Pe Bune #81: Răzvan Crișan

Răzvan Crișan a avut instincte antreprenoriale de la 15 ani, când i-a cerut tatălui său bani pentru ceva și, când acesta nu i-a dat, a decis să-i obțină singur. Pentru că nimeni nu îl angaja, singura soluție a fost să pornească propriile proiecte. Unul dintre ele a fost o revistă pentru elevi pentru care a obținut un credit de 3.000 de euro cu buletinul, dar care nu a prins pentru că a fost lansată în timpul unei greve generale în învățământ. Mai târziu, a fondat festivalul de filme de scurt metraj Shorts Up și Asociația Oricum cu care a realizat numeroase proiecte creative și culturale. Acum este responsabil pentru munca a 50 de oameni, prin afacerile pe care le conduce, restaurantele Kane și Mamizza și piața urbană Mercato Comunale. Spune că după ce a co-fondat cafeneaua M60 a realizat că industria ospitalității i se potrivește cel mai bine pentru că îi oferă satisfacție feedbackul imediat pe care îl poate obține de la clienți. Compară antreprenoriatul cu mersul cu trotineta prin București, trebuie să fii mereu agil și flexibil pentru a evita gropile. Iar ca să rămână rezilient, Răzvan se întoarce mereu la finalul zilei la întrebarea „cine sunt eu și ce e important pentru mine?”, iar cât timp poate să-și răspundă la întrebare, găsește și resursele interne ca să treacă peste zilele mai grele.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Belvita, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Răzvan. Bine ai venit la Pe Bune!

            Răzvan Crișan: Bună și bine te-am găsit.

Andreea Vrabie: Pentru început, am să te rog să-mi povestești cum arată o zi din viața ta în perioada asta, când se vorbește despre redeschiderea restaurantelor, deși voi n-ați fost cu adevărat închiși.

            Răzvan Crișan: Noi nu ne-am oprit nicio secundă. Și eu și colegii mei suntem foarte pasionați de ceea ce facem, deci ne-a fost greu să mergem acasă atâta timp cât am fost foarte sănătoși și dornici. Viața mea se împarte destul de mult între running the business și lucrurile pe care trebuie să le facem zi de zi, viața asta de asociație – Asociația Restaurantelor –, unde sunt foarte implicat. De vreo patru ani sunt implicat acolo, dar anul ăsta și restul oamenilor au decis să se implice mai mult, și partea asta de a mă gândi la viitor și ce facem în viitor, pentru că – și dacă vrei, asta e partea mea favorită –, mereu m-am descris ca un om care locuiește în viitor. Deci cam astea ar fi cele trei capitole, managementul de zi cu zi, partea de viață asociativă și partea de ce facem de acum încolo.

Andreea Vrabie: Și cu ce tip de emoții sau de stări vine asta la pachet? Entuziasm, adrenalină, oboseală, nesiguranță?

            Răzvan Crișan: Cu de toate, pentru că, mai ales într-o țară cum e România, e foarte greu să ai certitudini sau lucruri clare și asta te forțează să fii super agil. De când au apărut trotinetele astea în București eu merg foarte mult cu trotineta și trebuie să fii mereu cu genunchii nu stiff. Trebuie mereu să prinzi groapa, să te lași cu tot cu trotineta. Cam așa e viața antreprenorială în România, ca o cursă cu trotineta într-un slalom de gropi, mașini și alte chestii. Chiar în drum spre unde sunt acum am venit cu trotineta și trebuie să fii super atent la tot ce se întâmplă în jur, pentru că dacă te bazezi că ceilalți participanți la trafic o să aibă grijă de tine, te înșeli amarnic. Cam asta e viața de antreprenor, mersul cu trotineta în București.

Ce s-a întâmplat în toată perioada asta din martie, când lumea a fost up in the air și continuă să fie, pentru mine personal nu pot să zic c-a fost foarte șocant. Sigur, la început a fost, în lunile alea, martie, aprilie, când nu știai pe unde s-o iei, dar după aia m-am scuturat și am zis „bun, ăsta e noul normal, hai să vedem cum ne suim pe trotinetă și navigăm în noul normal”, care cu atât mai mult mi se pare că a testat capacitatea oamenilor de a avea niște valori. Noi credem în lucrurile astea mari, lucruri mari care se declină în vremurile bune în felul ăsta și în vremuri tulburi se declină și se manifestă în felul ăsta. Cred foarte mult că dacă ai niște valori solide – nu 500, ci câteva și bune –, o să-ți fie destul de ușor să glisezi prin orice fel de situație.

Andreea Vrabie: Poți să-mi spui care sunt valorile în care crezi tu și cum ai ajuns la ele?

            Răzvan Crișan: Cred foarte mult în bun simț și în ideea asta că băi, dacă am stabilit că facem ceva, nu ne trebuie contracte, avocați, chestii sofisticate să-l facem. Bunul simț pentru mine se traduce în a reduce lucrurile la chestii simple. Cu cât complici lucrurile și cu cât le faci mai sofisticate cu atât bunul simț dispare. Mă preocupă foarte mult elementul ăsta uman, în sensul de indiferent de tipologiile de restaurante pe care le avem, mie mi-e clar că lucrez cu niște oameni, cu niște colegi care au nevoie de un anumite tip de sentiment pe care să-l simtă la mine. Dacă eu vreau de la ei să livreze într-un alt fel, eu trebuie să le ofer lor un anume tip de mediu. Mereu îi rog pe colegii mei să facem un exercițiu de așteptări: ce așteptări aveți voi de la mine, Răzvan, manager și owner, ce oi fi eu, uite ce așteptări am eu de la voi. Ca în basme, cu trei, cu șapte, cu nouă, ăsta e secretul. Ideal trei, pentru că deja după trei e foarte greu să le mai dai oamenilor înapoi. Toate lucrurile astea pe care le descriu, tot de la bunul simț pleacă. Dacă noi vrem să avem o relație sănătoasă unul cu celălalt, hai să începem cu chestia asta cu numerele: Ce vrei de la mine? Vrei să aia, aia, aia. Trei măcar. Dacă ne ies astea trei, mai adăugăm. Hai să începem cu lucrul de bază. Te ajută când lucrurile devin nasoale, neclare sau oamenii se ceartă. Hai să ne întoarcem, ce am zis noi că contează? Alea trei chestii? Înțeleg că te-ai supărat pe mine pentru acest al patrulea lucru, dar dacă nu mi-l zici eu nu pot să citesc în mintea ta. Iarăși, bun simț. Ne întoarcem la treaba asta, cum aș putea eu să anticipez o chestie care a devenit importantă pentru tine dacă tu nu mi-ai zis? Deci nu știu dacă ți-am răspuns la întrebare.

Andreea Vrabie: Ba da, ba da. Mă întrebam cum ai descoperit tu lucrurile astea, pentru că bănuiesc că nu le-ai știut de la bun început și că a trebuit să le înveți la un moment dat sau să le descoperi prin experiență.

            Răzvan Crișan: Eu cred că, Slavă Domnului, de când sunt mic am cunoscut niște adulți foarte responsabili care m-au ajutat să înțeleg că obiectivul în viață trebuie să fie să-ți răspunzi în mod constant la întrebarea „cine ești tu?”.Să ai o oglindă în față, să-ți pui constant întrebarea „cine sunt eu?”, „de ce sunt aici, pe pământ?”, „care e scopul meu, să ce?”. Și ăsta e genul de întrebare care mereu va evolua. Răzvan de la 18 ani e foarte diferit de Răzvan de la 25 de ani, de Răzvan de la 35 de ani și sunt convins că la 45 de ani voi fi destul de diferit față de cum sunt acum. Din punctul ăsta de vedere, cred că exercițiul ăsta pe care-l fac mereu, cine sunt și ce e important pentru mine, mă ajută să rămân foarte sănătos la cap ca abordare.

Andreea Vrabie: Adică n-a fost o experiență anume sau un moment memorabil în care ți-ai dat seama, decât ca toată lumea să țină părerea pentru el, hai mai bine să ne întâlnim și să vorbim despre așteptări.

            Răzvan Crișan: Au fost multiple momente și încă sunt momente în care dau rateuri, în care nu sunt fericit cu lucrurile pe care le fac, dar îmi amintesc de un moment foarte interesant. Nu mai știu cât aveam, cred că 19 ani, tocmai făcusem 20 și făcusem un eveniment – se numea la Simultan – și am închiriat etajul cinci, șase și șapte al parcării de la Unirii și am făcut un concert. La etajul cinci era hip-hop, la șase electro și la șapte… rock, retro, hip-hop. Nu mai știu care la ce etaje. În fine. Totul a mers prost. Tot ce-ți poți imagina, inclusiv vremea. Trebuia să fie soare, a plouat. Au venit 4.000 de oameni, eu cică eram organizatorul, totul a eșuat. Nu e ca și cum aș fi avut de unde să învăț de unde să fac evenimente, că în 2006 lucrurile erau foarte diferite. Îmi amintesc că alergând să rezolv nu știu care din defecte, de la etajul șapte la parter, am început să plâng și am realizat când am ajuns jos că niciuna din problemele cu care coboram nu s-a rezolvat. Poate m-am descărcat eu așa, puțin, dar mi s-a părut irelevant. Speranța mea fiind că mamă – în subconștient –, plâng și o să se rezolve ceva. Nu s-a rezolvat absolut nimic. Ăla cred că a fost ultimul moment când îmi amintesc eu c-am plâns. Cumva viața a mers mai departe, nimeni n-a fost rănit, nimeni n-a suferit, totul a fost bine după evenimentul ăla. N-a ieșit așa cum îmi imaginam eu, dar mi-am dat seama că ce rost are această suferință imaginară care n-o să mă ajute să-mi rezolv problemele? Din contră, am considerat că dacă aș fi făcut asta de față cu cei din jurul meu, mai degrabă i-aș fi descurajat decât să-i motivez să facă lucruri și atunci am început un proces din ăsta de a fi foarte prezent, foarte cerebral în lucrurile pe care le fac. Asta nu înseamnă că emoția nu e importantă, dar a avea emoții și a trăi nu înseamnă a plânge. Am mai auzit teoria asta de la diverși cu care am vorbit de-a lungul timpului că sunt robot. Nu sunt robot. În niciun caz, am și eu trăirile mele, am și eu zilele mele proaste, dar nu mi se pare că manifestarea emoției e plânsul și atât. M-au distrat foarte mult stereotipurile astea și de regulă cei care îți atrag atenția că te duci spre stereotipuri sunt cei care-ți spun că ei nu, ei nu cu stereotipurile. Te judecă că nu plângi sau că nu faci nu știu ce.

Andreea Vrabie: Apropo de asta, cumva, într-un discurs despre antreprenoriat pe care l-ai ținut cred că în urmă cu doi ani la Ambasada, în Timișoara, spuneai că tu ca antreprenor nu prea ai voie să le arăți oamenilor care lucrează cu tine că ai momente de nesiguranță sau că treci prin greutăți. Și eu cred cumva contrariul, că transparența, chiar dacă poate transmite sentimentul de nesiguranță și oamenilor care lucrează cu tine, te ajută să le câștigi încrederea, crește gradul de încredere dintr-o echipă și că în același timp implicarea colegilor în probleme poate duce uneori la soluții la care poate tu nu te-ai gândit. Eram curioasă ce gânduri ai tu în legătură cu asta.

            Răzvan Crișan: Gândurile mele sunt: depinde. În sensul că contează foarte mult tu ca leader cum te manifești în funcție de contextul și echipele cu care lucrezi. Sunt anumite echipe în care vulnerabilitatea și deschiderea sunt mult mai importante decât spiritul de direcție, pentru că oamenii sunt structurați de așa natură în echipa respectivă. Și sunt echipe – și cel mai evident exemplu e armata și structura de acolo – în care emoția e ultimul lucru de care oamenii din echipă au nevoie. Emoția nu se manifestă, cred eu, doar printr-un anume tip de comportament. Cred că ai observat și tu de-a lungul timpului oameni care se înțeleg prin gesturi sau care n-au nevoie să-și zică lucruri ca să fie pe aceeași lungime de undă. 

Mă întorc la ce spuneam cu bunul simț. Bunul simț te ajută să te calibrezi cu colegii tăi și echipele cele mai performante cred că sunt cele care nu „am citit eu undeva că trebuie să fac aia, hai s-o fac”. Calibrarea asta dintre oameni e o chestie care ține de inteligență emoțională și care nu ține de rețete. Just because a funcționat la ăia aia, nu înseamnă că aia trebuie să faci și tu. Asta mi se pare că e una dintre chestiile pe care foarte mulți caută cu disperare, „aoleu, ce să fac?”. Păi hai să începem cu chestia asta, cine sunt eu și cine sunteți voi, ăștia de lângă mine și care e numitorul ăla comun care ne poate aduce pe noi laolaltă. Dacă îți înțelegi colegii, dacă înțelegi cine ce are nevoie, când ești în postura asta de manager și de leader poți să-i faci pe oameni să te urmărească. Unii oameni s-ar putea să aibă nevoie de tine vulnerabil. Alți oameni s-ar putea să nu facă nimic cu informația asta de la tine, dar asta ține de capacitatea celui care e in charge și de nivelul său de inteligență emoțională să-și dea seama: ce e nevoie pentru ce gen de oameni în ce moment.

Andreea Vrabie: Și practic, la Mamizza, la Kane, cum se întâmplă? Cum e relația asta?

            Răzvan Crișan: E foarte mult bazată pe transparență și onestitate, de la a putea să împărtășesc cu ei uite cum stăm financiar: băi, cam atâția bani am făcut luna trecută. Cam pe asta s-au dus banii, ăștia sunt banii pe care i-am făcut. Cu cât ești mai deschis și mai transparent cu oamenii și cu echipele, cu atât ei o să-ți dea același lucru înapoi. 

În toată perioada asta cu toți colegii mei am încercat să am discuții frecvente în care le ziceam: uite, eu, pentru că sunt implicat în Asociația Restaurantelor, spre deosebire de diverse site-uri sau știri pe care probabil le veți citi, am acces la informație de la cele mai credibile surse pe care România le are. Dacă aveți nedumeriri, întrebări sau lucruri care nu vă sunt clare, întrebați-mă. Dacă știu, vă zic, dacă nu știu, o să încerc să întreb la sursă, nu la cancan.ro sau cine știe ce sursă de informare.Și au fost multe momente în care colegii mei m-au întrebat, „băi, am auzit că” sau „cineva a zis că”. Ce cred că a funcționat și ce am căutat să fac în relația cu colegii mei a fost să le zic: uite, asta știu acum, asta e realitatea. Au fost și cazuri în care a trebuit să anulăm niște bonusuri, a trebuit să avem și discuții dificile. Nu a fost doar happy happy, joy joy. În niciun caz. Au fost și momente nasoale în care singura chestie pe care puteam să o ofer era: uite ce știu eu acum. Nici eu nu știu ce se va întâmpla luna viitoare, dar vreau să cred că ce am creat noi aici împreună e de valoare. Că OK, a fost luna aia în care în foarte multe chestii a fost o scădere, de vânzări, de ce vrei tu, care s-a simțit. După aprilie, începând din mai, s-a simțit că oamenii s-au mai relaxat. Lucrurile au devenit puțin mai clare, n-a mai fost tensiunea aia a necunoscutului profund și deja oamenii începeau să se obișnuiască cu anumite lucruri. 

În aprilie și eu, personal, ca toată lumea am avut un moment din ăsta de cădere și am dispărut puțin. Nu am mai fost atât de prezent pe cât sunt de obicei. M-am văzut cu ei după aia și le-am mărturisit chestia asta:și eu am avut un moment în care sincer n-aveam chef să vorbesc cu voi. Dacă voi aveți la cine să mergeți să întrebați de o direcție oarecare, eu din păcate n-am avut. N-am avut. Nu mi-a plăcut de mine în niciun caz. Sunt – am fost, mi-a trecut – destul de supărat pe mine însumi că mi-am permis să rătăcesc. Pe de altă parte, am înțeles că până și eu am nevoie de momentele astea de recul, în care trebuie să băbănăi în deșert ca să-ți găsești calea.

Andreea Vrabie: Dar se întâmpla ceva anume atunci? Ce generase starea asta sau nu mai vedeai finalul situației?

            Răzvan Crișan: Era ilegal să fii inovativ. Așa am perceput-o. Starea de urgență, cu milităria dată jos din pod, îți venea și îți interzicea să faci foarte multe chestii și era o incertitudine atât de mare, încât literally nobody had any idea what it is gonna go on next. Ca antreprenor, eu mă descurc foarte bine cu incertitudini. Eu când văd o foaie albă, văd o oportunitate de a desena chestii, de a face, dar în contextul ăla practic îți era interzis să faci lucruri. Nu că-ți era interzis, nu era foarte clar dacă ideea pe care o ai urmează să se poată face sau nu, pentru că absolut nimeni nu putea să zică ceva. Autoritățile nu puteau să zică, partenerii comerciali nu puteau să zică, doctorii nu puteau să zică. Era o paralizie din asta fenomenală – așa am simțit-o cel puțin – care m-a afectat și pe mine. Prietenii nu mai voiau să se vadă cu mine. Nu cu mine personal, ei între ei, oamenii stăteau în casă. La începutul lui mai m-am văzut cu o amică și mi-a plăcut atât de mult energia din această revedere, că aia m-a făcut să-mi revin.

Andreea Vrabie: Și asta într-un fel voiam să te întreb. Cum ai spus mai devreme, depinde și de oamenii din echipă și de ce au ei nevoie, dacă cer transparență sau să te arăți vulnerabil cu ei, dar bănuiesc că sunt și lucruri pe care nu poți să le discuți cu ei și mă întrebam unde găsești sfaturi. Ce faci practic când ai nevoie de soluții și nu știi unde să le găsești?

            Răzvan Crișan: Fiecare dintre noi joacă un rol, asta le zic și colegilor mei. Aici o să fac o scurtă paranteză, dar cred că e relevantă. Cum e cazul meu, eu sunt responsabil de 50 și ceva de oameni. Mie mi-a fost clar de mult, tot lucrând în echipe, că oamenii te pun pe un anumit tip de surveillance mode când ai un rol de management sau de coordonare. Oamenii sunt mult mai atenți la ce zici, la cum te comporți, la ce obiceiuri ai și de asta pentru mine e foarte important și sunt extraordinar de atent la lucrurile pe care le fac. Colegii mei mă știu deja că nu vorbesc la telefon, trebuie să-mi scrie dacă au nevoie de mine. Nu îi las să vină să mă tragă de mânecă, să-mi zică „am nu știu ce idee, vreau să nu știu ce”, pentru că le-am zis și lor:dacă voi mă trageți de mânecă cu ideea nu știu care, mi-o ziceți pe repede înainte și după aia nu se întâmplă, voi o să vă supărați că nu v-am dat atenție. Ca eu să pot să vă dau atenție și să putem să luăm aceste idei, să putem face ceva de valoare cu ele, eu am nevoie să fiu cu mintea la voi. Să fiu doar al vostru 5, 10, 100 de minute, cât am avea nevoie. Dar pentru asta am și eu nevoie, că sunt om la finalul zilei, cam câte subiecte poate să ducă un om în același timp? De asta îi rog să setăm niște reguli din astea de funcționare între noi care să îmi permită să fiu atent la ce au ei de zis și să pot să le răspund în cunoștință de cauză. Mailuri, întâlniri. Am nevoie să pot să fiu prezent și ca să pot să fiu prezent, trebuie să fiu cu mintea acolo, că altfel se pierde. Se pierde și tot ei sunt supărați a doua zi că n-am fost atent la nu știu ce idee sau problemă pe care o au. 

De asta eu, de exemplu, sunt semi-faimos în cercul meu de cunoștințe că nu vorbesc la telefon. Motivul pentru care nu vorbesc la telefon e nu că nu-mi place interacțiunea umană, că-mi place maxim să interacționez cu oameni, dar am această teorie, atunci când cineva sună pe cineva, acel inițiator de apel are el acolo o chestie de zis. Mi se pare foarte egoist să te gândești că respectivul din partea cealaltă are mental space-ul să și-l ocupe cu ce ai tu de zis. Eu de asta nu le răspund oamenilor la telefon, pentru că ei sigur au ceva de zis foarte important pentru ei, dar foarte probabil eu nu am mental space-ul. Dar nu că am eu ceva cu ei. Cultura în România, din păcate, este exagerat de mult despre telefoane și eu sunt foarte contra-cultural și mă simt foarte contra-cultural, dar m-am ținut. Ți-am zis, la finalul zilei obiectivul meu e să îți dau înapoi ceva. Ca eu să pot să îți dau înapoi ceva, trebuie să putem să funcționăm ambele părți. 

Eu ce fac ca să mă curăț este că am o căutare de asta constantă de mentori – de oameni, mentori, coach– care probabil au trecut prin chestii similare și care să mă ajute cu the right kind of questions care să-mi permită mie să-mi dau niște răspunsuri de care aș avea nevoie. Un mentor și un coach n-o să zică niciodată „fă așa, ia-o pe acolo”. O să-ți formuleze diversele posibile soluții sub formă de întrebări și nu te lasă până nu dai un răspuns. După aia fac follow-up, că na, am momente și eu când zic ceva doar ca să scap. E foarte sănătos și util și slavă cerurilor că am învățat de foarte mic exercițiul ăsta. În clasa a IX-a am avut un prim astfel de mentor, pe care l-am prins foarte devreme și care m-a ajutat să-mi dau seama cât de importantă e o astfel de relație.

Andreea Vrabie: Și când ai nevoie de ceva mai practic sau mai aplicat? Pentru că înțeleg rolul mentorilor sau al coach-ului de a te ajuta să-ți lămurești gândurile sau cum ai spus tu mai devreme, de a te curăța, dar uneori ai nevoie pur și simplu de o soluție foarte pragmatică. Mă întrebam dacă ai vreo formă de organizare, adică stau jumătate de oră, trec toate ideile despre X – ăsta e un exemplu – într-un caiet și văd ce aleg. În sensul ăsta.

            Răzvan Crișan: Nu pot să zic că am o metodologie. În general firea mea – ce comparație contextuală –, felul meu de a funcționa a fugit mereu de convenție, inclusiv propriile mele convenții. De asta tind să fiu destul de haotic. Am niște colegi care au făcut greșeala să se uite cum scriu eu mailuri. Eu nu scriu mailuri sau texte de sus până jos. Încep cu începutul, mă mut la final, mai adaug ceva la mijloc. N-am un stil de ăsta liniar de a privi lucrurile sau de a funcționa. Sunt foarte, aparent, haotic, dar la finalul zilei tind să iasă chestii de valoare. Am și eu chestii de astea foarte punctuale, de genul: îmi place să merg cu trotineta sau cu bicicleta pentru că îmi place sentimentul. E mai eficient să ajung cu Uberul sau cu taxiul într-un loc, dar îmi place să-mi iau 10-15 minute în plus, ideal fără să întârzii, ca să pot să merg cu mijlocul ăsta de transport, că mă ajută să mă relaxez. Sau îmi place maxim călătoria cu avionul.

Andreea Vrabie: Ce spui tu e că nu ai o metodologie după care găsești soluții atunci când ai nevoie de ele.

            Răzvan Crișan: Nu și nu știu ce-o să fac mai târziu în viață, dar nu-mi imaginez că voi fi genul care… Eu iau bits and pieces din diverse, le aplic într-un mod original mie și asta e valoarea pe care tind s-o aduc eu. Văd niște lucruri într-un fel, le combin cu alte lucruri. A zis cineva că tind să fiu omul enciclopedie, care nu intră în adâncime sau în profunzime cu un subiect, dar face din toate câte ceva. E ca la povestea cu echipele. Nu știu dacă e bine sau rău, nu știu dacă e calea prin care voi ajunge la o viață împlinită, dar atâta timp cât eu mă întreb pe mine la finalul zilei „măi, ești mulțumit cu ce ai făcut azi, cu ce se întâmplă?”și răspunsul meu este „da”, then I am happy. Și dacă răspunsul ăsta implică și niște alți indivizi în jurul meu… La început, de exemplu, când am intrat în industria asta eram foarte mâhnit când citeam review-urile negative pe care le dau diverși oameni despre diversele proiecte. Acum sunt mult mai relaxat în privința lor, pentru că mi-a fost clar destul de repede că nu pot să fac ceva pentru toată lumea și nici nu-mi doresc să fac ceva care să-i facă fericiți pe toți. Dar dacă am un nucleu de bază de clienți, oaspeți, cunoscuți pe care îi fac happy și cărora le aduc ceva bun în viață, then I am happy. Repet, cel mai mic numitor comun. Dacă așteptarea mea e să fac pe toată lumea fericită, nu pot să o fac, îmi pare rău. Încercați la următorul ghișeu.

Andreea Vrabie: Te-am auzit de mai multe ori – sau mă rog, în mai multe interviuri – spunând că pentru tine antreprenorul ideal sau cel care își face treaba bine este cel de care nu prea mai e nevoie, pentru că a creat o echipă autonomă. Și din nou, mă întrebam – pentru că din nou, bănuiesc că n-ai știut asta din prima, au fost niște experiențe care te-au făcut să realizezi asta – cum ți-ai dat seama?

            Răzvan Crișan: Au fost niște experiențe și niște oameni care m-au făcut să văd asta. Oameni din categoria asta, mentori, indivizi la care m-am uitat mereu cu admirație. Iarăși, pleacă de la felul ăsta al meu de a fi, în care îmi pun întrebarea asta: cine e Răzvan? Ce e important pentru el? Mie îmi place extraordinar de mult să creez chestii, să le fac de la zero. Ăla e momentul în care eu mă simt cel mai util, când vine o idee, lumea din jur tinde să fie „ah, ideea asta, cum facem, ce facem”. De exemplu, cu Mamizza, „mai sunt 220 de pizzerii în oraș, ce dracu mai faci a 221-a?”. Iar România este un loc excepțional pentru negativism. Din punctul ăsta de vedere, îmi dă combustibilul maxim ca să vină idei. Eu acolo sunt foarte bun și excelez și-mi place maxim, momentul ăsta de tensiune în care oamenii nu cred și îți explică ei cum n-o să funcționeze, bla bla bla și după aia cumva eu găsesc o metodă să fac lucrurile să se întâmple. Cum ziceam, iau niște bucăți de acolo, niște bucăți de acolo, le combin într-o chestie și pac, a ieșit treaba asta. 

După care, mi-a devenit clar că eu nu sunt deloc încântat de lucrurile care încep să se stabilizeze, care au nevoie de un anumit tip de ritm, au nevoie de un anumit tip de rigoare, care au nevoie de un anumit tip de predictibilitate. Dându-mi seama că eu așa funcționez, am identificat acel tip de oameni care exact asta au nevoie, exact asta îi face fericiți și așa am creat un model de business în care noi putem mereu să creăm concepte noi. Colegii mei, care sunt mai degrabă pentru un anumit tip de rigoare și un anume tip de disciplină, să poată să manifeste că that’s what they do best și fiecare-și găsește locul și spațiul ca să fie fericiți și să răspundă la final la întrebarea „ai fost astăzi fericit cu tine?”.„Da!”.

Practice. Fac asta de la 16 ani. Încă cred despre mine că o fac prost, superficial, că se poate mai bine, dar toată energia asta ți-am zis de unde vine. Asta e o mare greșeală pe care oamenii, săracii, o fac în relație cu mine:cu cât oamenii încearcă să mă descurajeze mai mult și să-mi explice ei cum nu e bine, hmm, eu văd valoare. E ceva acolo. Dacă atâția oameni cred că n-o să meargă, ceva e. Nu că n-o să meargă, că nu e potrivit, că ei nu văd, nu reușesc să pună mâna pe. Nu-ți imagina că sunt genul care dacă 10 oameni spun „băi, nu te arunca în cap, c-o să te doară”să mă arunc în cap doar de dragul de a fi teribilist. Am ajuns destul de priceput în a săpa în cuvintele oamenilor să văd, chestia asta vine pentru că e un pericol real sau pentru că lor le e teamă sau nu știu sau au citit ei teoria nu știu care și doar mi-o aplică mie? Și mai sunt unii care sunt, iarăși, favoriții mei – și din păcate și eu mai fac asta câteodată, când nu am timp –, care zic că e minunat. Ăștia sunt cei mai periculoși, pentru că n-au chef sau timp sau se grăbesc sau ceva și, de regulă, când cineva îți zice că e minunat n-o să începi să-i zici „hai mă, ce încerci să zici cu asta?”. O să fie așa, un moment de ăla, „ah, ce drăguț, a zis că e minunat”.După aia pleci de acolo și îți dai seama, „stai puțin, n-am plecat cu nimic mai înțelept din această discuție”. Prefer, dacă mă întrebi pe mine, ca cineva să-mi zică teoria chibritului și să mă descurajeze decât cineva să-mi zică că e minunat.

Andreea Vrabie: M-am întrebat întotdeauna, nu doar despre tine, în general despre antreprenori, cum și-au dezvoltat ei curajul sau cum îți explici tu că ai curajul ăsta de a începe lucruri noi? Pe unii oameni – pe mine, recunosc – investiții cum ar fi 500.000 de euro într-un restaurant – cum ai făcut tu – mă sperie de cred că n-aș dormi noaptea. Cum crezi că ți-ai dezvoltat curajul ăsta?

            Răzvan Crișan: Toată partea asta cu bani, cu resurse, trebuie să le privești ca un joc. Un joc responsabil, cu reguli, cu lucruri care pot fi îndoite, dar nu încălcate. Pe mine ce mă ajută cel mai mult, cred eu, în toată povestea asta, e capacitatea despre care am menționat de a locui în viitor, pentru că în mintea asta a mea eu văd ce vreau să fac în doi, trei, cinci ani. Am această siguranță că, cumva, totul va fi bine. Știi că și în pandemie a apărut acel desen cu „totul va fi bine”. Nu știu exact cum, nu știu exact dacă vom ajunge pe calea aceea, dar cumva am încredere că dacă noi ne-am adunat aici și ne validăm ideea, cumva totul o să fie bine. 

Am primit de curând o validare senzațională în acest sens de la un tip care e în esență bancherul datorită căruia am reușit să fac proiectele astea. Un bancher care, când l-am abordat eu pe el, eu eram exact tipologia de say no. Pentru banca lor cel puțin, eram exact tipologia antreprenorului pe care trebuie să-l refuzi, că nimic bun n-o să vină din asta, statistic vorbind. Nu știu exact ce s-a întâmplat, dar omul a fost convins de către mine că merită. De curând a plecat din respectiva bancă și am rămas în relații amicale. Atât de mult m-a bucurat că mi-a zis, printre altele, că a fost de trei ori la Kane la cină, și a treia oară când a fost s-a convins că mai departe de bani, detalii, credite, la la la, a luat decizia cea mai bună. A fost unul dintre cele mai complicate proiecte pentru el, dar nu pentru sumă, ci pentru cât s-a chinuit să le zică ălora din bancă „băi, aveți încredere, că băiatul ăsta o să facă bine ce o să facă”.Când a fost a treia oară la cină și a gustat ce făceam, a și zis, „deja când vii a treia oară nu mai e o chestie de coincidență sau de noroc. E clar că e niște valoare la mijloc”.Când oameni de genul ăsta vin și fac astfel de afirmații, pentru mine ăla e – cum să explic eu – the biggest prize ever și cea mai mare motivație. Când astfel de oameni, care împotriva a ceea ce fac ei zi de zi, își asumă puțin curaj și îmi dau încredere și eu le dau încrederea aia înapoi. Știu că sună foarte patetic sau din filme americane, dar momentul ăla al acelor discuții în care oamenii vin și zic „băi, mă bucur că am avut încredere. Logica mi-a zis că n-ar trebui să am încredere, dar cumva mă bucur că am pututsă contribui la ce ați făcut voi acolo”, asta-mi dă mie, dacă vrei, curajul să pot să merg mai departe, pentru că să și livrezi ideile pe care le ai cred că e cea mai mare satisfacție posibilă. Nu există lucruri fără riscuri. N-ai cum să creezi chestii sau să schimbi lucrurile în mai bine dacă nu îți asumi și niște lucruri. Dar dacă lucrurile astea sunt asumate și ai și o direcție, lucrurile se vor întâmpla și posterul se va adeveri. Totul va fi bine, știi? 

Andreea Vrabie: Te ascultam acum vorbind și știu că ai tot avut proiecte de la 15 ani.

            Răzvan Crișan: Cam așa. 15-16.

Andreea Vrabie: Nu înseamnă că la 15 ani erai antreprenor, dar aveai instinctul ăsta.

            Răzvan Crișan: Instinctul meu atunci s-a manifestat – și în continuare se manifestă, acum e mai sofisticat – dintr-o frustrare. Taică-miu nu voia să-mi dea niște bani. Eram foarte ofticat, „de ce nu vrei să-mi dai niște bani?” și ce s-a pus mintea mea? Încotro s-a dus? Să mă angajez. Am sunat la diverse ziare, nu voia nimeni să mă angajeze, că aveam 15 ani. Înțeleg că la vremea aia de abia devenise legal să angajezi puști de 16 ani cu acordul părinților, deci la 15 eram în offside grav de tot. Mi s-a părut mie revoltător și, căutând pe internet, am găsit un proiect în Austria făcut de UNICEF, nu știu ce chestie de internship făcut pentru puști. Am zis: mamă, ce mișto, sigur se întâmplă și în România! Long story short, nu se întâmpla și în România și am descoperit eu că UNICEF e o organizație mai dubioasă decât părea pentru un puști care nu știa nimic despre cum funcționează organizațiile și politica. Mă așteptam să fie numai copii acolo care abia așteptau să le scrie un alt copil. N-a fost chiar așa, dar presimt că voiai să mă întrebi altceva.

Andreea Vrabie: Da, cumva ce voiam eu să te întreb, pentru că știam povestea asta cu tatăl tău, e care crezi că este drive-ul tău acum, motivația. Ce te face să faci toate lucrurile astea?

            Răzvan Crișan: N-am știut asta când eram mai mic, dar mi-a devenit clar acum. Sunt într-un punct în care am acest potențial de snowball. Încep cu o chestie foarte mică, care pentru că o faci din ce în ce mai atent și din ce în ce mai bine, începe să aibă un impact care poate să devină din ce în ce mai mare. Ideea asta, că o să las ceva în urma mea, chiar dacă nu știu cât de mult timp o să dureze, mă incită maxim, că înseamnă că nu am făcut umbră pământului degeaba. Asta sigur nu e vorba mea, că e mult prea smart.

Faptul că am reușit să îl pun pe colegul meu Cătălin, care e chefla Kane, într-un rol în care creativitatea lui să se poată manifesta. Faptul că le-am creat un moment de plăcere oamenilor, că am luat o parcare abandonată și am făcut-o într-un proiect de vară, cum e Mercato, anul acesta, toate lucrurile astea care sunt mai degrabă despre a aduce niște momente de satisfacție. Mie de asta-mi place zona asta de restaurante și ospitalitate, că-ți dă immediate satisfaction. Rezultatul muncii mele și al colegilor mei se manifestă foarte repede, în momentul ăla când guști chestia sau când mănânci un lucru. E atât de satisfăcător să vezi că le-ai făcut oamenilor o surpriză și că le-ai dat o bucurie: că e o pizza foarte bună, că e o cafea mai specială decât au băut în 99 din locuri, că e o bere mai șui, că e roșia inventată nu știu cum. Mai departe de orice, să vezi zâmbetul cuiva și să știi că tu ești vinovat pentru chestia aia. Și în general cred că nu poți să supraviețuiești în industria ospitalității dacă n-ai nevoia asta, să te hrănești cu energia celorlalți. Asta desigur că vine din tot felul de dezechilibre psihice pe care le avem cu toții, de nevoia de a-i mulțumi pe ceilalți. Nu știu de unde vine și de ce am avut eu asta, dar mi-e clar că asta mă bucură cel mai mult, să-i fac pe cei din jur happy, apropo și de conversația cu bancherul de care îți povesteam.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus la un moment dat că cel mai mult îți place când începi ceva nou, partea aia de început, și mai devreme ai enumerat câteva proiecte, mă întrebam, a fost vreun moment în care dorința asta de a fi mereu ceva nou ai simțit că lucrează în dezavantajul tău?

            Răzvan Crișan: Nu și tot așa, de-a lungul timpului am devenit extraordinar de competent – intern mă refer – să accept că timpul nu poate fi dat înapoi. Îmi imaginez că oamenii din jurul meu și nu numai sunt destul de atașați de trecut. Pentru mine, dacă s-a întâmplat, nu se poate da înapoi. Zero regrets apropo de ce s-a întâmplat ieri. Hai să vedem dacă avem ce să învățăm, să nu mai repetăm în același fel. Recunosc că mă uit cu intrigă la oamenii care sunt foarte ancorați în trecut și pe care-i vezi că suferă că-și amintesc de diverse chestii și îi dau atâta importanță, când pentru mine trecutul… trecutul în sensul de timpul ăsta pierdut în a sta să te gândești: băi dacă făceam lucrurile altfel, dacă, dacă . Nu mai, gata! S-a terminat. S-a dus. Momentul a trecut, hai să ne concentrăm pe ce facem de acum încolo, să evităm greșeala din trecut, dar nu are sens sau eu cel puțin nu are sens să-mi pierd energia cu regrets, cu aoleu, ce s-ar fi întâmplat dacă, parcă. Habar n-am și nici nu mă interesează. Pentru mine personal e un lucru extraordinar de sănătos și simt că mă ajută foarte mult că nu îmi pierd timpul cu partea negativă a trecutului. Îmi pierd timpul, ți-am zis, încercând să-mi dau seama ce am învățat din experiența aia care n-a ieșit. Am învățat că trebuie să fac lucrurile mai așa. OK, data viitoare – pentru că sigur va exista o data viitoare – le voi face în felul ăsta. Eu ieri am putut fi cel mai bun Răzvan care a putut să existe ieri. Altul nu s-a putut. Deci nu știu să răspund la întrebarea asta și nici nu mă preocupă să răspund apropo de dacă se putea face altfel.

O valență pe care aș da-o întrebării tale este dacă nu cumva se pierd lucruri, pentru că eu caut mereu lucruri noi. Eu, ca să aplanez acest risc, n-o să mă vezi niciodată pe mine construind o casă singur sau făcând bricolaje. Eu nu știu să gătesc. Eu nu știu să fac de mâncare, nu știu să fac de băut. N-am niciunul din talentele pe care le au colegii mei. Eu întotdeauna voi construi proiecte cu alți oameni. Așa am făcut de când eram mic, clar asta voi face. În mindsetul ăsta în care eu, ca să am valoare, trebuie să îi găsesc pe alții valoroși și să-i pun pe ei în context, pentru asta eu a trebuit să-mi construiesc propriul model de business. N-am putut să mă duc să mă angajez la compania X, Y, Z. Mi-am creat infrastructura prin care să pot să livrez lucruri și să minimizez regretele sau rateurile sau oportunitățile ratate. Pentru ca eu să pot să fac ceea ce-mi place, să creez în fiecare zi un applesau la un anumit interval, să pot să cresc și în același timp să las în urma mea niște lucruri care au valoare. Eu nu puteam să fac asta în zona de evenimente, unde activam înainte sau în zona de politici publice – am fost implicat și în zona asta. În zona de restaurants însă am găsit vehiculul, dacă vrei, prin care sunt foarte mulțumit și de ce pot eu să fac și de ce poate să rămână după ce eu mi-am făcut damblaua.

Andreea Vrabie: Vorbim foarte des în perioada asta despre reziliență și de cum am putea să fim mai rezilienți și mi se pare că în cazul tău nu este doar teorie, tu chiar ai făcut asta practic de mai multe ori în experiența ta ca antreprenor și mă întrebam cum faci asta. Ce ajută? În ideea că ar putea face și alții asta. Ce te ajută pe tine să fii rezilient?

            Răzvan Crișan: Faptul că îmi protejez suflețelul foarte mult punându-mi frecvent această întrebare, „băi, cine ești?”, „ce e important pentru tine?” și încercând să nu mă pedepsesc prea tare pentru rateurile pe care le dau, pentru greșelile pe care le fac. Căutând cu destul de multă atenție și rigoare să-mi ocup ziua mai degrabă cu lucruri care îmi plac și mai puțin cu lucruri care nu-mi plac și nu-mi dau energie. Fac mereu comparația asta – eu nu sunt vreun mare atlet, dar dau exemple din zona de sport –: dacă vrei să obții the six pack– abdomenul ăla cu șase pătrățele –, există un anumit tip de rutină pe care trebuie să-l urmărești ca să-ți iasă. Dacă vrei să slăbești sau dacă vrei să te îngrași, ai un anumit tip de rutină. Și dacă vrei să fii un actor de o foarte bună calitate trebuie să urmezi un tip de rutină. Dacă vrei să fii mulțumit cu tine însuți trebuie să îți creezi o rutina. 

Așa cum mă duce pe mine creierul, e fascinant să-i vezi pe oameni cum caută această rutină în exterior, la cartea lui ăla, la conferința lui nu știu care. Le e atât de teamă, n-au obișnuința să zică „cu tot respectul pentru marii filozofi ai umanității, poate secretul e în mine și trebuie să zic stop cu căutările și cu teoriile, hai să văd ce funcționează pentru mine”. Cumva oamenilor le e teamă, cred despre ei că nu dețin ei adevărul, că ei n-au făcut 500 de școli, n-au făcut nu știu ce chestii, cum să zică ei care e soluția? Again, eu vorbesc despre lucruri care țin de emoție și suflete. Nu încurajez pe nimeni să-și scoată singuri dinții, că știu ei mai bine sau să se trateze de covid acasă, că nu. Again, science is science. Asta nu înseamnă că eu sunt un nebun care nu ascultă sau care nu e avid să afle lucruri, doar că preocuparea mea este: mă, la finalul zilei, când trag linia, mă simt bine cu mine însumi sau nu? Am și eu zile când seara nu mă simt bine cu mine însumi, dar pentru că – repet ce ziceam mai devreme – trecutul mă preocupă mai puțin, îmi pun întrebarea: OK, Răzvan. ce faci tu cu tine mâine ca să fie un pic mai bine? Mergi 15 minute cu trotineta în plus, te duci, bagi o înghețată de la Velocita, că e foarte bună. Ce lucruri ai putea să faci mâine ca să nu te mai simți prost ca astăzi sau ca ieri? Dacă îți dezvolți genul ăsta de rutină, șansele sunt să fii mult mai împăcat cu tine însuți, să-ți placă de tine, care e fundamentul. Dacă ție nu îți place de tine, cum poate să le placă celorlalți?