Pe Bune #65: Sergiu Floroaia

Primul episod din sezonul IV din Pe Bune îl are invitat pe stand-up comediantul Sergiu Floroaia. Deși nu știa foarte multe despre stand-up în afara serialului Seinfeld, în 2006 a început să facă asta când s-a urcat pe scena Cafe Deko într-o seară de open mic, pentru că își dorea să depășească frica de a vorbi în public. I-a luat foarte mulți ani să învețe să-și controleze emoțiile pe scenă prin diferite trucuri aflate de la alți oameni sau citite în cărți și spune că acum îi este mai ușor, dar în continuare situațiile noi îi provoacă teamă. Crede despre el că nu este un om amuzant în mod natural și din acest motiv petrece mult timp studiind cum să scrie comedie și încercând să transforme stand-upul în ceva matematic. Problema cu care se confruntă acum în scris este că nu își mai dă seama dacă glumele lui sunt bune sau nu și singurul mod prin care poate verifica este să le spună unui public. Practic,  învață comedie de fiecare dată când e în fața oamenilor. Sergiu spune că stand-upul este ca un rollercoaster, când ai o seară bună, când una proastă, ceea ce îl face să își dorească cel puțin o dată la două săptămâni să se lase de comedie. În același timp, lipsa de certitudine pentru cum va fi un show, îl face și dependent de această meserie. Sergiu poate fi văzut la clubul Comics.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Sergiu. Bine ai venit la Pe Bune.

            Sergiu Floroaia: Bună. Bine v-am găsit. Bine te-am găsit.

Andreea Vrabie: Pentru început, spune-mi dacă simți că s-a schimbat în vreun fel nu neapăratumorul tău, ci cum înțelegi tu comedia și stand-up-ul. De exemplu, dacă simți că sunt glume pe care le făceai acum cinci ani pe care nu le-ai mai face.

            Sergiu Floroaia: Cred că da. Da, se schimbă umorul. Dacă tu te schimbi ca persoană se schimbă și umorul tău, pentru că se schimbă ce e relevant pentru tine și se schimbă lucrurile de care-ți pasă. Având acum și copil, parcă sunt anumite lucruri de la care mă abțin sau pe care le simt mai aproape și nu mai simt nevoia să glumesc despre ele. Pentru că dacă un lucru este un pic mai depărtat e mai ușor să fie amuzant pentru tine, dar dacă-ți este foarte apropiat, atunci e mai puțin amuzant. Așa funcționează umorul, pur și simplu.

Andreea Vrabie: Cum ar fi? Că ai spus că sunt lucruri despre care poate acum nu ai mai glumi, că le simți mai apropiate.

            Sergiu Floroaia:Nu-mi dau seama acum de un subiect anume. Dar m-am surprins, chiar acum câteva zile, că aveam o bucată care era despre fi-miu, și era o fabulație, nu era nimic adevărat acolo, dar aveam filmarea – voiam s-o pun pe YouTube – și mi-am dat seama că parcă n-aș vrea să vadă fi-miu asta. Chiar dacă știu că e o fabulație și cred că ar înțelege, am zis „parcă nu”. Și asta nu e ceva ce aș fi făcut acum opt ani, când nu aveam copil, evident.

Andreea Vrabie: Povestește-mi puțin cum scrii, dacă ai un proces prin care faci asta.

            Sergiu Floroaia: Eu scriu destul de mult. Cât iese și cât ajunge pe scenă, asta e partea a doua, dar de scris cantitativ, scriu destul de mult și am încercat multă vreme să-mi creez și niște obiceiuri, să scriu constant, să scriu un anumit număr de glume sau un număr de cuvinte sau o anumită perioadă, x ore pe zi. Depinde pentru ce scriu ca să pot să-ți zic exact cum funcționează, dar spre exemplu la stand-up, dacă am de scris la stand-up, îmi aleg un subiect. Poate să fie – și îl aleg după diferite criterii – ceva de care îmi pasă mie acum, poate să fie despre, spre exemplu, ceva de care îi pasă publicului în perioada asta, poate să fie o poveste personală. Și iau subiectul ăsta și încerc să-l scriu fără nimic amuzant, să-l  transform în ceea ce se numește premisă – practic, partea neamuzantă a glumei – și să-l transcriu. Și apoi încerc să-l împănez cu glume, să văd în ce direcție și cum pot să-l termin, astfel încât gluma cea mai puternică să fie la final. Cam asta ar fi așa, pe scurt, pentru o bucată de stand-up.

Andreea Vrabie: Spuneai în podcastul Popesco Show că folosești diferite unelte și appuri care să te ajute să fii mai productiv. De ce, cum ai ajuns să le folosești și cum simți că te ajută?

            Sergiu Floroaia: Da. În primul rând, suntem foarte distrași constant. Adică sunt foarte multe lucruri care ne distrag atenția și dacă vrei să poți să scrii și să poți să întri într-o stare de flow sau să poți să faci ceva ca lumea și o perioadă mai lungă de timp, trebuie să te izolezi de toate chestiile astea care-ți distrag atenția. Aici noroc că vine tehnologia în ajutorul nostru și sunt o grămadă de aplicații prin care pot să-mi blochez site-uri de  entertainment cum ar fi YouTube, Facebook, Twitter și așa mai departe. Este o aplicație pe care o folosesc cu un text editor care se numește Cold Turkey Writer, care îți blochează absolut tot, îți setezi un număr de cuvinte sau o durată pentru care vrei să scrii și nu poți să faci nimic altceva decât să scrii. Fac asta și încerc să mă izolez de oameni, încerc să-mi închid telefonul, să-l arunc într-un sertar, nici măcar să nu mă tenteze, că sunt foarte, foarte multe distracții. Și dacă te întrerupe ceva am învățat că durează foarte mult să revii la starea în care erai, dacă reușești să întri într-o stare în care ești productiv.

Andreea Vrabie: A fost vreun moment anume în care ai observat că poate ai nevoie de ajutorul ăsta tehnologic?

            Sergiu Floroaia: Da, constant aveam probleme. Constant eram întrerupt, nu reușeam să duc lucrurile la capăt, nu reușeam să mă apuc de ele. Am încercat să-mi fac cât mai ușor tot procesul, să-mi fie mai ușor să mă apuc, să-mi fie mai ușor să mă țin și să-mi fie mai ușor să termin. Mi se pare că, – din nou, eu sunt de părere și am mai văzut comedianți care au o altă părere – eu nu vreau să aștept muza. Mi se pare că dacă vrei să fii profesionist, trebuie să poți să scrii când e nevoie. Că iese bine, că iese prost, trebuie s-o duci până la capăt. Nu poți să aștepți. Nu poți. Altfel, dacă nu vine? În mod surprinzător, dacă te pui și reușești să pornești, de cele mai multe ori vine. Nu e de capul ei. 

Andreea Vrabie: Tot într-un interviu – și cred că are legătură cu asta – spuneai că pentru tine comedia – și scrisul – e ceva foarte matematic. Ce înseamnă asta?

            Sergiu Floroaia: Înseamnă că am studiat destul de mult ce se întâmplă în spate. Nu știu dacă matematic e cea mai bună comparație, cât mecanic. Știu ce e în spate, care sunt rotițele. Poate matematic în sensul de formule, că știu care este formula care îmi va da un anumit rezultat sau știu spre ce trebuie să tind. În sensul ăsta mi se pare că este matematic. Mi se pare că sunt oameni care critică chestia asta, „ah, folosești formule în comedy writing și uită-te la X, uită-te la Y, este foarte original, nu e nicio formulă”. Dacă analizezi bine o să vezi că sunt formule. Dacă ți se pare original și foarte creativ este doar pentru că are foarte multe formule și nu le vezi repetându-se. Mi se pare că asta este diferența.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus puțin mai devreme că ai citit sau te-ai documentat, și știu că ai multe cărți ale altor comedianți, că te uiți la comedie, cât de mult contează pentru tine partea asta de craft și de lucrarea lui în comparație cu experiența de a fi pe scenă?

            Sergiu Floroaia: Pentru mine cred că contează destul de mult, pentru că eu am impresia despre mine că nu sunt foarte amuzant în mod natural și de asta am studiat destul de mult cum se face, ca să am toolurile necesare să pot să fac asta. Și, din nou, să pot s-o fac atunci când e nevoie. De asta mi se pare important, dar este foarte importantă și experiența, pentru că de multe ori poți să citești o chestie într-o carte, dar până nu te lovești tu de zece ori de chestia asta în mod direct, n-o să-ți rămână.

Andreea Vrabie: Ce ți se pare cel mai greu în construirea unei glume? Adică unde e punctul în care te blochezi tu cel mai des?

            Sergiu Floroaia: Acum, în momentul ăsta, spre exemplu, este autocriticul. Mă blochez pentru că mi se pare că nu e amuzant și nu mai ajunge pe scenă, nu mai ajunge să vadă lumina zilei sau să ajungă la altcineva în afară de mine. Cred că acolo mă blochez cel mai mult, pentru că mi se pare că nu e amuzant și, în același timp, mi se pare că îmi este destul de greu, trecând prin atâtea și văzând atâta și scriind destul de mult, să îmi mai dau seama ce e amuzant până ajunge în fața publicului, să zică ei dacă e amuzant sau nu. Asta mi se pare o problemă destul de mare pentru mine.

Andreea Vrabie: Și cum treci peste ea? Ai încercat, nu știu, să arăți totuși măcar unei persoane?

            Sergiu Floroaia: Nu, pur și simplu am încercat să mă conving să le zic și să vedem după aia ce e și ce nu e amuzant. Asta e una. Și din nou, fiind o persoană destul de calculată, am încercat să-mi fac o formulă de calcul care să-mi zică dacă este amuzant. Niște criterii, un checklist, pe care o glumă care este amuzantă, care funcționează de obicei, dacă este amuzantă, ar trebui să le bifeze. 

Andreea Vrabie: Poți să mi-l spui?

            Sergiu Floroaia: În primul rând – deci ai setup și punchline –, prima chestie ar trebui ca subiectul să fie relevant. Care este relevanța subiectului? Adică, în primul rând, cât de mulți oameni știu despre ce vorbesc? Deci relevanța ar fi. A doua chestie ar fi topicalitatea, cât de actual este. Un alt criteriu ar fi claritatea, cât de clar este exprimată ideea. Și claritatea, eu văd o mică diferență de nuanță între claritate și simplitate, că poate să fie clară în mai multe cuvinte, dar poate să fie și mult mai simplu exprimată. Cât de simplă este, cât de mare este surpriza, cât de mult în altă direcție se duce. Sunt mai multe criterii și încerc să bifez și să fac un calcul matematic, dar asta deja este exagerat. Recunosc, este exagerare. Adică nu trebuie să ajungi acolo, dar îmi place să le fac, îmi place mie să verific. Nu neapărat să mă bazez pe genul ăsta de calcule, dar îmi place să le fac, să nu le ascult, să testez și să văd cât de mult se pupă cu calculul pe care l-am făcut eu. Îmi place să fac genul ăsta de chestii.

Andreea Vrabie: Pentru că asta voiam să te întreb, suna totul foarte…

            Sergiu Floroaia: Robotic.

Andreea Vrabie: Robotic, da, ăsta e cuvântul, și mă întrebam cât de mult te mai distrezi tu sau cât de mult îți mai place să faci asta.

            Sergiu Floroaia: Pentru că îmi place să fac genul ăsta de chestii, îmi place foarte mult să transform chestiile foarte artistice în chestii foarte matematice și calculate, pentru că-mi dau o oarecare senzație de control. Că am eu impresia că eu controlez chestia asta și că știu cum funcționează. Probabil că nu e așa, dar am senzația asta.

Andreea Vrabie: De ce ai nevoie de senzația asta de control?

            Sergiu Floroaia: În general mi se pare că am o nevoie mare de a fi sub control cu toate chestiile. De asta și pe scenă multă vreme –acum m-am mai relaxat – aveam nevoie să știu exact ce urmează să spun. Oricând vorbeam la microfon, și în emisiuni, aveam nevoie să știu. Trebuia să controlez. Și nu doar din ce zic, să controlez și mediul, să pot să știu că pot să am luminile cum vreau eu sau sunetul cum vreau eu. Îmi dă un oarecare confort, nu știu de ce.

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat asta într-un fel, tot din nevoia de control, știu că mai pe la început sau poate mai mult timp învățai pe de rost show-ul sau momentul pe care îl aveai.

            Sergiu Floroaia: Da.

Andreea Vrabie: Cât timp a durat asta și cum ți-ai dat seama că nu funcționează?

            Sergiu Floroaia: E o mică diferență. În continuare show-ul este învățat pe de rost, dar nu mai este la virgulă. Nu mai este la fiecare detaliu, fiecare cuvânțel, la fiecare silabă. Înainte, până și intonația era fix aceeași de la un show la altul, adică era învățat complet. Urcam și ziceam poezia. Asta îmi dădea controlul de care aveam nevoie ca să pot să merg mai departe. Și, odată ce m-am relaxat, am putut să merg cu glumele, să am cât de cât ideea, să știu ce vreau să fac cu gluma aia și să nu fie exact așa cum am scris-o, pentru că știam ce vreau să zic și puteam să formulez. Din nou, asta ajută din mai multe puncte de vedere. Devine proaspăt și pentru tine de fiecare dată și e și mai natural dacă o frazezi atunci, dacă o zici cum îți vine. Și a ajutat.

Andreea Vrabie: Ce se întâmpla – și te întreb asta pentru că fix asta fac eu la Pe Bune Live, de exemplu – atunci când uitai ce aveai de spus? Ai vreun moment care îți vine în minte când ai uitat?

            Sergiu Floroaia: Au fost momente în care am uitat, mai ales la început. Dacă este la cuvânt și la virgulă și uiți ceva, există riscul mare să uiți complet ce urmează, pentru că ai pierdut șirul și mi s-a întâmplat. Au fost momente în care pur și simplu m-am blocat. Nu știam ce urmează, unde sunt, nu mai știam absolut nimic. Lumea își dă seama, evident. Am avut noroc și asta mi se pare că, față de generația asta de acum, am avut noroc că am avut mai mult timp în care să facem prostii pe scenă până să ne cunoască lumea. Dar mi s-a mai întâmplat. Chiar și de curând mi s-a întâmplat să mă blochez, chiar la noi la Club. Nu mi se mai întâmplase de ceva ani, cred, dar a fost o cu totul altă experiență, pentru că acum pur și simplu am recunoscut că s-a întâmplat asta. Eram destul de relaxat să zic „OK, am uitat complet ce voiam să zic, hai să vedem cum lucrăm de aici”. Și chiar a ieșit mai amuzant, pentru că m-am dus într-o direcție, am făcut ceva cu publicul, am vorbit cu ei și chiar a fost altceva. Dar se întâmplă să te blochezi. Pentru că asta îți dă încrederea, faptul că știi exact ce vrei să spui. Dacă se întâmplă să uiți ce vrei să spui … Un truc pe care îl foloseam era întotdeauna să am setul, să am ceva scris măcar cu liniuță de la capăt, ideea, să-l am la mine, ceea ce-ți dădea relaxarea aia că în caz că uiți poți să revii destul de repede. Chiar dacă e penibil că te uiți, dar poți să revii destul de repede. Și asta m-a relaxat și puteam să nu uit. 

Andreea Vrabie: Asta fac și eu, țin discursul la mine în speranța că nu va fi nevoie să apelez la el și să spun că am uitat unde am rămas, dar după aia îmi mai pun o problemă: dacă nu mai știu nici măcar pe discurs unde am rămas? Pentru că eu spun poezia și eu nu știu care este ultimul cuvânt pe care l-am spus în momentul ăla. Până acum n-am avut nevoie, dar …

            Sergiu Floroaia: Da, e un stres. Dacă ai problema asta cu vorbitul în public, e destul de greu. Mie mi-a fost destul de greu să trec peste chestia asta, mi-a luat foarte, foarte mult timp. 

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus vorba despre asta, știu că ai început să faci stand-up în 2006 și unul dintre motive era și pentru că voiai să-ți fie mai ușor să vorbești în public. Acum mai ai emoții? Cam cât a durat să devină mai ușor?

            Sergiu Floroaia: Enorm de mult a durat la mine. Mi se pare că au fost momente și când m-am lăsat de stand-up pentru că nu mai suportam să urc pe scenă. Aveam emoții în continuare, pentru că pur și simplu am zis că dacă urc, o să mă obișnuiesc și-o să scap de emoții și pur și simplu m-am aruncat cu capul înainte, nu știam ce fac. Nu am încercat nimic nou, să încerc altceva, să văd ce poate să funcționeze să mă ajute să scap de emoții și mi-a luat foarte, foarte mult timp. Mulți, mulți ani de zile.

Andreea Vrabie: Și pentru cei care nu știu ce înseamnă – norocoșii care nu știu ce înseamnă – emoțiile astea, pentru că trecem amândoi prin asta, ce simțeai? Cum arăta frica asta?

            Sergiu Floroaia: Când eram la început de tot a fost chiar un moment în care m-a chemat MC-ul pe scenă când trebuia să urc, una dintre primele dăți, era ca în filme, ca în 8 Mile. Am zis c-o să vomit atunci, acolo, în momentul ăla. Mi se întâmpla și să cobor de pe scenă și să am mâinile complet amorțite, să nu le simt, să nu mai pot să le controlez de emoții, pur și simplu. Devii și foarte self-conscious, aia e ideea. Ești foarte conștient și nu mai ești natural. Dacă ești conștient de tine și ești conștient cum clipești, ești conștient cum respiri, ești conștient cum e vocea ta, ești conștient de ce faci cu mâinile, ești awkwardși devii foarte, foarte conștient de tine în momentul ăla. Cred că asta e problema de fapt, e o problemă de ego.  Ești mult prea atent asupra ta și o soluție e să încerci să te concentrezi asupra celorlalți, „OK, o fac pentru ei, încerc să le zic ceva, încerc să-i învăț ceva, încerc să-i fac să râdă”. Să nu fie despre tine, ăsta e un tip, ca să zic așa.

Andreea Vrabie: Mi se pare amuzant și ironic într-un fel că scopul tău pe scenă este să faci publicul să se relaxeze și să se distreze sau să râdă, dar tu ești într-o stare în care numai relaxat și amuzat nu ești. Și atunci cum se îmbină teama asta și concentrarea pe sine, că ești self-conscious, cu nevoia de a părea relaxat și plin de încredere?

            Sergiu Floroaia: Păi nu se îmbină, asta e ideea, și se simte. Oamenii simt când ai emoții și depinde și de persoana pe care o ai pe scenă, dacă, OK – asta e o chestie pe care am folosit-o și o foloseam la început -, îmi dădeam seama că funcționează în momentul în care you acknowledge că „băi, am emoții” și chiar făceam niște glume legate de faptul că am emoții. Și atunci lumea se mai relaxa, nu mai era doar în mintea lor și ziceau „OK, văd că ai emoții”și erai și tu cu ei acolo. Eram împreună „OK, am emoții, hai să vedem cum le ducem până la capăt”. Asta a fost o chestie pe care o foloseam la început. Dar mi se pare că emoțiile nu prea se îmbină, trebuie să încerci să scapi de ele. Trebuie să lucrezi cu tine, să exersezi mult, să vezi ce merge la tine din toate trucurile de pe net, din cărți, de la alți colegi, să vezi ce merge și să insiști. Lucrezi cu un terapeut. Pe vremea mea nu era.

Andreea Vrabie: Pe asta? E unul dintre subiecte?

            Sergiu Floroaia: Ce anume?

Andreea Vrabie: Emoțiile și vorbitul în public.

            Sergiu Floroaia: Bănuiesc că da, bănuiesc că poți să faci asta. Poate să te ajute, din moment ce e vorba despre tine și de faptul că ești mult prea conștient de tine.

Andreea Vrabie: Te întrebam dacă e un subiect pe care îl cauți tu intenționat.

            Sergiu Floroaia: Să vorbesc despre mine?

Andreea Vrabie: Da.

            Sergiu Floroaia: Nu în mod direct. M-am dus acum într-o zona în care într-adevăr sunt subiecte mai personale sau sunt păreri care sunt exagerate. Sunt păreri de-ale mine, dar sunt exagerate. Sunt unele cu care nici măcar nu sunt de acord cu ce zic, dar e amuzant. Încerc la final s-o dreg ca să înțeleagă lumea că n-am o problemă cu bărbații pe trotinete, deși fac glume despre ei. Nu, nu sunt foarte personal pe scenă. Sunt din ce în ce mai personal, dar nu sunt foarte. Mi-ar plăcea să fiu, dar încă am o oareșce reținere.

Andreea Vrabie: De ce?

            Sergiu Floroaia: Mi se pare că e din nou o chestie de control, pentru că mi se pare că sunt mult prea vulnerabil. Aifi mult prea vulnerabil când expui chestiile foarte intime și foarte personale acolo, în fața unor oameni care de multe ori te critică, să zicem. Și de asta nu mă duc. Cred că ai putea s-o faci și aș putea s-o fac doar în momentul în care am eu destulă încredere în mine, am și mai multă încredere în mine încât să pot să accept c-o să fiu criticat pentru ceva ce într-adevăr e foarte personal. 

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme că ai avut o perioadă de pauză de aproape un an, când n-ai mai făcut stand-up.

            Sergiu Floroaia: Da, mai la început.

Andreea Vrabie: Și cumva legat de ce spuneai mai devreme, te întrebai atunci că poate nu e meseria potrivită pentru tine?

            Sergiu Floroaia: Dar mă întreb și acum. Și aseară m-am întrebat. Am avut spectacol la Club și am zis „de ce?”.

Andreea Vrabie: Te-ai întrebat înainte sau după?

            Sergiu Floroaia: După, după m-am întrebat. Sincer, eu am chestia asta în continuare și unii oameni nu sunt fericiți c-o aud, zic „hotărăște-te odată”. Cred că o dată la două săptămâni vreau să mă las de stand-up. Mă gândesc că poate nu e potrivit pentru mine din moment ce-mi ia atâta, îmi ia mult prea mult. După aia mă gândesc „dar stai, că sunt comedianții X, Y cărora le-a luat 20 de ani să ajungă să fie OK și să se simtă bine și să ajungă vedete și să ajungă să facă chestia asta super bine, la un nivel la care mi-ar plăcea și mie să-l fac”. Am avut ieri un spectacol, am avut o migrenă, m-a durut foarte, foarte tare capul și mi-a fost foarte greu. Este un rollercoaster emoțional stand-up-ul. Pentru că am avut show-uri în țară, am avut Târgu Mureș și Oradea, am avut două show-uri la fiecare, în primul show de la Târgu Mureș m-am simțit bine, la al doilea m-am simțit foarte bine. Am avut la Oradea, m-am simțit la primul bine, la al doilea m-am simțit extraordinar, a ieșit foarte bine totul. Și a doua zi am avut show în București, oribil. Eram „OK, este excelent, este minunat, sunt pe calea cea bună”, după care eram „De ce fac asta? De ce insist? De ce nu mă las?”. E foarte ciudat. 

Andreea Vrabie: Și asta e din cauza emoțiilor, nesiguranței, ce te face să gândești asta?

            Sergiu Floroaia: Nesiguranța. Din cauza nesiguranței mă gândesc că probabil ar trebui să mă las. De ce nu ies show-urile, aici sunt o grămadă de variabile, când nu ies extraordinar. Bine, fiind la nivelul ăsta, nu mai e un show prost, e un show mediocru. Show-urile care erau înainte mediocre sunt show-uri bune acum. Show-urile care erau înainte bune, acum sunt excelente. Deci nu este oribil, dar după standardele mele, când e un show meh, pentru mine e oribil. 

Andreea Vrabie: Și cât te gândești la asta?

            Sergiu Floroaia: Mă macină, mă macină zile întregi după un show care nu a fost cum trebuie și am simțit eu că n-am făcut ce trebuie. Te macină multă vreme. Asta mi se pare că e destul de greu la a face stand-up, să treci peste ego. Asta e, că o să ai multe momente jenante, awkward, penibile, pentru că la stand-up nu poți să exersezi în fața oglinzii. Tu înveți de față cu oamenii și oamenii văd procesul. Oamenii văd cum înveți tu acolo și sunt „Băi, dar ești praf”. Da,dar eu învăț, încerc să te fac să râzi acum, dar eu învăț cu tine aici de față. Tu mă vezi pe mine cum învăț de acum până 40 de ani sau până te lași. Că o să ai de învățat în stand-up până mori sau până te lași, depinde cât reziști. 

Andreea Vrabie: Ai spus că e nevoie de o renunțare le ego. Știu că atunci când te-ai lăsat de stand-up, te-ai întors la asta pentru că tu scriai glume în continuare, dar pe care le spunea Toma și simțeai nevoia să fii tu cel care le spune. Acolo nu era tot o chestie de ego?

            Sergiu Floroaia: Ba da, clar. Clar. Voiam să-mi iau eu aplauzele alea, voiam să-mi iau eu râsetele alea în mod direct. Până la urmă, și motivul pentru care probabil zic eu că să scap de emoții, dar tot de ego, vreau să scap de emoții ca să fiu eu ăla care vorbește bine. Vrem atenție, de aia suntem acolo, pe scenă. De asta am început în ultima vreme – înainte eram foarte deranjat de oamenii care întrerupeau show-ul sau care aveau ceva de zis, aveau ceva de comentat total neamuzant sau pe lângă subiect sau whatever și eram foarte deranjat. Dar mi-am dat seama că eu sunt mai rău decât ei, pentru că ei fac asta majoritatea pentru că au nevoie de atenție. „Uite-l și pe ăla, suntem 200 de oamenii aici și ne uităm la ăsta cum stă în lumini și vorbește. Dar eu? Mai sunt și cu iubita la masă sau cu o fată pe care vreau s-o impresionez sau cu prietenii. Dar vreau și eu atenție.” Dar eu am făcut un club în jurul meu, am pus lumini, mi-am luat amplificare pe voce să mă aud cel mai tare, stați toți cu fața la mine, eu stau și mă uit spre voi. Da, eu vreau mai multă atenție decât voi. Înțeleg perfect că ai nevoie să comentezi. Înțeleg perfect.

Andreea Vrabie: Hrănește într-un fel stand-up-ul ceea ce se numește instant gratification, spre deosebire de alte meserii, unde poate primești feedback mult mai târziu? Feedbackul – pozitiv, la ăla mă refer – în stand-up îl primești imediat. Devine un fel de dependență nevoia aia de a trezi râsete, de a fi plăcut de public? Te-ai gândit la asta vreodată?

            Sergiu Floroaia: Devine un fel de dependență în sensul că: știi experimentele alea cu șobolanii, cu dopamina, că dacă apăsau pe un mâner și primeau ceva de mâncare, de fiecare dată când primeau de mâncare,  se elibera dopamina. Dacă de fiecare dată când apăsau pe mânerul ăla primeau de mâncare, nivelul de dopamină scade, pentru că na, știi că urmează și nu mai e așteptarea atât de mare – E ca în relații. Te obișnuiești. – În același timp, erau șobolani care deveneau dependenți dacă o dată primeau, o dată nu primeau. Și asta cred că se întâmplă la stand-up. De asta, odată ce te-ai apucat, parcă e greu, ajungi să devii dependent de stand-up, pentru că ba îți iese bine, ba nu îți iese bine. Mai ales la început. Procentul scade, ajungi să ai 90% bine, 10% nu. Dar mai ales la început, când îți iese, când nu-ți iese. De asta ajungi să devii dependent. În sensul ăsta cred că suntem dependenți.

Andreea Vrabie: Anul trecut ați avut, tu împreună cu Toma, cu Cristi Popescu, ați avut un show mare, la Sala Palatului. Cum te pregătești pentru un show atât de mare, unde poți fi criticat de mii de oameni, nu doar de câteva zeci dintr-un club? Cum a fost pentru tine experiența și cum îți faci curajul să te urci pe scena aia? 

            Sergiu Floroaia: Din nou, n-a fost un pas brusc. Nu am sărit. Sincer, de la câteva zeci, câteva sute în club, am luat-o treptat, pentru că am început în ultima vreme să facem săli mari și prin țară. Mi se pare că e o diferență mare în a trece de la un show de club la a trece într-un show de casa de cultură, cum facem noi, în case de cultură sau teatru sau filarmonici sau chestii de genul ăsta. E un salt destul de mare, dar mie nu mi s-a părut un salt atât de mare de la casele de cultură, filarmonici, teatre la Sala Palatului. În felul pur si simplu cum se percepe de pe scenă. Și mai este încă o chestie de la care primești o oarecare siguranță, am observat că în sălile mari e mai ușor pentru că, în primul rând, toată lumea este cu fața la tine. Toți sunt cu fața la tine, toată lumina este asupra ta, nu sunt barmani care trec printre ei ca să le distragă atenția, nu e nimeni care să bea, să vrea să comande altceva. Toată atenția este asupra ta și sunt mulți oameni. Dacă sunt mulți oameni, statistic vorbind, ce zici tu acolo sunt sanșe să facă pe un anumit număr de oameni să râdă. Sunt șanse mai mari. Și dacă un număr de oameni râd, râsul este viral, se duce. De asta se pun laugh tracks la sitcoms, dacă auzi pe cineva că râde, o să râzi și tu. Înseamnă că „da, e amuzant, e acceptat social să râd la chestia asta, o să râd și eu”. De asta mi se pare că e mai ușor la sălile mari. E mai greu pentru că îți dai seama că sunt 4.000 de oameni care te judecă, în sensul ăla e mai dificil. Am încercat să mă încurajez singur și tot felul de trucuri de ținut sub control emoțiile. Mi-am făcut chiar și-o listuță: „OK, ce-am făcut eu OK până aici? Merit să fac chestia asta”. Încercam să mă conving eu pe mine. Nu prea a funcționat, dar mă rog. Mi-am făcut efectiv listă în telefon ca să prind încredere că „OK, ai făcut și sala aia, care a avut 1.600 de oameni, ai vorbit la…, e OK”. Adică nu că meriți asta, cât că poți s-o faci, că nu e așa mare diferență.

Andreea Vrabie: Că n-o să mori.

            Sergiu Floroaia: Da, n-o să mori. 

Andreea Vrabie: Te ajută că nu ești singurul din acel show? Ai nevoie de alți comedianți?

            Sergiu Floroaia: Enorm.

Andreea Vrabie: Ai putea să ții un one man show?

            Sergiu Floroaia: Probabil că da. În mod ciudat, eu sunt unul dintre puținii comedianți de la noi, mai ales la nivelul ăsta, ca să zic așa, care nu ține show-uri singur. Eu mă simt confortabil cu alți oameni. În general îmi place să lucrez în echipă, să mai fiu cu cineva, să ia un pic din presiune împreună cu mine, s-o împart. Din nou, probabil e și lipsa de încredere și probabil de aia nu mă duc. Aș putea probabil să-l fac, ca material am materialul să țin astfel de show-uri, dar aș simți toată presiunea aia asupra mea și nu cred că aș vrea. Dar sunt și avantaje probabil. Doar show-ul tău, pentru că vin doar oamenii tăi, nu au termen de comparație. Nu e cineva care înaintea ta a fost super bun sau după tine e super bun și după aia te uită pe tine complet. Ar fi și avantaje, dar nu știu, mă simt bine cu alți oameni în jur.

Andreea Vrabie: Ai făcut multe lucruri în trecut: ai lucrat într-o casă de amanet, în construcții, în publicitate, dar mi-ar plăcea să vorbim puțin despre perioada petrecută în radio, pentru că ai făcut matinalul de a Kiss FM timp de trei ani.

            Sergiu Floroaia: Da, cam așa.

Andreea Vrabie: Acolo nu aveai emoții? Sau pentru că nu vedeai publicul, nu era fizic în fața ta, nu simțeai că te-ar putea judeca? Deși nu știu ce audiență are matinalul de la Kiss, dar îmi imaginez zeci de mii sau sute de mii.

            Sergiu Floroaia: Nu, nu aveam așa mari emoții pentru că nu era publicul în fața mea. Nu era ceva palpabil, nu simțeam privirile sau urechile oamenilor asupra mea. Mai erau momente awkward în care tot așa, deveneam conștient dacă-mi dădeam seama că am greșit ceva, că am zis ceva aiurea, că m-am bâlbâit. Dar overall nu simțeam deloc presiunea unui show de stand-up, dar nici plăcerea, pentru că într-adevăr, cum ziceai și tu, am ajuns să avem nevoie de feedbackul ăla imediat și acolo nu aveam feedbackul ăla imediat. Veneau audiențele o dată la ceva vreme sau se primeau mai multe SMS-uri sau ceva de genul ăsta, dar nu primeam feedbackul ăsta și nu era la fel de satisfying.

Andreea Vrabie: Cum îți amintești tu perioada aia din radio?

            Sergiu Floroaia: E o perioadă din care mă bucur că am scăpat, dar din care am și învățat mai multe lucruri. Dar n-a fost cea mai fericită sau minunată perioada din viața mea. Cred că nu eram făcut pentru chestia asta în primul rând, din mai multe puncte de vedere. Nu cred că sunt o persoană matinală și era foarte dificil pentru mine. Cred că sunt cronotip diferit și trebuia să mă trezesc foarte, foarte devreme, cel puțin în primul an, undeva la 4:30 dimineața. Și nu sunt o persoană extrovertită, ceea ce la un matinal, în prime-time, la genul ăsta de radio, se cere, e nevoie. Și fiind introvertit era un efort foarte mare din partea mea să fiu pe energie, să joc un rol constant, indiferent de cât de adormit eram sau cât de nervos sau supărat. Să fiu happy. Era un pic schizofrenică treaba și nici nu știam deloc ce facem acolo. Am fost luați de pe stradă, ca să zic așa, și puși în fața unor microfoane și a unei audiențe destul de mari și trebuia să ne pregătim foarte bine și trebuia să ne promovăm mai mult decât alții și lucram foarte mult. Lucram foarte, foarte mult.

Andreea Vrabie: Aveai timp și pentru stand-up?

            Sergiu Floroaia: Începusem să am din ce în ce mai puțin timp. Adică în momentul ăla, în perioada aia, numărul de show-uri a scăzut foarte mult și materialul meu a rămas cred că aproape același aproape trei ani de zile. Noroc că aveam show-uri rar, că altfel era grav. Nu, nu puteam. Era și radio, era mult de muncă după radio, aveam și copilul, era și stand-up-ul, show-urile seara. Era mult, mult, mult prea mult. Era mult prea mult pentru mine.

Andreea Vrabie: Și cum ai decis să renunți? Pentru că era totuși o siguranță financiară, îmi imaginez. 

            Sergiu Floroaia: Da, erau niște bani pe care eu nu-i mai văzusem în viața vieților mele. Era o sumă enormă de bani. Nu vreau să zic că era enorm pentru standardele cui, era enorm pentru mine. Era față de banii pe care-i făcusem eu până atunci. Dar nu mă simțeam bine. Nu mă simțeam bine fizic, nu mă simțeam bine psihic acolo. Muncind foarte mult, cel puțin în primul an, trezit de dimineață, presiunea show-ului, muncit după aia 14-16 ore, nu știu cât stăteam acolo ca să terminăm scripturi, să facem chestii pentru net și ce mai aveam noi de făcut, presiunea de a fi extrovertit. Era foarte foarte mult acolo și ajunsese să-mi fie rău, nu mă mai simțeam bine fizic. După un an de zile de radio, am ajuns la un moment dat direct la urgență, pentru că am avut amețeli atât de puternice încât a trebuit să mă așez pe jos, că nu mă simțeam în siguranță pe scaun. Și în timpul matinalului am plecat și m-am dus la urgență. De atunci am avut probleme, am avut amețeli cronice groaznice. Când mergeam prin țară și mă dădeam jos din mașină trebuia să mă țin de rafturile din benzinărie ca să pot să merg pe acolo. Datorită stresului și oboselii. Somatizam practic tot, și oboseală, și stres, și na. La un moment dat m-am decis, am zis că trebuie să renunț, că nu e OK, nu pot. Nu mai aveam timp de familie, nu mai aveam timp de ăla micu, nu mai aveam timp de nimic și am zis „OK, și ei au nevoie de mai mult timp, eu am nevoie să fiu OK”. Pentru că nu eram OK nici în timpul liber pe care îl aveam.

Și mi-am dat demisia, deși nu știam deloc ce-o să fac. Aveam niște chetuieli. Având banii ăia, aveam niște cheltuieli la care mă antamasem pe care nu puteam să le susțin cu stand-up-ul pe care aproape că nu-l făceam. Mi-am dat demisia, mi-am zis: „Asta e, vedem ce-o fi!”. Am zis: „Vedem, ne mutăm în altă parte, renunțăm la grădinița privată, nu știu. Vom vedea”. Mi-am dat demisia nu mai știu cu cât timp înainte, o lună, două luni, o lună jumătate, nu știu să îți zic exact. În momentul în care mi-am dat demisia s-au oprit amețelile. Deci nu în momentul cândam plecat, să zic că m-am odihnit. Nu, pur și simplu în momentul în care mi-am dat demisia, subit. După ce am plecat, lucrurile au început să se lege. A apărut un băiat, un prieten, cunoștință, mă rog –o cunoștință a unui prieten –, care a devenit managerul nostru. El făcea cu totul altceva, a venit din Italia, unde lucra într-o fabrică de cereale și a venit aici și am lucrat împreună și este cel mai bun manager pe care l-am văzut vreodată, deși a venit din cu totul altceva. Foarte dispus să învețe și foarte dispus să muncească. Am avut manager care a început să ne pună show-uri, show-urile au început să meargă, pentru că în timp, când eram la radio, am mai făcut niște chestii care au început să se ducă viral pe net și subit am început să avem oameni la show-uri și s-au legat efectiv lucrurile. Și suntem OK acum.

Andreea Vrabie: Te întrebam despre radio dintre toate lucrurile pe care le-ai făcut și pentru că, dacă nu mă înșel, este ultimul job full-time pe care să-l faci în paralel cu stand-up-ul. Adică de atunci te-ai dedicat stand-up-ului.

Sergiu Floroaia: Da.

Andreea Vrabie: Nu pune și asta un fel de presiune pe tine acum, pentru că de acum chiar trebuie să reușești? Sau că trebuie să te menții constant la un nivel sau să crești?

            Sergiu Floroaia: E o presiune în sensul că am toate ouăle în același coș. Încerc să diversific acum, din aceeași teamă că s-ar putea să nu mai meargă la un moment dat. Dar în mod ciudat și surprinzător, faptul că stand-up-ul este singurul mijloc de venit – stand-up-ul și chestiile conexe, că sunt toate legate –, ia oarecum din presiune, pentru că pe mine mă văd oarecum ca un business și nu mai sunt eu personal. E un business. The business failed, înțelegi? Nu mai e atât de personal când te vezi ca o companie, să zicem. Nu mai e failul tău. E OK, a greșit, nu e marketingul destul de OK. Nu te gândești că nu ești tu atât de OK. Oarecum te – cum să zic – depersonalizezi. 

Andreea Vrabie: Și înainte asta simțeai? Că e failul tău?

            Sergiu Floroaia: Poți s-o iei personal, da. Ideea e să încerci să n-o iei așa de personal. Nici failurile, dar nici reușitele n-ar trebui să le iei atât de personal, că și alea pot să fie noroc chior. Eu am impresia că mare parte este noroc. Oricât mă străduiam eu să fac lucruri, dacă nu aveam norocul să întâlnesc oamenii ăștia sau să am banii de care aveam nevoie în momentul în care am vrut să facem nu știu ce afacere, degeaba. Foarte mult noroc și faptul că nu mă las, că am noroc că după show-ul ăla prost se întâmplă să fie unul OK. Tot noroc, că putea să nu fie, na. E foarte mult noroc în ce reușim noi în viață.

Andreea Vrabie: Știu că ai un tatuaj în care scrie „learn, unlearn, relearn”. Ce experiență te-a făcut să-ți faci tatuajul ăsta și de ce e important mesajul pentru tine?

            Sergiu Floroaia: Din nou, cum ziceam, mie nu mi se pare că am un talent sau o înclinație specială în vreo anumită direcție. Cred că trebuie să învăț. Adică a trebuit să învăț să ajung și să fac lucrurile pe care le fac, și mi-am dat seama că nu doar că trebuie să înveți, dar trebuie să te și dezveți de lucrurile pe care le-ai învățat nu neapărat în mod direct sau în mod activ, cât prin părinți, prin educație, prin școală. Să te dezveți de lucrurile astea e la fel de important. Îmi și place să învăț. Îmi place foarte mult. Dacă aș putea să nu fac altceva, doar să învăț lucruri, să nu le aplic niciodată, ar fi lumea ideală. Dar din păcate trebuie să le și aplici ca să fie OK. 

Andreea Vrabie: De ce ți-a fost cel mai greu să te dezveți?

            Sergiu Floroaia: Au fost multe lucruri. În primul rând, a trebuit să mă dezvăț, cum am zis mai devreme, din a face glumele cuvânt cu cuvânt, virgulă cu virgulă. Le făceam la modul: aveam textul pe foaie și aveam paranteză dreaptă, trei puncte, paranteză dreaptă închisă înseamnă că acolo trebuie să fac o mică pauză. Cu bold erau cuvintele pe care trebuia să le accentuez în momentul ăla. Era totul făcut la milimetru și a trebuit să mă dezvăț de chestia asta cu care am câștigat încredere, dar ca să pot să câștig naturalețe pe scenă. Asta a fost o chestie de care a trebuit să mă dezvăț. Acum, tot cred că o chestie de control, încerc să mă dezvăț – nu știu dacă dezvăț e cuvântul potrivit –,  încerc să scap de nevoia asta de a avea control permanent și de a fi lucrurile perfecte înainte să le dau drumul în lume. Și de asta acum am făcut o chestie: nu prea am mai pus clipuri de stand-up pe net. Chestiile sunt foarte vechi la mine. Am pus niște chestii recent pe care le-am pus – am pus trei – doar ca să mă forțez pe mine să pun niște chestii care știam că nu sunt gata. Adică am urcat cu o idee pe scenă, am zis două-trei chestii, a fost cât de cât amuzant și le-am luat și le-am pus pe net ca să pornesc cumva chestia asta. Să nu mai aștept să fie perfect ca să-i dau drumul.

Andreea Vrabie: Urmărești comentariile oamenilor pe YouTube?

            Sergiu Floroaia: În principiu nu, nu prea mai urmăresc. Urmăream și le luam destul de personal, dar am început încetul cu încetul să-mi dau seama că nu este despre mine. Sunt oameni care comentează și ating un punct sensibil la care și tu ai îndoieli și momentul ăla da, doare, ustură. Dacă zice cineva ceva și tu ești „păi da, adică și eu cred chestia asta despre mine”. Mi se par aroganți oamenii care au o părere proastă despre mine că ei nu își dau seama… Mi se pare arogant din partea lor să creadă că pot să aibă o părere mai proastă despre mine decât părerea proastă pe care pot s-o am eu despre mine. Adică să-mi zici că sunt nu știu cum și nu știu cum. Crede-mă că știu sau crede-mă că am o părere și mai proastă despre mine. Eu mă văd în oglindă că n-am slăbit, tu nu știi detaliile astea. Eu știu toate show-urile proaste care mi-au ieșit. Eu știu toate glumele proaste care au fost nereușite. Crede-mă că le știu mult mai bine, nu trebuie să-mi zici tu că nu mă pricep sau că sunt nu știu cum sau că vorbesc nu știu cum. Crede-mă că ce-mi zici tu este nimic pe lângă părerea pe care o am eu despre mine.

Andreea Vrabie: Apropo de glume poate nereușite, de ce încă atât de multe glume misogine?

            Sergiu Floroaia: Cred că sunt mai mulți factori. E vorba nu neapărat de maturitatea societății, dacă vorbim strict de glume, dacă vorbim strict de stand-up, e la început. Trebuie să treci prin tot. Adică sunt comedianți – ca să ne ducem la scară, ca să zic așa – care sunt la început și fac glumele pe care le-am făcut și eu când eram la început. Mi se pare că trebuie să treci prin toate porcoșeniile, prin toate glumele despre cât de mică o ai și prin toate glumele ca să evoluezi. Nu poți să zici „dar nu mai face glumele astea, că…”, e la început, trebuie să se lovească de ele ca să … Și de asta cred că se întâmplă și în stand-up să faci genul ăsta de glume, pentru că stand-up-ul la noi are doar 15 ani, 16 ani. Adică încă nu s-a maturizat industria cu totul. Cred că și ăsta e un motiv. În rest, nu știu să-ți zic. Mi se pare că e mai OK acum. E clar mai OK față de cum era acum cinci, șase, șapte, opt ani, cel puțin la comedianții care au experiență.

Andreea Vrabie: E ceva ce ți-ar plăcea să se schimbe într-un fel în peisajul de stand-up de la noi? E ceva ce te nemulțumește?

Sergiu Floroaia: Trebuie să treacă niște timp ca să fie și mai OK. O chestie cu care ne-am luptat multă vreme: să înțeleagă lumea că a fi amuzant nu este de un singur fel. Sunt stiluri și stiluri. Sunt gusturi. Dacă eu fac ceva pe scenă – sau cum făceam eu glume scurte înainte –, dacă aleg să fac genul ăsta de chestie nu înseamnă că sunt mai puțin amuzant. Am ales genul ăsta, stilul ăsta, pentru că ăsta îmi place, nu pentru că nu pot mai mult. Să înțeleagă lumea că suntem comedianți diferiți cu stiluri diferite. Este, cred, artă și nu poate fi comparat. Adică nu poți să compari pe unul cu celălalt, „ăla e mai amuzant, ăla e mai puțin amuzant”.  E ca și cum zici „pictorul ăla e mai bun”. Sunt stiluri diferite, fiecare face ce-i place sau ce simte sau cum e el în momentul ăla. Ar trebui lumea să înțeleagă, dar e destul de greu, că na, suntem diferiți și facem chestii diferite, chiar dacă e împachetat ca fiind stand-up sau umor la toți.

Andreea Vrabie: Când ne-am întâlnit la preinverviu am vorbit destul de mult amândoi despre frica de a zbura cu avionul, care în cazul meu e o frică funcțională, adică reușesc să zbor cu avionul, dar în cazul tău nu, încerci să ocolești mijlocul ăsta de transport. Și de fapt nu este despre fobia asta în sine, cât despre frica de moarte, pentru că asta e de fapt în spate. Eu mă gândesc foarte des la de unde apare, încerc să mi-o explic, pentru că devine din ce în ce mai mare. Tu cum ți-o explici?

            Sergiu Floroaia: Mie mi se par ciudate momentele în care nu o ai. Asta urmează să ni se întâmple tuturor. You’re weird if you’re not thinking about it. Pe bune, adică încolo ne îndreptăm. Da, normal că e din ce în ce mai amplificat pe măsură ce avansezi în vârstă, pe măsură ce crești și cred că de asta facem ce facem. Toți, practic, când ne luăm joburi și ne pierdem în muncă sau ne enervăm, ne distragem atenția de la lucrul ăsta, știi? Momentele în care ne gândim și avem frica asta sunt momentele în care nu suntem destul de distrași. De asta și există tot entertainmentul. De asta există Nicki Minaj, ca să-ți distragă atenția de la moarte, să nu te gândești. De asta facem noi stand-up: o oră jumătate pe seară să uiți c-o să murim toți.