că, spune ea, după ani în care a simțit că a exploatat jurnalistic artiștii a simțit nevoia de a le oferi ceva înapoi. 

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Cristina. Mă bucur că ai acceptat invitația mea.

            Cristina Bazavan: Bună. Bine te-am găsit.

Andreea Vrabie: Ești jurnalist, om de comunicare, ai și un blog și ai trecut în timp prin radio, presă scrisă, televiziune. Când te gândești tu la tine, seara de exemplu, ce spui că ești? Care e meseria în care te regăsești cel mai mult și de ce?

Cristina Bazavan: Sunt journalist, categoric, sau sunt un om care spune povești. Asta îmi place să cred că sunt, pentru că și în partea de comunicare, de PR, la capătul liniei tot niște povești spun – reale întotdeauna, să precizăm asta –, îi învăț pe oamenii pe care îi reprezint în partea de comuncare să-și spună poveștile cele mai frumoase din viața lor, cele mai motivaționale, lucrurile din care oamenii au de învățat. Iar în partea de journalism, evident, reflect realitatea pe care o găsesc.

Andreea Vrabie: Care e rutina ta zilnică? Cum arată programul într-o zi obișnuită, pentru că știu că te trezești foarte devreme.

Cristina Bazavan: Astăzi, de exemplu, m-am trezit aproape de 4:00. Puțin peste 4:00 dimineața, nu după-amiaza, dar în general mă trezesc la 5:00 și de la 5:00 la 6:00 este timpul meu absolut de relaxare și de a intra în zi într-o formă foarte frumoasă, foarte centrată pe mine, dar curată. Fac niște exerciții mentale, îmi beau cafea, evident, fac chiar și niște exerciții fizice și, depinde cum mă simt, poate văd un episod dintr-un serial, poate citesc un pic dintr-o carte. E timpul meu de a mă încărca eu. De la 6:00 încep să muncesc, după aia pregătesc micul dejun, începe viața în mod normal și undeva în jurul 9:30deja încep să am întâlniri și ies din casă. Viața se complică în traficul din București, dar dacă sunt zile în care n-am întâlniri –pentru că am o strategie anume, să-mi pun întâlniri doar în niște zile din săptămână, că dacă tot ies din casă să le pun în șir, să fie ușor – dacă sunt zilele în care nu trebuie să ies din casă, care sunt preferatele mele, evident, și este cald, scriu la terasă. Dacă nu, scriu la birou, cu minte conștiincioasă foarte, foarte multe ore consecutiv. Absolut plictisitor pentru cine ascultă, dar sunt ca în filmele alea românești în care nu se întâmplă nimic. Cineva stă la masă și nu face nimic altceva. Iar de la ora 19:00în sus este din nou timpul meu, până undeva la 22:00 – 22:00 și un pic, în care merg la teatru, ieșim la o masă, lucruri de genul acesta, casnice.

Andreea Vrabie: Cumai ajuns la rutina asta? Că-mi imaginez că n-a fost așa de când ai început să lucrezi pe cont propriu.

Cristina Bazavan: Când am început să lucrez pe cont propriu mi-am fixat rutina asta, să știi, sau mai ales partea de să nu mai muncesc de la 19:00în sus. Dar până să ajung aici, evident, m-am lovit ca toată lumea, am dat cu capu de toți pereții și m-am și îmbolnăvit un piculeț. Pentru că așa suntem, muncim, muncim, muncim, muncim, ne ardem pur și simplu, corpul ne spune „la revedere, pa, hai să ne mai liniștim” și după aia înveți ce ai făcut greșit. Dar așa am învățat de fapt să îmi respect puțin și trupul și mintea și tot ce ține de a te curăța. Cum ne spălăm pe dinți și pe corp, să ne spălăm puțin și mintea. Dar în prima fază a muncii mele am fost cu sânge pe pereți. În studenție, spre exemplu, mergeam la școală, mergeam la radio, mă duceam și la Școala BBC de Radio și Televiziune și pe acolo, pe undeva, dormeam. La momentul lansării Europa FM m-am mutat cu casa mai aproape de sediul radioului ca să pot să dorm mai mult, ceea ce e absolut inuman. Acum, cu mintea de acum mi se pare foarte greșit și nu recomand nimănui să se mute cu casa fix lângă locul de muncă, pentru că eu practic ieșeam din redacție, din radio, traversam strada, nu vedeam nimic în oraș. Șase luni, opt luni, doar alimentara, atât, din colț, în rest nimic, ceea ce este absolut greșit, că trebuie să te încarci, trebuie să ți se întâmple și alte lucruri în viață. Dar eram tânără, nu știam, îmi doream să fac performanță în meseria mea, mi-a trecut. Mai vreau să fac performanță, dar nu în felul ăsta. 

Andreea Vrabie: Iar acum, pentru că vorbeam despre rutina asta și știu că ții la ea, să ai rutina asta zilnic, ai totuși zile în care vrei să o arunci pe geam și pur și simplu să ai doar liniște în ziua aia?

Cristina Bazavan: Am zile în care îmi doresc foarte, foarte tare să nu rostesc niciun cuvânt, pentru că meseria mea e cu foarte multe cuvinte vorbite, chiar și când scriu, tot mai sună telefonul și mai trebuie să vorbesc. Dar de trezit mă trezesc, poate nu la 4:00ca astăzi, când a fost o zi aglomerată. Precizez că nu mă trezesc cu ceas. Când mă culc, mă gândesc, „ce program am eu mâine? M-ar ajuta să mă trezesc la 4:00 sau să mă trezesc la 5:00” și corpul meu execută. Îi mulțumesc frumos creierașului meu că este deștept, știe el mai bine decât noi. Dar am și zile în care îmi propun să mă trezesc la 5:00 și nu mă trezesc, și am zile în care nu-mi doresc să fac nimic și nu fac nimc. Ce să vezi, nu se sfârșește lumea. Eu am o expresie, că „nu facem operații pe creier”. Chiar nu facem. La capătul liniei spunem niște povești. E frumos să le spunem sau trebuie intenția noastră să fie să le spunem cât mai adevărat, omul să își fi cheltuit timpul citindu-ne sau ascultându-ne cu folos, să învețe ceva, dar nu facem operații pe creier. Deci dacă într-o zi nu există starea, energia, asta e, nu mă mai pedepsesc. Era o vreme în care mă pedepseam pentru asta și m-am gândit de la ce mi se trage și cred că școala ne strică puțin, pentru că ne obligă să ne comparăm cu ceilalți. „Dar Gigel de ce a putut să învețe poezia și eu n-am învățat-o?” Poate că mintea mea e diferită, acum știu să-mi explic asta și la momentul ăla nici nu-mi explicam că aceste lucruri lasă niște urme în noi. Dar nu mai, am depășit nivelul de a mă mai învinovăți că toate lucrurile de pe to do list nu le-am respectat. Am o strategie prin care țin să fac lucrurile prin care nu-i încurc pe ceilalți mai întâi, ca să meargă fluxul de muncă. Și ceilalți sunt fie companiile pentru care lucrez pe partea de consultanță, fie sunt oamenii pe care îi am în grijă la partea de scriere de texte pentru site-urile pe care le am eu, ale mele, deci să editez ca să meargă fluxul mai departe. Fac asta și după aceea fac lucrurile care țin de mine și de proiectele mele personale, de textele mele, ca să fie bine. Dar nu e nicio problemă dacă nu rezolvăm ceva într-o zi.

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus vorba despre școală, știu că ai fost pasionată de matematică și că ai absolvit Facultatea de Matematică. Cum crezi că te-a ajutat asta pe târziu, cum ți-a structurat mintea? Crezi că privești altfel lucrurile care apar în muncă?

            Cristina Bazavan: Cred că am avut mintea structurată cumva, cred că sunt tipologii de oameni care sunt mai îndreptați către matematică și alți oameni care sunt mai îndreptați către partea umanistă a lucrurilor. Pe mine matematica m-a ajutat. Mintea cred că-mi era structurată sau am eram tipologia asta, care să fiu mai apropiată de lucrurile abstracte, pentru că matematică e o știință foarte abstractă, denumim noi niște lucruri care ele nu există în mod real și lucrăm cu niște noțiuni abstracte. Dar dincolo de asta, de mintea mea structurată, matematica m-a învățat – mai târziu mi-am am dat seama de asta – că dacă n-ai toate datele problemei corect, te duci cu concluzia pe câmpii. Dar lucrul cel mai frumos care mi s-a întâmplat mie în relația cu matematica a fost prin clasa a V-a, a VI-a, când profesorul meu de matematică din Alexandria, de la Școala Generală Nr. 3, mă provoca – pentru că mă ducea foarte tare mintea la matematică și terminasem destul de rapid manualele, tot ce trebuia să învățăm în clasa a VI-a, adică „hai să ținem copilul aici, atent la școală” – și-mi dădea o problemă pe săptămână, asta era singura mea temă. La începutul săptămânii îmi dădea o problemă și șmecheria nu era s-o rezolv, pentru că el îmi spunea de la început, „știu că tu într-o săptămână ai s-o rezolvi” – ceea ce era o tehnică foarte bună, pentru că mă încărca cu încredere și eu trebuia să umplu spațiul creat în acea încredere, acum știu să descriu toată tehnica lui, atunci la momentul ăla doar mă bucuram puternic de ea. Și spunea „știu că tu o s-o rezolvi, dar trebuie să găsești o soluție mai rafinată, mai scurtă, mai sofisticată decât cea pe care am să ți-o arăt și eu”. Și evident, în primele două-trei zile rezolvam problema, după care, în momentul în care o rezolvam, o întorceam pe toate părțile. Răsuceam pe toate părțile, răsuceam în stânga, în dreapta, o luam de la început la sfârșit, de la sfârșit la început, pe drumul pe care găsisem soluția, încercând să mai scurtez, să mai rafinez, să se mai întâmple niște lucruri, iar lucrul ăsta m-a învățat foarte mult. Acum, în partea de scris, am un confort foarte mare când primesc edit sau când editez, pentru că știu că întotdeauna e fără de sfârșit această muncă. Ceea ce vrei să spui o să poți să-l transmiți și mai scurt, în primul rând, pentru că timpul omului este foarte important, dar și mai puternic și mai emoționant și mai plin de înțelesuri, să folosești cuvintele cu o forță mai mare. Și pentru asta îi mulțumesc foarte tare lui domn profesor de atunci. Dânsul nu știa că eu o să ajung să scriu, să trăiesc din scris, pentru că eu când eram la școală – acum îmi e rușine de ce spun – scriam compuneri de un rând și cred că Doamne-Doamne a zis: „OK, Bazavan, te-ai distrat prea mult în școală, e cazul să câștigi din scris”. Dar viața te duce în alte zone decât, na.

Andreea Vrabie: Știu că crezi foarte mult în disciplină și în dorință de muncă sau putere de muncă. Mi se pare că disciplina se poate preda sau învăța într-un fel, dar că dorința de muncă e o calitate foarte greu de transmis. Fie o ai, fie n-o ai. Tu de unde crezi că ai dobândit-o?

            Cristina Bazavan: Dacă faci ceea ce-ți place, c-o fi dans, c-o fi scris în cazul nostru, c-o fi teatru, habar n-am, dacă faci ceea ce-ți place, îți găsești dorința de muncă. Pentru că dacă îți place cu adevărat și faci pentru că vrei să lași o urmă, vrei să fie cel mai bun lucru din ce poți tu să faci – că reciți o poezie, că scrii trei rânduri – îți găsești forța de muncă, pentru că îți dorești să fii mai bun și o să tot exersezi acolo. Forța de muncă ne-o găsim, partea mai complicată este să lăsăm sau să găsim fiecare dintre noi în noi adevărul despre ce ne place, pentru că ne luptăm între ce ne place și cât vrem să câștigăm. Și atunci lupta asta e „nu-mi place să fac asta, dar am câștigat mulți bani”. De acolo nu mai vine disciplina, pentru că faci la o monedă de schimb. Dacă intenția ta de muncă e doar din plăcere –și știu că sună așa, super din cărți, dar nu e din cărți, pentru că eu și tu avem acel privilegiu. Pentru cei din afară spun că e un privilegiu să facem doar lucrurile care ne plac,  tu te întâlnești doar cu oamenii care-ți plac, eu nu muncesc decât pentru clienții care îmi plac. Când primesc o ofertă mă uit, zic „nu”. „De ce?” „Nu vreau, nu trebuie să dau alte explicații”, am acest confort. Sau nu scriu decât despre lucrurile care-mi plac. Pentru oameni, cum ziceam, e un privilegiu și zic „ia uite, ele sunt răsfățate”, dar nu este un răsfăț, e un drum în care ai refuzat niște lucruri.

Andreea Vrabie: Și care a durat mulți ani, că la mine sunt 10.

            Cristina Bazavan: Și care la un moment dat, când ai spus „nu”la ceva, ai avut și tu o îndoială, pentru că poate dacă ziceai „da”, mergeai pe drumul pe care ar fi mers toată lumea, ar fi fost un succes mai rapid și te încadrai, te urcai pe val și făceai surf. „Ia uite-mă, ce bine sunt aici.” Dar valul te ducea într-o zona în care după aia tot ar fi trebuit să fii condiționată de niște lucruri. Așa că privilegiul ăsta vine din mult „nu”, cred eu, și Slavă Domnului, am zis de multe ori de-a lungul timpului „nu”.

Andreea Vrabie: Ai spus vreodată „da” și după aia ți-ai dat seama că era valul greșit?

            Cristina Bazavan: Da, desigur și la un moment dat m-am retras. „Mulțumim pentru atenție, la revedere, pa”, ce să facem? Eu lucrez cu oameni, tu lucrezi cu oameni, în munca directă cu un om, caracterul lui se va vedea mai devreme sau mai târziu. Și eu obișnuiesc să spun „oamenii își schimbă nevoile, dar nu își schimbă caracterul”. În sensul că, dacă eu am astăzi nevoie de tine, s-ar putea să fiu simpatică cu tine ca să beneficiez ceva, dar mâine să te trădez, pentru că este în caracterul meu să fac asta. Și de fiecare când mi se întâmplă lucrul ăsta – că nu poți să schimbi caracterul unui om –, în prima fază a muncii tale cu ei, pentru că ei au nevoie de serviciile tale sunt simpatici cu tine, dar în momentul în care eu mă prind că sunt un caracter care e nepotrivit cu ceea ce-mi imaginez eu despre oamenii cu care îmi doresc să lucrez, „mulțumim, la revedere”. Nu spun niciodată în spațiul public de ce m-am despărțit în muncă de X sau de Y, pentru că nu mi se pare etic, dar nu mai muncim.

Andreea Vrabie: Cum ar trebui să fie oamenii cu care lucrezi?

            Cristina Bazavan: Oameni. Să fie oameni buni. Și eu nu cred că există un om perfect, dar intenția muncii lor nu trebuie să fie despre a acumula pentru propria persoană – deși în subsidiar tot timpul, în plan secundar, toți facem niște lucruri din care vrem să avem beneficii – dar intenția muncii lor trebuie să fie „să fac ceva și pentru alții”. Lucrez foarte mult cu artiști și dacă intenția muncii lor este să-i bucure real pe ceilalți, pentru mine cam acolo se ia decizia de muncă. Dacă intenția este „să fiu eu celebru, vesel și pe toate coperțile”, mulțumesc frumos pentru atenție, te poate ajuta altcineva.

Andreea Vrabie: Spuneam la început că ai lucrat în radio și ai lucrat mulți ani în radio. Știu că la un moment dat, când erai la Radio 21, ai făcut trecerea dintr-o poziție editorială, pentru că erai redactor-șef la știri, în una de comunicare, promovare, branding. De ce ai renunțat la știri?

            Cristina Bazavan: Exact, am vrut să mă las de știri, de fapt. A fost o întâmplare, 31 august ‘97 cred. E ușor de verificat, pentru că e ziua în care a murit Prințesa Diana. În ziua aia eu m-am hotărât că mă las de știri, după ce mă chinuisem foarte tare și învățasem, cum spuneam, în paralel cu Facultatea de Matematică, fusesem și la Școala BBC de Radio și Televiziune ca să învăț corect să fac știri. M-am hotărât pentru că eram redactor-șef al redacției știri, o redacție mică, dar inimioasă, mulți dintre ei apoi au lucrat la Pro TV și alte locuri importante. Îi crescusem pe toți în spiritul a ceea ce învățasem eu, mă întorceam de la cursurile de la BBC cu cursurile scrise și le arătam, „să facem și noi așa”, adică eram foarte mult pe „hai să împărțim cu toții și să învățăm”. Crescusem și îi iubeam pe toți oamenii cu care lucram, numai că în ziua în care a murit Prințesa Diana m-au sunat pe telefonul fix – căci aveam doar pagere pe vremea aia – și mi-au spus: „A murit Prințesa Diana”. Eram acasă, stăteam într-o garsonieră în Drumul Taberei, era mama mea în vizită la mine și eu am vorbit cu colegii mei și am zis: „Ah, ce tare! Să sunăm la ambasadă, să facem cutare”, că Prințesa Diana murise în Paris. Să facem cutare, să luam reacții de la nu știu cine, să facem nu știu ce, ca să ne citeze și pe noi. Că miza la o stație de radio mică era tu să produci niște știri prin care presa – pe vremea aia ziarele erau foarte puternice – să te citeze în edițiile lor de seară, pentru că tu produceai mult mai repede decât oricine altcineva. Astăzi internetul completează o parte importantă din aceste lucruri. Și am încheiat conversația și în timp ce mă îmbrăcam, „vin și eu acum, o să vin imediat în redacție”, mă întreabă mama ce s-a întâmplat. „Mamă, îmi pare rău, trebuie să plec, îmi cer scuze, mă întorc în câteva ore, a murit Prințesa Diana, trebuie să mă duc la redacție, să rezolvăm niște lucruri”. Și mama mi-a spus „știi ce ai spus când ai vorbit acum, la telefon? Ce tare!”. Mama este soția lui Moromete, adică n-are nici cea mai mică pregătire sau rațiune despre ceea ce înseamnă știrile, n-are nici foarte multă carte, dar ea a zis „ce tare” și eu mi-am dat seama. M-am suit în taxi să mă duc în redacție, era în Piața Romană, și în taxi mi-aduc aminte clar cum stăteam și mă uitam pe fereastră și ziceam: „O doamne, am zis ce tare că a murit un om? Este cumplit”. Și în ziua aia – mă rog, mi-am făcut treaba, tot ce trebuia, pentru că trebuia să fac, dar în ziua aia – am decis – era duminică, țin minte perfect – că „adio, la revedere, pa”. Nu vreau să fiu în direcția asta, nu vreau spiritul meu de competiție să mă transforme în ceva inuman, să mă bucur, „ce tare că a murit un om”. Și a doua zi, luni dimineața, m-am prezentat la domnul director de la stația radio și am spus „eu vreau să mă las de știri”. Nu vrei să știi cum s-a uitat la mine și a zis „de ce?”. „Pentru că mi se pare că mă dezumanizează, eu nu vreau să fac acest lucru, vă mulțumesc, dar eu nu mai vreau să fac meseria asta.” Și n-am mai făcut-o în forma aia, deși scriu în continuare, dar am cu totul alt unghi și prefer, chiar și când moare cineva, să găsesc acele unghiuri frumoase care să rămână – pentru că acum internetul îți oferă prilejul sau platforma să rămână niște lucruri pe vecie la un Google search – să găsesc acele lucruri frumoase din viața lui pe care să le pun într-un text, dar care să rămână ca un omagiu pentru persoana respectivă. Dar nu voi mai face știri, pentru că este ceva rău în mine care nu face bine. 

Andreea Vrabie: Mai târziu ai fost redactor-șef la revista Tabu, într-o perioadă în care mie mi se pare că au apărut cele mai bune texte în revistă, de la interviuri în profunzime până la texte de formă lungă, unele dintre ele făcute de tine. Și am în minte profilul lui Vlad Ivanov, pentru care te-ai dus la Botoșani, orașul din care e, și ai conometrat cât e drumul de la Școala Populară de Arte până la Liceul Pedagogic, pentru că el spunea că face șapte minute. Ce crezi că te-a atras la forma asta de jurnalism? Pentru că era diferit de ce făcusei până atunci.

            Cristina Bazavan: Pentru ca să învăț să scriu această formă de jurnalism l-am luat pe colegul vostru de aici, pe Cristi Lupșa, care era la Esquire pe vremea aia, tocmai se pregătea să plece, și în secunda în care el a zis că vrea să plece de acolo eu eram „Cristi la telefon. Aș vrea să vii să-mi școlești oamenii, să înțeleagă, să scrie tehnica asta”. Mi se pare una dintre tehnicile prin care poți să duci un om într-o poveste, să se facă imersiunea perfectă și simțeam că acolo mergem ca și comportament al cititorului, pentru că am realizat că generația care are predispoziție să citeacă texte de formă lungă, care teoretic are 30 și ceva de ani – vârfurile de la 25+ sunt chiar vârfurile de generație care să aibă această disponibilitate – toți au crescut jucându-se jocuri pe computer, pe console, care sunt foarte imersive. Te bagă foarte mult în poveste, trăiești niște senzații, ți se întâmplă niște lucruri acolo. Și atunci, ca să poți să ții atenția captată unui om cu un text de formă lungă, îl citești în 10 minute, în 15 minute, depinde ce este acolo și de, evident, viteza ta de citit, trebuie să studiezi, altă cale nu cred că există. Urăsc textele care sunt din știrile de trei rânduri și cu titluri mincinoase, care îți zic ceva și de fapt, când deschizi, e cu totul atlceva. Toți ne-am afundat acolo, adică genul ăla prin care îți dorești să captezi atenția din titlu nu ca să afli informația, ci doar să dai click, să-mi faci mie o vizualizare, noi am cultivat-o aici, în România. În străinătate există mult mai puțin această tehnică, dar noi suntem puțini mai superficiali, îmi cer scuze, alegem calea ușoară, în loc să scriem mai lung, mai frumos.

Andreea Vrabie: Cât de dificil a fost pentru tine să produci și să promovezi tipul ăsta de jurnalism de profunzime?

            Cristina Bazavan: A fost dificil din două perspective. Pe de o parte era relativ soft pe munca cu managementul să fac ceea ce vreau, pentru că aveam puterea decizională să aleg editorial absolut ceea ce voiam, ceea ce este în România de astăzi un foarte mare răsfăț, când nu este businessul tău. Asta a fost partea ușoară, deci a fost simplu pentru mine să iau decizia de manager să-l aduc pe Cristi Lupșa să-i trainuiască pe oameni. N-a fost greu nici să găsim subiectele, pentru că orice subiect, dacă te uiți cu atenție la el, îl așezi într-un unghi care să aibă o poveste foarte puternică. Inclusiv acum, oamenii n-o să știe câte pahare avem noi pe masă, dar dacă ne uităm la un pahar care se află pe masă putem să scriem trei pagini de emoție și pline de filosofie din care să înțelegi ceva despre dacă paharul e mai plin, mai gol și așa mai departe. Deci, subiectele se găsesc oricând. Ce a fost foarte greu, o parte din greutate a preluat-o Cristi, dar după ce a plecat Cristi –pentru cei care nu știu, Cristi a plecat de la Tabu exact în momentul în care s-a decis să facă Decât o Revistă și și-a făcut propriul business – pentru că ce e greu e să editezi oameni și să le schimbi lor în interior mentalitatea, mindsetul cu care se așează să scrie. Pentru că să iei niște oameni care fuseseră obișnuiți să scrie „dantele”, cum spun eu, adică lucruri, „mă așez eu acum și fac o compunere despre cum mi-am petrecut dimineața și am venit și m-am întâlnit cu tine”. Sau diferența între asta și „mă așez să scriu despre cum mi-am petrecut dimineața cu tine, știind de la început intenția, ceea ce vreau să transmit cu acel text, care este structura pe care vreau s-o urmez”, adică având cunoștință despre mai multe posibilități de structuri și ce poți să obții emoțional la nivelul cititorului cu fiecare structură. Să treci de la dantele, care e ușor, ne așezăm să facem o compunere – toată lumea poate să scrie, din momentul în care am învățat alfabetul toți scriem câte ceva – și să scrii conștient, acolo a fost destul de greu și personal am făcut și niște greșeli în ceea ce privește managementul echipei. Cu mintea de acum și faptul că acum am un alt business în care din nou trebuie să-i editez pe copii și să-i învăț niște lucruri, nu mai fac greșelile de atunci. Pentru că este foarte ușor să… Tu știi unde trebuie să meargă textul. Citești, ai trimis un om să facă un profil despre X scriitor, să zicem, și tu știi de când ai citit ce a intervievat el și ce reporting a făcut și cum așa, cam care e calea corectă – sau nu neapărat corectă, ci cea mai puternică variantă – de a ilustra despre omul respectiv, dar este versiunea ta. Sigur că tu, cu experiență mai mare decât cel pe care îl editezi, poate ai și mai multă tehnică, poate ai și mai multe cunoștințe despre omul respectiv, dar din nou, când te apuci să editezi, este versiunea ta.

În prima parte, după ce a plecat Cristi, eu n-am avut suficientă răbdare cu colegii mei. Nu aveam nici timp foarte mult – deși la o revistă lunară ți se pare că este sanatoriu, că muncești puțin, dar este foarte mult de muncă – și, pentru că n-am avut suficientă răbdare cu ei, să-i las să-și găsească drumul fiecare, am căutat mult să găsesc calea mult mai repede a textelor și au fost mai degrabă varianta mea de text, nu varianta lor. Pentru cine nu scrie, nu are nuanțele a ceea ce spun acum, dar ca să explic puțin, înseamnă și ceva frustrare din partea omului care scrie poate, pentru că el face un efort, dar fiecare învață în ritmul lui. Unii învață mai repede, unii învață mai încet. El se așază, dar evident că face greșeli pe drumul prin care merge până ajunge la forma lui cea mai bună. Să editezi pe cineva și să-i întorci un text – și crede-mă că am întors și până la de 20 de ori un text, deci am fost cumplită – este greu pentru cel care primește. Singura mea scuză este că textele îmi doresc să fie cele mai bune, am aceeași nebunie și acum, care e frumos descrisă de tine că m-am dus să cronometrez drumul de la Botoșani a lui Vlad Ivanov. Dar astăzi, la editare, îi las pe drumul lor. Colorez niște lucruri – nu mai scriu cu track changes, ca să nu enervez, mi se pare că dacă le colorez sunt mai simpatice – nu colorez niciodată cu roșu, nu există culoarea roșu, pentru că școala ne-a învățat greșit sau un text cu roșu e total neprietenos, și le fac observații și pun în edit mai degrabă din întrebări, ca să-i las să-și găsească ei drumul. Și chiar dacă public un text care știu că nu este varianta cea mai bună, că dacă aș intra peste el mai mult ar putea să fie mult mai eficient, mi se pare că pentru parcursul omului, care poate n-o să mai scrie peste doi ani pentru mine, pentru evoluția lui și pentru binele meseriei ăsteia pe termen lung este mai frumos să dea el cu capul de toți pereții decât să găsesc eu imediat varianta scurtă. Să-i pun capac și să zic „nu, de fapt așa se face”. Și atunci sufăr când editez – acum sufăr eu când editez, nu mai suferă ei, sunt mai simpatică – dar cred că îi ajută pe ei mai mult.

Andreea Vrabie: La un moment dat ai decis să îți pornești propriul blog și să nu mai scrii niciodată în presa scrisă din România. De ce?

            Cristina Bazavan: Blogul mi l-am făcut când încă scriam în presa scrisă, pentru că aveam niște prieteni care au plecat din țară cu care mergeam la spectacole de teatru și vedeam filme românești și aveam o activitate culturală și nu mai aveam cum să împărțim această experiență. Doamnei din cuplu îi lipsea foarte mult și-i era foarte dor de România și noi am decis, toată gașca, OK, hai să scriu pe – era Yahoo360, atât de departe. Hai să scriu și să pun și în spațiul public, că dacă tot scriu, să mai afle și alții despre aceste evenimente. Și în mai puțin de o lună am făcut 10.000 de oameni care citeau – că puteai să urmărești – scriierile mele. Ceea ce era o miză, îmi era așa, super frică și super rușine. Și de acolo a fost ideea după aceea să-mi fac un blog, care a fost mai întâi sub site-ul revistei. M-am supărat la un moment dar și „la revedere, pa”, pentru că mi-au pus publicitate electorală. Random, știu, pentru că era un algoritm care punea publicitate electorală și fusese în tot trustul, dar nu mă întrebase nimeni și era numele meu și l-am închis pe loc a doua zi. Atât sunt de nebună, îmi cer scuze, this is it. Și mi-am făcut un blog pe un domeniu privat, al meu, tot ce trebuie, iar blogul a funcționat în paralel cu revista în continuare multă vreme. Când am făcut switch-ul și m-am mutat câtre online, n-am mai vrut să scriu pentru presa scrisă – peste niște ani m-am mai întors să mai scriu – pentru că una, era o decizie, îmi mut toate armele și bagajele în online.

Andreea Vrabie: Pentru că credeai mult în online.

            Cristina Bazavan: Foarte mult. O parte importantă din decizia de a pleca de la revistă a fost faptul că nu voiau să ne dezvoltăm în online. Și eu le arătam statistici despre cât de mult crește consumul de cumpărare de telefon mobil deștept și că în curând  toată informația va fi în telefon – pentru că citesc tot timpul tot felul de trenduri și simțeam că asta va fi direcția – și managementul spunea „nu, la noi n-o să ajungă, în 10 ani”. Într-un an de zile ne-a mâncat situația. Și mie mi se părea c-o să pierd  timpul. Și eram suficient de matură – ca să nu zic bătrână – să pot să-mi iau propriul destin în mână și să fac propriul business. Câștigam deja din blog destul de mult ca să pot să fiu independentă financiar și atunci de asta am plecat. Dar credeam foarte mult și cred în continuare în online și în online făcut corect. Încă mai avem de lucrat, suntem în anii ’90 din presa scrisă, când încă erau bălării peste câmpii. Începem să mai creștem acum, încep să apară multe publicații online care au conținut cu adevărat valoros, dar ei au nevoie, toți au nevoie de bani. Un conținut valoros nu se face cu trei lei și cu trei oameni. Dar cum ziceam, n-am mai vrut să scriu în presa scrisă, pentru că știam–a fost cumva și o decizie de marketing dacă vrei, de branding personal – știam că am un public care mă citește. Dacă m-aș fi mutat să scriu – pentru că imediat m-au ofertat o mulțime de reviste, să scriu în stânga și în dreapta –, editorial să fac ce vreau eu pe acolo, dar nu voiam să fac asta, pentru că Tabu reprezentase cumva și o parte din brandul meu și genul de jurnalism, cum povesteai, pe care l-am dus acolo, într-o revistă de femei. A fost important și pentru mine ceea ce făceam. Nu voiam să mă duc într-o zonă în care lumea nu scria în direcția asta, în care era cu floricele pe câmpii, prea multe rochițe, bluzițe, fustițe, și atunci de asta nu m-am mai dus. Am vrut publicul care ar fi vrut să mă citească – sună puțin arogant, dar știam că există un public care mă urmărește – să vină după mine într-un singur loc, nu să mă găsească în mai multe locuri. M-am întors la un moment dat, am scris o opinie lunară și cred că am mai scris niște specialuri, pe ici pe colo – acum o să pregătesc eu o variantă în print de la un proiect –, dar nu mă voi mai întoarce în print. 

Cred în printul de colecție, care stă în picioare peste 100 de ani. Eu acum am acasă – și acum nu sună a laudă, dar toată lumea știe asta – eu am acasă Decât o Revistă. Cred că dacă mă uit pe copertele pe care le avem aici în stânga, dreapta, pot să-ți spun și ce articole sunt. Un Decât o Revistă stă în picioare și peste 10 ani, chiar dacă omul ăla nu mai este în funcția sau nu mai e în ipostaza în care era în 1900 toamna, în care s-a scris. Dar textul e atât de puternic scris și are atât de multe detalii și-ți oferă o felie din viața omului, încât tu o să vrei să citești și peste 10 ani despre omul ăla. Sau chiar dacă n-o să vrei, dacă îți ajunge în mână acea publicație, tu o să zici „mamă, cum era pe vremea aia”, pentru că e super adevărat. Dar asta este o revistă de colecție. O colecționezi, nu este o revistă de consum. Eu cred în genul ăsta, cred în… Acum o să fac o comparație frivolă, îmi cer scuze: Sunt publicații care sunt precum șervețelele de hârtie de la masă, pe care le folosești și le arunci sau sunt publicații precum șervețelul de pânză dintr-un restaurant de lux pe care îl folosești cu grijă și stă foarte aproape de tine, pe genunchii tăi cel mai adesea, când mănânci. 

Andreea Vrabie: Mă întrebam dacă atunci, cu blogul, când ai decis să te dedici blogului, dacă a fost și un fel de provocare pentru tine, tu cu tine, să vezi dacă poți să reușești singură.

            Cristina Bazavan: Nu cred c-a fost. Am avut această mică aroganță în mintea mea, că pot întotdeauna să reușesc singură, pentru că tot ce am făcut, am făcut singură, fără să reușesc să am vreun sprijin. Sigur, am muncit de fiecare dată ca să dovedesc ce pot să fac, dar eu vin dintr-o familie foarte săracă. Când am venit la București eram nimeni pe drum, super obosită de orice întâmplare și de drumul de acasă până la școală și am ajuns în relativ scurt timp să fiu – cum ziceam, învățând foarte mult –, să fiu redactor-șef la o stație radio care se deschisese. Și m-au pus oamenii ăia redactor-șef pentru că învățasem, eram la momentul ăla, după ce am făcut Școala BBC de Radio și Televiziune, cel mai educat în domeniul respectiv – sigur, așa era presa, așa era contextul la momentul ăla – din stația respectivă. Când am plecat de la Europa FM, am plecat pentru că obosisem, era foarte, foarte greu. Am ajutat un pic la lansarea Radio Guerrilla, dar după o pauză, pentru că având funcție de conducere aveam un contract prin care trebuia să nu muncesc o perioadă pentru ceva concurent. Dar de fiecare dată, orice job pe care eu l-am avut, l-am obținut eu, nu că m-am dus și am solicitat, ci pentru că mi-a venit. Și atunci, în mintea mea cumva este setat că pot să fac orice, pentru că nu m-a ajutat niciodată… Mie mi se mai întâmplă să mă sune oamenii și să-mi zică „bagă-mă și pe mine undeva, să fiu și eu în față la ceva”. Oribil. Eu n-am sunat niciodată, absolut niciodată, să „bagă-mă și pe mine undeva”. Nu am sunat. Îmi povestea un amic care se ocupă cu conferințe despre X și Y care îi solicită „să fiu și eu vorbitor la conferințe”. Eu n-am sunat niciodată. Niciodată. Vorbesc la conferințe, câteodată e cumplit – cumplit în sensul că e greu, nu mi s-a întâmplat nimic rău acolo, doar că nu sunt în zona mea de confort foarte mare –, dar n-am sunat niciodată „bagă-mă și pe mine în față”. Și atunci, pentru mine să mă mut în zona de blog în momentul ăla era doar o altă platformă prin care arăt ce știu să fac. 

Am avut această aroganță – îmi pare rău, sper că am folosit-o totuși cu inteție bună – că știu să fac bine niște lucruri. Muncesc ca să susțin această aroganță, în sensul că citesc foarte mult și despre tehnici de scriere, am făcut și niște cursuri, tot felul de lucruri din zona asta, dar rămâne această aroganță în mintea mea – poate nu exprimată neapărat tot timpul în spațiul public – că pot să face eu lucrurile un pic mai deștept decât mulți alții. Și atunci, blogul pentru mine a fost doar o platformă. Sigur că în primele șase luni am muncit foarte, foarte mult. Pentru că ce am făcut în primele șase luni, toată lumea cumva, cu un grad foarte mare de simpatie, îmi oferea tot felul de proiecte să muncesc. Am vrut să nu-i dezamăgesc pe niciunul dintre ei, toți care-mi ofereau proiecte, pentru că mi se părea foarte drăguț că vor să mă susțină. Îmi aduc aminte că într-o zi a venit cineva și mi-a adus o valiză la aeroport ca să plec în altă parte, pentru că aveam doar patru ore escală în București, nu în alt oraș. Primele șase luni am fost plecată în 11 țări – cumplit – cu altă treabă de fiecare dată, nu în excursie, dar nu voiam să-i dezamăgesc nici pe oamenii respectivi și voiam să am și o activitate care să fie demnă pentru cititorii mei. Astăzi nu cred că aș mai face acest lucru, poate și pentru că am îmbătrânit. Asta se întâmpla în 2011, nu sunt chiar foarte mulți ani, dar a fost o uzură foarte mare. Pe de o parte pentru că oamenii îmi acordau încredere și nu voiam să-i dezamăgesc și pe de altă parte pentru că încă nu simțeam foarte bine cum va fi să fiu singură, pe propriile picioare, și era important să îmi asigur venitul. Dar am supraviețuit.

Andreea Vrabie: Știu că colaborezi cu artiști pe tot ce înseamnă relații publice, relația lor cu presa, strategie de comunicare – cred că termenul e publicist, în afară mai degrabă. Sunt curioasă de ce îți plac artiștii, de ce îți place să lucrezi cu ei? Pentru că ești atrasă de zona asta culturală și artistică.

            Cristina Bazavan: N-am mai vrut să mai fac comunicare. Pentru Europa FM am fost brand manager și am făcut partea de comunicare și managementul stației, care era francez, la momentul deschiderii a investit foarte, foarte mult în mine ca să învăț toate lucrurile de comunicare la un nivel foarte profesionist. Și când am plecat de la Europa FM n-am mai vrut să fac. Și m-am întors să fac mai degrabă ca să dau ceva, să răsplătesc. Mie mi se pare că noi ca jurnaliști îi exploatăm de multe ori pe artiști. E o linie foarte fină între „fac un interviu cu cineva ca să îl ajut pe el, să îl prezint lumii într-o formă bună sau rea – depinde cum este omul – să arăt ceva lumii despre el” și „fac un interviu cu un om pentru propria audiență a revistei, a blogului, a ce-o fi ea”. Te prinzi când ești om de meserie de intenția omului care a făcut interviul după cantitatea de „eu” din întrebări și din direcția în care merge interviul. Și acum zic: Eu sunt dintre cei care nu-și dorește niciodată să se fotografieze sau să-și alăture imaginea – deși am un respect imens pentru toți artiștii pentru care am acceptat să lucrez –nu m-am fotografiat niciodată cu ei. Mi se pare că aș fi ca o mică sugativă care mă lipesc și eu în cadru de ei. În partea mea de promovare sunt omul suport, meserie de suport pentru ei. Le creez contextul ca ei să fie cât mai bine puși în valoare. În partea mea de jurnalist, sper că fac interviurile ca să-i pun în valoare – asta e intenția mea, sper să nu le greșesc foarte mult când vedem rezultatul final – și să arăt publicului o altă față a lor pe care poate n-ar fi văzut-o niciodată. Și de asta m-am întors la comunicare, să muncesc pentru artiști, cu acest „hai să dau ceva înapoi pentru lucrurile cu care i-am exploatat în viața asta”. Sper să îmi plătesc datoria, pentru că i-am exploatat, evident. În prima parte de Tabu am exploatat foarte multă lume și e la limită, e o linie fină. Astăzi dacă sun – fără lipsă de modestie – oricare mare actor român și îl rog, „te rog frumos, ești în proiectul X, hai să facem un interviu, să-l pun pe site-ul meu”, ei vor spune „da”,pentru că au încredere în mine, am un background și așa mai departe. Îi sun când au ei nevoie, nu mă trezesc niciodată așa, în hău, pentru că am eu nevoie, dar sunt conștientă că îi aleg când ei sunt într-un context în care ei sunt pe val –că au o premieră, că au un spectacol, au ceva – și eu exploatez puțin din această audiență și atunci e frumos să dau și ceva înapoi. 

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat de mai multe ori în interviu că acum pregătești sau ești împlicată în altă publicație, din ce nevoie personală ai decis să te implici în Urban.ro?

            Cristina Bazavan: Eu am blogul meu, businessul meu, din care totul e absolut minunat, dar am vrut să fac Urban.ro, care e o platformă de going out foarte up market. Adică vorbește despre teatru, film, balet, operă, expoziții super sofisticate. Sigur, există și partea, cum eram un pic mai devreme, ușor frivolă, spunând rochițe, bluzițe, fustițe, adică partea de modă și partea de beauty, dar sunt prezentate dintr-o perspectivă puțin diferită. Pentru că noi astăzi consumăm moda din fotografii de pe Instagram cum ne taie pe noi capul și moda înseamnă mult mai mult de atât. Deci m-am întors să fac astea pentru că astăzi, în România, sunt foarte puține informații despre lucrurile frumoase care sunt în jurul nostru. Eu mă pricep doar în zona asta și contactele mele sunt doar în zona asta și de aia mi-am dorit să creez acest site. Dacă noi nu scriem că se întâmplă nu știu ce spectacol, care e foarte accesibil… Dacă eu ți-aș zice astăzi că există la Teatrul Național – nu mai există ce exemplu o să dau acum, dar a existat, a fost în urmă cu câteva zile spectacolul – un spectacol de balet inspirat de revoluția de la 1989 care se numește Revolta, creat de o coregrafă care nu se născuse atunci și e o perspectivă despre libertate din cu totul alt unghi decât te-ai fi așteptat –deși se numește Revolta și te-ai gândi că este ce revoltă aveau oamenii și câtă ură și ce probleme existau acolo – și îți dau contextul, să știi să te uiți la acel spectacol de dans –poate că tu n-ai fost niciodată într-o sală de spectacol și zici „doamne, dansul este ceva atât de complicat, nu e pentru mine” –, dacă îți așez într-o formă frumoasă, te duci să încerci. Scopul meu – unul dintre scopuri – a fost fix să ducem mai mulți oameni în sala de spectacol. Ăsta e un motiv. Alt motiv este dorința mea de a-i ajuta pe artiștii de orice fel, tocmai ca să pay back pentru lucrurile și pe care ni le oferă nouă ca spectatori, dar și pe care mi le oferă mie ca profesionist, pentru că site-ul este doar o platformă prin care adun o comunitate. Dar anul viitor intenționez să fac o fundație prin care să ofer burse artiștilor aflați la început de drum, studenților mai degrabă, din mai multe zone și să le creez contextul în care să pornească – trebuie să fie foarte talentați și chiar să aibă nevoie de banii respectivi – le creez contextul să plece mai ușor în domeniu respectiv.

Andreea Vrabie: O să dau puțin din casă și o să spun că atunci când te-am invitat să vii la Pe Bune, primul tău răspuns a fost că oamenii pe care îi invit aici au făcut lucruri mai importante decât tine. E o modestie care m-a înduioșat într-un fel, dar m-a făcut și să mă întreb dacă simți că lucrurile importante pe care le ai de făcut abia urmează și ce înseamnă lucruri importante de fapt? 

            Cristina Bazavan: Sunt niște oameni care au lăsat niște urme. Invitații tăi au făcut niște lucruri care au fost cu adevărat memorabile în contextul național. Dacă îi întrebăm, „să ridice două degețele oamenii care ne ascultă dacă știu cine e Cristina Bazavan”, s-ar putea să vezi că nu știe lumea cine sunt. Asta este prima observație care nu este despre modestie, este despre „să ne așezăm corect în rând și să știm ce știm să facem”.Sunt un om care muncesc în culise, că asta îmi este meseria mea. Îmi doresc clar să fac niște lucruri mai importate de aici încolo. Sunt un om care nu trăiește niciodată din „mamă, dar ce-am făcut inapoi”. Nu ține minte nimeni, scuze, doar tu că te-ai documentat. Adică sincer, dacă întrebăm dacă își aduce cineva aminte despre interviul cu Vlad Ivanov, pe care jurnaliștii din România, când se mai apucă cineva să facă interviu cu Vlad, îl citează fără să mă citeze pe mine, dar văd expresii de acolo, că știu exact cât am muncit pe textul acela – apropo de perfecționism și nebunie, în acel text, acum vă dau o provocare, se află pe blogul meu, că nu mai există în print, nu mai există revista, e un verb pus greșit într-o frază. Eram în mintea lui Vlad, ca tehnică de scris și trebuia să fiu la prezent și e undeva la trecut, dacă îl găsiți, dau o bere. Sufăr că există acel verb, nu-l modific, deși fiind în online aș putea să-l editez oricând, nu vreau să fac acest lucru. Adică îmi asum ce prostie am făcut atunci, nu e atât de gravă, dar e. Deci nu trăiesc din ce am făcut, oamenii nu știu, știi tu că te-ai documentat și că ești din industrie și probabil că mai știu oamenii din industria noastră lucrurile pe care le-am făcut. 

Mi se întâmplă extrem de des, în calitatea mea de sau cum mă percepe lumea pentru că am un site personal, de bloggeriță – care mă supără acel termen foarte tare –să mă sune tinere fete de la agențiile de publicitate care sunt junior în agențiile de PR și să-mi propună proiecte pe care eu le-am creat. Să mă asociez cu proiectul X, pe care eu l-am creat, de la Festivalul de Teatru de la Sibiu sau la Ideo Ideis sau habar n-am. Eu fiind mai în vârstă, ce să facem –ca să nu zicem bătrână – am crescut cu acele proiecte. Secțiuni din Festivalul de Teatru de la Sibiu au fost modificate la inițiativa mea, pentru că am lucrat acolo. Copiii care mă caută acum și-mi spun „hai să scrii despre secțiunea asta, noi credem că tu te-ai potrivi cu asta”, nu caută. Uneori nici nu există, în unele situații nu știu că așa și mi se pare amuzant. Acolo e o linie subțire între cum mă abordezi și cum pui problema, că accept să nu știi, că n-ai de unde să știi în unele situații, dar dacă mă iei pe categoria bloggeriță o să sufăr. Dar nu trăiesc, cum ziceam, nu trăiesc din trecut. A fost, m-a format pe mine, sunt ceea ce sunt și pentru prostiile pe care le-am făcut și din prostiile pe care le-am făcut și din lucrurile bune pe care le-am făcut, dar sper să fac… Adică, dacă tot am ajuns până aici exersând, urcând treaptă cu treaptă niște lucruri, sper să fac niște lucruri mai frumoase, mai bune, să ajut mai mult comunitatea în care eu muncesc, cam asta e miza. Sper să fie, cum am ajutat un pic mic mic mic și artiștii, dar și o parte din jurnaliștii care astăzi scriu în alte publicații sau sunt pe cont propriu, când lucram la Tabu, sper ca cei mici pe care-i cresc acum și ceea ce fac cu platforma asta să mai schimbe cu un milimetru. Altfel nu mă apucam. Știu, sunt arogantă, dar supraviețuim.