Pe Bune #70: Lucia-Maria Popescu

Lucia-Maria Popescu a început să cânte în timpul liceului, pentru că prin muzică a simțit că poate exprima toate sentimentele pe care le avea ca adolescentă. A pornit autodidact, învățând să cânte la chitară și pian de pe internet. S-a făcut remarcată în 2011 cu un cover după piesa Silencea formației The M00od care a devenit în scurt timp o piesă difuzată constant de postul Radio Guerrilla. De atunci, Silencea adunat peste 27 de milioane de vizualizări pe YouTube, Lucia a semnat cu o casă de discuri și a lansat două albume. Spune că mult timp nu a avut încredere în ceea ce face și a crezut că oamenii îi observă fiecare greșeală când e pe scenă. Dar a învățat să se considere un profesionist și să trateze muzica cu seriozitate. Acum ar fi trebuit să continue munca la un nou album și simte că pandemia i-a răpit un an dintr-o perioadă critică pentru cariera ei, pentru că nu mai are 17 de ani și ar trebui să valorifice orice oportunitate de dezvoltare. Însă nu vrea să pună presiune pe ea să fie mai productivă decât reușește în perioada asta, pentru că este un moment de criză și fiecare îi face față cum poate.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Lunet Eyewear, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Lucia. Mă bucur să ne auzim de la distanță. 

            Lucia‑Maria Popescu: A, gata, am început!

Andreea Vrabie: Da.

            Lucia‑Maria Popescu: Ah, OK, scuze. Când se aruncă gunoiul pe ghenă la alte blocuri se aude tâgâdâm-tâm-tâm și m-a distras un pic sunetul. Scuze. 

Andreea Vrabie: Nu-i nimic.

            Lucia‑Maria Popescu: Deci bună și mulțumesc de invitație! 

Andreea Vrabie: E ciudat, pentru că eu sunt obișnuită să mă văd cu oamenii când vorbim și na, înregistratul de la distanță doar cu un monitor care urmărește sunetul, care monitorizează sunetul, e impersonal.

            Lucia‑Maria Popescu: Da, e puțin ciudat. O s-o iau ca pe un apel telefonic, cred că-i mai bine.

Andreea Vrabie: Exact asta e. Și apropo de apel telefonic, noi două am vorbit acum cred că patru săptămâni, cam așa, pe la începutul perioadei de izolare, pentru un text pe care l-am scris pentru DoR despre muzicieni care stau în izolare și atunci erai destul de optimistă în legătură cu viitorul și cu ce vei putea face. Mă întrebam prin ce stări ai trecut între timp și cum ești acum.

            Lucia-Maria Popescu: Acum eu simt că sunt din nou optimistă, dar între timp, în astea patru săptămâni, am trecut printre toate stadiile, prin the five stages of grief, am trecut prin tot. Cred că săptămânal am avut câte un mini mental breakdown, inclusiv alaltăieri. Dar în rest, pe lângă micile astea scăpări – să le zic așa –, în rest cred că mi-am menținut moralul OK-ish. Nu-mi dau seama. După săptămâna în care am vorbit noi, aproape două săptămâni am stat doar în pat și m-am uitat la seriale și atât. N-am făcut absolut nimic. Era cumva și dintr-un fel de revoltă, dintr-un fel de „de ce trebuie să fac eu lucruri când până la urmă suntem în pandemie?”. Când, până la urmă, sunt într-o mini depresie – maxi depresie –, trec printr-o perioadă foarte grea, pentru că nu sunt obișnuită să fie lucrurile așa, și așa cred că e toată lumea. Și e puțin demoralizat, pentru că mai văd pe social media, inclusiv la cunoștințe de-ale mele, comentarii pline de un aer de superioritate, că unii stau în pat și se uită la seriale, unii nu fac nimic, în schimb eu uite, fac lucruri, pentru că știu să-mi organizez timpul și știu să mă descurc cu situația asta. Și asta în primul rând mă face să mă simt prost și în al doilea rând mă face să mă revolt, pentru că nu consider că e perioada în care ar trebui să ne dăm unii altora în cap cu parul: „Uite, vezi, tu nu faci nimic, eu fac lucruri în schimb”. Și mi-a fost foarte greu –mai ales că na, social media a însemnat 50% din timpul zilei în momentul de față, pentru că mi-e imposibil să nu intru pe Facebook, pe Instagram, peste tot – văzând părerile oamenilor care cumva minimizau complet drama, literalmente drama prin care trec eu acum. A fost un pic dureros, dar am învățat că fiecare are mecanismul lui de coping. Și dacă asta-i face pe ei să se simtă mai bine, faptul că pot să se laude pe Facebook că ei fac lucruri în timp ce alții, vezi Doamne, nu fac nimic, mna, sper să le fie OK, nu știu.

Andreea Vrabie: Și mie mi s-a părut interesant cum, inclusiv în perioada asta foarte confuză și de pauză pentru toți, am ajuns să simțim în continuare presiunea de a ne îmbunătăți, de a face și mai multe lucruri, de a fi și mai productivi, de a fi și mai organizați. Inclusiv în momentul ăsta.

            Lucia‑Maria Popescu: Da, simt chestia asta în special direcționat către artiști, pentru că toată lumea a pornit la drum cu ideea „Wow, păi acum ai timp liber, ai timp să compui, ai timp să înregistrezi, ai timp să faci toate lucrurile astea”, și mi-e greu să nu mă simt vinovată că azi nu vreau să mă ridic din pat decât pentru a mânca și atât. Mă simt vinovată și față de mine, pentru că știu că în momentul când o să revenim la normal –când o fi asta –, va trebui să vin cu un material nou. Va trebui să vin cu ceva nou și sunt conștientă că trebuie să și lucrez, dar am început să fac asta abia de săptămâna trecută. Am cam o săptămână de când am programul ăla organizat despre care îți spuneam că mi-l doresc acum trei-patru săptămâni, când am vorbit.

Andreea Vrabie: Și cum te-ai gândit la el? Cum ai încercat să te organizezi de o săptămână?

            Lucia‑Maria Popescu: Nu e ceva pus pe hârtie momentan. Mi-aș dori să fac și pasul ăsta, să organizez totul cu bullet points undeva, într-o agendă, frumos. Momentan încerc să-mi limitez statul degeaba. Când stau prea mult degeaba – degeaba, mă rog, și ăsta e un cuvânt total irelevant–, când stau de exemplu și mă uit la seriale sau ascult muzică sau fac ceva care nu produce efectiv un material, încerc să mă uit la ceas, încerc să-mi dau seama cât timp am petrecut făcând asta și să zic „OK, hai să facem și altceva”. Cam ăsta e sistemul meu în momentul de față. M-am apucat să lucrez la un proiect care nu știu, sper că va vedea lumina zilei, legat de tot ce-ți spuneam când am vorbit atunci, și anume un proiect cu audiobook-uri pentru copii. Nu știu exact ce se va întâmpla cu acest proiect, dar momentan îmi ține creierul ocupat. Cred că asta-i chestia, mă ține în priză și mă ajută să-mi ofer singură un scop în momentul ăsta. Pe lângă asta, am lucrat și, evident, la piesele mele. Am lucrat la demo-uri, deși mult mai puțin decât aș fi lucrat în mod obișnuit.

Andreea Vrabie: Chiar voiam să te întreb în ce punct de aflai cu muzica înainte de pandemie. Ce ar fi urmat, cum ar fi arătat anul ăsta în mod normal pentru tine?

            Lucia‑Maria Popescu: În momentul în care a început toată nebunia asta, noi ar fi trebuit să ne apucăm să lucrăm la un material nou. Noi și anume: eu, cu Dănuț Georgescu, și cu Alexei Țurcan, cu care am lucrat și la materialul trecut. Și ar fi trebuit să ne punem pe întâlnit, brainstormuit, făcut diverse lucruri în direcția asta, în direcția albumului. Eu am deja o colecție de demo-uri, nu e ca și cum veneam cu mâna goală din start, dar… Vrei să oprim? Că aud o ambulanță.

Andreea Vrabie: Nu, acum mi se pare absolut normal. Și oricum eu stau aproape de Colentina și de Balș, o să se tot audă.

            Lucia‑Maria Popescu: Oh, fuck! OK, OK.

Andreea Vrabie: Dar partea bună este că se aud din ce în ce mai puține. Pentru mine, nu știu, asta e un semn bun. Așa că putem continua.

            Lucia‑Maria Popescu: Deci aveam o colecție, să zic așa, de demo-uri pregătită. Multe dintre ele au ajuns deja la băieți și ar fi trebui să ne apucăm să ne vedem fizic, pentru că asta a funcționat cel mai bine pentru albumul trecut, faptul că în momentul în care ne vedeam… Nu știu, e atmosfera aia care te face să vii cu idei, deși nu stai să te chinui să vii cu idei. Mai ales faptul că noi suntem cumva pe aceeași lungime de undă și din punct de vedere muzical și din punct de vedere al umorului, să zic așa. Așteptam cu nerăbdare. Nici nu pot să-ți explic cum așteptam, pentru că fiecare a fost prins în proiectele lui până acum, în treburile pe care le mai aveau, și în sfârșit ar fi urmat o perioadă în care hai că poate începem să ne vedem să lucrăm. Ăsta a fost stadiul de furie din the five stages, în care sunt atât de nervoasă că mi-au fost luate lucruri, deși nu erau ale mele neapărat. Mi-au fost luate niște lucruri pe care le-am luattaken for granted. Am zis „acum se va întâmpla asta și acum se va întâmpla asta” și uite că acum nu mai am lucrurile astea și sunt supărată, sunt supărată rău! Am fost atât de supărată! Acum cumva sunt în perioada de acceptare: OK, aia e, s-a întâmplat.

Andreea Vrabie: Ați pus pe hold ce aveați de făcut sau încercați să găsiți alte soluții? Care sunt discuțiile între voi?

            Lucia‑Maria Popescu: Momentan încercăm să lucrăm online, și anume printr-un du-te vino, telefonul fără fir –mailul fără fir, mai degrabă –, pasat de la o persoană la alta, și cine vine primul c-o idee, „uite am venit cu asta”, după aia ne consultăm între noi. E mult mai steril de la distanță și cumva asta e fix ce nu trebuie pentru un material muzical, pentru un album. Nici nu știm exact ce vom lansa, dacă o să fie album, dacă o să fie LP, dacă o să fie doar câteva single-uri. Nici nu știm asta încă, dar cert este că în momentul ăsta avem cel puțin două-trei demo-uri de care eu sunt super entuziasmată și pe care le ascult ca și cum n-ar fi ale mele. Sunt foarte încântată de ce-a ieșit, și în momentul ăsta sunt doar la stadiul de demo, până la varianta finală mai durează mult. Și știu că dacă acum îmi plac atât de mult și au trecut inclusiv testul timpului… Eu scriu un lucru și după aia, dacă îl ascult peste câteva zile sau o săptămână sau o lună și încă îmi place, ăla e! E OK, e bun, intră la cutia cu demo-uri bune. În schimb, mi se mai întâmplă să scriu lucruri azi pe care să le ascult mâine și zic „Ce Doamne iartă-mă? Ce e asta?”.Nici eu nu mă înțeleg pe mine în timp ce ascult, zic „Unde mi-a fost capul în momentul respectiv?”.Ei, dar nu poate să fie toate bune, până la urmă. 

Andreea Vrabie: La început erai mai critică? Nu critică, că și acum, din ce descrii, pare că ești critică cu lucrurile pe care le faci, dar la început te apăsau mai tare lucrurile care nu-ți ieșeau? Ți-a luat ceva timp până să ajungi să accepți că „asta e, sunt zile în care n-o să scriu lucruri bune, sunt zile în care o să scriu lucruri grozave?”. Cum a fost tot procesul ăsta de când faci muzică?

            Lucia‑Maria Popescu: La început aveam impresia că nimic nu-i bine și cred că de aia am rămas și cu un fel de reticență față de primul meu album. Am rămas așa, cu o repulsie. Nici nu vreau să-l aud, nici nu vreau să-l deschid. Nu l-am mai ascultat de ani de zile, pentru că nu aveam încredere în ceea ce făceam. Asta cred că se datorează foarte mult și faptului că acum am oameni care mă încurajează și – nu că mă încurajează –mă împing de cur, îmi dau șuturi. Sunt oameni care nu-mi vine să cred că încă mă suportă și încă stau lângă mine și mă ajută să fac chestia asta. Cred că asta e diferența majoră, faptul că am realizat în sfârșit că dacă ai oamenii potriviți lângă tine și dacă ai încredere în tine… Nici acum n-am încredere în mine și nu cred c-o să am niciodată 100%. Indiferent câte emoții am acum și cât de multă sau puțină încredere în mine am acum, de fiecare dată înainte să mă urc pe scenă încerc să mă uit la mine ca la un profesionist, nu ca la un amator. Nu ca la o „Aoleu, ce fac aici? Nu știu ce fac aici!”. Încerc să mă uit la mine ca la un profesionist și n-am făcut asta ani de zile și asta a fost greșeala mea la început. 

Andreea Vrabie: Și crezi că asta vine din faptul că ai fost autodidactă? Că nu aveai și diplomă?

            Lucia‑Maria Popescu: Inclusiv. Da, inclusiv. Pentru că de fiecare dată când mă urcam pe scenă –și acum mi se mai întâmplă, am dăți când mi se mai întâmplă chestia asta – aveam impresia că oamenii aud toate greșelile pe care le fac. Toate, toate, toate. De fiecare dată când făceam o greșeală –și pățesc chestia asta inclusiv și acum – mi se dădea lumea peste cap complet. Fizic. De fiecare dată când greșesc pe scenă am o reacție fizică, mi se strânge stomacul, îmi crește pulsul, mi se face greață pentru că mă gândesc „Uite cât de proastă ești! Uite cât de prost ai cântat! Uite cum nu ești în stare să faci nimic!”. Doar că acum momentele astea sunt din ce în ce mai rare și sunt un pic mai ușor de trecut peste, pentru că greșesc –cânt ceva sub ton, de exemplu –și îmi revin imediat, zic „Aia e, am greșit, trec mai departe”. Și sunt mândră de mine, deși progresul a fost foarte lent, că până la urmă fac chestia asta de opt ani deja, ar fi trebuit să se întâmple un pic mai devreme. Dar nu e ca și cum există un etalon al când ar trebui să începi să te simți ca un profesionist. Ideal, de preferat, după părerea mea, ar fi să faci asta din prima secundă, să own it. Faci un lucru bun și de aia a venit lumea la concertul tău, de aia te ascultă oamenii și de aia sunt alături de tine. Modul în care am lucrat până acum, absolut tot… Oh, nu! Oh, nu! 

(Se aud voci de la megafoane)

Lucia‑Maria Popescu: „Stați în casă. Stați în casă.” Stăm oricum în casă! Nu iese nimeni. Wow, cred c-o să fie cel mai bizar podcast. 

Andreea Vrabie: De ce?

            Lucia‑Maria Popescu: Pentru că ambulanțe și poliție.

Andreea Vrabie: Ah, mi se pare că de fapt ar fi fost bizar …

            Lucia–Maria Popescu: Să nu existe?

Andreea Vrabie: Să nu existe, exact. Să faci abstracție de realitatea pe care o trăim.

            Lucia‑Maria Popescu: Da, corect.

Andreea Vrabie: Mă duc puțin la începuturile tale, dar nu atât de mult de fapt la începuturi: dacă te uiți tu acum înapoi, de ce crezi că ți-ai dorit să faci muzică? Ce te-a motivat?

            Lucia‑Maria Popescu: Nu știu. N-am avut niciodată dorința conștientă de a face asta ca o carieră. Pur și simplu momentul în care ajungeam acasă de la școală era singurul lucru pe care voiam să-l fac. Activitatea mea principală era închisul pe balcon, cântatul de coveruri, învățatul să cânt la pian, la chitară, așa mai departe. Era activitatea mea preferată. Nu știu, am simțit nevoia să fac mereu chestia asta, pentru că am simțit că e un lucru pe care nu poate să mi-l ia nimeni indiferent de ce se întâmplă. De cântat pot să cânt oriunde, oricând, oricum. Mă rog, acum stând la bloc, până în ora 22:00. Nu, că și la ai mei acasă era fix aceeași situație, la ora 22:00 oricum se dădea stingerea complet. A fost – am mai folosit cuvântul ăsta de 100.000 de ori – dar a fost efectiv un refugiu. Mi-era foarte greu să mă descurc cu dramele care se întâmplau la școală, că era vorba de faptul că am luat o notă mică și îmi venea să mă dau cu capul de pereți – deși ai mei niciodată nu au avut pretenții de genul ăsta de la mine, niciodată nu m-au certat când am luat note mici, dar eram eu atât de ambițioasă. Dacă luam o notă mică sau dacă nu ajungeam la olimpiadă la etapa pe București sau diverse prostii, dacă băiatului de care-mi plăcea nu-i plăcea de mine, dacă mă certam cu vreo colegă, absolut toate prostiile astea mărunte, care la vremea respectivă erau – cum se cheamă – magnifiate cu lupa, erau puse sub lupă și făcute de 100 de ori mai mari. Toate chestiile astea se adunau, se adunau și simt același sentiment și acum, adun foarte multă frustrare din tot ce se întâmplă în jurul meu. După aia ajungeam acasă și știam că dacă mă duc pe balcon și cânt un cover de la Evanescence o să fie totul bine. Pentru că „am toată această furie, sunt atât de înverșunată, lumea e groaznică, ah, nu!”. Cumva ăsta era unul dintre motive.

Andreea Vrabie: Ai învățat în timp să – pentru că din ce înțeleg, era o formă de a-ți pune toate emoțiile în muzică și de a te, nu neapărat elibera de ele, dar ca o formă de terapie prin muzică – ai învățat în timp să faci asta mai conștient poate?

               Lucia‑Maria Popescu: Da, și am învățat că pot canaliza și alte sentimente în afară de furie și supărare. Am învățat că pot canaliza tot. Pot să iau absolut tot și să pun în muzică, inclusiv momentele în care sunt cea mai fericită, le iau și pe alea și le pun acolo. Am învățat să nu mai discriminez între momentele din viața mea. Le iau pe toate și le pun în muzică.

Andreea Vrabie: Poți să-mi vorbești de câteva cântece anume în care simți că ți-a ieșit asta cel mai bine? De la ce emoții au pornit și cum ai început să le scrii?

                Lucia‑Maria Popescu: Dacă mă gândesc la albumul Samsara, care este nu ultimul – cred că am mai zis asta –, cel mai recent album al meu, este exclusiv despre moarte, ceea ce nu sună neapărat atât de optimist, dar sunt și foarte multe sentimente, foarte multe stări calde și plăcute acolo. De exemplu e piesa Afloat,care e și prima de pe album, care este despre cum mi-am imaginat eu o înmormântare vikingă: când e pus mortul pe bărcuța aia sau whatever, ce e aia, și dat drumul pe apă și dat foc la asta și se duce mortul în flăcări pe apă. Mamă, acum nu sună absolut deloc optimist că o formulez așa, dar mă gândeam la sentimentul ăla de „eu sunt ăla care plutește pe apă și mă duc undeva unde sunt oameni pe care-i iubesc și mă duc acasă”. Pe scurt asta zice refrenul și, deși este o piesă despre moarte, pentru mine, când o cântăm live – este la sfârșit un solode tobe, o parte de tobe care tot crește în intensitate, care se tot accelerează –, mă simt de fiecare dată când suntem pe scenă și cântăm piesa asta de parcă mă duc acasă. Indiferent ce ar însemna acest acasă, că am explorat cumva câteva concepții despre rai, iad, ce se întâmplă, ce nu se întâmplă în albumul ăsta. Deci nu pot să zic exact unde este acest acasă, dar e o piesă care pe mine mă bucură foarte mult. Da, deci piesa cu vikingul mort este piesa care-mi aduce bucurie. Următoarea! Glumesc. Restul, nu știu, sunt destul de tristuțe.

Andreea Vrabie: Și de unde vine tristețea asta din ele?

            Lucia‑Maria Popescu: Nu știu, pentru că dacă aș ști aș putea să-i pun dop, aș putea să-i pun un scotch să nu mai vină pe acolo. De obicei din faptul că sunt constant overwhelmed. Nu-mi găsesc cuvântul. Sunt…

Andreea Vrabie: Copleșită.

            Lucia‑Maria Popescu: Copleșită de ce se întâmplă în jurul meu. Nu cred c-a existat moment în ultimii ani în care să zic „în momentul ăsta sunt 100% liniștită”. Nu știu, e totul foarte copleșitor din punct de vedere al, nu știu, stimulilor care vin din exterior. E totul prea mult mereu. Și încerc să îmbrățișez tot, dar e prea mult. Așa m-am simțit dintotdeauna și tocmai de aia când sunt pe scenă sau când sunt oriunde de fapt și cânt, mă deconectez, mă detașez de absolut tot. Nu mai există, nu mai există nimic. Nu știu, dispare tot. Între timp am învățat și că nu e bine nici să vrei să faci să dispară tot, dar uneori mi-aș dori să am o rotiță de aia de volum și să dau totul mai încet, să nu se mai întâmple atât de multe lucruri deodată, cel puțin în jurul meu. Cred că aici mă depășește totul, faptul că nu pot să zic: „Bine, dați-mi lucrurile astea pe rând, vă rog, nu mi le dați pe toate deodată, că nu știu ce să fac cu ele”.

Andreea Vrabie: Apropo de asta, în perioada asta de patru săptămâni de când stăm toți acasă, simți că cineva a dat din rotița aia mai încet sau că în continuare totul vine către noi cu viteză din ce în ce mai mare? Cum te-ai simțit?

            Lucia‑Maria Popescu: Nu știu, cred că a dat cumva doar pandemia la maximum. A zis: „OK, ne uităm aici, ce avem pe panou? Boală! O dăm la maximum!”.În rest, îmi lipsește tot foarte mult. Și asta e chestia, că am avut revelația asta zilele trecute: Eu, dacă nu ies să văd un concert, nu știu, de două ori pe săptămână, nu mă simt OK. Dar de fiecare dată când ajung la concert, oriunde ar fi concertul, ajung acolo și sunt prea mulți oameni, nu pot să respir, e prea închis, e prea zgomotos, nu vreau să stau în picioare. „Nu mai vreau, eu vreau acasă!”, „Aoleu, cât mai stau?” În schimb acum, aș da absolut orice să fiu într-un loc care e prea aglomerat și unde e prea cald și aerul e închis și sunt prea mulți oameni și e prea multă gălăgie, toată lumea vorbește în timpul concertului. „Tăceți din gură!” Aș da orice să fiu acolo, pentru că nu mi-am dat seama cât de mult mă încarc din chestiile astea și cât de mult am nevoie de ele. Nu e ca și cum îmi lipsește contactul uman, pentru că am vorbit pe Facebook, pe messenger, pe video, pe telefon, am tot vorbit cu oameni zilele astea, săptămânile astea. Îmi lipsesc oamenii și fizic, dar îmi lipsește, nu știu, socializarea. Îmi lipsesc contextele familiare. Efectiv sentimentul de a fi fizic undeva unde nu-mi face neapărat o plăcere să fiu fizic, nu vreau să stau în picioare, dar vreau să stau în picioare acum. E vorba aia, că nu știi ce ai până nu pierzi. Sunt foarte multe lucruri pe care le-am luat așa, de-a gata. 

Acum un an și ceva, aproape doi, am avut o perioadă în care am stat izolată aproape o lună și ceva. Cu ocazia respectivă am aflat și eu că Româniaare cea mai mare incidență de cazuri noi de tuberculoză, pentru că m-am trezit după un control de rutină, după o radiografie de rutină, că mi se spune: „Păi vezi, trebuie să te operăm”. Moment care mie mi-a dat viața peste cap, am zis „Păi stai, nu, nu, nu, nu facem așa ceva. De ce trebuie? Ce să operăm? Nu operăm nimic”. Povestea pe foarte scurt este că am avut un tuberculom care este, basically: corpul tău reacționează la bacilul de TBC, îl izolează într-o parte a plămânului și necrozează partea respectivă de plămân. Și acum doi ani am fost nevoită să trec prin chestia asta și am stat în mijlocul verii, ceea ce a fost și mai oribil. Toată lumea era la Electric Castle și eu eram internată în spital cu o bucată de plămân lipsă. A fost o perioadă superbă, ce pot să zic! și după vara respectivă mi-a fost greu s-o iau de la capăt cu interacțiunea socială, cu ieșitul în oraș. Era foarte dificil să fac lucruri normale, pentru că trebuia să mă protejez. Și am avut un an în care singura mea grijă – mă rog, exagerez, nu m-am protejat cum ar fi trebuit s-o fac –, dar a trebuit să am extra-grijă cu mine și să renunț la foarte multe lucruri. Și anul trecut, cât de prostuț o fi fost el, că n-a fost cel mai bun, n-a fost cel mai prost, a fost prostuț –mă rog, comparativ cu ăsta a fost OK – anul trecut a fost anul în care am zis „gata, acum totul e normal”. Și acum simt că n-am avut destul timp, n-am avut destul timp de normal. De ce nu mai e normai și acum? Eu încă mă simt de parcă abia am ieșit din izolarea aia, de parcă abia mi s-a vindecat cicatricea și abia pot să ies afară și abia pot să fac chestii. Abia pot să car baxuri de apă. Asta a fost pentru mine cel mai greu cu perioada asta, că simt că n-am avut destul timp înainte să mă bucur iar de ce înseamnă o viață normală. Exagerez, îți dai seama, putea să fie mult mai rău, adică am scăpat destul de ușor.

Andreea Vrabie: Cumva legat de asta, că citeam un articol zilele trecute care spunea că tinerii – nici nu-mi vine acum să spun că sunt din generația millennials, că mi se pare așa, că se întinde pe 20 de ani generația asta, că toți sunt – care sunt în floarea vârstei sau a carierei mai degrabă, că la asta mă refer în momentul ăsta, simt că li s-a furat din viață mai mult decât simt alte generații. În sensul că ăsta era punctul în care ei se dezvoltau profesional și ca oameni. Și mă întrebam dacă ai avut și tu senzația asta.

            Lucia‑Maria Popescu: Da, clar am avut senzația asta, pentru că ar fi trebuit să fiu la o conferință de profil, la Mastering the Music Business – ți-am povestit. Trebuia să fie o conferință care mie-mi decidea cumva, nu neapărat viitorul, cât nu știu, șansele la o mai mare deschidere față de piața europeană, de exemplu. Tot anul așteptasem conferința asta, pentru că știam c-o să cunosc oameni de profil din domeniu și că există șanse, cunoscându-i și cântând în fața lor, unul dintre ei să spună „Bine, hai la festivalul meu, vino să cânți aici!” sau nu știu. Orice oportunitate care s-ar fi putut naște din conferința aia a fost obliterată, a dispărut complet. Și șansa asta era una pe an. În momentul ăsta, cel puțin pentru mine, anul ăsta e critic, pentru că simt cumva că am ajuns într-un punct al carierei mele în care am nevoie de șansele astea pentru că am epuizat toate celelalte modalități. Internetul este atât de suprasaturat de muzică în momentul ăsta încât dacă arunci ceva acolo dispare complet în abis. Și nu era așa acum opt ani. Mi se pare că ce s-a întâmplat cu piesa Silence, cu clipul…

Andreea Vrabie: Care a fost prima și cum te-ai lansat, pentru cei care nu știu.

            Lucia‑Maria Popescu: Exact. Are legătură foarte mult cu faptul că nu era atât de suprasaturată piața la momentul ăla și nu se aruncau găleți și găleți de muzică pe internet. Tocmai de aia, oricât m-aș strădui pe social media, nu știu – lucruri pe care le urăsc de altfel, nu-mi face plăcere absolut deloc să știu că trebuie să postez ca să am un reach, ca să am un following, ca să am un blablabla. E foarte neplăcut și știu că sună ca o problemă, cea mai mare problemă din lumea întâia, „vai, trebuie să postez și e foarte greu să postez”. Nu e greu să postez, dar e o presiune constantă, și șansele care au dispărut din cauza pandemiei ar fi luat din presiunea asta puțin. Tot anul ăsta pe care l-am pierdut. Pentru că, pentru cei care nu știu, în muzică de obicei primele luni ale anului, ianuarie-februarie, sunt ușor moarte, pentru că lumea abia se dezmorțește, nu prea se întâmplă prea multe concerte și așa. Și acum, din martie începând, ar fi început și evenimentele, ar fi început concertele, ar fi început festivalurile – na, cum știe toată lumea, că vara sunt festivalurile –și am pierdut head startul ăsta. Am pierdut niște luni de muncă, ca toți ceilalți oameni de altfel, care nu își mai pot practica meseria în momentul ăsta. Și da, este o perioadă critică pentru mine, pentru că nu mai am 17 ani și nu pot să mai zic „Ah, dar am tot timpul din lume înainte”. Nu mai am 17 ani și nu vreau să mă trezesc că a trecut anul ăsta pe lângă mine și mi-a luat tot și nici n-am făcut nici eu nimic. Deci tocmai de aia m-am mai motivat în ultima săptămână să trag de mine să mă dau jos din pat și să fac lucruri.

Andreea Vrabie: Pentru că na, ai vorbit despre festivaluri, evenimente, concerte și nu știu cât de repede le vom avea înapoi sau dacă le vom avea anul ăsta în vreo formă sau alta, tu în mare parte te întrețineai din muzică. Te-ai gândit la alte surse de venit sau că va trebui să faci alte lucruri măcar un an ca să te întreții? Poți să-ți faci planuri de viitor în vreun fel?

            Lucia‑Maria Popescu: Nu. Sincer, nu știu. Nu știu, pentru că pe lângă muzică mai făceam de exemplu traduceri, care este o zonă care suferă la fel de mult în momentul ăsta. Nu știu dacă știu să fac altceva. Și evident că aș putea să învăț să fac alt lucru, dar nu știu dacă vreau. Nu știu, în momentul ăsta am foarte mare încredere că apar proiecte care susțin artiștii. De exemplu, e un proiect în derulare acum de la BRD cu niște burse pentru artiști. O să fie oameni, inclusiv nu din zona privată, din zona de stat, o să fie oameni care o să încerce să ne ajute pentru că pot face asta. Oricât aș vrea eu să mă ajut să continui să fac ce fac eu, în momentul ăsta nu pot să cânt, nu pot să am un concert. Până la urmă asta simt că nu văd foarte mulți oameni despre liber profesioniști. Până la urmă sunt un om care-și plătește taxele și impozitele și care contribuie la stat. Nu e ca și cum mă duc la concert și mi se spune „Poftim banul!”. „Mulțumesc, am luat banul” și-l iau cu mâna și-l bag în buzunar. Nu funcționează așa și foarte mulți oameni nu văd asta. Deci în momentul ăsta eu sper că va exista susținere din partea statului. Sper. Pe lângă asta, ce plănuiesc să fac eu singură este să mă apuc să lansez muzică nouă când va fi gata. Până atunci, până când ieșim din starea asta de urgență, sper că mă voi descurca cu ce am în congelator și cu ce am în dulap. Din pungile alea de mălai se fac câteva mămăligi, am încredere! Până la urmă am o casă, am o masă, am tot ce-mi trebuie. Nici n-aș avea de ce să mă plâng. Și sunt probleme atât de mari în momentul ăsta, cum ar fi situația oamenilor fără adăpost. Autoritățile spun că nu există oameni fără adăpost, că toți sunt relocați în centre și așa mai departe. Voi glumiți? De asta încerc cumva să nu-mi pun probleme, pentru că știu că băi, sunt oameni care chiar au probleme. Și nu este un moment în care trebuie să comparăm, „uite, eu sunt OK, tu nu ești OK”. Asta încerc să zic: eu sunt OK.

Andreea Vrabie: Ce mi s-a întâmplat mie în perioada asta a fost că – bine, aveam momentele astea și înainte, dar acum le-am avut mai mult – mi-am pierdut motivația să fac ce fac. Sau am ajuns să mă întreb foarte des ce rost are, cum ajută? Față de problemele reale care există care e contribuția mea? Ei, și ce, nu mai fac un podcast. Aia e, nu moare nimeni, de fapt. Ar trebui să fac alte lucruri. Și mă întrebam dacă ai avut momente în care să te gândești la care e rolul artiștilor. Au vreun rol? E nevoie de ei, e nevoie de muzică? E nevoie de ce faci?

            Lucia‑Maria Popescu: Tot vedeam meme-uri și chestii despre asta și anume faptul că atunci când ai impresia că artiștii sunt nefolositori, gândește-te că în perioada asta te uiți la filme, asculți muzică, asculți podcasturi, citești cărți. Mai spune tu că artiștii nu sunt buni de nimic. Mi-am asumat rolul ăsta de maimuță cu flașnetă, știu că asta sunt. Serios. Serios, chiar este un rol asumat. Știu că mă duc și mă urc pe scenă și fac „la la la la” și oamenii – nu pot să zic că se distrează, că la concertele mele nu se distrează nimeni, dar – simt niște lucruri. Orice om lucrează în industria de entertainment știe cumva, undeva în adâncul lui, că până la urmă suntem entertaineri. Și mi-a fost foarte greu să accept chestia asta, mai ales pentru că asta însemna că trebuia să mă urc pe scenă și să fiu super fresh și să nu am dureri vizibile, probleme vizibile. Dar da, nu ar funcționa lumea fără entertainment. Mă gândesc eu, personal, ce-aș fi făcut în perioada asta dacă n-aveam o carte sau un film sau un serial sau un album. Cred că m-aș fi urcat pe pereți complet. Știu că sunt oameni care nu simt nevoia de așa ceva în viețile lor, pentru că până la urmă eu ca și copil am crescut într-o casă în care nu se asculta niciodată muzică, în afară de la televizor. Sunt oameni care nu au nevoie de ce fac eu. Dar sunt oameni care au nevoie și pentru oamenii ăia simt nevoia să continui.

Andreea Vrabie: Se spune că în perioadele de criză oamenii descoperă sau li se confirmă niște lucruri despre caracterul lor și despre cum sunt ei, și mă întrebam dacă ai avut vreo revelație despre tine și despre cum ești tu în perioada asta.

            Lucia‑Maria Popescu: Cred că mi-am dat seama că totuși mi-am păstrat calmul mai bine și mai eficient decât aș fi crezut c-o s-o fac. În patru săptămâni n-am plâns decât de patru ori, ceea ce este foarte puțin pentru mine. Simt că am luat situația și am procesat-o mult mai OK decât aș fi făcut-o dacă eram eu acum doi ani în situația asta. Sunt mândră de mine când văd evoluții de genul ăsta la mine. Am început să iau lucrurile mult mai ușor – nu știu dacă are sens –, am început să nu mai iau absolut orice ca fiind o dramă. Am început să accept lucruri și să-mi dau seama că fac parte din viață și că dacă mă agit și mă învârt ca un titirez nu o să rezolv nimic. Și mi-a luat foarte mult timp să iau lucrurile din jurul meu lightly, să le iau ca fiind pur și simplu, ca existând ca un lucru în sine, nu ca pe o greutate pentru mine. Nu ca pe un obstacol pus acolo ca să te împiedice, Lucia. Pur și simplu ca pe un lucru care există, și eu exist în jurul lui, și coexistăm, și aia e.

Andreea Vrabie: Te gândești în vreun fel să scrii muzică despre perioada asta sau pornind de la perioada asta? Pentru că de fapt ce mă întreb eu e – că ai mai spus în mai multe interviuri că cântecele tale sunt stări – care ar fi starea pe care ai transmite-o într-un cântec despre perioada asta?

            Lucia‑Maria Popescu: Fix asta voiam să zic, că s-ar reflecta pur și simplu starea mea și starea generală din momentul ăsta și în piesele pe care le scriu cât timp sunt aici, în izolare. Cred că cel mai pregnant sentiment e cel de captivitate. Nu știu, mă simt captivă. Este o atmosferă apăsată în jur. Îmi place să cred că există o energie colectivă, pentru că până la urmă suntem făcuți din energie. Faptul că mișcăm egal energie și cum mișcăm toți în momentul ăsta creează un fel de energie colectivă și se simte. Se simte ca presiunea atmosferă pentru mine. Când sunt zilele alea înnorate și ieși afară și e o presiune de asta atmosferică mare sau mică – nu știu exact cum funcționează, că nu sunt expert – dar da, se simte exact ca presiunea atmosferică crescută, o să zic. Ăsta e răspunsul mei final pentru 5.000 de euro. Presiune atmosferică crescută.

Andreea Vrabie: Cum te încarci zilele astea? Cum îți păstrezi optimismul, ce faci? Ce ai observat că funcționează pentru tine? Nu vreau să fie un sfat pentru oameni, ci pur și simplu ce funcționează la tine.

            Lucia‑Maria Popescu: Pentru mine, nu știu, cred că cele mai mari bucurii sunt bucuriile mici ale altor oameni, pentru că intru pe Facebook și văd că cineva a fost la Mega Image să-și cumpere o pâine și pe drum a dat peste o pisică pe un gard. Sau a văzut că a înflorit o magnolie. Sau, nu știu, a fost ziua cuiva și prietenii i-au trimis un tort prin curier. Sunt lucrurile astea super mărunte, dar lucruri care m-ar fi bucurat și dacă mi s-ar fi întâmplat mie. Cred că sunt lucrurile mici. Și muzica, până la urmă. Știind că am atât de mult timp la dispoziție, mi-am acordat mie mai mult timp să ascult muzică în mod conștient. Pentru că în ultima perioadă, fiind și pe drumuri, fiind aglomerată și așa, am ascultat mai mult muzică în timp ce făceam alte lucruri: în timp ce conduceam, în timp ce găteam, în timp ce whatever. Dar în săptămânile astea mi-am oferit mie însămi timpul de a-mi băga căștile în urechi și de a sta întinsă în pat ascultând un album în mod conștient. Chiar spusesem chestia asta recent într-un interviu, am impresia că mi-aș dori ca oamenii să asculte muzică în mod conștient cât mai mult posibil. Nu neapărat muzica mea – și muzica mea, dacă au timp –, dar să asculte în mod atent muzica, pentru că face o diferență colosală. E enormă diferența, și pe măsură ce ascult același album pe care l-am mai ascultat de 10 ori până acum, descopăr detalii noi ascultând atent. Îmi oferă așa o satisfacție de explorator, de „mamă, am ajuns în aceste străfunduri ale piesei” și am descoperit un detaliu care până la urmă era foarte evident, că era tot acolo. Dar da, cred că astea sunt lucrurile care-mi aduc bucurie în momentul ăsta.

Andreea Vrabie: Ce nevoie din tine îți dai seama că umple muzica pe care o faci tu? Adică cum te ajută, ce rol are pentru tine și de ce crezi că vei continua să faci asta?

            Lucia‑Maria Popescu: Cred că momentan mă ține legată de lume, pentru că uite, am asta în cap și o pun pe muzică și-o fredonez și-o pun într-un cântec și după aia îl trimit mai departe. Mă ține legată atât de oameni, cât și de lume. Mă ține pe pământ și cu rădăcinile băgate în pământ și nu mă lasă să cad, pentru că bate vântul rău. Nu mai am nevoie de încă o perioadă de an prost, am nevoie doar de an bun, și indiferent de ce se întâmplă în jurul meu, știu că muzica o să mă ajute ca anul ăsta o să fie bun. Indiferent că e pandemie. Să vină asteroidul. Bring it on! Hai, dă-i, nu mai contează. Deci da, cred că e ocupația care mă ține conectată la realitatea aia pozitivă de care avem cu toții nevoie.

Citește articolul cu Lucia despre muzică în izolare. Lucia a făcut parte din proiectul 100 de oameni pentru România de mâine, lansat în 2018, iar în anul trecut a fost speaker la conferința The Power of Storytelling.