Pe Bune #67: Lavinia Braniște

Scriitoarea Lavinia Braniște a început să scrie poezii în clasa a III-a, o plăcere comună tuturor copiilor, spune ea. Deși nu a avut mentori și nu a fost încurajată de profesori sau de membrii unor cenacluri literare să continue, scrisul a rămas o plăcere constantă pentru ea în școală și facultate. În ultimul an de facultate a publicat prima carte de poezii, Povești cu mine, într-un tiraj de 100 de exemplare pe care Lavinia le-a primit într-o sacoșă și nu a știut ce să facă cu ele. După Povești cu mine au urmat două colecții de proză scurtă, cărți pentru copii și două romane. Cel mai recent roman, Sonia ridică mâna, spune povestea unei tinere care încearcă să înțeleagă comunismul pornind de la relația dintre Elena și Zoia Ceaușescu. Pentru Lavinia scrisul a fost mulți ani o ocupație de timp liber, pe lângă alte slujbe pe care a fost nevoită să le aibă pentru a se întreține, și abia la 32 de ani a început să spună despre ea că e scriitoare. În ultima perioadă s-a dedicat scrisului, expresie pe care o folosește cu ironie, dar nu știe exact cât o va ține și se gândește ca în momentul în care va rămâne fără idei de cărți să facă altceva. Momentan, însă, mai are multe idei.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Lavinia. Bine ai venit la Pe Bune.

            Lavinia Braniște: Bine v-am găsit, mulțumesc de invitație! 

Andreea Vrabie: Au trecut câteva luni de când a fost publicat cel mai recent roman, Sonia ridică mâna, dar sunt curioasă, chiar dacă a trecut atâta timp, cu ce stare sau senzație rămâi după ce ai scris și publicat o carte de obicei.

Lavinia Braniște: Cred că după ce e publicată cartea începe partea cea mai puțin preferată a ce dedică scriitorul cărții. Ce-mi place mie cel mai mult în tot procesul e să scriu și să fiu singură acolo cu mintea mea și cu personajele mele și cu tot ce se întâmplă acolo. Și după aia, odată publicată cartea, încep lansările, încep întâlnirile cu oameni, încep răspunsurile la întrebări și răspunsuri pe care poate nu le-am avut niciodată și trebuie să le încropesc și să le improvizez și să le spun numai așa, ca să nu tac. De fapt mă angoasează mai puțin acum decât mai demult, că au mai trecut niște ani și am mai învățat și eu una alta. Dar da, după ce apare cartea sunt și emoții că nu știu cum o să fie primită, te mai uiți și pe la cronici, mai stai de vorbă cu oameni. Și datoria asta față de carte pe care o am întotdeauna și e faza aia că nu poți să spui nu dacă te cheamă cineva să vorbești despre carte. Deja nu mai negociez eu cu mine chestiile astea și nu mă mai întreb dar „de ce să mă duc?” sau de ce să fac asta. Pur și simplu mă duc și cam asta, e un pic automat ce se întâmplă după ce apare cartea. 

Constat deja la al doilea roman că devine un pic previzibil. Interior zero a fost așa, o chestie care m-a luat prin surprindere. Am vorbit foarte mult despre mine în anii de după Interior zero și când a fost gata Soniaam zis că acum în sfârșit o să am alt subiect de discuție și n-o să mai vorbesc despre mine. Și știam, de data asta am cam știut ce o să urmeze și cam ce curiozități o să aibă lumea. Și în timp ce scriam cartea aveam în minte întrebările alea, „ce a vrut să spună autorul?” și chiar am vrut să spun ceva de data asta și am știut și eu ce am vrut să spun.

Andreea Vrabie: Ce ai vrut să spui?

            Lavinia Braniște: Păi chestia asta, cât e de greu să-ți dai seama ce a fost înainte de 89 dacă ești tânăr și cât de puțin contează de fapt pentru tine și în viața ta lucrul ăsta. Deci am avut constant în minte întrebarea asta și am avut un răspuns la întrebarea asta, ceea ce m-a ajutat pe două planuri: pe de o parte că mi-a ordonat mie un pic munca și mi-a ordonat mintea în timp ce scriam și în al doilea rând că am fost și un pic mai pregătită pentru ce a urmat după apariția cărții.

Andreea Vrabie: O să mă întorc la ce se întâmplă după ce publici o carte, dar sunt curioasă după ce ai terminat tu s-o scrii ce simți? Ușurare, că poate ți-a câștigat o perioadă în care nu mai trebuie să te gândești la altă carte sau nu mai ești consumată de subiectul cărții?

Lavinia Braniște: Nu-mi amintesc să mă fi simțit ușurată când am terminat-o. Mai urmează o fază de editare, adică nu e chiar gata. Când e gata nu e chiar gata. Urmează o fază de editare, apoi i-am dat-o cuiva s-o citească. Ăsta e un lucru de care încă am nevoie și cred c-o să am nevoie tot timpul, s-o citescă încă niște oameni, dar din păcate, fiind romane și fiind de dimensiuni mari, e cam greu să găsești oameni cărora să le ceri atâta timp din viața lor. Și dacă sunt amici sau cunoscuți ai mei oricum îi suspectez că sunt politicoși, nu-mi spun dacă nu le place, nu-mi spun cinstit. Și să te duci la un necunoscut nu poți, e puțin complicată chestia asta.

Andreea Vrabie: De ce simți nevoia să citească alți oameni?

            Lavinia Braniște: Pentru că tu ești prea absorbit de ce se întâmplă în mintea ta și de povestea ta și pot să-ți scape tot felul de mărunțișuri sau poți să faci niște gafe enorme. Poți să ai tot spectrul de greșeli. Deși, mă rog, greșeli cu ghilimele de rigoare, că na, nu poți să vorbești despre greșeli în artă. Dar da, poți să zici așa, niște enormități și să nu-ți dai seama și ai nevoie de cineva din afară să-ți spună „uite, nu mi se pare coerent ce face personajul ăsta”sau chestii de genul ăsta.

Andreea Vrabie: Eu te întrebam asta, de ce e nevoie să citească alți oameni, pentru că mă întrebam și cât de sigură ești de ceea e faci în timp ce scrii, dacă ai îndoieli. 

            Lavinia Braniște: Ai îndoieli tot timpul. Eu oricum aveam îndoieli și când eram un robot la birou. Adică na, dacă ești genul mai îndoielnic, o să ai îndoieli toată viața, oriunde te duci. Ce mă preocupă perioada asta e să nu încep să repet niște chestii, cam asta e, să zic, temerea prezentă acum. Partea stilistică –  mă rog, mă cam stresează cuvintele astea, nu-mi place să zic așa, cu stil, cu artă –, dar da partea stilistică, nu mă interesează paradă tehnică sau să demonstrez eu că pot să scriu un roman dintr-o frază sau chestii de astea. Miza mea e în altă parte, nu e pe zona asta de stil. S-a spus despre una dintre cărțile mele că se citește ușor, deci e pentru cititori leneși, ceea ce n-am înțeles nici până în ziua de azi ce înseamnă.

Andreea Vrabie: Nu mai știu despre care, era Escapada sau Interior zero?

            Lavinia Braniște: Despre Escapada. Am mai zis asta? Cred c-am mai zis-o. 

Andreea Vrabie: Și eu am căutat toate interviurile cu tine, adică să nu crezi că te repeți.

            Lavinia Braniște: Și ce dacă? Na, și ce dacă sunt pentru cititori leneși? Nu sunt pentru cititori leneși, dar și dacă ar fi, care e problema?

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme că alta este miza ta, nu pe partea stilistică. Care e?

            Lavinia Braniște: Mă interesează personajele foarte mult. Îmi doresc mult să construiesc personaje, asta mă atrage cel mai mult în tot ce poți construi într-o carte. Mai mult decât structura narativă, mai mult decât intrigă, mai multe decât atmosferă, frază, cum am spus. Mă interesează oamenii din povestea aia cel mai mult. Da, cam asta. 

Andreea Vrabie: Spuneam c-o să mă întorc la partea cu după publicarea unei cărți. Ai spus mai devreme că o vezi ca un fel de datorie pentru carte. Explică-mi, te rog, datoria asta.

Lavinia Braniște: Da, e complicat, pentru că ești într-un domeniu în care construiești fără să știi ce construiești și faci în orb o grămadă de chestii. Nu știi lucrurile pe care le faci unde te duc sau pe cine aduc în viața ta profesională sau ce oportunități – iar cuvintele astea – apar. Da, nu mă gândesc foarte mult la asta, o fac așa, inerțial. Bine, mă gândesc acasă sau cum să spun eu, cu mine, în intimitatea minții mele sau nu știu cum să spun. Mă gândesc, dar în momentul în care, repet, când vine o invitație dacă sunt disponibilă n-o refuz. 

Andreea Vrabie: Mă gândesc că nu doar scriitori trec prin asta, că trebuie să-și promoveze munca, ci și artiștii în general trebuie să se autopromoveze și că asta îți cere să ai niște skilluri pe care nu le ai automat:să știi cum „să te vinzi”, cum să fii un orator bun, dacă e un eveniment, cum să întreții un public. Ție ce ți-a fost cel mai greu să faci din toată partea asta?

            Lavinia Braniște: Mie mi-e rușine și să dau share pe Facebook la postări cu lansarea. Și am așa, când mai sharuiesc câte ceva, spun „Haideți!”. Atât pot eu să fac, îți dai seama. Dar ce efort până mă gândesc ce să scriu. 

Andreea Vrabie: Și asta de ce?

            Lavinia Braniște: Nu știu, dar e jenant, așa, să-ți tot desfaci coada ca păunul. Dar până acolo, până să înveți să fii într-un fel anume pe o scenă sau să fii într-un fel anume în fața publicului tău, trebuie să înveți să fii într-un fel anume atunci când semnezi un contract, de exemplu. Deci înainte de a fi un entertainer, trebuie să fii și propriul tău agent și, iarăși, să păstrezi legături, să întreții prietenii, să fii băgat în seamă. Sunt multe chestii, e mult de investit în tine. Multe joburi trebuie să faci pentru tine. 

Ce e cel mai greu? Uite, a fost super greu pe scenă la un DoR Live, la Cinema Pro, când era super multă lume în sală și cred că are legătură cu asta, cu cât mai multă lume este în sală cu atât e mai greu să urci. Na, n-aveam de citit decât o pagina, era o chestie super la îndemână, dar a fost foarte, foarte greu. Deci poate că are legătură cu locul în care trebuie să fii și câți oameni se uită la tine, pentru că ești conștient de ei, că sunt acolo și se uită la tine. Că altfel, când vorbești la radio sau răspunzi în scris la un interviu e altceva și-ți imaginezi că tu ești publicul tău. E altfel. E mai ușor.

Andreea Vrabie: Toate evenimentele astea, pentru că am vorbit într-un fel despre ele ca și cum ar fi doar negative – lansări, discursuri, interviuri –  și într-adevăr îți consumă energie și timp, dar în același timp eu le văd și ca pe o ocazie de a-i cunoaște pe oamenii care-ți consumă munca, în cazul tău cititorii. Pentru tine cum e relația asta? Cum sunt momentele în care îi întâlnești pe oamenii care te citesc?

            Lavinia Braniște: Cel mai fain e cu copii, pentru că scriu și pentru copii și mai merg și prin școli să mă întâlnesc cu ei sau pe la tot felul de târguri, festivaluri pentru copii. Acolo e cel mai fain, pentru că ei sunt așa, foarte sinceri și îți spun cinstit și dacă le place și dacă nu le place. Spun așa, n-au nicio reținere și niciun filtru și asta e foarte fain. Asta-mi place cel mai mult și-mi dă tot timpul energie bună și mă încarcă. Așa am și ajuns să transform cartea cu purcelușul Rostogol într-o serie de mai multe. Acum e în lucru a patra. Așa a pornit, de la o întâlnire cu copii în care m-au întrebat dacă „veți mai scrie cărți cu Rostogol” și dacă în următoarea carte cu Rostogol, Rostogol o să fie adult. Era așa, de la o sine înțeles că va exista următoarea carte cu Rostogol. Astea sunt faine și astea tot timpul mă încarcă pozitiv și-mi face plăcere să mă întâlnesc cu copii. 

Cu ceilalți, cu oamenii mari, nu e atât de dinamic. Oamenii nu sunt atât de dornici să pună întrebări sau să interacționeze cât sunt în public la o lansare. Acum, la Sonia, de exemplu, a fost așa, aproape fără dialog pentru că doar ce venise cartea în librărie – atunci, în seara aia tocmai ce venise în librărie –  și n-o citise nimeni din sală, deci nici n-aveau ce să mă întrebe. Dar în general am observat că în România la lansări publicul e cam cuminte, e ca la școală. Nu prea interacționează cu autorul. Mai sunt interacțiunile pe Facebook, care m-au bucurat foarte mult la început, după Interior zero, când a început lumea să-mi scrie că s-a identificat cu personajul. Alții m-au consolat. Stai liniștit, că-i inventat.

Andreea Vrabie: Te-au consolat pentru că credeau că ești tu?

            Lavinia Braniște: Da. Și a fost fain. A fost fain până la un punct și după aia n-a mai fost fain, acum trebuie să mărturisesc și asta, că n-a mai fost fain pentru că deja era prea mult și pentru că mă săturasem să explic că nu sunt eu Cristina și că toate lucrurile de acolo nu mi s-au întâmplat mie. Toate dramele pământului nu sunt chiar numai în capul meu. Și la un moment dat a început să mi se pară prea mult și să mă irite faptul că Facebookul îți dă senzația asta că e foarte la îndemână să te adresezi unei persoane pe care n-o cunoști și să iei așa, de nicăieri pe cineva și să te apuci să-i scrii chestii. Prin urmare, într-o zi am stat și am sters 3.000 de oameni din lista de Facebook. Nu știu, de la un punct încolo a fost prea mult și n-am mai putut. Acum nu știu, la Sonia deocamdată n-am mai avut genul ăsta de feedback de la oameni pe care nu-i cunosc. Am avut de la oameni pe care-i cunosc, dar pe care-i suspectez de politețe întotdeauna, deci nu mă bazez pe ce spun ei.

Andreea Vrabie: Știu că scrii din clasa a III-a, când scriai poezii. De ce scrisul? De ce asta te-a atras atunci?

            Lavinia Braniște: Cine n-a scris poezii în școală sau în liceu? Știu o grămadă de oameni.

Andreea Vrabie: Mie îmi scria compunerile mama. 

            Lavinia Braniște: Eu scriam felicitarea învățătoarei și acasă tot timpul când erau felicitări de scris sau vederi eu trebuia să le compun. Nu, n-am căutat o explicație. Era așa, o pasiune, gen cum îi place copilului să coloreze sau să zdrăngăne la un instrument sau ceva de genul ăsta, așa îmi plăcea mie să scriu poezii. Îmi ieșeau rimele ușor, era foarte rewarding. A devenit serios pe la 32 de ani.

Andreea Vrabie: De ce crezi totuși că a rămas o constantă în liceu, în facultate scrisul?

            Lavinia Braniște: Cred că mi-a plăcut pur și simplu, n-am altă explicație. Îmi plăcea.

Andreea Vrabie: Și pentru că spuneai de 32 de ani, următoarea întrebare era când te-ai considerat scriitoare sau când ți-ai spus tu ție că asta e meseria ta?

            Lavinia Braniște: Scriitoare cred că am început să mă simt cam după Escapada, care este a treia carte publicată de mine și prima de la Polirom și pentru mine a fost așa, o super chestie că a fost publicată la Polirom. Mi s-a părut că acum gata, sunt la editură mare și mi s-a întâmplat o chestie importantă. Iar meseria mea sau profesia mea nu știu când a devenit, cred că abia acum vreo doi sau trei ani, când am renunțat la mare parte din celelalte chestii pe care le mai făceam, adică traduceri și ce mai lucram eu așa, ca să mă întrețin și m-am dedicat scrisului, cum se spune. Și am spus că da, în perioada asta uite, am niște idei, am niște cărți pe care vreau să le scriu și dacă vreau să fac asta, pot să fac asta.

Andreea Vrabie: Până atunci cum priveai scrisul?

            Lavinia Braniște: Era tot timpul ceva pe lângă. Nu știu, nici nu cred că am procesat prea mult. Toate celelalte joburi pe care le-am încercat s-au dus așa, pe apa sâmbetei, s-au cam curățat posibilitățile din viața mea profesională. Am încercat multe chestii și tot n-au mers. Am predat, am tradus tot felul de chestii, de la traduceri tehnice până la subtitrări și post-editare pentru traducere automată și traduceri literare și de toate. Și la poliție, interpretare.

Andreea Vrabie: Și de ce spui că n-au mers?

            Lavinia Braniște: Pentru că la joburile de birou pur și simplu mă simțeam prea prizonieră și prea moartă, și cu celelalte era prea greu. E și un domeniu destul de prost plătit și îmi adunam banii destul de greu din colaborări. M-am trezit așa, într-un moment al vieții în care părea că scrisul e singura chestie care funcționează și cred că și asta a contribuit la a mă dedica scrisului. 

Andreea Vrabie: Povestește-mi un pic cum scrii. Îmi imaginez – dar poate mă înșel – că ai mai multe idei din care s-ar putea naște – ca să folosim iar cuvinte mari – o carte. Cum o alegi pe cea pe care să o dezvolți și cum începe cartea să prindă contur, carne pe schelet?

            Lavinia Braniște: Simt pur și simplu dacă am o poveste care poate deveni un roman sau dacă e doar așa, un mic episod care o să fie o proză scurtă. Îmi cam dau seama cât de consistentă poate să fie povestea. Îmi dau seama cam câte personaje poate să adune pe lângă el personajul principal și asta iarăși e important. Bineînțeles că are o perioadă de incubare de mult timp, când îmi iau notițe, îmi notez tot felul de chestii, îmi fac o structură așa, șubredă, dar e important să fie și un fel de structură acolo. Și când se acumulează lucrurile așa simt, pur și simplu, că acum sunt pregătită și pot să încep. Cu Sonia momentul în care m-am apucat de scris a depins și de perioada de documentare, pentru că am și citit foarte mult înainte să mă apuc de scris și intrasem așa, ca și ea – că de fapt prin ce a trecut ea am trecut și eu când m-am documentat pentru roman –, și a fost așa un punct în care mi-am dat seama că pot s-o țin așa la nesfârșit și tot n-o să ajung nicăieri și e important să spun stop și să mă apuc să scriu. 

Andreea Vrabie: Ideea de unde o aveai sau cum a apărut?

            Lavinia Braniște: Ideea o aveam de la o prietenă care îmi spusese bârfa de la Institutul de Matematică din anii ’70, cum că s-ar fi închis brusc pentru că Elena a vrut s-o pedepsească pe Zoia că a dispărut de acasă un weekend și i-a pierdut urma Securitatea. Mi s-a părut interesantă povestea asta dintre ele două, între Elena și Zoia. Adică na, cum poți să te porți așa? Să ai totul și să poți să faci orice și să te porți așa cu copilul tău. Și am vrut s-o scriu și mi-am dat seama foarte repede că n-am cum s-o scriu, pentru că nu știu cum arăta lumea în ’74, cum vorbeau oamenii în ’74, de ce se temeau, cum arăta cotidianul lor. Mi-am dat seama că n-o să pot să scriu povestea asta, dar pot să scriu despre cineva care nu poate scrie povestea asta.

Andreea Vrabie: Uite, vezi, acum o să te întrebe lumea dacă tu ești Sonia.

            Lavinia Braniște: Da. Păi m-a întrebat lumea și asta, îți dai seama. Dar de data asta m-am simțit detașată de ea și m-am temut c-o s-o fac să semene prea mult cu mine și cu generația mea, când de fapt ea e un pic mai mică. Nu mult mai mică, dar totuși mai mică. Totuși am fost mai detașată, nu prea i-am dat de la mine mult. 

Andreea Vrabie: Cât a durat tot procesul?

            Lavinia Braniște: Vreo doi ani am citit și am încercat să-mi pun ordine în gânduri și cam un an am scris. 

Andreea Vrabie: Citeam într-un interviu că ai avut un interviu cu un bărbat care a inspirat personajul bunicului din carte și eram curioasă dacă ai aplicat sau dacă aplici de obicei și tehnici jurnalistice într-un fel de documentare sau interviuri cu oameni. Sau de ce a fost interviul ăsta?

            Lavinia Braniște: Pentru că aveam un prieten care știa că mă interesează cartea asta și că mi s-ar părea interesant să stau de vorbă cu o persoană din asta dacă aș găsi-o. El l-a găsit și l-a adus într-un loc puteam sta de vorba și a fost așa, o chestie, „hai să stăm la povești, dar uite, o să pun și telefonul, să vă înregistrez, dacă nu vă deranjează”. Și cam asta a fost toată tehnica jurnalistică, gen am deschis telefonul. Dar oricum, am fost foarte împrăștiată atunci și am și pierdut interviul ăla. Deci tot cu ce am rămas eu din el am rămas.

Andreea Vrabie: Eram curioasă dacă faci asta de obicei.

            Lavinia Braniște: Nu, nu. Și am avut emoții, mi-a fost rușine. Nu vreau să profit de oameni, deși fac asta și conștient și inconștient. Fac asta, profit de oamenii din jurul meu, asta e.

Andreea Vrabie: În sensul că iei ceva din ei și pui…

            Lavinia Braniște: Da, și bucăți din dialogurile noastre și nici nu-mi dau seama de unde vin unele chestii. Unii le descoperă în cărți și se bucură, alții „aoleu, ce-ai scris aici?”, c-o să citească nu știu cine. Da, încerc să fiu atentă, să nu expun pe nimeni, dar se mai întâmplă.

Andreea Vrabie: De ce condiții ai nevoie ca să scrii sau să simți tu că te ajută în scris? Și când întreb de condiții mă refer atât la cele exterioare, care pot varia de la o cameră liniștită sau timp cât să te gândești sau o siguranță financiară, până la cele interioare, să fii tu liniștită.

            Lavinia Braniște: În primul rând cele exterioare sunt foarte importante. Nu o cameră goală, ci o casă goală. Adică să nu tropăie nimeni pe la ușă și să nu bocăne pe la bucătărie și să nu facă duș, să huruie apa. Nu, glumesc. E important să am liniște. Acum dacă am și masa la fereastră și se mai vede și un copac verde pe fereastră, foarte bine. Nu pot să scriu cu fața la perete, mi se pare așa, deprimant. Dar am scris și în condiții de presiune, când am avut un deadline pentru ultimul Rostogol, spre exemplu. M-am mobilizat și l-am scris. Deci da, nu știu, cred că m-aș adapta până la urmă la tot ce ar interveni. Dar din fericire acum am aceste condiții. Am liniște, am timp și pot să stau să rumeg și să scriu așa, o pagină sau două pe zi, și aia să fi fost o zi bună.

Andreea Vrabie: Știu că o perioadă te-ai mutat înapoi acasă, în Brăila. Era parte din motiv și ca să te ajute să scrii?

            Lavinia Braniște: Da, era și asta. Au fost mai multe acolo amestecate, am mai povestit despre asta. Când mă întreabă lumea „de ce te-ai mutat la Brăila?” cel mai simplu e să spun că am vrut să mă retrag acolo să scriu, dar au fost multe chestii amestecate: o istorie nesfârșită de mutat în chirii foarte nașpa în orașul București. Iar trebuia să mă mut, stăteam într-un loc super muced și începusem să tușesc și eram așa într-o fază, și pur și simplu nu mai puteam să mă împachetez iar cu toate și să mă mut. Am zis gata, acum trebuie să duc acasă. A fost și asta, și niște chestii, urmau niște plecări, urmau niște rezidențe în străinătate, dar astea urmau mai încolo, mai peste un an, așa. Dar știam că vor urma și astea și, în fine, mă cam storcea de bani orașul ăsta și am zis lasă, mă duc acolo, în cocon. Da, au fost mai multe, dar și ăsta a fost unul dintre motivele mari. Motivul era de fapt să nu mai cheltui atât de mulți bani ca să nu mai fiu nevoită să mai lucrez altceva. Deci cumva cam asta a fost logica.

Andreea Vrabie: Pentru că te-am întrebat de condiții care te ajută, mă întreb și ce te blochează, ce intervine cel mai des în scrisul tău?

Lavinia Braniște: Pot fi tot felul de chestii care să te blocheze și să te demoralizeze. De exemplu acum, laFanfara lui Rostogol, am foarte multe personaje secundare care nu se intersectează nicăieri și am început așa cu toate și cu un mare avânt și am tot construit așa, pentru fiecare în parte și un background și niște ambiții de viitor. Adică tot ce n-am eu am pus acolo, la porcușori, la arici, la toată lumea. Și mi-am dat seama că e o așa o chestie stufoasă și împrăștiată care nu duce nicăieri și care trebuie rescrisă. La Sonia am avut niște blocaje mentale, de tipul „această poveste e foarte stupidă” și „de ce trebuie s-o scriu eu, de ce trebuie să am eu o părere despre comunismul românesc” și nu știu ce și c-o să iasă o carte foarte stupidă. Inclusiv când a fost gata am zis că e o carte proastă și nu merită publicată, dar după aia am zis că na, după tot efortul. Plus că am niște amici scriitori care sunt foarte faini și avem noi așa, un grup de suport și mai povesteau acolo că uneori și dacă ai îndoieli cu o carte, dacă să o publici sau nu, gândește-te că ai putea să ți-o faci cadou pur și simplu. Și mi-a plăcut. Nu era despre a mea, era despre a altcuiva povestea asta, dar mi-a plăcut și când mă mai descurajez o să mă mai gândesc la chestia asta, că uneori chiar și dacă nu e chiar grozavă cartea, poți să ți-o faci cadou. Și cumva să pui capăt sau, cum să spun, să pui punct la efortul de a o fi scris. 

Andreea Vrabie: Apropo de asta, tot într-un interviu cred că spuneai că ai avut cele mai multe ezitări cu cartea asta și că ai vrut și să renunți să o mai scrii. Ce era diferit față de celelalte?

            Lavinia Braniște: Păi era tema, că celelalte n-au fost cu temă, au fost scrise într-o dulce inconștiență, nu mă prea gândeam eu. La lansarea de la Escapada, de exemplu, care a fost la Librăria Bastilia, eram trei oameni la masă să cuvântăm și încă vreo patru în public. Asta a fost toată lansarea și cam pe acolo mă vedeam eu forever în istoria literaturii. Deci îți dai seama, având imaginea aia în minte, că și Interior zero, am scris așa, nu mă așteptam c-o să urmeze ce-a urmat. Și de data asta am fost așa, mai conștientă că mă urmărește lumea, am avut o temă mai serioasă. A fost întrebarea aia, „ce a vrut să spună autorul?”, am avut întrebarea aia în minte și răspunsul la ea. Au fost mai multe și care cred că sunt dovezi de maturizare până la urmă.

Andreea Vrabie: Mă întrebam acum dacă le simți ca pe un fel de presiune. Pentru că ai un nume și o recunoaștere în lumea literară, atât în rândul criticilor cât și al cititorilor, că există niște așteptări, dacă asta se transformă într-o presiune mai mare de a scrie bine sau dacă așteptările tale de la tine cresc în vreun fel.

Lavinia Braniște: Da, mi-ar plăcea să scriu o carte care să-ți umple geanta, asta e.

Andreea Vrabie: Ca… dimensiune?

            Lavinia Braniște: Da.

Andreea Vrabie: Ah, OK.

            Lavinia Braniște: Da, eram în tramvai odată și am văzut o fată care citea o carte foarte mare și după aia a scos, nu știu de unde, de sub ea sau din spatele ei a scos geanta și când a băgat cartea în geantă s-a umplut toata geanta și am zis „Wow! Vreau să scriu și eu o carte care să-ți umple geanta”. 

Nu, nu simt că am presiunea asta. Într-un fel sunt mai responsabilă, mai atentă, mă gândesc mai mult, dar nu, n-aș zice chiar că-i presiune. Cred că trebuie să rămâi în treaba ta și să nu prea te gândești la treburile astea, pentru că e atât de arbitrar tot ce se întâmplă după ce apare cartea și nici nu știi cui îi place și cui nu-i place și de ce și cine ce vede în ea. Acum nu știu, doar să schimbi tu ceva la cum scrii sau la ce scrii doar pentru că-ți imaginezi că nu știu cine ar vedea nu știu ce acolo… e așa, o doză foarte mare de arbitrar în tot ce se întâmplă odată ce a fost publicată cartea, încât nu, ar fi o prostie, cum am zis, să fii deturnat de la calea ta.

Andreea Vrabie: Nu e vorba întotdeauna de o influență sau că te gândești la reacțiile pe care le vor avea oamenii și atunci tu să schimbi ceea ce scrii, cât de o teamă mai mare de a greși. Cred că în orice meserie oamenii mai și greșesc. Muzicienii scot cinci albume bune, o să fie și unul prost și o să recunoști tu într-un fel că e prost. În sensul ăsta întrebam de presiuni. 

            Lavinia Braniște: Da, dar mie mi se pare că mi-a adus scrisul oricum mult mai mult decât speram eu vreodată. Am avut niște experiențe la care nici nu m-aș fi gândit acum cinci ani sau zece ani. Și oricum mi se pare că și dacă o iau numai în jos de acum, tot am avut experiențele astea și au fost mișto.

Andreea Vrabie: Poți să-mi dai un exemplu?

            Lavinia Braniște: Faptul că s-a tradus Interior zero și o să se traducă și Sonia, și faptul că am văzut Interior zero pe scenă în România și l-am văzut și în Germania și a fost așa, super diferit ce s-a luat din carte în România și ce s-a luat din carte acolo. Am scris pentru bani în presa străină. Au fost așa, niște chestii la care nu m-aș fi așteptat. Și am văzut cum e și să fii citit.

Andreea Vrabie: Apropo de Interior zero, simt că e o carte – dar cred că ai spus-o și tu, nu doar că mă gândesc eu la asta – despre frica de a lua decizii și cum soarta într-un fel decide pentru tine și eram curioasă ce decizii ți-a fost ție frică să iei profesional.

            Lavinia Braniște: Mi-a fost frică să fac credit, ceea ce a însemnat că mi-a fost frică să rămân în jobul pe care-l aveam atunci, în momentul când s-a pus problema creditului. Și care job oricum n-avea nicio legătură nici cu studiile mele și nici cu ce sunt eu ca om și ce mă interesează pe mine. Altfel, alte frici, nu știu dacă a fost frică. Am așa niște regrete că n-am dat din coate să-mi fac loc la universitate sau chestii din astea, sau să am răbdare acolo, să mă duc să fiu profesor de țară doi ani și să dau definitivalul și după să aștept un post la oraș. Chestii de genul ăsta. Sau n-am avut și eu răbdare în firma X să urc în ierarhie și să călăresc și eu pe alții, să-i ascult în căști ce vorbesc la telefon, chestii de astea. Mai degrabă am niște dezamăgiri, dar nu prea dramatice, că n-am avut răbdare să construiesc chestii, dar frici profesionale nu-mi amintesc. Nu știu, a venit destul de natural totul, așa, lucrurile astea mai degrabă m-au căutat ele pe mine. Dar cum spuneam, că trebuie să vorbesc despre asta și sunt pusă în situația să caut răspunsuri la întrebări pe care eu nu mi le-am spus și fără de care se poate trăi. Nici nu-mi trebuie răspunsuri la toate întrebările alea.

Andreea Vrabie: Vorbeam – tot pentru Pe Bune – acum vreo doi ani cu scriitorul Bogdan Răileanu și era într-un moment în care nu știa ce să facă, apropo de decizii, dacă să-și dea demisia din publicitate și să se dedice scrisului – cum ai spus-o și tu. Și mă gândeam atunci că dintre toate profesiile creative, din scris la noi este cel mai greu, dacă nu aproape imposibil să trăiești. Și nu vreau să te întreb nici dacă se poate trăi din scris, nici cum am putea să facem ca să trăim din scris, ci mai degrabă cât de împăcată ești tu cu realitatea asta și că va trebui să cauți surse ca rezidențe sau alte surse de finanțare pentru cărți?

            Lavinia Braniște: Eu am ajuns în ultima vreme să gândesc pe termen foarte scurt, pentru că planurile pe termen lung au fost așa, cam nu prea au ieșit. Așa că atâta vreme cât am pe termen scurt, așa, o idee despre ce-o să se întâmple, mă simt OK. Deocamdată știu că pot să mai rămân la Brăila, anul ăsta cel puțin sigur și sunt OK cu gândul ăsta și asta e. Iar asta cu scrisul, nu știu, cred că sunt pregătită și s-o pierd la un moment dat. E posibil și să fie temporar.

Andreea Vrabie: Scrisul.

            Lavinia Braniște: Da, și viața dedicată scrisului. E posibil la un moment dat să ajung la așa un grad de frustrare financiară și de izolare, că nu sunt genul rural. Să mă ierte orașul Brăila, că m-au certat cititorii pentru textul ăla din Scena9 și mi-au zis că nu e oraș de curve și de golani. Eu nici nu spusesem asta, dar mă rog.

Andreea Vrabie: Fiecare a văzut altceva.

            Lavinia Braniște: Da. S-ar putea la un moment dat să mi se aplece și să spun gata, vreau și eu siguranța jobului și asta e. E foarte simplu până la urmă să fii un robot, să te duci și să te întorci de undeva și să faci ceva ce ți se spune să faci și asta e. Poate la un moment dat o să mă întorc la chestia aia, habar n-am, dar n-ar fi nimic dramatic dacă aș face asta și dacă ar fi temporar scrisul, pentru că, repet, deja am văzut cam ce-ți poate aduce. 

Andreea Vrabie: Știu că în ultimul an – sau poate mai mult de un an – ai fost în mai multe rezidențe: în Austria, în Elveția. Explică-mi puțin în ce constau rezidențele de scris.

            Lavinia Braniște: Invitațiile astea le-am primit după ce s-a tradus Interior zero în germană. Inainte să se traducă Interior zero în germană, am făcut foarte multe aplicații pentru tot felul de programe de astea de rezidență și niciuna dintre aplicațiile alea n-a fost încununată de succes. După ce s-a publicat Interior zero în germană, am primit niște invitații, deci fără selecție și alte chestii, m-am dus acolo pur și simplu. O rezidență e oferită ori de o instituție de stat ori de o companie privată, depinde cine are chef să facă asta, și-ți oferă practic un spațiu unde poți să lucuiești singură, să ai liniște și un apartament cu tot ce-ți trebuie în el și niște bani de buzunar să te hrănești acolo, în orașul ăla în care stai două luni sau trei luni sau șase luni. Sunt și mai mari, și de un an și de doi, dar nici nu cred c-aș vrea și nici nu cred c-aș rezista un an într-o rezidență. De exemplu, Sonia am terminat-o de scris în Germania, la Wiesbaden. Deci uneori am putut să scriu, alteori n-am putut să scriu. și când nu poți să scrii e foarte frustrat, că ești acolo ca să scrii și trece timpul și tu n-ai scris și intri așa, într-o chestie care poate să te cam înnebunească. Se poate pur și simplu să nu te acomodezi sau să nu poți să-ți apropriezi spațiul ăla sau poate organizatorii sunt foarte zeloși și te scot din casă în fiecare zi ca să nu te plictisești și îți tot propun activități. Depinde. Sunt experiențe variante, dar în principiu cam asta e. Îți oferă un loc unde să stai să lucrezi, dar na, eu m-am dus pentru bani, pentru că eu locul îl aveam. Aveam și locul, aveam și timpul, nu trebuia să mă scoată nimeni dintr-o familie gălăgioasă sau dintr-un oraș gălăgios. Nu era nevoie chiar să merg în altă parte, dar e o condiție să fii acolo ca să primești banii. 

Dar na, fiecare profită altfel de asta. Știu pe cineva care a scris o carte într-o lună într-o clădire în care se construia deasupra. Era un bloc în construcție și se mai construiau etaje deasupra și el a reușit să scrie o carte într-o lună acolo. Și eu am tras luni de zile de mine să scriu un Rostogol și n-am reușit să-l scriu, deci nu știu, depinde. Dar nu pot să explic de ce anume depinde sau de ce în unele locuri a mers și-n alte locuri n-a mers. Nu știu să explic, dar ce pot să spun despre mine e că nu am nevoie să fiu scoasă din mediul meu, pentru că eu am așa, o casă destul de confortabilă acolo, plină de cărți. Și-mi place să curgă așa cărți de pe pereți și să calc pe ele. Îmi place așa, să calc pe ele prin casă. Glumesc, glumesc. Dar am acolo toate obiectele mele, am mediul meu, am masa la geam, pomul la geam, am patul bun, pot să dorm bine, e liniște. Și bam, rezidența, știi? Fă-ți valiza și du-te. Dar na, m-am dus.

Andreea Vrabie: Vorbeam recent cu cineva care observase că în interviurile mele – dar nu doar – oamenii care ajuns să aibă să-i spunem succes – ajung la un anumit nivel pentru ei – după aia își explică totul prin faptul că au avut foarte mult noroc și mai puțin că au muncit ca să ajungă acolo. Eram curioasă cum îți explici tu ce ți s-a întâmplat în scris până acum, dacă e o înșiruire de întâmplări norocoase sau multă muncă. Și nu se exclud.

            Lavinia Braniște: Da, nu se exclud, sunt amândouă. Am avut și eu senzația asta mulți ani, că am fost norocoasă și mamă, cum s-au nimerit niște chestii, fix la mine s-au nimerit, ce chestie. Și să îți povestesc o fază care s-a întâmplat la un festival care din păcate nu mai există, se numea FILB, Festivalul Internațonal de Literatură București. Se întâmpla la MȚR și chiar în anul în care îmi apăruse mie Cinci minute pe zi, în 2011, la ediția aia, aveau o seară dedicată prozei scurte și printre invitați era o tipă – nu mai știu – din Croația sau nu mai știu de unde era și cu o zi sau două înainte fusese la ski și-și rupsese un picior și nu mai putea să vină. Și organizatorii au fost așa, acum repede, cineva de înlocuit persoana asta, dar care să fie din București, ca să nu-i mai acopere cheltuielile încă o dată de transport și cazare. Să fie în București și să fie acum, mâine să vină la eveniment. Și nu mai știu cine, cred că cineva de la CDPL, editura care-mi publicase Cinci minute pe zi, le-a spus de mine și m-am dus acolo. După aia, după seara respectivă, de proză scurtă, am stat la cină alături de Bogdan Alexandru Stănescu, care era la Polirom atunci – asta e seara pe care eu o consider botezul meu în drumul de mondenități literare–și mi-a spus despre Cinci minute pe zi „de ce n-ai venit cu ea la Polirom?”. Și eu atunci am fost super leșinată, că nu-mi venea să cred în primul rând c-o citise și în al doilea rând că i s-a părut că ar fi mers la Polirom. A zis „bine, dar pe următoarea s-o aduci la Polirom” și a fost așa o chestie. Am zis ce noroc am avut că și-a rupt femeia aia piciorul și am ajuns eu acolo și după aia fix lângă el m-am nimerit la masă, dar nu am căutat să mă așez acolo. Pur și simplu așa s-a nimerit și cumva multă vreme am crezut că așa am ajuns eu la Polirom, a fost seara aia și apoi cina aia. Și mi-am dat seama – dar mult după întâmplările astea și după mulți ani în care chiar am crezut că am avut un noroc deosebit – că dacă n-ar fi fost evenimentul ăla ar fi fost altul și dacă n-ar fi fost întâlnirea aia ar fi fost alta. Și cu siguranță ar fi fost alte întâlniri cu aceiași oameni sau cu alți oameni din alte edituri și lucrurile astea s-ar fi întâmplat oricum. 

Și iarăși cu traducerea cărții în germană. A fost așa, o chestie de cred că un an de zile am simțit că-i datorez viața traducătoarei. Eram așa recunoscătoare. Și după aia mi-am dat seama că na, a făcut-o în primul rând pentru ea și pentru cariera ei de traducătoare și poate că la un moment dat ar fi apărut altcineva dacă nu era ea. Adică la un moment dat ar fi fost și alte întâlniri dacă eu aș fi continuat sau dacă continui să fac ceea ce fac. Da, îi înțeleg pe cei care au senzația asta, că e noroc. E, cum am spus, e muncă, dar e și o doză mare de arbitrar și multe chestii pe care nu poți să le anticipezi și nu ți le explici și oameni care te văd. Cum am scris într-un eseu pentru DoR anul trecut, cum am ajuns la bursa de la Graz din Austria: m-a văzut la televizor persoana de acolo, după ce mă chinuiseră unii prin noroaie, prin București și am zis că „de ce am făcut eu chestia asta?”. Uite, de asta am făcut-o, ca să mă vadă la televizor tipa aia. Dar nu știi, poți s-o faci fix degeaba și să nu te vadă nimeni niciodată. N-ai de unde să știi.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus că e o doză mare de arbitrar și, puțin mai devreme în interviu, că nu consideri că scrisul e definitiv, că se poate întâmpla să nu mai scrii, mă întreb până în ce punct ai în momentul ăsta planuri cu scrisul.

            Lavinia Braniște: Am atâtea planuri câte povești am clare în minte în momentul ăsta. Mai am câteva pentru copii pe care vreau să le scriu, mai am un roman pentru care mă documentez acum, dar n-aș vrea să pic în capcana de la Sonia, să nu mai termine documentarea și oricum nu e pe o temă atât de grea. Mai am un volum de proză scurtă pe care aș vrea să-l mai scriu. Deci cred că e cam singurul drive pe care-l am și văd că până acum a fost suficient cât să mă țină activă. Da, am idei de cărți și cam așa, cum era când eram la școală și, după, studentă la facultate, că măsuram timpul în anii universitari, nu spuneam 2019 sau 2018, spuneam din septembrie 2017 până în iunie 2018, așa-mi împărțeam timpul. Acum da, viitorul meu imediat se împarte în segmentele astea pe care le voi dedica acestor cărți pentru care acum mă simt pregătită.

Un fragment din Sonia ridică mâna poate fi citit pe DoR.