Pe Bune #66: Robin Proca

Andrei Robin Proca este solistul, cel care compune versurile și cel care a venit cu ideea formației Robin and the Backstabbers. A crescut înconjurat de muzică, tatăl lui era solistul unei trupe de new wave și mulți muzicieni veneau la ei acasă în Miercurea Ciuc, așa că Robin a fost interesat de muzică încă din școală. Când s-a gândit să pornească Robin and the Backstabbers, în 2009, trebuia să fie o formație de coveruri care va dura trei luni, va avea cinci concerte și apoi va dispărea fără explicații. 10 ani și trei albume, nu de coveruri, mai târziu ei continuă să cânte. Iar cel mai recent album, Vladivostock, care încheie trilogia Bacovia Overdrive a fost lansat la finalul anului trecut. Robin spune că a scris mult timp versuri cu frică, nu cu plăcere, pentru că trebuia să umple un cântec de cuvinte și că prea puțini artiști simt bucurie în timp ce lucrează, ci mai degrabă ușurare atunci când reușesc să ducă un proiect la bun sfârșit. Nu crede că munca la un cântec ar trebui să fie ușoară, ci mai degrabă lentă, făcută cu răbdare și egală cu ea însăși, așa cum mașina care transportă space shuttle-ul NASA din hangar spre locul de decolare merge cu o milă pe oră, pentru că e viteza potrivită pentru ea astfel încât la final decolarea în spațiu să fie perfectă. 

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Robin. Bine ai venit în studio.

            Robin Proca: Bună seara, bine am venit în studio.

Andreea Vrabie: Trebuie să menționez – pentru că eu evit să spun în ce moment al zilei ne aflăm, pentru că nu știu când vor asculta oamenii, dar așa e –, înregistrăm seara. Pentru început, am să te rog să-mi spui de la ce pleacă în general cântecele voastre? De la, de exemplu, o carte citită, un film văzut sau mai degrabă te concentrezi pe experiențe personale, stări emoționale? Cum se întâmplă?

            Robin Proca: Să zicem că pornesc de la o idee pe care am avut-o deja. Este reaprinderea bruscă a unei idei din trecut, a unei idei foarte mici. În zilele bune am o treime de idee și în zilele incredibile am o idee foarte concentrată, foarte mică, scurtă, care intră automat într-un sertar în care nu se mai poate face nimic cu ea. Și la un moment dat – e ideea lui Schrödinger – se deschide sertarul ăla din nou și ideea e vie sau nu e. De cele mai multe ori nu e, dar din când în când este. Și impulsul acela inițial pe care l-a avut ideea la început, în ziua în care a apărut, este prezent acolo. De obicei este legat de un lucru nou care îi dă o energie mai mare, adică un ansamblu de lucruri care nu au amploarea – mă rog, energia – acestei idei, numai că e materie care puse împreună e greu de găsit un mix perfect. Dar de obicei este o întorsătură bună de frază, adică un hookde scriitură, de cuvinte. Iar în praful depus, ca să-i zic așa, sau carne de tun mai degrabă, e jumătate de caiet cu mâzgălituri cu chestii jignitor de slabe și de obicei o amintire puternică a unui lucru. Dar o amintire, nu descrierea unei stări de fapt actuale a acelui moment. Deci o combinație: avem nevoie de asta, de astași de un catalizator și totul va fi bine. Dar dacă nu există această idee anterioară, mult anterioară, care mi-a fost doar arătată și mi s-a zis „poate cândva vei face ceva cu treaba asta” după care a fost încuiată deoparte, nu pot face nimic. Lucrurile pe care le-am făcut propunându-mi să fac ceva, neavând acel ghimpe, nu prea au rezistat. 

Andreea Vrabie: Și ideile astea spui că le pui într-un sertar, dar le și pui fizic undeva, într-un carnețel, într-un folder?

            Robin Proca: Da, în cea mai mare parte da. Scriu într-un număr mare de caiete și carnețele, dar asta pentru că mi se pare cool să faci treaba asta, nu pentru că am în mod legitim nevoie de aceste lucruri. Mă ajută foarte mult să leg gânduri, știi, pentru că scrii lent și trebuie să te concentrezi puțin mai mult – sau dimpotrivă, mai puțin – la ceea ce gândești și se poate întâmpla ceva. Dar de obicei nu se întâmplă. Adică metoda asta de asociere liberă e un fel de alint. Face bine așa, te joci, te distrezi, iar caietele sunt o chestie… Adică mi-ar plăcea să fie genul ăla de „wow, oare ce scrie acolo”, „wow, uitați-vă la ce-a scris, incredibil!” și eu să fiu „la la la li la la”. Eu scriu așa, de dragul fizicalității scrisului.

Andreea Vrabie: Și bănuiesc că te ajută și să oferi claritate gândurilor într-un fel, pentru că scrisul are efectul ăsta.

            Robin Proca: Doar în ultima parte a procesului, ca și cum ți-ai scrie testamentul știind că mori mâine, nu că cine știe poate mor cândva. Atunci când simt că am destul material – material, nu știu ce, că am destul – pentru un cântec, mă ajută, cum să nu, să îmi pun ordine nici măcar în gânduri, că nu mai sunt gânduri, sunt cărămizi, știi? Alea care n-au venit deja montate, că unele sunt, în mod evident, montate de către altcineva sau altundeva.

Andreea Vrabie: Și cum îți dai seama că ai suficient pentru un cântec?

            Robin Proca: Nu-ți dai seama propriu-ziu, dar poți să observi că adăugând, încercând, nu îmbunătățești. E ca și cum te hotărăști ce instrumente folosești pe acest cântec. Avem asta până acum, dacă adaug asta devine mai bun sau mai prost? Așa e, mi se pare, și cu scrisul de versuri de cântece. Unde pui că spre deosebire de poezie – deși știu că nu m-ai întrebat de poezie, dar pentru că sunt tot versuri –, cântecul e limitat. Nu poți să te întinzi oricât, ai o metrică în care trebuie să intri. E foarte ușor la urma urmei. E chiar foarte ușor. Adică am destul. Important este să fie destul de bun. Sau nu, important e să fie foarte bun, să nu simți că „hai că e”.

Andreea Vrabie: Când ai lucrat la al treilea album, la Vladivostok, ai avut momente în care te blocai într-un câtec? Simțeai că pur și simplu nu iese și că nu reușești să mai scrii la el și nu știai cum să mergi mai departe tocmai pentru că nu voiai să scoți ceva „hai că e”. Sau ai avut momente în care aproape că te-a tentat să spui „hai mă, încă unul, mai avem nevoie de încă unul pe albumul ăsta, hai că e”?

            Robin Proca: Am lucruri de spus despre ambele ramuri. Am observat că, dacă am scris cu încântare, aplomb, creativitate și avânt la un cântec, în acel cântec m-am înfundat cel mai tare. În ăla mi-am prins cel mai tare urechile. Cântecele scrise foarte greu, lent și cu lipsă groaznică de inspirație sunt cele care au mers cel mai ușor oarecum, cele mai egale cu ele însele. E ca și cum muți naveta spațială sau, mă rog, poate racheta Saturn V, când îl scoți din hangarul ăla și e mașina aia care trage și merge așa de încet, încet, încet, încet, dar e perfect egală cu ea însăși în intenție, în rezolvare. E  o chestie incredibil de dificilă, dar care merge ca și cum merge de la sine. Și după aia așezi Saturn V acolo, pe soclu sau pe postamentul său și brusc zeci de milioane de kilograme forță. Da, uite, nu m-am gândit la treaba asta până acum, mă bucur că m-ai întrebat. 

Și vizavi de „ce ne facem fetelor, mai avem nevoie de două cântece pentru album”, da, s-a întâmplat și asta. Pentru că în ultimul moment am renunțat la cântece care urmau să fie pe album și la un moment dat am vrut să scoatem album de șapte cântece. Cu toate cântecele trase, cu 13 cântece trase și am zis „e atât de slab încât trebuie să renunțăm la jumătate”. Era doar deznădejdea și oboseala vorbind.  Acum că – și poate o să sun bățos – mi-am câștigat dreptul de a spune că îmi place albumul, pentru că l-am disprețuit atât de mult timp, o spun cu inima ușoară. Îmi place, mi se pare un album foarte bun. Pentru că foarte mult timp mi s-a părut un album foarte prost, foarte nereușit, foarte inegal și inconsecvent și nesincer și fără har. Și toate lucrurile astea cumva s-au evaporat.

Andreea Vrabie: Și în momente din astea, în care simți asta, mă întreb dacă ajungi să te îndoiești de tine, că totuși ești în stare să scrii și cântece care sunt mai bune de atât. Cum e perioada asta în care nu îți place ce iese și care bănuiesc că durează mult.

            Robin Proca: Mie mi se pare că e ca vremea, așa, n-ai de unde să știi. Mi se pare ciudat faptul că mă întrebi pe mine lucrul ăsta. Nu mi se pare genul de lucru la care trebuie să mă gândesc eu foarte mult. E parcă un subiect pentru alți oameni acesta. Dar atunci când mă gândesc, adică am trecut de la disperare totală într-o vreme – era cândva, nu mai țin minte, a existat și pentru mine acum 10 ani, de exemplu, nu mai țin minte, dar statistic vorbind cred că a existat – și totul venea așa, cu „sfârșitul lumii, n-ai nicio idee, sfârșitul lumii, huo, la zid cu tine!”. Ce să zic eu acum despre chestia asta, că e o prostie? Normal că e o prostie. Ne ajută să observăm că e o prostie? Nu ne ajută să observăm că e o prostie, dar cumva, și nu-mi dau seama cum, asta s-a transformat în „nu am nicio idee, dar chiar niciuna și sunt foarte curios ce idee o să am”. Și ideile, statistic vorbind, variază de la irelevante la prostii, la lucruri nefolosibile, la lucruri care sunt în mod evident prea tributarealtor idei pe care le-ai avut tu sau poate altcineva. Și din când în când, Doamne iartă-mă, ți se arată o idee. Dar repet, se pune înapoi în țiplă, pe o lamelă, în care se vor uita alții. E cineva, nu știu, o prezență acolo care se uită la ea și îți răspunde „OK, soldat Proca, se aprobă! Ia-o înapoi. Faci ce știi tu cu ea. Ți-o dăm înapoi”. Dar eu nu pot să fac lucruri atunci, în acel moment,să descriu ce se întâmplă în jurul meu în timp ce se întâmplă și s-o fac într-un mod artistic relevant sau artistic într-un mod recognoscibil ca fiind artistic pentru a-mi satisface totuși ideea de a reacționa la o situație, că de asta n-am scăpat. Dar mi se pare un neajuns să poți să fii atât de prostovan încât să zici despre tine însuți „eu sunt artist, eu trebuie să fac mult din situația asta”. Ba pe-a mă-tii, n-o să faci nimic! Adică vei face tu cândva, dacă va fi nevoie să faci. Mi se pare că așa funcționează. Sau poate pur și simplu n-am eu inițiativa asta artistică. Oricare dintre cele două explicații îmi e la fel de dragă, că e foarte puțin relevant. Dar ideile vin, de fapt, destul de des, numai că de obicei nu le recunosc ca fiind idei. Nu sunt ceea ce numim Idei cu I mare. „Am avut o Idee!”

Andreea Vrabie: Am să spun de ce te-am întrebat mai devreme de îndoieli, dacă ai îndoieli dacă mai poți crea, pentru că într-un interviu – și recunosc că nu știu cât de vechi era, dar nu m-am uitat la interviuri foarte vechi cu tine, nu știu, 2016 încoace – spuneai că toți artiștii sunt nesiguri și mă întrebam ce nesiguranțe ai tu și dacă crezi că e ceva diferit în cazul artiștilor. De ce mai ales artiștii sunt nesiguri?

            Robin Proca: Eu nu cred că mai ales artiștii sunt nesiguri, cred că este o premisă greșită. Cred că oamenii care n-au preocupări artistice sunt mai nesiguri pe ei. Că artiștilor, de bine de rău, li se oferă o – nu vreau să zic confirmare -, dar o satisfacție de asta mică, măruntă, dar de fapt fenomenal de eficientă, cum că „uite, bravo, contezi”. Și după aia poți să te alinți, să spui „vai, mai putea-voi eu vreodată să contez la fel de mult?”. Dar e un fel de nedreptate la adresa omenirii în general să spui „vai, noi artiștii suntem mai nesiguri pe noi”. Nu suntem nimic mai nesiguri pe noi, doar că un lucru care se poate spune totuși despre neamul artistic e că ceea ce faci, faci în public. Vorbeam aseară la telefon cu Thomson, care locuiește într-un sat incredibil de izolat din Norvegia și spunea de cât de izolat se simte, de cum singurii oameni cu care are de-a face sunt turiștii, puținii turiști schiori care vin acolo – dar este chiar incredibil de departe – și în rest cu nimeni. Și turiștii, se știe, sunt ultimii oameni și că mă rog, poate nu e așa, dar el părea complet hărtănit de situația în care se află. Și îmi spunea despre cum a reparat, a recondiționat, a făcut ca noi o pereche superbă de schiuri, zice el. Nu știu, n-am mai schiat de la vârsta de șase ani, așa că superbi pentru mine puteau însemna altceva. Și cum munca lui practic depusă degeaba, pentru că mi-a spus după aia că nenea care le lăsase le-a refuzat, a spus „ce e prostia asta”, că el nu plătește pentru așa ceva. Și era foarte cătrănit și-mi spunea cât de mândru era și ce frumoase făcuse el schiurile alea și venim noi acum, oricine se urcăpe cutia sa de vax și spune „eu artist, vai, sunt mai nesigur pe mine”.

Andreea Vrabie: Dar e vorba tot de ceva creat de tine, că asta e, că pui mult din tine.

            Robin Proca: Păi cine nu creează ceva atunci? Cine nu pune mult în ceea ce face? Putem să ne străduim să găsim exemple, dar le vom percepe ca fiind excepția. Eu nu văd cum poți să treci printr-o zi fără a face ceva, fără a face ceva ceea ce oamenii creativi – nu, pardon, artiștii, că am boală pe ei –, ceva care va fi prost, greșit perceput de către artiști ca pe ceva neartistic. „Ai făcut tu, ai trecut prin ziua asta, dar n-ai făcut ce facem noi, nouă ne e mai greu.” Nu văd pe nimeni care să poată să trăiască fără a crea măcar alte universuri prin simpla sa existență și simplele sale alegeri.

Andreea Vrabie: Pentru că ai folosit exemplul ăla cu schiurile, sunt curioasă cum a fost pentru tine prima dată când un cântec compus a primit o critică și dacă îți amintești și când.

            Robin Proca: Da, îmi amintesc contextul. Dar din nou, am fost răsfățat și în acel moment, pentru că intuiam din tăcerea politicoasă că de fapt mă adresez unui public greșit, că ceea ce propun e în afara sferei de interes – ca să folosesc o expresie. Cu altă cuvinte, pur și simplu nu-l interesa pe tata acel gen de muzică. Că era o chestie foarte ambientală, foarte greu de urmărit dacă nu erai incredibil de atent la ce se întâmplă. Și de ce ai fi fost, că nu era mare lucru. Dar era greu de urmărit și tata era așa, „mă, nah”. Și am zis „da, normal că nu, că uite…”

Andreea Vrabie: Asta era cu Robin and The Backstabbers sau nivelzero?

            Robin Proca: Ah, nu, nici, nici. Era… mă gândesc dacă să pronunț cele trei cuvinte sau să nu pronunț cele trei cuvinte care numesc acel proiect muzical. Cred că îl mai țin puțin. E printre primele chestii pe care le-am făcut vreodată cărora le-am dat și nume. Cred că e chiar prima de fapt. Îi place foarte mult lui frate-miu. Frate-miu cred că e singurul care știe, că mi-a găsit o casetă cu înregistrări sub pat. Am și folosit o bucată din acele înregistrări acum, pentru acest album, pentru Bacovia Overdrive, dar așa, într-un mod foarte…

Andreea Vrabie: Ascuns.

            Robin Proca: Da, sub radar, ca să zic așa. Mi se pare că până într-o anumită vârstă îți prinde incredibil de bine să primești feedback negativ, pentru că te calcă pe nervi, pentru că îți confirmă faptul că ceea ce ai făcut este incredibil. 

Andreea Vrabie: Stai, feedback negativ îți confirmă faptul că e incredibil?

            Robin Proca: Mie așa mi se pare, că până la o anumită vârstă, când ești în liceu, de exemplu, bezmetic de ură împotriva omenirii – nu trebuie să fie ură propriu-zisă –, fiecare dezasociere de ceea ce propui tu îți creează fericire. Pentru că normal că oamenii nu înțeleg și ți se dă o apă la moară cum nu se poate. Și după un număr suficient de acest gen de review-uri negative încep să nu mai conteze și foarte rar poți să zici că te-a rănit o apreciere negativă, un feedback negativ. Review-urile negative tind să fie mai coerente decât cele pozitive, ai impresia că oamenii care au zis rău despre tine înțeleg mai bine situația decât cei care au spus bine. Că cei care zic bine sunt niște exaltați care oricum erau de partea ta și-o să zică numai de bine și că cei care zic rău de fapt ei sunt Sfântul Petru, care hotărăsc dacă tu intri în cutia cu cinci stele sau în cea cu una, știi?

Andreea Vrabie: Și te influențează după aia în viitor când începi din nou procesul? Dacă sunt atât de argumentate?

            Robin Proca: A, bineînțeles. Bineînțeles că da, că te influențează. Da, pentru că de multe ori îți dai seama că, deși nu ești de acord cu cele spuse, ai creat posibilitatea acelor cuvinte. Adică e un fel de „OK, am greșit puțin”, îmi vine să zic mie, dar după aia mă gândesc „dar și tu! Hai mă, ce-ai? Liniștește-te puțin”. Înțeleg de ce, de exemplu –ca să nu vorbim numai în generalități –, albumul nostru al doilea a fost primit așa cum a fost primit, adică neprietenos. Pentru că țin minte cum l-am gândit, cum a fost făcut și ce conversații aveam cu oamenii din formație și am spus „îl facem așa, da?”. Adică lung, repetitiv, aparent neprietenos, nehitos.

Andreea Vrabie: Și de ce? „Îl facem așa”, dar de ce, care a fost motivul?

            Robin Proca: Dar stai, nu urât și nu ostil. Mie mi s-a părut că facem ceva care este destul de texturat, nuanțat, destul de viu în înghețarea sa, care să te aducă înapoi o dată și încă o dată și încă o dată. Și după aia să te prinzi că „ah, stai puțin!”,că ceea ce consideram eu a fi rigiditate e doar calm.Cineva care părea să fie mort doar dormea și dormea foarte liniștit dar acum înțeleg. Puteam, de exemplu, să nu punem pe albumul al doilea vreo două cântece, chestie care ar fi accelerat puțin metabolismul albumului, care ar fi făcut oamenii să se prindă mai greu de faptul că este… În mintea mea albumul doi e un fel de zigurat, așa, intri și „Aaa! Uuu!”, față de coloniade nudiști a primului album. Brusc eram într-unzigurat, orbitând în jurul Neptunului. Dar a fost o dovadă clară de prostie, ce să mai, și vanitate din partea noastră. Și a mea în mod special, nu vreau să târăsc după mine formația în chestia asta. Dar superbie când ești convins că oamenii o să fie atenți, atât de fascinați, vezi doamne, de ceea ce faci, încât sigur o să se întoarcă de destule ori pentru a vedea că „oh, stai puțin”. Și după cum ne învață întotdeauna și din nou și din nou istoria, nu e așa. Oamenii chiar au alte lucruri întotdeauna. Despre orice ar fi vorba, „am altceva de făcut”. Dar să știi că nu sunt acuma înțeleptul care stă în gâlceavă cu lumea și n-o spun cu asentiment. Nu sunt îmbufnat. Doar îmi dau seama cu amuzament diferența dintre cum înțelegeam atunci situația și cum o înțeleg acum. 

Toată această parte a conversației noastre a început de la feedbackul negativ. Ce ziceam eu este că nu sunt de acord cu lucrurile spuse, dar pot să înțeleg cum am creat o arenă în care să poți să spui o asemenea tâmpenie. Adică ai venit și te-ai făcut de râs spunând o inepție, dar eu, la rându-mi, am venit și am construit din inepția mea o arenă în care tu vii și spui aceste lucruri. Adică toată lumea câștigă sau toată lumea pierde. Și în acest mod n-are cum să nu te influențeze ceea ce se zice despre tine. Că într-o vreme, citind nesfârșit kilometri de rând de interviuri cu toată lumea care a dat vreodată interviuri, spuneau, muzicienii în mod special, că nu-și citesc review-urile. Și mi să părea „pff, cât de cool, nici eu n-o să-mi citesc în viața mea”. Și după aia îți dai seama că trăiești într-o așa țară mică, se scriu despre tine în trei review-uri, le poți citi, e în regulă. Că despre Beck se scriu probabil 137 când scoate album –sau se scriau, că acum pare că și el este puțin așa, într-o curbă descendentă după ce a câștigat Grammy-ul de aur. Mă rog, am dat un exemplu. Nu-mi place albumul lui, ultimul, de asta am zis această răutate. Dar n-ai cum să nu îți pleci urechea la ceea ce se spune despre tine atunci când se spune atât de puțin despre tine. Ar fi genul ăla, iarăși, de vanitate, de imbecilitate de aia care te face să suferi așa, adică abia vrei să te prefaci că nu și totuși „hmm”. 

Deci vei citi, deci vei pleca urechea și aceste lucruri o să te influențeze și încă nu puțin. Și mi se pare, vizavi de –uite cât de mult vorbesc neprovocat, așa – reacția entuziastă la feedbackul negativ pe care nu ai cum să n-o ai atunci când ești înspăimântător de tânăr, eu mă gândeam la cum această parte are și un dezavantaj foarte puternic, și anume faptul că, din nou, statistic vorbind, cea mai mare parte a ideilor vor fi proaste. Iar cea mai mare parte a artei va fi „ceva bun care să placă”. Și dacă se întâmplă să nu ai succes din unul din motivele astea, că ești netalentat, că ești plicticos, că ești necarismatic, că ești whatever, vei rămâne cu convingerea că ești prea bun pentru lume asta. Și e foarte tentant. O nesiguranță foarte mare de-a mea este asta, să nu mă consider prea rotund într-o lume prea otovă, prea pătrată, prea triunghiulară. Încerc să am umor vizavi de ceea ce se întâmplă. Nu reușesc în cea mai mare parte a timpului pentru că… nu știu de ce. Nu-mi dau seama. De multe ori nu reușesc. Nu în măsura în care aș vrea să reușesc de fiecare dată numai că nu până la capăt. 

Andreea Vrabie: Mi-ai spus când ne-am întâlnit că artiștii de-a lungul timpului vor avea idei din ce în ce mai slabe. De ce crezi asta?

            Robin Proca: Mă pune pe gânduri un lucru, atunci când cineva nu înțelege ceea ce i se transmite este întotdeauna, invariabil, fără excepție, vina celui care transmite.

Andreea Vrabie: Așa. Ce n-am înțeles?

            Robin Proca: În contextul acestei observații pe care am transmis-o greșit eu atunci, eu am spus că…

Andreea Vrabie: Artiștii în timp, nu de-a lungul timpului. Aici am greșit eu.

            Robin Proca: Nu, nu, nu. Relaxează-te, e vina mea, nu vina ta. Ce ziceam este că ideile acelea incredibil de bune vor fi mai rare. Vor fi la fel de bune, n-o să ai idei din ce în ce mai proaste. Adică vârful tău va rămâne veșnic acela și va fi perfect repetabil. Momentul tău de glorie, momentul tău suprem de glorie va rămâne același în potențial. Numai că efortul sau șansa de a ajunge acolo e mai mică. Trebuie să scrii mai mult, trebuie să scrii și mai mult, trebuie să cauți mai mult, trebuie să ai mai multă răbdare. Mi se pare că așa vin cu adevărat lucrurile minunate, răbdând. Și cred că pe măsură ce îmbătrânești în modul ăla serios, în care chiar îmbătrânești, cred că răbdarea este un lucru care ori îți scade ori… Adică bănuiesc că cineva precum Leonard Cohen dispunea de o răbdare fără de margini. Pentru că el pare să fie cumva cel mai talentat dintre noi, toți oamenii, nu artiștii sau ceva de genul ăsta. Pare să aibă exact, exact echilibrul perfect dintre detașare, implicare și seriozitate și umor. Și scriind consecvent bine și consecvent greu și fără naturalețe, dacă e să îl crezi pe el. Poate minte, poate până la capăt un farsor, dar el spunând despre el în sensul că scrie greu și că nu e Bob Dylan, știi? Iei o chitară în brațe – sau mă rog, un drum machine sau mai ce soarele mă-sii o fi să fie – și într-un sfert de oră ai ceva care este atât de coerent, atât de valabil, atât de… Adică chiar a la Bob Dylan, știi, și încă doi oameni pe lumea asta, Syd Barrettși artistul tău preferat aici. Dar el spunea „aoleu, mă, cât de greu e”. Șicât de greu e să fii sincer față de tine, că uite, asta e slab, asta e mai slab decât ai vrea să recunoști. Iar asta nu e rău. 

Adică el spunea – cred că el era – că nu este există nimic mai plicticos decât propria ta minte și propriile tale idei. Sunt de nesuportat și sunt o dezamăgire totală pentru tine, pentru că ai impresia că ești artist, pentru că ești creativ. Vine lumea din jurul tău și spune; „Cum este să fii un artist? Cum este să fii creativ?”. „Ah, taci din gură, taci din gură, că-mi faci rău!”. Adică este o plăcere mică, așa, inițială, după care ți se creează impresia, ți se inoculează această idee cum că ai fi artist. E o prostie! Nu e, nu sunteți. Nimeni nu este. Oricine ascultă treaba asta, terminați cu prostiile! Pe bune, chiar nu. Sau dacă vrei să-ți fie rău, continuă în continuare să crezi că așa este. Dar iadul ăsta al propriilor tale idei, în secunda în care te-ai trezit, propriul tău gând e de-o plictiseală… Următorul tău gând este și mai plicticos și tot așa, în cascadă. Și ce am citit în interviul ăsta și mi-a schimbat viața – dacă e să folosim cuvinte așa, mari –, m-a ajutat a fost afirmația conform căreia faptul că ideile mele mă plictisesc sunt o binecuvântare. Pentru că atunci când dau de una care nu mă plictisește înseamnă că „ah, OK”. Și că trebuie doar să continui până dai de o idee care nu te plictisește. E genul ăla de afirmație care te face să vrei să închidem tot acum și să stăm să ne gândim la lucruri bune până când dăm de o idee care ne place, știi? Așa cum mi se pare că este arta bună. Arta bună este fără sursă, pentru că, după cum am spus, nu există artiști, și te face să vrei să te depărtezi de ea în secunda în care începe, pentru că este un șoc atât de puternic încât ți s-a dat destul în foarte puțin timp și ești pregătit să continui tu. „Nu-mi spune până la capăt ce vrei, lasă-mă pe mine și după aia mă întorc eu la tine”, știi?. Și rareori se întâmplă treaba asta.

Andreea Vrabie: Am să mă întorc puțin la versuri, pentru că în cântecele voastre versurile par să joace un rol mai important decât linia melodică și unii oameni spun că de fapt e poezie pe muzică.

            Robin Proca: Acei oameni au făcut foarte mult rău de-a lungul timpului.

Andreea Vrabie: De ce?

            Robin Proca: Pentru că OK, luăm așa:există un segment mic din ascultătorii noștri care spun acest lucru, că e poezie pe muzică. Aceste afirmații repetate de către aceiași oameni fără a fi confirmate sau infirmate ca intenție de către formație, ca să zic așa, creează în ceilalți o așteptare nedreaptă. Ni se reproșează – și e foarte important că eu vorbesc fără resentimente acum, pentru că s-ar putea să sune așa, dar zău că nu este așa – de cei care nu ne plac – mi se, că eu scriu versurile, eu sunt, îmi pare rău – că sunt un poet foarte slab și că ce tot îl băgăm pe ăsta în seamă cu poezia sa juvenilă? Și îmi tot vine să zic „dar terminați odată, că nu am zis că uite, este așa”. Primul nostru cântec, Vânătoare regală, „aș vrea să pot să cred dificil copil…” pe bune? Nu este aia o indicație foarte puternică a faptului că nu este? Sau nu știu, poate simțeam doar nevoia s-o scoatem pe aia din drum și după aia să continuăm. 

Nici nu vreau să par ipocrit, pentru că în mod evident n-o să mă prefac că nu mă interesează cuvintele. Nu sunt deloc stresat de fiecare dată când spune cineva acest lucru, că versurile sunt mai mari decât muzica sau par să fie în cazul nostru, ceea ce jur că nu este adevărat și că s-a ajuns la ceea ce oamenii numesc „poezie pe muzică” prin eliminare. Adică scriind foarte asiduu, de spaimă, că trebuie să scrii. „Uite, că am asta, scrie și tu acolo ceva. Ce? Nu știu, dar scrie.” Îți spui „mamă, asta e chiar jenant, asta-i prost, taie, taie, aruncă, aruncă, aruncă” și la un moment rămâne ceva și spui „eh, după cum spuneam” și după aia spui „eh, e hmm”. Adică doar te bucuri că ai scăpat și hai, mai faci ceva. Și cumva de la sine se întâmplă ceva care e ori neașteptat ori poate în mod legitim bun pe alocuri. Nu tot. Poate este o imagine care este atât de puternică. Până nu pui multe imagini mai mult sau mai puțin bune una lângă alta nu creezi șansa de a nimeri pe cineva cu una din ele. Dar la început, pentru cea mai mare parte din oameni, asta nu este intenția, de a nimeri pe cineva. Este doar teroarea totală a unui spațiu care trebuie umplut cu cuvinte și este așa de nedrept. De ce? Dacă mie-mi place și iubesc muzica cu toată ființa mea,  de ce trebuie să? Sau poate nu – că nu vorbeam de mine, în general, eu îmi imaginez pe cineva într-o formație. De ce trebuie să mă pricep și la cuvinte? Ce să vezi, trebuie. Asta dictează convenția muzical-artistică a secolului, știi?

Andreea Vrabie: Tu personal crezi că trebuie?

            Robin Proca: Cred că ajută, pentru că aș minți dacă aș spune că… Primul lucru pe care îl observi la muzică ce este? Timbralitatea, că e o tobă de obicei ce auzi, right? Și după aia aud niște clape și după aia e lent. Dar după aia, când începe vocea, gata, nu mai contează nimic altceva. Doar vocea o auzi, ce spune și pe ce note. De fapt prima dată auzi pe ce note, right? Câtă lume nu s-a îndrăgostit de muzica formației care vrei tu, dar să zicem Beatles, neînțelegând un cuvânt. Mă îndoiesc că tata când era copcil știa el ce vorbesc ăia acolo. Și dacă te-a cucerit o melodie poți să fii mai atent a doua oară la cuvinte, mi se pare. Dar, mă rog, și invers să zicem că poți să spui că această idee, acest hook liric e incredibil și nici nu mai contează ce. Dar come on, dacă tot veni vorba, așa nu-mi place muzica lui Leonard Cohen. Așa de tare mă plictisește.

Andreea Vrabie: Și versurile sunt superbe.

            Robin Proca: Da. Acum albumele mai noi, mai recente ca să zic așa, mi se par foarte mișto. Eu am descoperit – așa cum cea mai mare dintre noi, cred – cântecul era la MTV, cum se numește, My secret life, care are un aranjament OK, să zicem. E în regulă. E mișto, de fapt, că are chiar așa, un aer fantomatic. Dar după aia, când sunt albumele lui de la început și e doar o chitară și voce, așa tare mă plictisește. Și e un caz în care pot înțelege această distincție, numai că el e chiar poet la urma urmei, nu? S-a apucat târziu de muzică după ce publicase cărți propriu-zise de poezie și romane. Mi se pare că cel puțin un roman din alea două-trei pe care le-a scris e publicat dinainte să se apuce de muzică. 

Andreea Vrabie: Eu te întrebam asta despre versuri, dacă sunt mai importante în cazul vostru și având un soi de – nu insight– informație obținute la mâna a doua. Adică din alt interviu cu Cristi, editorul meu – un interviu care încă nu e publicat – în care spuneai că tu nu simți că ai vocea altor soliști, cum ar fi Dan Byron sau Doru Trăscău.

            Robin Proca: Ah, nu vocea interioară, vocea exterioară, vocea cu care cânți către oameni. Ah, Doamne iartă-mă, bineînțeles că nu.

Andreea Vrabie: Și atunci trebuia să umpli într-un fel golul prin versuri.

            Robin Proca: Hmm. Ce moment groaznic e ăsta, aproape la fel de rău ca la întâlnirile de familie când ți se spune „mai mă știi?”. Acest moment în care ești pus față în față cu ceva ce ai spus într-un interviu anterior.

Andreea Vrabie: Care nu e foarte vechi.

            Robin Proca: Care nu este foarte vechi. Este irelevant tot ce e în trecut, putea să fie altcineva, într-o altă galaxie, acum foarte, foarte mult timp. Așa, OK. Pentru că simți că nu poți să cânți, că nu ai voce, simți nevoia măcar de a spune ceva. Da. Consider că da, numai că este subconștient cumva la început. Acum în mod evident vorbim despre asta într-o seară de februarie și râdem despre asta și nu e nicio… e ca și când n-ar fi acest subiect. Dar hai să ne prefacem că contează acest lucru, faptul că este subconștient. Așa, să zicem că poate acel proces de selecție, de eliminare, poate a fost puțin mai sever de către mine la început, simțind că eu n-ar trebui să fiu vocalul unei formații. Din nou, a miliarda oară, statistica ne spune că eu n-ar trebui să fiu vocalul unei formații, și ceva dinăuntrul tău spune „ba pe-a mă-tii, că de fapt eu am tot dreptul să fac ce vreau eu”. Te prezinți bățos, dar în același timp, „băi, dar pregătiți și voi ceva acolo, ca să…”. Dar nu, în niciun caz, în niciun caz. Știu că este tardiv și chiar nu te mai crede nimeni, dar nu am început în felul ăsta. Am scris de groază, de spaimă, cu spaimă de acel spațiu care trebuie umplut cu scriere. De aia se spune în cântecul V1 „am învățat să scriu de nevoie”. Dar, slavă Domnului, eu mă bucur că am ajuns să pot să vorbesc degajat despre asta și să consider că lucrurile sunt așa cum trebuie să fie. Întotdeauna sunt așa cum trebuie să fie. Atunci când nu ai boală pe tine însuți lucrurile, pe lângă faptul că sunt bune, sunt și în mișcare. Adică nu poți să împingi un tren care are frânele trase, care are roțile blocate. Ai nevoie de o locomotivă ca să poți să tragi sau să împingi un tren, dar trebui să și fie libere roțile alea. Și crisparea aia așa, „vai, vai, vai” e ceva groaznic. 

Cum se numește filmul ăla? Cred că se numește The Art Life, despre David Lynch, cred că așa se numește. David Lynch este artistul meu preferat. Pentru mine există un artist pe lumea asta: David Lynch. El are voie să zică, el e artist. Și zice că un creator trebuie să se bucure de ceea ce face. Și mi se pare că este la fel de măgar el cu noi în momentul ăla, așa cum e în general, neexplicându-ne nimic, nu despre arta sa, nici despre el însuși. E măgar, e chiar ultimul om, dar e dreptul lui. Dar să-i spui unui public pe care nu-l cunoști, făcut probabil în proporție destul de sporită de „artiști” în ghilimele –bine, hai fără ghilimele –, artiști,să le spui că dacă nu te bucuri făcând acest lucru, de ce-l faci? E foarte urât din partea lui, pentru că cea mai mare parte a noastră, artiști cu „a” mic, nu ne bucurăm de ceea ce facem în timp ce facem, ci dimpotrivă, suntem atât de ușurați: „Am terminat!”. Lumea când aude ce bun e. Și când te prinzi a doua zi, că nu-i bun delocși trebuie să te apuci din nou. Dar trebuie să recunoști față de tine însuți că senzația pe care o simți este una de ușurare. Nu-ți pare rău, „Vai, actul creativ – sau creator, cum se zice – a luat sfârșit. Of, of of!”, ci dimpotrivă. Sunt convins că tu, ascultătorule, în cazul în care faci lucruri artistice, te bucuri când ai încheiat un anumit lucru. 

M-a pus pe gânduri treaba aia. Ar fi fost genul de chestie care m-ar fi afectat destul de tare dacă aș fi avut nu știu câți ani să zic, 17, să fie cineva pe care îl iubesc atât de mult precum cum îl iubesc eu pe David Lynch și el cu gura lui să spună „păi dacă nu-ți place, dacă nu te bucuri de fiecare moment, de ce mai ești aici?”. Uuu. Adică stai puțin, revolta mea împotriva acestor cuvinte nu mă face să am dreptate. Poate chiar are dreptate. Poate de asta nu există artiști pe lume. De asta simt eu că ar trebui să fie mult mai puțin folosit acest cuvânt. 

Mi se pare că suntem prea severi. Este așa o seară frumoasă. Da, te rog frumos să nu-mi scoți la editaceastă observație conform căreia este o seară prea frumoasă ca să fim așa severi. Țin foarte mult să transmit și acest lucru împreună cu cealaltă parte a transmisiei. Mai întreabă-mă ceva. 

Andreea Vrabie: Cred că a fost a treia oară puțin mai devreme când ai spus nu că te bucuri, dar că e bine că poți să vorbești atât de degajat sau de relaxat despre o parte din proces și mă întrebam în timp ce vorbeai – pentru că ai repetat asta, „mă bucur că acum pot să vorbesc atât de degajat despre asta“– dacă a fost o perioadă în care, nu știu, te luai foarte în serios? În care părțile care nu funcționau cum ți-ai fi dorit te apăsau foarte tare? Că n-ai fi putut să râzi de ele sau să vorbești despre ele relaxat, într-o discuție, ca acum. E un fel de – nu știu dacă ăsta e cuvântul, dar – o maturizare?

            Robin Proca: Nu, nu. Adăugare – adăugire, cum se zice? – a unor încheieturi. Ești mai flexibil. Devii mai flexibil. E întotdeauna vorba de invidie. Ești invidios pe viața altor oameni, adică artiști. Artist fiind, ești invidios pe arta altora și ești „of, of, eu ce să mai spun acum, dacă el a spus deja treaba asta?Asta era ideea mea”. Nu era deloc ideea ta, dar așa ai tu impresia și devii brusc paralizat de faptul că nu mai știi ce să scrii și ai impresia că pe foaia aia sau pe ecranul ăla sau pe interiorul pereților craniului trebuie să apară niște idei brusc la fel de bune ca orice. Și orice nu este la nivelul ăla este o dovadă foarte clară a lipsei tale totale de talent și de drept de a fi aici și de a fi oriunde și de a trăi acest moment. „Ți-am dat acel moment pentru a putea să muți lumea cu el.” E atât de nedrept de a te purta cu tine însuți, atât de neprietenos din partea minții tale să îți vorbească așa. Adică om mai prost ca tine însuți nu există, știi? Și odată ce observi, pentru început, că „bă, eu cred că sunt cam prost, așa, cumva”, dar dacă poți s-o spui amuzat n-ar fi rău. Și după aia începi să observi că și ceilalți sunt destul de prostuți, de fapt. Dar trebuie să nu folosești asta în niciun mod. E doar o observație care relaxează totul și brusc „Aaa, păi de ce n-ați spus de la început? Păi uite, acum putem să începem să lucrăm”. Și e brusc mult mai…

Andreea Vrabie: Poți să plasezi în timp când s-a întâmplat asta pentru tine?

            Robin Proca: Nu, în niciun caz nu pot să plasez în timp, nu. Dar tot ce pot să zic este că mi-ar plăcea să plasez în timp, dar nu cred că a fost ceva legat de ceva, că ar fi existat vreun far care să iasă din toată ceața asta și să zică „aici, acum”. De fapt, stai puțin, poate m-ai și prins într-un moment în care am cel mai puțin drept de a vorbi despre lucrurile astea, pentru că tocmai ce am terminat de scris și chiar scos pe piață, ca să-i zic așa, un album despre care eu consider că este bun. Cel puțin o experiență prin care merită să trăiești, cele 40 de minute ale albumului sunt o experiență care nu te lasă cu impresia că ți-ai pierdut timpul. Sunt într-un moment în care pot să zic „eh, da”. Că ai idei, că n-ai, eu tocmai am scos albumul. Sunt și eu măgar în momentul ăsta. Ce nu iau în vedere e faptul că încetul cu încetul o să înceapă să mi se înnegrească și mie orizontul. „Tu acum ceva care să chiar poți arăta oamenilor ai?”„Păi să vezi, că stai puțin, că nu e chiar așa.” Așa începe, prin a-ți spune „păi să vezi”, și după aia, încetul cu încetul, atunci să vedem cum stăm de vorbă. Poate sunt și prea entuziast acum. Poate sunt chiar în iubire prea mare cu cel mai recent născut dintre copii, habar n-am. Chiar mi se pare puțin așa că vin eu și mă umflu în pene despre cum trebuie să acceptăm că nu avem idei în situația asta în care eu tocmai am demonstrat că am avut idei și că au fost bune și frumoase și „oh, ce frumos”. Mi-ar plăcea, în cazul în care o să îmi aud vocea spunând acest lucru, în cazul în care rămân la bătrânețe fără idei și o să-mi aud vocea de acum: mă salut. „Ține-te tare și asumă-ți ce tocmai ai spus.” E important să-ți lași mici remindere, așa.

Andreea Vrabie: Adică nu cauți rețete. Ce mod de lucru a funcționat la un moment dat, tu nu faci o rețetă din asta.

            Robin Proca: Aș căuta rețete dacă se poate. Mi-ar plăcea să existe o teorie unificată a totului care să fie „uite, asta e rețeta”, cum să nu? Aș urma-o până-n pânzele albe. A spune că nu cauți rețete e o fonfăială artistică. Toată lumea caută de fapt exact asta, rețete, și-ți spun „ah, eu nu caut rețete”. Dar motivul pentru care oamenii încetează să mai caute rețete este pentru că observă foarte clar că ele nu funcționează. Am impresia că până acum mi-a mers treaba pentru că am făcut asta, și asta, și asta și după aia brusc, la următoarea mutare, „uuu, de fapt stai, în mod evident greșesc groaznic în momentul ăsta, nu e deloc adevărat”.Știi cum e jocul acela cu patru culori pe care cineva le alege și le ascunde de tine și tu trebuie să… Eu am versiunea asta care se numește, nu știu, Mastermind scrie pe cutie. Sunt patru bucățele de lemn colorate, fiecare bucată de lemn are o singură culoare pe ea și eu zic „eu cred că tu ai pus mov, portocaliu, alb și verde în ordinea asta” și tu spui „aham, păi să vezi, ai nimerit două culori, dar nu sunt în ordinea bună”.

Andreea Vrabie: Cam ca avioane. Cum jucam noi avioane?

            Robin Proca: OK, așa este. Doamne, e mult mai ușor cu avioane. Bravo, ce m-ai scăpat! Da, numai că la avioane e mai greu să greșești groaznic, cumva e mai ușor să intuiești la avioane. Aici ți se dă mai mult spațiu să greșești, la acest joc. Și atunci, să fii atât de convins de ceva și după aia,  următoarea ta mutare pe care o pui triumfător acolo, de fapt este atât de greșită și trebuie să recalculezi totul. Și cred că de asta oamenii la un moment dat încetează să mai folosească rețete, pentru că se prind că nu prea merge. Deși întotdeauna e bine să termini sus, întotdeauna e bine să nu pui nimic important în primele cinci minute ale filmului, pentru că lumea se așază încă pe scaune, e bine să ai un personaj puternic, e bine să ai o situațieși e bine să ai conflict. Asta, nu știu, e o rețetă? Nu e rețetă. Ce rețetă crezi că folosești tu în realizarea acestor podcasturi?

Andreea Vrabie: Nu e neapărat o rețetă, dar e fix cam ce ai spus tu mai devreme: începi cu niște întrebări, nu sunt neapărat ușoare, dar sunt de încălzire, unde dacă nu primești un răspuns detaliat sau în profunzime e în regulă, că alea sunt la început. Pe la mijloc ajungem de obicei în interviu în dificultăți și la final o notă optimistă.

            Robin Proca: La mijloc partea cu plictiseala și după aia trebuie să-și revină, brusc, la sfârșit. Nu, glumesc, nu sugeram că asta facem noi acum. Că dacă este să-ți plictisești publicul de fapt, la mijloc ai voie. La început și la sfârșit, hmm.

Andreea Vrabie: Da. La mine ori s-au obișnuit ori știu că trebuie să treacă puțin timp până să ajungă în partea aia, care atinge oameni de fapt. Iar la final, dacă e vorba despre dificultăți, nu poți să lași oamenii deprimați, trebuie să îi scoți într-o notă optimistă. E cinic ce spun într-un fel.

            Robin Proca: Nu e deloc cinic. Cum să fie cinic? Care este ultimul film cu unhappy end pe care l-ai văzut? 

Andreea Vrabie: Cu un unhappy end?

            Robin Proca: Da. 

Andreea Vrabie: Hmm, știu. Revăzut. Philadelphia.

Robin Proca: OK. Dar vorba aia, știi de la început c-o să moară. Adică stai puțin, doar te întristează faptul că chiar moare sau felul în care te lasă? L-am revăzut și eu cred că recent, mă rog, anul trecut.

Andreea Vrabie: Nu cred că știi de la început. Prima dată când îl văzusem eu nu știam că el o să moară. Nu cred că știi de la început.

            Robin Proca: OK, poate ai dreptate. Uite, mă gândeam cum am putea să știm de pe acum cum terminăm. Și mă gândeam cum am putea să ne hotărâm cum să terminăm, nu într-o notă optimistă.

Andreea Vrabie: Am în general aceeași întrebare la final și poți să decizi tu cum răspunzi la ea.

            Robin Proca: OK.

Andreea Vrabie: Și eu chiar ți-aș spune întrebarea acum. 

            Robin Proca: OK. Atunci întrebarea, cum să nu.

Andreea Vrabie: De ce faci muzică?

            Robin Proca: Ah, nu știu, pentru că la asta m-au dat părinții când eram mic. Pentru că îmi plac foarte mult sunetele, ceea ce cred că duce într-un mod firesc către organizare, într-un mod sau altul, în funcție de trenduri. Nu e întâmplător. Noi folosim chitări și treburi. De ce? Este la fel de aleator ca și orice o să fie hit peste 40 de ani, o cratiță de iridiu sau ceva de genul ăsta. Nu pot să susțin că-mi place muzica pentru că este intrinsecă. Ba chiar mi se pare un instrument destul de lipsit de randament, având în vedere ceea ce mă interesează pe mine în general. Mi se pare că hai, că se poate face și cu muzica chestia asta, privitul prin zid. Dar când te obișnuiești cu uite, așa sună nota asta, așa sună două pietre frecate, așa sună un topor tăind un lemn și așa sună cerbii lovindu-și coarnele noaptea la marginea pădurii, și ești mai atent la felul în care se aud lucrurile decât ce se aude, stai ce stai acolo și la un moment dat totuși cred că începi să organizezi această informație cumva în timp. Bine, ajută și dacă taică-tu este într-o formație, de exemplu, și dacă ascultă muzică. Dar nu mă consider născut și făcut pentru asta, că e chiar întâmplător. Și genre-ul e. Cânți la ce e prin preajmă. 

Andreea Vrabie: Și dacă la un moment dat nu muzica…

(Se aud sirene)

            Robin Proca: Oh, sunete!

Andreea Vrabie: Da, sunete.

            Robin Proca: S-o lăsăm! S-o lăsăm! Te rog! De dragul meu lasă.

Andreea Vrabie: Și atunci, poți să accepți că peste habar n-am câți ani forma asta în care tu folosești sunetele, pe care o numim muzică, să nu mai fie cea care te reprezintă și să faci cu totul altceva cu sunetul?

            Robin Proca: O, da, da, da! Cum să nu? Și nu numai cu sunetele, cu orice. Cu ce-o să fie, dacă o să fie altceva. Dar este doar un pretext de a face, de a pune în acțiune o anumită energie. E ca și cum tu faci curent electric. Ce fac oamenii, că iau interviuri seara sau că fierb puiul de găină într-o oală, undeva, sau – nu știu dacă mai fac oamenii altceva cu curentul electric –, tu doar creezi curent. Și după aia el va fi folosit în alte feluri și chipuri. N-am habar la ce-o să-mi trebuiască mie curent, dacă o să mai am, dacă o să mă mai intereseze. Chiar nu știu. Dar asta, cu ajungerea la muzică pentru că ți-au plăcut sunetele, mi-am dat seama acum că e ca și când ai susține că ai devenit atlet, ai devenit culturist, ai devenit sportiv, pentru că te interesează multiplicarea celulelor și îți place. „Uite, uite, uite, încă, încă, încă” și s-a creat și wow. Multiplicarea celulară, așa cred că se numește. 

Cred că așa, ca o formă de protest, nu ai cum să nu tinzi către un mod de a organiza lucrurile, oricât de mult ai susține că iei în brațe providența și întâmplătorul. Dar în orice mediu te afli, vei tinde să îl organizezi într-un mod sau altul și cred că s-a nimerit să fie ăsta cel în care m-am învârtit eu în anumite momente importante. De obicei oamenii cu aceeași piatră de moară mor înecați. După cum vedem, oricum nu mi se validează această iubire de către nimeni. Toată lumea spune că în mod evident versurile sunt mai importante decât muzica, deci întregul meu discurs, întreaga mea iubire sinceră e un fel de „da, bravo, și?”. Pe când eu doar vreau să ascult radioul făcând sunetenoaptea. Da, de asta fac muzică, ca să pot să mă dau cu capul de zid reproșându-mi faptul că sunt un poet incredibil de slab. Cred că ăsta e motivul pentru care îmi place să fac muzică.

Andreea Vrabie: Vezi? Notă optimistă și n-am făcut-o eu.

            Robin Proca: Eu mă simt foarte bine în prezența poeților, de exemplu, și iubirea mea pentru ei este fără margini. Am avut de-a face cu poeți români contemporani tineri care se uită la mine cu un dispreț și mă simt așa… Foarte justificat, vreau să zic, pentru că dacă ar fi să te uiți pe foaia de hârtie, da, eu rareori… Numai că aș vrea să știți toți, români tineri și supărați, vă iubesc foarte mult. Nu vă uitați la mine ca la un poet. În cazul în care vă uitați la mine.

În numărul #10 al revistei DoR, Robin vorbea, după albumul de debut, cum a ajuns să facă muzică pe viață și pe moarte. Puteți citi profilul aici.