Pe Bune #68: Ioana Ciolacu

Designerul Ioana Ciolacu a crescut într-o familie de arhitecți și a privit mereu meseria de arhitect cu admirație, așa că prima opțiune pentru facultate a fost Arhitectura. Însă, și-a dat seama că arhitecții rar ajung să-și vadă ideile puse în practică, așa că a început în paralel și Facultatea de Modă la Universitatea de Arte în București. După ce a absolvit, a plecat la un masterat la London College of Fashion și în timpul masteratului a participat la concursul Designer for Tomorrow pe care l-a câștigat. Asta a însemnat că a petrecut un an sub îndrumarea designerului Stella McCartney, an în care și-a construit propriul brand de haine în București și a învățat partea de business pe care nu i-o predase nimeni în timpul facultății. Tot în acel an a descoperit efectul dăunător pe care industria modei îl are asupra planetei și a decis că sustenabilitatea va avea un rol important în afacerea ei. Acum, spre exemplu, încearcă să găsească reutilizări pentru materialele care rămân, să folosească vopseluri naturale și oferă clientelor un serviciu de reparare a hainelor pe viață. Ioana se consideră mai degrabă un antreprenor decât un om creativ, creația fiind o mică parte din toate lucrurile pe care le are de făcut într-o zi obișnuită. Însă, atunci când simte nevoia să experimenteze și să-și testeze skillurile creative, se închide în atelier și pune o mică parte din ea într-o haină al cărei rol îl vede de a proteja oamenii care o poartă.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Lunet Eyewear, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Ioana.

            Ioana Ciolacu: Bună, Andreea.

Andreea Vrabie:  Mulțumesc că ai acceptat invitația mea.

            Ioana Ciolacu: Mulțumesc pentru invitație.

Andreea Vrabie: Pentru început, am să te rog să îmi spui când te gândești tu la tine, când ești singură cu tine, ce simți că ești mai degrabă: un artist, creator sau un antreprenor?

            Ioana Ciolacu: Mai degrabă antreprenor, pentru că procentul de creație e mult mai mic. Așa trebuie să fie these days, cred. Un designer are foarte multă treabă și, de fapt, skilluri care îl mențin pe linia de plutire și e normal să fie așa. Comparația cu arhitectura, de exemplu, când ai un proiect de făcut, să zicem că ești la școală și ți se dă să faci o casă la alegere, fără să știi beneficiarul, fără să ai un spațiu anume, pur și simplu în câmp. Și atunci cred că e foarte greu să îți aduni ideile și să faci – cum să zic –, ai o libertate prea mare. În momentul în care ajungi în câmpul muncii și trebuie să faci o clădire între alte două, în oraș, central, limită de înălțime, să te aliniezi la dreapta, la stânga, să respecți o groază de norme, mie atunci mi se pare interesant să poți, într-un context dat, să integrezi partea ta creativă. Restul fiind, în cazul nostru, antreprenoriat. La fel este în modă, deși e o libertatea mai mare și atunci procesul creativ e mai greu, pentru că faci ce crezi tu. Dar întotdeauna încerc să-mi găsesc cât mai multe repere și contexte, cât să pot să poziționezi ideile alea. Dincolo de asta, să faci modă e un du-te, vino între ce vrea clientul, dar în sensul în care ce intuiești tu că vrea, nu ce îți comandă că vrea, că asta nu fac, cum gândește și cum se pupă asta cu ce ai tu în cap. Cu ce prețuri rezonează, cu ce estetică, cui te adresezi. Și atunci sunt multe informații și, de fapt, cred că asta e partea creativă, să poți să integrezi în real o părticică din tine. Dar e 5%, poate mai puțin câteodată, pentru că știu ce fac într-o zi normală. Nu stau și mă gândesc și fac schițe și o iau razna cu ideile, ci încerc să înțeleg businessul și oamenii și cum funcționează comerțul, cum poți să crești. Deci e în primul rând un business. Nu sunt artist.

Andreea Vrabie: Am să mă întorc mai încolo la ce faci într-o zi normală și cât din ce faci e partea de business, dar înainte, pentru că ai menționat arhitectura, știu că tu ai făcut Facultatea de Arhitectură. Și Facultatea de Modă la Universitatea de Arte în paralel în ultimii doi ani la cea de Arhitectură. Ce simțeai că-ți lipsește creativ la meseria de arhitect? Pentru că ai și lucrat ca arhitect.

            Ioana Ciolacu: Nu cred că mi-a lipsit doar partea creativă, cât mai degrabă poziționarea pe care credeam eu c-o are arhitectul. Venind dintr-o familie de arhitecți, care au învățat în vremea comunismului, când studenții la arhitectură să zicem că erau unii dintre cei mai liberi, parte pentru că, mă rog, pe vremuri cred că cine era la conducere – din câte știu – era prieten cu fiul lui Ceaușescu. Și atunci, cumva și datorită trebii ăsteia, studenții erau lăsați în pace. Puteai să ai păr lung, să ai pantaloni evazați. Cumva și meseria era considerată, mai ales pe vremea lui Ceaușescu, și să faci atâția ani de școală, să te chinui, ieșeai un om care să zicem că se poziționa, cel puțin ca anii de studiu, lângă doctori. Și toată lumea respectă doctorii. Ei, și cumva din toate poveștile astea și eu mi-am dorit foarte mult să fiu în tagma arhitecților, doar că între timp cred că lucrurile s-au schimbat cel puțin la nivel de învățământ, dar și de meserie. Simțeam că de fapt lucrurile pe care trebuie să le faci ca să ajungi la finalul unui proiect, pe lângă că durează foarte mult, nu mi se potriveau: statul în birou și lucrat în AutoCAD toată ziua, după aia mers pe șantier, pe la primărie, aveam de-a face cu tot felul de oameni, ceea ce era fain, interesant, dar nu-mi găseam practic satisfacția. N-am ajuns niciun moment să pot să îmi pun vreo idee în practică, adică ești norocos să poți să faci treaba asta. Și sincer, nici nu prea aveam idei. Nu știu dacă aș fi fost neapărat un arhitect bun, nu doar pentru că nu eram neapărat făcută pentru asta, ci și nu găseam satisfacția. Cred că e esențial să faci cu mare, mare pasiune ceea ce faci zilnic. Nu-mi dau seama dacă m-am oprit prea devreme și poate trebuia să stau să mai rumeg și să văd dacă cumva există vreun fel de a-mi satisface nevoia de arhitectură în domeniu, dar mă felicit că am plecat și că am putut să zic  „păi nu, asta nu e de mine, vreau să-mi găsesc altceva, nu-mi place”.

Andreea Vrabie: Și de ce ai ales moda?

            Ioana Ciolacu: E așa, aleatoriu. Treceam în anul V la Arhitectură, aveam ceva experiență prin birouri, pe șantiere, făceam relevee, mă rog. Pur și simplu nu-mi plăcea nici școala și, fiind nefericită în ceea ce făceam, mă gândeam că nici n-o să se întâmple mare lucru după, am zis OK, sunt încă tânără, poate-mi permit să schimb macazul. Îmi doream foarte mult să și termin arhitectura, ca să nu las toți anii ăștia în urmă. Nu sunt genul ăla. N-am fugit de tot, m-am mai chinuit doi ani. Mi-am dat diploma, sunt arhitect, totul bine, dar voiam altceva și prima mea alegere a fost scenografia. Mă gândeam că la o scara mai mică, pe o scenă și cu tot backgroundul de arhitectură, pot să creez niște lumi. Mă gândeam la scenografie de teatru sau ceva în zona de imagine, să construiesc niște lumi mai mici și mai rapid, mai puțin plicticoase, cu beneficiari mult mai cool, în fine. Iar cealaltă opțiune pe care o aveam era moda, dar nu pentru că am fost vreo fashionistă la viața mea, ci pentru că credeam că se aseamănă foarte mult cu arhitectura, sincer. Foarte frumos spus în imagine, și arhitectura și moda au aceeași menire: de a acoperi și proteja omul la scări diferite. Și atunci mie metafora asta mi s-a părut îndeajuns cât să mă intereseze moda. În final a fost random, pentru că mi-am făcut niște calcule: arhitectura foarte grea, trebuia să fiu toată ziua în facultate, mai ales în ultimii doi ani chiar aveam foarte multă treabă și scenografia, care este la UNATC, era mult mai departe decât e moda. Arhitectura de modă e mult mai aproape decât arhitectura de scenografie și atunci am zis OK, pot s-o fac și asta am făcut. Așa s-a întâmplat.

Andreea Vrabie: După ce ai terminat Facultatea de Modă ai plecat la un masterat în Londra și în timp ce te aflai la masterat ai participat la un concurs care se numește Designer for Tomorrow, pe care l-ai și câștigat și asta a însemnat să petreci un an sub îndrumarea designerului Stella McCartney și a echipei. Mă întrebam cum a fost experiența, dar mai degrabă în ideea de cât de pregătită ai fost pentru tot ce a însemnat acel an?

            Ioana Ciolacu: Concursul ăsta era din prima scalat pentru newcomeri. Mai ales dacă ești genul antreprenor, nu mi-a fost greu să absorb tot ce am primit în anul ăla, dar cred că mai degrabă psihologic a fost greu pentru mine, pentru că a fost un lucru mare. Cumva cred că momentul în care îți dai seama că a dat norocul peste tine, deși muncisem, clar, adică meritam treaba aia, cel puțin la mine în cap s-a născut ideea că nu merit treaba asta și că sunt un impostor. E clasic de fapt să te simți așa, mai ales dacă ești cu bun simț, să simți că nu meriți dacă ți se dă ceva foarte fain. Plus că a fost și build-upul până la a câștiga foarte, foarte mare, adică asta au știut să facă. Fiind un concurs, au știut să te facă să simți fiecare etapă și că ai mai dobândit ceva și că mizele sunt foarte mari. Și atunci, pe fondul ăsta, normal că, când s-a terminat toată ascensiunea de concurs și mi-au zis numele, automat am căzut într-o „ah, dar eu nu merit asta, i-am păcălit, dar ei nu văd”. Nu, nu se vedea în exterior. Nu se vede niciodată. Cred că ulterior s-a manifestat prin: eu să muncesc foarte mult ca să mi se pară cel puțin mie, la mine în cap, că de fapt merit. Să-mi dovedesc mie și poate într-o oarecare măsură și celorlalți, care credeam că au fost păcăliți, că merit treaba asta. 

Și cumva a fost de bun augur, pentru că am reușit să ajung la maximul de scalare a ce-mi pot ei da și eu ce pot să iau, pentru că la sfârșit mi-au zis „băi, avem în fiecare an un nou câștigător, o nouă selecție, un nou câștigător și cumva, dintre toți, tu până acum ai putut să profiți de toate lucrurile pe care am avut noi să le oferim”. Asta însemnând nu doar bani, ci mai degrabă o introducere în lumea modei și cum funcționează lucrurile: cum îți faci un stoc, cum îți faci rost singur de materiale, PR-ul, toată nebunia. E o întreagă mașinărie. Alea erau lucruri cu care mă întâlneam prima oară. Apropo de întrebarea de mai devreme, cât ești antreprenor, cât ești artist, în anul ăla de pregătire, ca să pot să-mi fac un brand, un moment n-am avut vreun curs în care să mi se zică cum să creez sau cum să cos. Se presupune că asta e o chestie interioară, care vine random și nu e nevoie de ea. Oricum deja dovedisem că sunt cea mai bună de acolo și mi-au dat premiul, dar mă pregăteau pentru business și un an am avut multă treabă.

Andreea Vrabie: Ai terminat acel an cu Stella McCartney și ai mai povestit despre asta, că ai decis să te întorci în țară și să pornești un business aici, să-ți construiești propriul brand. Sunt curioasă cum te-ai pus efectiv pe treabă, cum a arătat primul an în care ai făcut asta.

            Ioana Ciolacu: Decizia a fost super lucidă. Mă laud în continuare pentru asta. A fost cumva atipic, pentru că toată lumea din jurul meu era „ești sigură?” – locuiam la Londra atunci –, „poți să-ți deschizi aici brand” și eu eram „nu nu nu nu nu”. În fine, mă gândeam că tot învățasem eu niște business și eram și pe lângă Stella și deodată mi se deschisese ochiul cum că industria asta mare și nocivă n-are nevoie de încă un brand care să facă treaba asta. Și dincolo de asta, mai erau și chestii foarte practice, cum ar fi un an de zile bani la dispoziție să-mi deschid tot ce vreau. Doar că într-un an de zile e foarte greu, oricât ai pompa într-un brand – că aveam și firmă de PR –, nu poți să crești un brand atât de repede încât după ce îl lași singur, după un an, el să se poată susține cu prețurile din Londra, cu producția din Londra. Aș fi ajuns la prețurile finale, dacă era de calculat corect, la niște prețuri high-end și eu îmi doream să fiu mid-high-end. Nu voiam să fiu pe prețuri de lux. N-am fost niciodată așa și am ales să produc în Europa. În România prețurile sunt mai mici, puteam să controlez totul. Și voiam cumva să contribui într-un fel – nu știu dacă suna populist, nici nu-mi dau seama –, aveam nevoia asta să mă întorc acasă și să cunosc oameni pricepuți și să lucrez cu ei, să-i văd la ochi tot timpul și să știu că am totul lângă. Probabil aici sunt mai degrabă artistă decât antreprenor, că nu-i foarte logic într-un business plan să te gândești că „băi, așa mă simt eu mai confortabil, să fiu lângă oamenii ăștia”.

Eu m-am întors la începutul anului în care am fost sub aripa concursului și cumva am făcut totul din România. Acum, pentru că eram cumva a lor, ei îmi dădeau direcțiile, ei îmi făceau trade markul la brand, toată partea logistică, nu prea am produs de una singură. Cred că nu primul an a fost cel mai greu, ci poate al doilea, când am rămas singură. Acum, anul ăla am muncit așa de mult să mă scalez, încât eram pregătită. Nu financiar, bineînțeles, că deodată nu mai aveam parale. Dar am avut norocul că de fapt trecerea a fost deșteaptă și cumva norocoasă, pentru că după ce am avut solo show-ul după acel an, la Berlin, întâmplător erau în public buyerii de la Moda Operandi, care e un retailer american foarte fain. De altfel, cu un business foarte mișto atât pentru designeri, adică pentru branduri, cât și pentru clienți. În sensul în care merg pe pre-order și batchuri de pre-order. Tu practic ca designer ai banii de producție și după aia ai livrat, după un timp pe care îl stabilești de comun acord, lumea e dispusă să aștepte, și apoi doar îți vine profitul. Ăsta e un model de business foarte fain, să zic, și pentru brandurile mici sau care nu-și permit să facă stocuri fără să fie acoperiți de o producție. Și cumva au venit tipele astea, au vorbit cu mine după show. Voiau să vadă produsele, care erau toate sample-uri. Mi-era așa, rușine, că n-aveam produsele gata. Erau pe alocuri, poate nefinisate, dar nu la vedere – dar e mândria mea că am o căptușeală impecabilă sau mă rog. Și au venit în dimineața dinainte să plece în New York și s-au uitat pe haine, au făcut o selecție, eu am zis „pot să fac tot” –ceea ce nu era adevărat. Mă rog, dar știam că „OK, I can do this”. Și atunci am bătut palma, am primit jumătate din bani și a trebuit să mă mișc repede, că până atunci, cum să zic, îmi făcusem colecția singură. Aveam ici-colo, dar a trebuit linia de producție, „OK, cum să faci asta?”. Am avut noroc să găsesc un studio independent cu care lucrez și acum, care au o capacitate fix pe nevoile mele. Chiar cu timpul, faptul că am crescut, s-au adaptat. Ei sunt independenți, fac producție de costume de filme și pe lângă…

Andreea Vrabie: Pe tine.

            Ioana Ciolacu: Ciolacu. Ei, și am făcut producția, am văzut niște profit OK și atunci am reușit să deschid repede shop online. A fost foarte popular startul ăsta comercial, pentru că eu nu produsesem nimic de când câștigasem concursul și apărusem peste tot. Timp de un an de zile n-am putut să vând nimic și atunci a venit shopul online. Așa am gândit-o. Am făcut un party – foarte fain a fost – și au început să curgă comenzile. Știu că am primit șapte comenzi în prima zi, când i-am dat drumul și nu-mi venea să cred că funcționează. Pur și simplu eram așa, ah, treaba asta chiar funcționează. Și de atunci la cât mai multe, na.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme, mai pe la început, că atunci când ai câștigat concursul ăsta ai simțit că nu meriți și imediat s-a activat sindromul impostorului. Mă întrebam când ai scăpat de el sau cum ai scăpat de el, când ai început să simți că meriți ce ți se întâmplă.

            Ioana Ciolacu: Dar nu știu dacă scapi vreodată. Doar îl diminuezi sau nu-ți mai pasă. Zici la mine în cap?

Andreea Vrabie: La tine în cap.

            Ioana Ciolacu: Ah, la mine în cap. Da, cred că la mine în cap încă mai există, deși nu mai îmi pasă atât de mult. Am scăpat cu timpulnu căpătând încredere în ceea ce fac.E mereu surprinzător că un produs are succes sau că lumea a rezonat cu asta. Și atunci e mereu surprinzător și cred că asta îmi și alimentează sau nu mă lasă să scap de sindromul impostorului. Dar care, din nou, e super diminuat, pentru că în personalitatea mea sunt introvert și extrovertită, și atunci cockynessul nu lasă neapărat partea mai timidă să iasă atât de mult la suprafață, cel puțin în societate. În cap rămân o echilibrată între introvertit și extrovertit, și atunci automat ideea că nu merit și că nu mi se cuvine și că trebuie să muncesc mai mult persistă.

Andreea Vrabie: Spuneam mai la început că am să mă întorc la partea asta de cât e business, cât e creație într-o zi. Mai ales crescând un brand sau o afacere, îmi imaginez că nu pot decât să crească toate lucrurile non-creative pe care trebuie să le faci. Acum cam cât timp mai ai pentru creație? Și cum simți că tot ceea ce trebuie să faci pe lângă, adică din partea de business, care îți consumă din energie și timp – și nu o spun ca pe ceva rău, e normal să se întâmple și lucrurile astea –, cum simți că îți afectează creația? Când simți că tot timpul ăsta ocupat are un impact asupra ta?

            Ioana Ciolacu: La finalul zilei, eu îmi fac propriul program. Și pot, când nu se mai poate și când toate lucrurile mici, mărunte, de business, se adună și nu mai ai timp de creație, dar eu trebuie să fac asta, să zic stop. Și mă apuc să creez bazat pe tot ce-am văzut și toată partea de business pe care am făcut-o și care mă ține grounded și relevantă în design, de fapt. Nu fac nimic din partea de business cu forța sau fără să-mi facă plăcere sau fără să fiu pasionată de toate micile lucruri pe care le fac non-creative.

Andreea Vrabie: Mă gândeam că nu e ceva ce poți să faci seara, când ai ajuns acasă după ce ai avut o zi plină de întâlniri.

            Ioana Ciolacu: Nu, nu. Intru în atelier și rog pe toată lumea să-mi diminueze atribuțiile și încep să nu mai răspund la nimic, mă închid în atelier și mă chinui să iasă ce vreau să zic. Dar bineînțeles că acum nu mai pot să o fac, să stau chiar o săptămână întreagă în atelier și să nu mai ies de acolo, pentru că la un moment dat vreau și pauze, să pot să mă repoziționez. Și să mai fac chestii mici, mărunte, care – cum spuneam – sunt inspiraționale pentru că mă țin într-o lume reală și, de fapt, sunt micile chestii pe care le faci tot pentru business și pentru oamenii reali care sunt în jurul tău sau rezonează cu brandul tău. Și atunci nu o iei pe coclauri cu imaginația. Dar, din nou, e 5% să zicem partea de creație și e OK că e diminuată. Câteodată prea puțin, dar în fine, se lucrează la treaba asta. Din ăștia 5% cred că îmi las, sunt super extravagantă câteodată și-mi las răgaz să fac o chestie care știu sigur că n-o să vândă, știu sigur că o să fie probabil mult prea scumpă să o cumpere oricine, dar o fac pentru mine și că am o idee pe care OK, vreau s-o fac. Știu c-o să fie imposibil de produs, de reprodus. Sau dacă decidem să producem treaba aia că, să zicem, avem clienți, o să fie horror de găsit soluții, să fie tot timpul la fel, aceeași calitate, aceleași cusături, fittinguri. Uneori îmi iau așa, o libertate sănu mă gândesc la lume și fac bine, că de fapt asta să zicem că e partea pur creativă, în care am o idee și eu vreau să fac și țin cu dinții la ea. Dar după aia, dacă acea idee mi s-a părut bună și îmi place cum a ieșit, mă gândesc automat la decantarea ei în haine care să poată să fie mai ușor purtabile.

Andreea Vrabie: Și genul ăsta de lucruri – și ai spus că din când în când îți place să faci un experiment – ce rol au pentru tine? E un fel de a te provoca, de a testa anumite lucruri? Mă întrebam acum, în timp ce vorbeai, dacă e și o formă de a evita rutina.

            Ioana Ciolacu: Da, exact, asta este. I play by the rules și îmi place. Și câteodată, de ce nu? Sunt multe piese de astea pe care le-am făcut pe care nu le-am arătat vreodată. Nu le-am speculat în nici într-un fel, nu le-am difuzat. E doar să îmi exersez eu o idee care nu are niciun fel de regulă la bază. Pur și simplu de dragul de a lucra cu mâinile și a face ceva care poate iese, poate nu. Da, dar clar, e o încercare să dau totul la o parte și să fie partea aia pur creativă în care ideea domină și pot s-o fac, bine. Dacă nu, nu. Dar a fost o idee bună.

Andreea Vrabie: Au fost momente în care ai simțit că stagnezi creativ, deși pe partea de business totul mergea bine? Că nu mai ieșea nimic nou?

            Ioana Ciolacu: Nu. Adică eu în capul meu în nici într-un caz. De fapt, sunt atât de multe idei încât îmi dau seama că doar foarte puține sunt realizabile, dar asta din cauză că la cât de des îmi vin idei, nu poate să-mi țină față producția cu treaba asta. Și oricum n-ar trebui să fie atât de mult. Dar să zicem că poți să îți dai seama dacă stagnezi sau nu – dar nu creativ, cât mai degrabă dacă ești în legătură cu societatea – cred că și din vânzări: „băi, ăștia s-au plictisit de treaba asta?”. Și eu sunt genul care schimbă destul de rapid, nu mulg o idee la nesfârșit. Îmi place să explorez și să mă duc în zone necunoscute și să fie fail sau nu, nu contează, sunt aventuroasă în felul ăsta. Așa că aș putea spune că e la polul opus: nu rămân fără inspirație, am mai multă decât pot arăta momentan.

Andreea Vrabie: Și cum faci să rămâi în contact cu societatea? Pentru că îmi imaginez că nu e vorba doar despre haine.

            Ioana Ciolacu: Nu, normal, nu. Zic că partea de societate, cum gândesc oamenii, cât de fericiți sunt sau nu, toate lucrurile astea îi influențează, și zic la nivel global. Citesc despre futurologie, mă uit la știri, mă țin up to date. Încerc să îmi dau seama de starea generală și cumva asta automat, în cap la mine, se așază. Dau un exemplu random – nu este așa, dar nu știu –: „ah, uite, au reușit să salveze nu știu ce specie foarte rară de something sau a dispărut, ah, hmm, OK, deci lumea o să poarte în viitor și-o să vrea să rezoneze din nou cu, nu știu, reiatul care se purta în anii ’70, când a fost un alt eveniment similar, care a avut un impact similar asupra oamenilor”. Cam așa e procesul, în felul ăsta. Și sunt interesată de tot ce este nou, și flexibilă. Acum, bineînțeles, că vrând multă informație poți să ai și dezamăgiri, că poate youngsterii sunt altfel decât te așteptai și îți dai seama că îmbătrânești, toate problemele care vin cu o anumită maturitate, să zic. Dar mi se pare foarte interesant să trăiesc pe planeta asta și să am treaba asta.

Andreea Vrabie: Spuneai într-un interviu ceva care sună foarte frumos, dar mă întreb ce înseamnă: că nu crezi în inspirație, ci mai degrabă în fermentație. Ce înseamnă asta?

            Ioana Ciolacu: În primul rând, e o chestie pe care am cules-o din filmul Youth și mi-a plăcut foarte mult. E un personaj secundar – sau nici măcar – care zice treaba asta random și eram „Ah, asta căutam! Când lumea mă întreabă de unde îți iei inspirația, asta trebuie să zic de fapt, că asta se întâmplă”. Na, toată viața ta fermentează și, dacă ești un om creativ, which I am, la un moment dat se face țuica, știi? Despre asta vorbesc. Nu caut eu activ „OK, după ce mă inspir astăzi?”. Nu cred că face nimeni treaba asta, decât cineva care se chinuie foarte mult și atunci se și vede. E o treabă care stă acolo și se coace și la un moment dat prinde un contur și asta voiam să zic de fapt. Mi s-a părut foarte frumos. Oricum tot filmul ăla e superb și mi-am asumat citatul.

Andreea Vrabie: Tot apropo de lucruri spuse, dar pe ăsta mi l-ai spus mie când ne-am întâlnit și mi-a plăcut, că nu crezi în genii în domeniul ăsta. Din nou, ce înseamnă asta?

            Ioana Ciolacu: Mamă, sper să nu mi-o iau pe treaba asta. De fapt, ce înseamnă geniu, dacă stai să te gândești? Ai un IQ super mare și ești foarte bun la matematică, poți să ajungi foarte ușor un ratat în viață și atunci ești sau nu ești un geniu? Ești un geniu pe matematică, dar nu poți să trăiești într-o societate. Și să zicem că asta se întâmplă când există prea mult dintr-o parte sau din alta, că nu e echilibru. Dar da, pentru că este artă aplicată, pentru că e mult business la mijloc și tu nu ești omul ăla care stă într-un bol și îi vin niște idei și oamenii le pun în practică și tu după aia tot mai scoți, mai scoți. Nu cred că se poate vorbi de genii, mai ales că e atât de multă muncă. Muncă de jos, să știi multe lucruri, să coși drept, să înveți tipare, după aia să-ți dai seama dacă ce vezi tu coincide cu ce vede celălalt. Unde poate să fie geniul? Da, la finalul zilei sunt câțiva care au dat atât de mult și atât de frumos și fără limite, care da, pot să fie considerați genii. Dar ăia s-au și sinucis. Na, s-au consumat mult prea mult. În teorie, oricine are informațiile alea și felul ăsta de a fi și disponibilitatea să le dea poate să devină în modă un geniu. Și, mă rog, bun gust, referințe, în fine, sunt mai multe. Poate asta e partea de geniu, în care ești mereu pe felie. I don’t know. Dar altfel, mai degrabă se clădesc geniile în domeniul meu.

Andreea Vrabie: E ceva ce îți provoacă anxietate în muncă acum?

            Ioana Ciolacu: Da, poate cashflowul. Mai mult cred că am anxietăți personale, dar în muncă nu, asta: cashflowul. N-avem bani să ceva sau ceva și atunci trebuie să te repliezi. Nici nu-mi creez situații în care vreau să cresc foarte rapid și atunci să investesc foarte mult în ceva sau ceva și atunci există probabilitatea să dau rateu și să pierd cashflowul forever. Și atunci anxietățile sunt și ele minime. Sunt așa, destul de cumpătată la partea de business.

Andreea Vrabie: Te întrebam asta pentru că eram curioasă din ce zonă o să spui anxietatea, dacă o să fie ceva de business sau din modul creativ.

            Ioana Ciolacu: Păi m-ai întrebat dacă…

Andreea Vrabie: În muncă.

            Ioana Ciolacu: În muncă!

Andreea Vrabie: Muncă înseamnă și partea de creație.

            Ioana Ciolacu: Muncă. Da, tot cashflowul. Și, bineînțeles, anxietatea generală a industriei în care activez, care de multe ori e dezamăgitoare.

Andreea Vrabie: Explică.

            Ioana Ciolacu: Partea superficială a industriei mă lasă rece și nu-mi vine să cred cum lumea în continuare e superficială.

Andreea Vrabie: Ce înseamnă asta?

            Ioana Ciolacu: Înseamnă de la felul în care consumăm până la ideea de valoare a ta în societate care ține de haine, ceea ce e așa… what? Până la tot ce înseamnă pe lângă industrie direct, adică toată zona asta de entertainment și de afliere cu moda, care poate să fie și superficială și care la finalul zilei e parte din trenduri și generează vânzări. Și ești: „OK…”.

Andreea Vrabie: Nu știu, care sunt lucrurile care se practică în domeniul ăsta și pe care tu n-ai vrut să le faci?

            Ioana Ciolacu:Clar e și o lume a relațiilor și pe cine cunoști. Clar e și o lume a banilor și câți ai, cu cât ești dispus să vii cu ei de acasă. Cred că astea două elemente, popularitatea și banii, dar nu știu dacă sunt particularități, să fim serioși. Și nu am doldora nici una, nici alta, așa că I am on my own. Trăim din profit, din vânzări și lucrurile sunt liniștite în felul ăsta. Extrovertita din mine preferă să meargă la party-uri și să vadă lume, dar de dragul de a merge acolo, mai ales dacă sunt într-o zi în care sunt într-o voie bună și am chef să mengle. Dar bineînțeles că dacă se adună prea multe s-ar putea să lipsesc. Sau dacă nu mă simt neapărat bine sau sunt afundată în muncă și chiar nu vreau, toată boțită după o zi de muncă, să ajung la un party pentru că dacă nu, poate lumea n-o să mă mai invite. Cum să zic, mă duc să mă încarc eu, nu e o strategie, doar de plăcerea de a fi acolo. Că la urma urmei ăsta e cel mai bun vânzător sau promotor al brandului, dacă tu te simți bine. Nu, am FOMO, de exemplu, dacă n-am fost la X party și poate a fost foarte fain, știi, în sensul ăsta. Nu că băi, era X-ulescu acolo și n-am apucat să mă bag în seamă. Nu pot. Sunt destul de straight forward cu oamenii, dacă-mi plac o să știe, dacă nu-mi plac, o să știe. Și atunci mi-e foarte greu să joc jocul ăsta în care sunt diplomată într-o relație care de fapt nu merge profesional. Sunt și discretă. Dacă știu că vorbesc cu un om și am de câștigat, adică văd un potențial de a câștiga, devin foarte timidă și încerc să nu creadă omul ăla că vreau să profit. Ori îmi face plăcere, ori nu și atunci nu vorbesc cu omul ăla, dar niciodată ca strategie să mă bag în seamă. Urăsc treaba asta. Da, mi-e frică să creadă lumea treaba asta și atunci nu fac.

Andreea Vrabie: Ai menționat la un moment dat sustenabilitatea și știu că are un rol foarte important pentru tine și în businessul tău. Îți amintești când ai realizat prima dată că e o industrie destul de nocivă?

            Ioana Ciolacu: Da, a fost când m-am întâlnit prima oară cu Stella McCartney, bineînțeles, și când nu mi-a venit să cred că nu mă gândisem la treaba aia până atunci. La faptul că ditamai industria, ditamai resursele se folosesc, ditamai animalele se taie, ditamai resturile se aruncă, ditamai vopselurile se aruncă în râuri, în fine, tot tacâmul pe care cumva încetul cu încetul începem să-l vedem, dar eu nu-l vedeam. De aia pot să rezonez cu oamenii care habar n-au de treburile astea pentru că și eu, eram studentă, na, începusem să cunosc lumea asta și nu mi-a trecut prin cap că de fapt băi, e nasol. Cred că odată ce vezi partea asta și îți dai seama de ea… Eu am și avut anul ăla în care am avut de-a face cu industria și a fost brusc și normal că a fost șocant. Doar să fi fost o nasoală să nu plec urechea la treaba asta.

Andreea Vrabie: Știu că ai luat câteva măsuri: că-ți încurajezi clientele ca odată ce s-au săturat de o haină să o dea altcuiva sau că ai un serviciu gratuit pe viață de reparare a hainelor, în caz că le-au ars sau le-au rupt. Ce alte măsuri ai mai luat sau ce ți-ar plăcea să faci și încă simți că nu poți?

            Ioana Ciolacu: Vai, câte mi-ar plăcea. Aici am idei. De exemplu, dacă aș avea posibilitatea, resurse financiare nelimitate, clar aș investi foarte mulți bani în a încerca să am un brand cât mai curat. Asta mă face pe mine să dorm liniștită noaptea și nu, nu este un toolde marketing. Este pur și simplu că asta simt eu să fac și nu marketizez. Așa trebuie să fie, punct. Da, dacă aș avea resurse nelimitate de bani, în primul rând că aș folosi doar materiale care știu cum sunt făcute, au certificate și sunt mult mai scumpe. Mă rog, dar pentru asta îți trebuie și un renume mult mai mare ca să poți să vinzi automat hainele mai scump. Dar știe omul pentru ce plătește, adică avem haine care ne țin toată viața de la Ciolacu și au fost făcute în felul ăsta, când știi că puteai în paralel să-ți cumperi de la fast-fashion cu trei lei toate plasticurile. În fine. După care mi-ar plăcea, de exemplu, toate waste-urile pe care le avem să putem mai ușor să le reciclăm, să le facem compost, să le dăm mai departe, na, ceea ce nu pot să fac acum. Tot se aruncă foarte mult. Și eu cred că rămân, nu cu jumate, dar cu o treime de waste tot rămân și na, din aia mai fac câte o rochie nebună pentru RDW (Romanian Design Week), dar nu se pune. Mai livrez la bunică-mea în sat, unde fac ei țolici, dar și acolo după aia resturile, după ce au făcut țolicii și au ales culorile, na. Plus că nu pot să fac livrări non-stop, că sunt munți de resturi și costă foarte mult până le livrez până în Moldova, în sat. Și nu-mi permit, n-are sens. Când nu ai foarte multe resurse la îndemână nici nu poți să faci. 

Cred că funcționăm de trei ani de zile cu hârtie reciclată pentru tot ce printăm și avem hârțogăraie deja o nebunie, chiar printăm destul de mult. Încerc pe tot posibilul să printez cu culori naturale, care pot să facă diferența, dar nu-mi permit mereu să printez pe mătase și asta limitează. Clar aș face o groază de chestii. Dacă aș fi H&M aș fi cea mai sustenabilă posibil, înțelegi? Multe resurse, mult damage, dar nu doar să ne facem că… Dar cred că dacă eu am reușit să fac toate lucrurile astea care m-au făcut să dorm OK noaptea și că cât de cât îmi fac treaba mea așa, ca brand mic și sunt chestii care clar pot fi scalate, poate e un exemplu pentru alea mai mari care chiar își permit să facă lucrurile astea. 

Andreea Vrabie: Și atunci oamenii – clienți în general – ce ar putea să facă în afară de a-și reduce totuși consumul de haine în cazul ăsta? Să investească în haine sau branduri care sunt mai sustenabile?

            Ioana Ciolacu: Deja facem marketing pe brand, nu? Da, bineînțeles, vă rog.

Andreea Vrabie: Nu, acum serios, fără marketing pe brand, chiar mă întrebam.

            Ioana Ciolacu: E foarte greu să dau… Bun, normal că poți să te gândești „OK, cum consum?”. Îmi iau zece tricouri: două le pierd la spălat, nu știu, trei s-au împuțit, două le-am pătat și oricum nu-mi plac. Și uite, zece tricouri s-au dus pe care ai dat trei lei. Cine a plătit pentru tricouri? Nu tu, să fim serioși. Și atunci încerci, dacă ai deodată sentimentul ăsta sau dacă îți zice cineva „bă, nu mai consuma așa”, adică ceea ce încercăm noi să facem aici și ei de fapt să se gândească „băi, dar de fapt mie nu-mi trebuie”. N-am să zic „hai să îmi iau unul bun de firmă”, pentru că brandul nu îți garantează calitate sau durabilitate sau partea sustenabilă, din păcate. De aia e tricky să le zici „bă, hai la mine” sau „hai du-te la ăla”. Eu, de exemplu, dacă vreau acum mă duc să fiu complet clean ca cumpărător și să-mi cumpăr dintr-un loc sau din mai multe locuri, n-am sugestii. Că stai puțin, ăștia nu folosesc blană, dar uite, că de fapt au înlocuit cu eco-blană, care e sintentică și e din plastic. Păi stai, cum măsurăm care e mai mare damage-ul de fapt asupra planetei? De aia e super complexă treaba. Da, OK, clar ia-ți trei haine, mergi cu ele, nu cumpăra impulsiv, ia-ți doar ce-ți place și încearcă s-o faci din locuri care – cum să zic – susțin într-un fel o micro-comunitate. Bine, mai scapi și înalte locuri, pentru că sunt in your face și sunt atrăgătoare și marketingul marilor corporații sunt făcute să… na. În același timp, eu vorbesc de treaba asta, dar beau Coca-Cola de nu mă văd. Să fim serioși, e tricky. Dar odată ce vorbim de asta și odată ce îți dai seama ce înseamnă, atunci sinapsele fac singure „bă, aste e bine, asta nu e bine” cumva. Chiar dacă poate la finalul zilei, fiind o industrie super complexă, nu știi, dar măcar ai intenția. Și așa, încetul cu încetul, văzând însă intenția din partea cumpărătorului și de fapt deja se vede, automat pe partea cealaltă există ofertă.

Andreea Vrabie: Mă întrebam, pentru că știu că ai și predat la un moment dat, ești în boardul de la DIPLOMA, mai e și Romanian Fashion Council, care are componenta asta, de a da într-un fel din lucrurile învățate de tine sau alți designeri care s-au prins pe parcurs cum funcționează lucrurile altor oameni, de unde vine nevoia asta în tine de a da mai departe?

            Ioana Ciolacu: Cred că de la tata. Tata este profesor la Facultatea de Arhitectură din Iași și a intrat cred că în școală prin ’91 – eu eram mică – și bineînțeles că în paralel are și birou și lucrează ca specialist, ca arhitect. Dar știu că am rămas impresionată de faptul că stând cu studenții și dând mai departe toate informațiile astea, asta l-a ținut cumva foarte tânăr, activ și prezent. Mai e și o satisfacție de, cum să zic, de altruism. În momentul în care dai mai departe știi că ai avut grijă ca o nouă generație să nu treacă printr-o traumă educațională prin care poate tu ai trecut. E o încercare să dai cu tot sufletul înapoi și să share-uiești. E responsabilitatea noastră să avem grijă de cei mici, corect? Nu te porți urât cu cei mici. Asta cred că e și supapa mea în nevoia mea de a da mai departe, și a sfătui, și orice găsesc eu share-uiesc. N-am niciun fel de frică de a fi copiată sau că mi-o ia cineva înainte. Mă bucur dacă pot să contribui în vreun fel pentru că știu că à la longue de fapt competiția creează industrie.

Andreea Vrabie: Toată lumea câștigă.

            Ioana Ciolacu: Da.

Andreea Vrabie: Ce-ți oferă ție personal activitatea în domeniul ăsta? Ce satisfacție?

            Ioana Ciolacu: E în primul rând bucuria de a fi pe cont propriu și de a face lucrurile așa cum vrei tu, care cred că satisface control freakul din mine. După care este partea, bineînțeles, creativă, aia mică de care am vorbit. Poți să pui o bucățică din tine în afară, să vezi ce se întâmplă și asta e curajos, riscant, clar nu te plictisești. Da, și cred că se rezumă la a nu fi plictisit în ceea ce faci, de a nu avea o rutină care îți omoară sufletul și asta nu mi s-a întâmplat niciodată în toți anii ăștia în modă.