Pe Bune #74: Cristian Lupșa

DoR a trecut prin mai multe transformări în 11 ani de când există, dar Cristian Lupșa, editorul DoR, spune că simte că cea de acum este cea mai importantă, pentru că ea s-a petrecut în timp real ca reacție la o criză externă și producând jurnalism care să răspundă la nevoile cititorilor în această criză, prin Jurnalul de pandemie, un newsletter zilnic început pe 14 martie, și peste 70 de texte publicate în două luni. Iar asta a condus la o nevoie de reorganizare a echipei la finalul stării de urgență și redirecționare a eforturilor în perioada următoare către ceea ce știm să facem cel mai bine: să spunem povești umane care aduc context și compasiune. Schimbarea, mai ales în urma unei crize, vine la pachet cu multe semne de întrebare, așa că am vrut să auzim cum se raportează Cristi, în calitate de manager, la incertitudine și ce întrebări își pune în legătură cu viitorul DoR și al organizațiilor similare. 

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: E foarte ciudat să încep așa, dar așa încep de obicei. Așa că, salut, Cristi! Bine ai venit la Pe Bune!

            Cristian Lupșa: Salut, Andreea, bine te-am găsit.

Andreea Vrabie: Noi am mai avut o conversație despre DoR în urmă cu trei ani, cred că se fac patru. Patru ani.

            Cristian Lupșa: Wow.

Andreea Vrabie: Da, sunt patru ani. Când am publicat niște episoade bonus despre istora DoR. Abia se lansase Pe Bune atunci și la fiecare aniversare – pentru că DoR are două aniversări, în primăvară și în toamnă –, mai scoatem din arhivă cele două episoade. De fiecare dată eu mă gândesc că doamne, s-au schimbat atât de multe de atunci, ar trebui într-un fel refăcute și mă întrebam dacă îți iei și tu din când în când un moment să te uiți la cum s-a schimbat DoR în 11 ani și care ți se pare cea mai importantă schimbare. Nu trebuie să fie una care s-a finalizat, poate fi ceva ce se întâmplă încă.

            Cristian Lupșa: Am multe momente în care mă gândesc cum s-au schimbat lucrurile. Cel mai recent moment a fost azi, în care mă întrebam cum de acum șapte-opt ani postatul pe Facebook a muncii pe care o făceam sau tot soiul de statusuri care nu aveau legătură cu jurnalismul pe care-l făceam se întâmpla organic. Eram patru-cinci oameni, fiecare dacă avea ceva de postat, posta. Totul se întâmpla într-un fel foarte natural. Acum, pentru că suntem într-un moment în care social media-ul de la DoR nu are un părinte desemnat până nu reglăm un nou sistem, parcă este abandonat. Nimeni nu știe dacă poate să posteze, când poate să posteze, ce poate să posteze și observam așa, cum creșterea sau dezvoltarea unei inițiative face din țânțar armăsar. Face dintr-o postare pe Facebook, o simplă apăsare de publish, o responsabilitate. Ai 11 ani de istorie în spatele acelui publish, vai de mine, ce o să pun, când să pun? Dacă nu are succes? Dacă are prea mult succes? Dacă apasă butoanele nepotrivite? Și pentru mine, cred că fiind aici din primul moment, eu nu prea resimt presiunea asta, dar îmi dau seama că foarte mulți dintre colegii mei o resimt și că chestiile astea care mie mi se par într-un fel naturale – și anume flexibilitatea sau nevoia de a încerca lucruri noi sau de a încălca ce pare a fi o regulă, lucruri care pentru mine nu sunt probleme – sunt destul de dificile în viața de zi cu zi pentru oameni care n-au fost aici atâția ani. Așa că ăsta e un lucru care așa, încercând să mă uit la DoR din afară, e foarte interesant de observat, cum are o viață – hai să-i zicem brandul, deși nu-mi place cuvântul – publicația. Are o viață a ei care e foarte stranie s-o observi. Simt că are cerințe și nevoi și caracteristici care nu țin doar de oamenii care sunt aici, are o viață proprie, așa că cred că ăsta e lucrul pe care-l observ uneori. Mă mai surprind și zicând chestii de genul „organizația are nevoie să…” și mă întreb cine dracu este organizația asta? Organizația nu este o sumă de oameni sau nu este o sumă de decizii pe care le-au luat niște oameni? Dar cred că se întâmplă chestia asta, în timp se creează această umbră a locului de muncă care începe să aibă o viață a sa.

Andreea Vrabie: Întrebarea mea mai avea o parte: dintre toate schimbările prin care a trecut organizația asta, care ți se pare cea mai importantă?

            Cristian Lupșa: Păi acum o să trișez, că cea mai importantă mi se pare asta în care suntem. Nu știu dacă ăsta este răspunsul pe care o să-l dau peste doi ani, dar pentru mine perioada asta de coronavirus pe care o navigăm în continuare e cea mai importantă transformare prin care trecem, pentru că simt că cumva este prima transformare prin care trecem făcând lucruri. Nu știu dacă are sens chestia asta. Simt c-au mai fost momente de cotitură, momente dificile financiar, în care fie am pierdut mulți colegi, multe proiecte sau a trebuit să ne oprim ca să strângem bani sau să ne oprim să ne punem întrebări despre viitor. Dar mi se pare că ăsta este primul moment de cotitură în care ne-am pus foarte multe dintre întrebările astea, am muncit în paralel foarte mult la a renunța la multe lucruri, dar și la a pregăti terenul pentru alte proiecte, dar munca noastră principală, jurnalismul și poveștile trimise în lume, nu numai că nu s-au oprit, au avut un ritm mai intens decât altădată. Pentru mine a fost un proces fascinant să văd că am ajuns cred că cu toții la o maturitate în care putem gestiona un moment de criză lucrând și arătând că pentru momente din astea de criză ne-am pregătit într-un fel. Și că noi putem să modificăm ce avem de modificat ca DoR să rămână în picioare fără să fie nevoie să stingem lumina și să ne retragem într-o peșteră să plănuim viitorul.

Andreea Vrabie: Am să mă întorc la momentul ăsta de criză, dar vreau să te întreb înainte – pentru că noi aveam în plan niște transformări de la începutul anului, nu provocate de o cauză externă, ci decise într-un fel de noi –, cum îți imaginai că va arăta anul ăsta, atât în ianuarie, când am făcut o chestie care se numea tabla incertitudinilor – și-o să te rog să explici ce era pe ea –, dar și la început din martie, când ne-am mutat într-un sediu nou și aveam alte planuri.

            Cristian Lupșa: Hai să văd de unde să înceapă chestia asta. Cred că dacă e să fiu complet sincer, aveam o speranță de la anul ăsta care ținea foarte mult de – nu știu cum să îi zic altfel, decât – minimizarea rolului meu. Nu cred că e neapărat exprimarea corectă, dar mă bântuie de vreun an, doi ideea că stau prea des – nu știu dacă e corect, din nou, asta este percepția mea – în calea colegilor mei. Pornirile mele de editor de text, în care încerc să ajut un reporter să-și pună întrebările potrivite, să găsească direcția unui text, uneori structura, uneori niște exprimări sau niște forme de a pune în cuvinte niște gânduri, extind această dorință a mea de a fi util în prea multe spații. Eram prins în prea multe procese, de la – habar n-am – ce fel de aspirator cumpărăm până la la ce companie ne ducem să propunem un proiect sau cum putem să frazăm cel mai limpede pentru susținătorii noștri munca pe care o facem. Și mi se pare în continuare că ceva nu e bine. Mie nu-mi place faptul că sunt în fiecare proiect și nu e vorba că nu-mi place să fiu în fiecare proiect, ci nu mi se pare că este sănătos. Am citit, am fost la cursuri, am încercat să mă dau la o parte sau să găsesc moduri să-i ajut, să-i sprijin pe colegii mei să ia ei mai mult din inițiativa asta și să găsesc eu modurile cele mai bune de a o ceda. 

Începutul de an pentru mine despre asta era, despre a crea niște structuri în interiorul redacției, mai multe echipe cu responsabilități bine definite, cu o formă de colaborare și conexiune și așa mai departe care să-mi dea ocazia să mă simt irelevant mai des. Sigur, ca oricărui om, îmi place să mă întrebe lumea ceva și-mi place să mă simt deștept dacă știu răspunsul la o întrebare, dar nu cred că este cel mai bun răspuns și cred că în fiecare an simt că nu există să tot fie răspunsul meu cel corect. Mă macină chestia asta, că nu e vorba că nu sunt multe răspunsuri, ci că uneori încerc eu să-mi conving colegii că poate ar trebui să încercăm răspunsul lor pur și simplu pentru că eu dau atât de multe răspunsuri din reflex uneori încât n-am încredere în toate. Și când ești într-o meserie care, OK, jurnalismul e bazat pe fapte, dar are un grad de creativitate în prezentare – poate inclusiv, nu știu, un grad de instinct în timingul unui subiect –, n-ai cum să nu dai greș. Și apreciez că colegii mei au încredere în instinctul meu, dar eu aș vrea foarte mult să pariem și pe alte instincte.

Asta era dorința mea cea mai mare la începutul anului și ea rămâne în continuare dorința mea cea mai mare și acum și cred că rămâne lucrul de care DoR are nevoie cel mai mult. Are nevoie de cât mai mulți oameni și de cât mai multe idei care să mă facă să mă simt că am de recuperat. Doar că criza asta care a venit poate a venit prea repede în planul ăsta al nostru și cred că oarecum procesul ăsta pe care speram eu să-l începem a fost puțin resetat. Mi se pare că într-un moment din ăsta, de criză, a fost de ajutor pentru DoR capacitatea mea de a nu mă gândi prea mult la un anumit răspuns sau la a putea să iau niște decizii mai rapide, pentru că a fost o perioadă foarte dificilă pentru mulți dintre colegii mei și mi-am dat seama că a pune inclusiv presiunea pe unii dintre ei să găsească un răspuns sau să decidă care este un răspuns bun nu ne ajuta. Nu era neapărat o dovadă de spirit de echipă bun, să spunem „OK, nu știm dacă vom supraviețui mâine. Tu ce ai face?”. Poate așa ar trebui să fie condusă și să funcționeze o echipă care rulează fără a fi atât de atenta la cine dă tonul, dar am simțit și explicit din partea colegilor o rugăminte de „dă tu tonul și noi urmăm”. Și am încercat să joc rolul pe care mi-am dorit foarte mult în ultima vreme să fie tot mai puțină nevoie să-l joc.

Andreea Vrabie: Cumva asta voiam și eu să spun sau să completez. Încă înainte de a fi declarată starea de urgență, la ultima noastră întâlnire în redacție, tu ai fost primul care a spus că trebuie să înțelegem că lumea în care vom ieși nu va mai fi aceeași – și trebuie să recunosc că mie atunci mi s-a părut ușor exagerat, încă mă mințeam. Și împreună, seara, destul de târziu, am decis să renunțăm la niște lucruri, să renunțăm la newslettere, să începem un newsletter nou, au fost foarte multe decizii luate într-un interval de două ore și ele au pornit de la tine. Și nu-mi dau seama dacă a fost pentru că simțeai că asta este nevoia noastră atunci sau s-a activat și spiritul jurnalistic în tine?

            Cristian Lupșa: Când spui spiritul jurnalistic la ce te gândești?

Andreea Vrabie: Ți-ai dat seama că trebuie să răspundem imediat unei nevoi pe care o vor avea oamenii care ne citesc și că trebuie să ne adaptăm în mers. Că e genul de moment rar din viața unui jurnalist în care el trebuie să-și facă meseria foarte bine și trebuie să se activeze. Ăla e momentul. Dacă nu e ăsta, nu știu, nu e altul.

            Cristian Lupșa: Cred că un pic din ambele. Țin minte că acum mulți ani de zile, când eram la master în State și când lucram la ziarul local – și în timpul masterului și după –, poveștile alea cavalerești care se spun în interiorul redacției erau despre cum noul redactor șef instalat în august 2001, la o lună după a fost 11 septembrie și ăsta a fost primul test mare al noii redacții. Și au apărut oamenii în redacții cu pizza știind că acolo vor sta zile întregi. Adică eu am crescut ca jurnalist cu dorința de a trece prin momente de criză și într-un fel de a merge spre momentele de criză când ele se întâmplă. Acum, ce înseamnă când ești jurnalist să mergi spre momentele de criză, depinde. Dacă ești fotoreporter, cameraman, reporter de știri, înseamnă chiar a merge în momentele de criză:în interiorul unui protest, chiar pe front. Când ești într-o zonă de producție, de editare, de concept, de pus lucruri pas la pas înseamnă a merge către redacție, a te înființa acolo și a putea să oferi sprijin și ghidaj celor care sunt pe teren. 

Așa că absolut instinctul ăla a pornit foarte repede la mine, pentru că mi-am zis că avem un rol de jucat în această pandemie și că e un rol pe care n-o să-l joace multă lume. Ce vreau să spun cu asta e că eu am  – asta n-o să sune foarte bine – în continuare această senzație și această frustrare că în țara asta sunt foarte mulți jurnaliști buni, dar leneși. Când spun leneși, nu spun că nu muncesc sau că nu pierd nopțile sau că nu trag tare de un subiect, dar în automatismul jurnalistic este un punct în care ne ducem și de care în România nu prea trecem. Acel „dincolo” de care nu prea trecem în România este: facem știri sau atacăm autorități sau avem foarte multe păreri despre un subiect sau facem niște investigații foarte bune, dar nu prea reușim să ne ducem după aceea mai departe și să vedem cum se leagă ce am descoperit noi – neregulile, nenorocirile, problemele –, de viețile oamenilor care uneori sunt mai direct sau mai puțin direct afectați. Ce am simțit eu încă din primele zile e că vom vorbi foarte mult despre numărul de cazuri, vom vorbi despre corupția din sistemul medical, vom vorbi poate despre impactul rapid al acestei crize asupra economiei, dar vom deschide prea puține uși de la apartamentele oamenilor să vedem ce se întâmplă în izolare dincolo de frica că te-ai putea îmbolnăvi. Ce se întâmplă cu modul în care relaționezi cu copiii? Ce se întâmplă cu modul în care ți-a dispărut rutina? Ce se întâmplă cu relația cu colegii de la muncă? Ce se întâmplă cu relația ta cu corpul tău? Ce se întâmplă cu rușinea uneori de a vorbi și despre alte lucruri decât ăla despre care vorbește toată lumea. Cred că Oana Filip, colega noastră, țin minte că chiar în prima întâlnire pe care am avut-o cred, că pe 11 martie, a zis că noi putem să aducem în această conversație niște compasiune și la asta mă refer. 

Jurnaliștii joacă un rol foarte bun uneori chiar de avocat pentru victime, uneori chiar de un avocat mai mult decât o victimă își dorește – vrem să-ți facem uneori bine cu forța – sau jucăm foarte bine rolul acestui paznic al democrației care zguduie ușile celor puternici. În România, în continuare prea rar suntem alături de oamenii care trec prin viața de zi cu zi. Și pentru mine, această compasiune și acest rol de pur și simplu să fii alături de oameni pe măsură ce ei descoperă această nouă realitate mi s-a părut esențial. Și atunci da, instinctul ăsta al meu jurnalistic că băi, ăsta este spațiul în care trebuie să fim, asta e ce ne spun oamenii care ne citesc și ne cunosc și chiar ne susțin că știm să facem, hai să fim acolo pentru ei într-un timp real. Am simțit că avem această putere, de a le oferi chestia asta, așa că pentru mine de aici a pornit. Instinctul jurnalistic a fost puternic și cred că instinctul jurnalistic m-a ajutat într-un rol de management să spun „n-ar trebui tu, reporter, tu coleg care te ocupi de X în cadrul DoR, să continui să te ocupi cu chestia asta”. Toată lumea va fi cu ochii pe coronavirus. Hai să lăsăm documentările noastre despre, nu știu, oi, aer, oameni morți în blocuri din București pe care nu i-a găsit nimeni și alte subiecte foarte bune la care lucram, hai să le punem deoparte, că vor fi tot acolo când ieșim puțin din subiectul ăsta.

Andreea Vrabie: Mă întrebam și dacă ți-a fost teamă că vom pierde ceva ca echipă, ca publicație – pentru că nu vreau să spun din nou organizație – în astea două luni în care am lucrat de la distanță și în alt ritm și altfel decât o făceam până acum. De fapt, ce vreau eu să înțeleg e: în astea două luni la ce erai tu atent? Ce încercai să nu scapi niciodată din vedere? Adică „ne adaptăm, dar să am grijă să nu se întâmple asta cu echipa”.

            Cristian Lupșa: În primul rând, la ce eram foarte atent e să continuăm să ne uităm la lume așa cum am zis că vrem s-o facem, să nu pierdem din vedere această misiune. Și mă uitam foarte mult mai ales la feedbackul pe care-l primeam la newsletterul zilnic – la Jurnalul de pandemie pe care am început să-l trimitem chiar de pe 14 martie –și oamenii care spuneau „prin jurnalul de pandemie mă apropii cu mai puțină frică chiar și de numărul de morți și de orașe carantinate și de veștile foarte îngrijorătoare și uneori apocaliptice”, mai ales din acea primă perioadă, sfârșit de martie, început de aprilie. Așa că mă uitam ca ce facem să continue să aibă această relevanță, pentru că eu cred în jurnalismul care are compasiune față de public și în sensul în care înțelege că nu e cel mai important lucru din viața oamenilor. Cred că jurnalistul care înțelege sau are modestia de a accepta că ce are el de spus nu e cel mai important lucru din lume pentru toată lumea are posibilitatea să aducă în zone grele și oameni care altfel poate n-ar vrea să fie acolo. Și atunci, m-am uitat foarte mult la asta și am ascultat în fiecare luni ce spune fiecare din echipă despre unde e și cum se raportează la munca pe care o facem, dar și dacă munca pe care o facem îi aduce ceva ce pandemia îi ia. Am încercat să văd dacă faptul că noi avem niște reușite ca echipă sau niște momente de conexiune sau faptul că n-am tăiat salariile, că există o siguranță a locului tău aici, dacă asta îți dă – nici nu știu cum să-i spun – niște extra benzină ca să treci prin uneori rutina, frica, monotonia, agonia acestor zile pe care le-am petrecut cu toții în casă. 

Astea cred că sunt două lucruri la care mă uitam, dar mi se pare că ar fi nedrept și oarecum urât din partea mea s-o las să pară că mă gândeam continuu la lucrurile astea și eram foarte atent și metodic. Nu. Cred că-i mult mai ușor să pun lucrurile cap la cap acum. Atunci era o chestie instinctuală. Încercam să simt niște lucruri în stomac, să ascult oamenii vorbind dincolo de cuvinte și să reacționez. Să am încredere în instinctul ăsta și să împing echipa într-o direcție sau alta, dar cam astea sunt lucrurile care au fost importante pentru mine. Nu vreau să pară că e important ca echipa să fie într-un spirit bun, că atunci o să și producă. Sigur c-o să producă, dar cred că e și un soi de realizare a faptului că uneori putem suplini niște locuri pe care n-avem cum să le încărcăm poate în momentul ăsta cu energie bună aducând-o de altundeva. Cred că mi-am dorit, în perioada asta, să pot să creez contextul și DoR să poată să creeze contextul pentru noi toți să luăm niște plus și să punem în zonele în care nu venea de altundeva. Nu puteai să ieși din casă doar pentru că vrei tu. Nu puteai să-ți cumperi o vacanță doar pentru că voiai tu. Și atunci, poate puteai să acoperi ceva din lucrurile alea stând de vorba cu colegii despre ultima fotografie de dinainte să rămâi în casă sau o fotografie sau o conversație din weekend. 

Astea sunt lucruri pe care cred că ni le-a confirmat și Domnica Petrovai, care este un psiholog și un psihoterapeut cu care noi ne-am întâlnit ca echipă cred că de vreo trei ori sau poate chiar de patru ori în astea două luni jumătate. Țin minte că ea spunea foarte clar într-una dintre întâlniri că perioadele astea de criză sunt oportunități foarte bune pentru a explora în trecut:pentru a te întoarce, a vedea de unde vii, a vedea care sunt lucrurile pe care le-ai dus cu tine și după aia de a-ți găsi niște ancore în viitor. Cred că un soi de beneficiu al unui rol de manager pe care-l ai într-o organizație și este un real privilegiu – este și o presiune, dar e și un privilegiu – să vezi cum poți să sprijini echipa ta să-și adune niște muniție pentru momente grele în viață din muncă. Cred că eu încercam să articulez gândul ăsta și după aia tot Domnica a făcut-o – cred că în ultima întâlnire pe care am avut-o cu ea – când a zis o chestie foarte explicită: că un loc de muncă este bun când îți face inclusiv viața personală mai bună. Și am zis „al dracu, ăsta e un tall order!”. Eu credeam că e greu să ceri de la un loc de muncă să-ți dea sens și fericire sau ce Dumnezeu mai vrem de la un loc de muncă acum. Dar într-un fel chestia asta, deși sună foarte grandios, parcă e mai fezabil. Dacă îți iei niște plus dintr-un loc de muncă ca să-ți suplinești uneori niște minusuri, chit că pentru mine astăzi și ieri a fost despre faptul că la redacție nu sunt trei bormașini simultane. Acasă sunt. Și atunci, am luat niște calm sau senzația că am fost productiv aici pe care am dus-o acasă, care a creat un sentiment de mulțumire că am îndeplinit niște lucruri care după aia mi-au permis să fiu mai prezent acasă, cu prietena mea. Nu să spun „știi ce, eu nu cred c-o să stăm să mâncăm, eu mă bag din nou la calculator, mai trag trei ore, că n-am de ales”. Eu cred că dacă reușim, nu știu, în locurile în care lucrăm – nu trebuie neapărat să ne împlinească și să ne rezolve toate problemele vieții –, dar poate ne dau niște plus, niște skilluri noi, niște informații noi, niște idei noi. Pandemia a fost foarte bună să afli de la colegi tot felul de chestii practice: tu de unde ți-ai cumpărat boiaua aia sau drojdia aia și unde ai găsit făină? Și dacă n-ai găsit făină, ce ai folosit? Very little things, dar care știm acum, după două luni jumate, cât au definit perioada asta.

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus-o în discuție pe Domnica, încă ceva ce mi-a rămas mie în minte din sesiunile cu ea e că trebuie să înveți să stai cu o senzație de disconfort, trebuie să o accepți și să înveți să stai cu ea, nu să fugi. Și mă întrebam ce îți provoacă ție disconfort acum în legătură munca, dar privind așa, într-un fel mai degrabă în viitor.

            Cristian Lupșa:Cred că ce-mi provoacă mie disconfort acum e că partea mai dificilă a crizei pare c-a trecut, cel puțin în acest moment. Lucrurile sunt mai limpezi, cel puțin la noi în organizație și ce-mi creează mie disconfort e faptul că simt că acum trebuie să apară rezultatele pe care le-am promis cu aceste transformări pe care le-am făcut. Știu că e aiurea. Apropo de a sta cu senzația de disconfort, este de a sta cu senzația asta de disconfort până rezultatele alea ce vin dintr-o organizare nouă o să apară, dar e greu încă. Mie cel puțin mi-e greu să mă disciplinez într-atât încât să spun: da, simți acest disconfort, vrei ca colegii să fie mulțumiți, vrei să vadă rezultate, dar știi că este nerealist, așa că liniștește-te. Da’ de unde! Îmi spun lucrurile astea și sunt tot stresat că uite, procesul ăsta pe care încercăm să-l construim clachează din prima zi și colegii o să se gândească că este un proces de căcat. Și cine a făcut procesul ăsta de căcat? Cristi. Deci probabil n-ar fi trebuit să îi urmez gândurile lui despre procesul ăsta. Știu că asta este paranoia mea, știu că sunt propriile mele puseuri de neîncredere. Uneori neîncrederea asta e și o prost plasată vanitate. Adică cât de important poți să te crezi încât să crezi că lumea chiar se gândește la procesele de căcat pe care le-ai făcut sau nu. Așa că dialogul meu interior este foarte bogat și, nu știu, deocamdată forma de a reuși să îmi păstrez cât de cât echilibrul e să las tot dialogul ăsta interior să se desfășoare. Probabil dacă ne-ar auzi cineva ca Domnica, ar spune că unde ar trebui să ajungem este ca acest dialog interior să nu se întâmple neapărat ca să-ți mănânce atâta energie, ci să găsești o formă de a fi într-o stare de acceptare, așa cum am fost cred că când a început pandemia, că fie ce-o fi. Nu poți să controlezi decât lucrurile pe care poți tu să le controlezi, și cum vor ieși procesele și cum se vor simți alții în urma lor. Dar faptul că simți asta nu înseamnă că face viața de zi de zi mai simplă sau pe mine mai încrezător în toate lucrurile pe care le-am pornit. 

Cred că și cu fratele meu am avut discuția asta, dacă e OK ca oamenii din jurul tău să știe toate dubiile astea pe care le ai și dacă e bine să știe echipa ta că tu ai dubii cu privire la lucrurile pe care ai încercat să le vinzi cu două zile înainte de parcă ar fi singura soluție. Am ajuns la concluzia că da. Cred că aș consuma și mai multă energie încercând să proiectez continuu senzația că asta e cea mai bună direcție. Așa că măcar ăsta e un plus: nu mai încerc să proiectez atâta siguranță în lucruri. Nu știu cât e de minus sau neminus asta, că ține și de ce fel de organizație vrem să fim și probabil nu suntem una care vrea să fie plină de oameni categorici și siguri pe ei.

Andreea Vrabie: Am simțit că mai ales în ultimii doi ani ne-ai implicat ca echipă în luarea mai multor decizii. Inclusiv în tot ce ai spus până acum, ai vorbit despre echipă, ai spus împreună, ai vorbit la plural. Dar că în ceea ce privește grija asta financiară – inclusiv la finalul lui 2018, când ne apropiam de o criză financiară și a trebuit să venim toți cu idei pentru cum să ieșim din ea –, n-am simțit că a fost cu totul pe umerii noștri ce se va întâmpla cu salariile. Parcă a fost o stare generală că până la urmă va fi bine. Mă întrebam dacă pe tine te apasă mai mult asta? Mai ales că împărtășești cu noi pe canalul nostru de Slack ce se întâmplă cu redacții din alte țări în perioada asta, pentru că se anunță și o criză financiară și sunt afectate inclusiv redacții care au performat în perioada asta cu pandemia. Cât de mult te gândești la ce înseamnă salariile a 20 de oameni?

            Cristian Lupșa: Crede-mă, gândesc tot mai mult în ultimii ani la ce înseamnă salariile a 20 de oameni. Cred că are legătură cu faptul că jurnalismul în România a avut un foarte prost obicei de-a lungul timpului de a căuta toate modalitățile la limita legii – sau uneori poate dincolo de ea – de a plăti niște salarii de cele mai multe ori mult mai mici decât în alte industrii și de a le plăti într-o formă în care jurnalistul să ia ceva în mână, dar contractul să fie îndoielnic, taxele să nu se ducă unde trebuie sau să nu se ducă niciunde. Și mi s-a părut că, dacă noi vrem să facem o meserie care e despre transparență și o oarecare formă de curățenie – că asta pretindem oamenilor despre care scriem, mai ales dacă scriem despre oameni în poziție de putere –, mi s-a părut că trebuie să aducem zona asta financiară nu doar în lumină și să vorbim mai transparent între noi, dar s-o aducem într-un punct în care să putem spune că nu a trebuit să găsim chichițe financiare ca să ne putem plăti. De aia în acest moment suntem o echipă care lucrează pe drepturi de autor, care plătește taxele, care are o grilă salarială…

Andreea Vrabie: Nu lucrăm pe drepturi de autor.

            Cristian Lupșa: Nu lucrăm pe drepturi de autor, lucrăm pe contracte de munca. Asta am zis?

Andreea Vrabie: Ai spus pe drepturi de autor.

            Cristian Lupșa: Nu. Nu lucrăm pe drepturi de autor, ci lucrăm pe contracte de muncă. Avem și o grilă salarială. Poți să citești postări scrise despre chestia asta și cum am ajuns aici, despre cum nu este nimeni la DoR care să câștige sub 3.000 de lei, ceea ce, din nou, e puțin pentru foarte multe industrii, dar este mult pentru industria asta. Așa că cred că am simțit o mai mare povară în a ne duce până în punctul ăsta. Acum cred că povara, dacă vrei să-i spui așa, pe care o simt e să ne mențin aici. Și cred că povara e mai puțin ideea că trebuie să păstrăm 20 de oameni în echipă. Nu sunt naiv, o să fac tot ce pot și-o să folosesc toate ideile și relațiile și gândurile, și ale voastre și ale altora, ca să obținem resurse să continuăm să facem munca pe care o facem fără să ne încălcăm misiunea. Deci da, cred că aici orice lider de echipă trebuie să facă tot ce poate ca să obțină resursele alea, dar știu că pot să existe crize în fața cărora să n-ai ce să faci. Pur și simplu financiar să nu te poți descurca. Așa că cu asta pot să fac pace. 

Bătălia cu care mă împac mai greu este că aș vrea ca modelul pe care l-am setat noi să fie un model care să fie adoptat sau măcar dorit și de alții. Într-un fel, n-aș vrea să dăm înapoi sau n-aș vrea să fim loviți prea tare sau să nu găsim soluții până să nu reușim să împingem ceva mai mult din filosofia asta, cum ai putea să te uiți la jurnalism ca la o profesie care niciodată n-o să plătească foarte mult, dar poate o să plătească totuși corect. Și poate o să-ți dea măcar un orizont de timp în care o să te simți OK în profesia asta, pentru că înțelegi până unde te poți duce, înțelegi ce-ți permiți și nu este chiar fiecare a doua zi un semn de întrebare. Asta mi-aș dori ca noi să putem să facem, nu doar pentru noi, ci și pentru un student la jurnalism căruia foarte mult aș vrea, Andreea, să poți să-i răspunzi, dacă te cheamă la un seminar vreodată și te întreabă „Andreea, pot să trăiesc din asta?”, să-i spui „uite, ăsta este salariul meu acum și e foarte transparent și corect și contractual sunt cât de bine acoperit posibil și am toată protecția pe care mi-o poate oferi legislația din România”. Și de acolo este o decizie personală de dacă este suficient sau nu. Dar mi-am dat seama, crescând în meseria asta, că de fapt era o atât de multă nebuloasă de cum se făceau banii și cum ajungeau banii ăia la mine, că nu înțelegeam niciodată răspunsul la întrebarea asta. Nu știam dacă răspunsul la întrebarea aia ține de rea-voința patronului sau ține de statul care trebuie păcălit, pentru că ia prea multe taxe. Cam pe aici sunt. Povara, dacă e, asta e. Îmi vin în minte foarte des cuvintele pe care ni le-a zis Alina Kasprovschi, de la Fundația Comunitară București, la începutul anului, când ne-a vizitat și când spunea că una dintre temerile ei cele mai mari e ca fundația să devină irelevantă înainte să devină cu adevărat relevantă. Asta este, cel puțin legat de modul ăsta în care ne organizăm noi și reușim să ne plătim munca pe care o facem, e unde resimt și eu treaba asta. Mi-e teamă să nu devenim irelevanți înainte să putem să avem niște relevanță și pentru cum aleg alții să facă lucrurile sau să le comunice.

Andreea Vrabie: Îți pusesem întrebarea asta pentru că mă întrebam la rândul meu dacă simți că pandemia a schimbat ceva. Toate articolele sau tot ce share-uiești cu noi despre ce se întâmplă cu publicații din alte țări… Pentru că sună foarte bine ce ai spus tu mai devreme și ce impact putem să avem, știi? Dar mi se pare că e o realitate destul de complicată asta în care vom trăi ca jurnaliști.

            Cristian Lupșa: Este o realitate foarte complicată și chestia e că nu e o realitate nouă, cel puțin pentru generația noastră de jurnaliști. Am crescut în profesia asta cu un model de business care nu mai stă în picioare de 20 de ani, care e bazat pe advertising, și de atunci improvizăm. Și o dată la câțiva ani găsim o sursă de lumină, dar niciun singur model nu este salvarea. Unul dintre motivele pentru care împărtășesc lucruri și aceste realizări ale profesiei este – pentru că am această senzație și care cred că este o realitate, și nu știu cât de bună este vestea asta pentru oamenii care vor să se apuce acum de meseria asta – că mă tem că e o meserie în care s-ar putea să fii mai responsabil pentru propriul tău salariu decât ai vrea sau decât dacă ai fi într-o companie sau dacă ai fi într-o birocrație de stat. Pentru că cel puțin în modelele astea moderne, în care suntem parțial și noi, în care depinzi foarte mult inclusiv de venituri de la cititori, e o relație foarte directă între: dacă am reușit să scriu ceva care a avut impact, oamenii vor plăti ca redacția la care lucrez eu să continue să-și facă munca. Sigur, poți să alegi să nu te gândești la asta, dar eu cred că tot mai mulți oameni care cresc în profesia asta vor deveni conștienți de lucrul ăsta. Și unul din fenomenele care se întâmplă în afară este chiar un soi de încurajare, mai ales din partea oricărei platforme care vrea să dezagregheze tot, ca jurnaliștii să devină redacții de o persoană. Dacă oricum redacția în care ești depinde așa de mult de munca pe care o faci și de abonamentele și fanii si engagementul și traficul pe care îl aduci tu, de ce să nu fii singur? Fă-ți un newsletter, pune-ți o taxă de 10 lei și îți găsești 500 de abonați care plătesc 10 lei și ai un salariu. De ce trebuie să lucrezi într-o redacție? Pe mine mă sperie un pic chestia asta. 

Cred că este putere într-o echipă și aș vrea să nu dispară modelul ăsta prea curând, dar el este sub asediu. Redacțiile astea de care vorbim se contractă incredibil și mă gândesc mai ales la alea mici. OK, dacă New York Times din 2.000 și de oameni dacă pierde 100, e tragic pentru ăia 100, dar la scară mare n-o să se simtă foarte mult în operațiunile lor. Dar când o reacție de 10 oameni se transformă într-o redacție de trei, aia este tragic. Și să știi că ăia șapte au plecat pentru că publicitate oricum nu prea era, deci ăia șapte au plecat și pentru că nu sunt suficienți cumpărători pentru produsul ăla. Ăsta e un gând trist și de fiecare dată când îl zic, îi aud pe oamenii ăia care spun „păi dacă jurnalismul pe care-l faceți n-are nicio valoare, de ce să plătim pentru el?”. Lucrurile sunt un pic mai complicate de atât. Asta este o meserie care foarte rar vei simți nevoia de a da bani pe jurnalism în momentul în care-l consumi. Și atunci, să îți dezvolți un soi de conștiință civică în care tu plătești pentru ca jurnalismul să existe – nu plătești cum plătești pentru coffee latte, să te facă se te simți bine în momentul ăla –, asta e destul de greu. Și este destul de greu să-l ceri oamenilor, mai ales într-o criză. Cu ce mă încălzește pe mine jurnalismul noaptea? Nu știu dacă te încălzește în noaptea asta, dar poate o noapte din anul ăsta, când o să ai nevoie să știi ceva, poate ar fi bine ca ăia cărora le-ai dat banii să funcționeaze încă. Cred că astea sunt întrebările existențiale cu care ne luptăm și noi, și se luptă și redacții de știri și investigații și așa mai departe.

Andreea Vrabie: Ai spus un pic mai devreme că tu crezi că există putere sau valoare în echipă și că aduce ceva în plus munca în echipă. E ceva ce am simțit că se întâmplă la DoR în ultimii ani și inclusiv acum, la finalul perioadei de izolare sau când s-a terminat starea de urgență, ne-am trasat viitorul sau cum va arăta redacția DoR în care vom ieși în perioada asta împreună, în echipe. Mă întrebam unde exact vezi tu beneficiile. De ce ne-ai provocat să facem asta?

            Cristian Lupșa: E interesant cum ne întoarcem tot timpul aici. Pentru că eu cred foarte mult că împreună suntem mai inteligenți decât individual. Și că conversația și contrele și construitul pe ideile altora o să scoată ceva mai bun decât puteai să scoți singur, sau o să sintetizeze mult mai bine niște gânduri care existau deja. Așa că scopul meu principal n-a fost unul de genul „să simtă echipa că este implicată”. Aia am sperat că va fi un soi de beneficiu al interacțiunii dintre oamenii din echipă, dar beneficiul principal știam că vor fi niște idei mai curajoase și mai bine șlefuite decât ar fi putut să aducă doi-trei oameni din niște întâlniri de management. Cred că există o înțelepciune a mulțimii, cum se spune, doar că ea trebuie accesată cu niște metode. Și cred că asta se întâmplă la noi când se întâmplă bine, că reușim să lucrăm împreună și să facem chestii creative care nu s-ar fi întâmplat făcute de o singură persoană, dar că cele mai bune se întâmplă cu o metodă, un proces în spate. La începutul anului am avut o întâlnire să ne gândim cum am putea să ilustrăm sau să împachetăm o serie de articole despre calitatea aerului –care încă n-au ieșit, dar pe care o să putem să le facem anul ăsta – și Oana Barbonie, care se ocupă de lucrurile vizuale la DoR în acest moment, a venit cu o foaie de hârtie împărțită în mai multe cadrane, unde ne-a rugat să desenăm, să notăm sunete, să notăm chestii pe care le asociem cu aerul. După ce ai auzit șapte oameni sau ai văzut desenele a șapte oameni, ideile de acolo erau mult mai bune decât credeam fiecare dintre noi la ora 15:00, într-o zi friguroasă și obosiți, într-o redacție în care tocmai ne mutasem, că putem scoate. De asta cred foarte mult în forța unei echipe, pentru că generează idei mult mai bune. Creativitatea este exponențial mai mare.

Andreea Vrabie: Tipul ăsta de creativitate care poate să rezulte din munca în echipă – pentru că e foarte diferit de ce vedem întâmplându-se în jur, în general, fiecare muncind mai mult pentru el – crezi că va fi cu atât mai mult necesar în tot ce înseamnă reconstrucție, revenire?

            Cristian Lupșa: Da. Da, eu cred că este procesul care lipsește poate cel mai mult în societatea românească. Simt că deficitul nostru nu este unul de execuție, deficitul nostru este unul de imaginație. Nu știu cum, am avut norocul să cunosc niște oameni care mi-au setat într-un fel raportarea față de muncă un pic invers de cum mi-o setase școala românească. Eu venisem, nu știu, în raport cu, hai să spunem un proiect, un task, un examen, un orice cu ideea „cât trebuie să iau ca să trec?”, „6 ca să treci bacul”, „Perfect, deci dacă e peste 6 e bine”. Și cumva am cunoscut niște oameni care m-au ajutat să mă gândesc la jurnalism și la munca asta creativă în jurnalism un pic altfel. Da, îți trebuie 6 ca să treci, dar cum ar arăta 10? Și după aia să nu dezvolți o obsesie perfecționistă să iei 10, ci să ai flexibilitatea să spui OK, n-avem timpul, banii, disponibilitatea, energia, ce-o fi, de 10, dar ajungem la 8, care 8 este mai sus decât 6. Și atunci, cred că asta face o muncă de echipă care are oricât de scurt un moment de creativitate divergentă. Un soi de „hai sa gândim cea mai nebunească chestie pe care o putem gândi acum”. Asta-mi rămăsese din ideile de la echipă: hai să punem DoR pe Netflix. Noi nici nu facem video acum. Poate ne imaginam și un soi de Netflix care funcționează pentru text și audio, habar n-am.

Andreea Vrabie: Cred că era pentru DoR Live.

            Cristian Lupșa: Da, mă rog. Nu e ceva ce puteam face prea curând. Dar imaginându-ți DoR pe Netflix, să zicem, e un act de creativitate divergentă mult mai bun decât să ne așezăm și să spunem hai să ne gândim cum putem să vindem cu 10% mai multe abonamente ca să fie mai bine luna viitoare. Poate vei găsi răspunsul, dar nu vei găsi o soluție mai bună. Și cred că vezi asta și în politica românească și în business și în alte spații din România în care se simte că oamenii n-au gândit mare. N-au avut un moment divergent, să spună „aici vom putea ajunge, dar acum hai să ne focalizăm puțin, să vedem ce putem face acum de fapt și cine face”. Pentru că să ai o idee nu înseamnă absolut nimic dacă n-o faci. Țin minte când lucram la Esquire și am scris despre Andrei Gheorghe la un moment dat și m-am dus la el acasă să-l intervievez – era foarte complicat să-l intervievezi pe Andrei Gheorghe, că de fapt îi puneai o întrebare și plecai, două ore jumătate mai târziu te întorceai și vorbise doar el –, dar m-a izbit atunci. Poate era și momentul potrivit în viața mea, aveam 27 sau 28 de ani. Și el, în stilul lui declamativ, așa, în fotoliu, fumând în maieu, a zis ceva de genul „ideile vin și pleacă. Dacă n-o prind pe asta, mai vine una”. Și avea dreptate. Frica asta pe care o avem uneori în România, să nu-mi fure alta sau altul ideea, e complet stupidă, pentru că ideea mea valorează absolut zero până n-am implementat-o. Atunci, petrec niște timp, cum zice colega noastră, Nicole, „să dăm cu idei pe pereți”, și după aia să spunem: „OK, o oră am dat cu idei pe pereți. Acum, hai să fim un pic realiști și avem o săptămână și 500 de lei și trei oameni implicați. Ce de pe pereții ăia se poate transforma în ceva?”. Asta mi se pare că nu facem suficient în România. N-avem curajul să visăm la ceva mai mult decât minimul necesar.

Andreea Vrabie: Am tot menționat de când am început să înregistrăm noul DoR sau schimbarea asta din DoR, dar nu am spus exact ce se schimbă. Cum spunea mai devreme, a fost rezultatul muncii în mai multe echipe, după care o echipă decizională o hotărât cumva cum va arăta structura, pe ce beaturi vom lucra. Dar nu despre asta voiam să te întreb. Într-un punct în care – pentru că discuția asta a noastră a fost început spre final de mai, fiind într-un moment în care toată lumea mai degrabă abia aștepta să se întoarcă la vechea normalitate, să se reia mersul la terase, la mare –toată lumea într-un fel simt că se agață de cum era înainte, tu de ce ai simțit că va fi nevoie să se schimbe DoR? Pentru că propunerea asta, din nou, a venit de la tine. Ce ți-a arătat că odată ce ieșim din perioada de izolare nu putem să ne întoarcem la vechile planuri sau formule sau forme în care lucram?

            Cristian Lupșa: Discuția are mult legătură în punctul ăsta cu ce putem noi să facem mai bine decât alții. M-am uitat foarte serios în perioada asta dacă noi avem un avantaj competitiv și care este ăla. Și nu este unul de audiență – pentru că suntem mici, foarte mici în comparație cu alții –, nu este unul de reach în social media, nu este unul de teamă – dacă scrie Rise despre tine sau dacă scrie Rise despre cineva, o să-ți fie frică de ce se va întâmpla cu tine –, ci avem un avantaj competitiv în zona asta de compasiune, intimitate, posibilitatea de a regăsi viețile interioare ale oamenilor în jurnalism. Și în continuare facem asta mai bine decât alții, și în continuare avem mai multă grijă, în momentul în care suntem pe teren și scriem despre oameni, decât o fac alții. Avem mai mult respect pntrue ce are nevoie de multe ori o poveste bună spusă din punct de vedere al informației. Că asta o face uneori că are mai mult context decât poate ai vrut să citești, că poate asta transformă un articol despre pâine într-unul care te face să-ți pui întrebări despre seceta care va distruge agricultura, sau care transformă un articol despre amenzi în pandemie într-un soi de meditație asupra relației dintre noi și poliție, asta știm să facem. Dorința sau, mă rog, ce m-a făcut pe mine să văd perioada asta e că indiferent de câte lucruri dezvoltăm, de cât de mult inovăm cu modelul de business, de cât de multe alte produse complementare –gen evenimente sau cursuri sau tot felul de alte lucruri –construim, lucrurile la care chiar noi ne întoarcem să ne prezentăm sunt niște articole, de cele mai multe ori narative, de cele mai multe ori complicate, care vorbesc despre traume și vise și speranțe și frici și rezolvă ecuația asta de a le da oamenilor posibilitatea să se regăsească în poveștile altora și de a nu fi singuri în viața lor într-un anumit moment. Asta știm să facem. Și dacă asta știm să facem cel mai bine, de ce să nu pariem și mai puternic pe asta? Deși nu este neapărat chestia cea mai ușor de vândut. Hai să zicem, e mai ușor de vândut un eveniment cu 1.000 de oameni la Teatrul Național. Are o aură de nou, de ușor de consumat, de inteligibil, de cool, de ce vrei tu, care este mai ușor decât ne e tuturor ca echipă să vindem un articol despre prin ce trec elevii de-a XII-a într-un an în care toate ritualurile de terminare au dispărut. Dar cred că articolul nostru despre subiectul ăsta e cel mai bun și cel mai complex și cel mai bine făcut. Asta știm să facem, din nou, chiar dacă nu este o chestie ușor de vândut. 

Astea sunt schimbările. Au fost făcute în direcția de a valorifica mai mult din expertiza noastră în anumite subiecte pe care le stăpânim mai bine. Nu are rost să încercăm să facem investigații dacă nu la asta ne pricepem. Nu are rost să încercăm să facem știri dacă nu la asta ne pricepem. Chiar dacă din afară ai spune: păi uite, dacă te-ai transforma într-un agregator de știri, traficul ar fi infinit mai mare. Da, dar nu asta este miza noastră. Nu asta vrem să obținem. Schimbările noastre despre asta au fost: hai să punem deoparte lucrurile care nu sunt miezul a ce vrem noi să obținem jurnalistic, chiar dacă forma în care noi spunem povești nu este una care să atingă niște mase foarte mari de oameni. Și asta –aveam discuția asta chiar acum doua zile cu prietena mea –nu ține de limbaj. Eu cred că poveștile din DoR sunt accesibile absolut oricui, deci nu ține de un elitism, de limbaj, de vreo fiță de poziționare, ci pur și simplu ce îți cerem noi este ceva mai mult timp și răbdare să stai c-o poveste. Cam ăsta este pariul nostru, către asta ne-am schimbat. Echipa de 10-12 de reporteri să se concentreze pe subiectele pe care și le doresc și le stăpânesc: educație, mediu, echitate socială, cum muncim astăzi și cum construim organizații, cum trăim în intimitate unii cu alții și să răspundem întrebărilor pe care mulți dintre noi și le pun despre cum poți să trăiești o viață mai bună, mai ales într-un context în care o pandemie încă plutește deasupra noastră. Cum poți să-ți trăiești viața mai bine în perioada asta. 

Poate ar fi bine să lăsăm asta ca un soi de mărturie: n-avem nicio garanție că această schimbare o să funcționeze sau această focalizare a noastră pe ce știm să facem și pe ce credem că oferim oamenilor va fi suficient ca să ne păstreze și pe noi în picioare. Însă cred că asta a diferențiat DoR față de alte produse, nu doar media, încă de la început. N-am vrut să supraviețuim doar ca să supraviețuim. Am vrut să supraviețuim în ideea că putem să facem lucrurile într-un anumit fel. Și până acum, timp de 11 ani, am arătat că, cu niște văi și niște vârfuri, se poate. Într-un fel asta încercăm să vedem și acum, dacă acest nou context, în această nouă realitate, noi putem să facem jurnalismul de care credem și știm că oamenii au nevoie. Rămâne de văzut dacă sunt suficienți oameni care au nevoie de ce facem noi ca noi să rămânem așa cum suntem astăzi, când vorbim: o echipă de 20 de oameni care lucrează ba la redacție, ba la distanță, care nu este plătită foarte mult, dar poate să trăiască din munca pe care o face și se simte din feedbackul oamenilor că poveștile pe care le spune au valoare în lume.

Cristi a vorbim despre responsabilitatea de a fi într-o poziție de conducere la Pe Bune Live în 2019. Poți asculta episodul online sau poți citi textul pe site-ul DoR. Despre schimbările din redacție poți citi în articolul Ce-am pierdut și câștigat la DoR într-o primăvară-n carantină.