Pe Bune #83: Ana-Maria Guran

Actrița Ana-Maria Guran a obținut primul rol la 17 ani când a jucat în filmul de lungmetraj Lumea e a mea. Pentru acest rol a fost nominalizată la premiile Gopo la categoria Cea mai bună actriță în rol principal, pe care nu a câștigat-o, însă a primit premiul Tânăra speranță. De atunci, a absolvit UNATC-ul și a jucat atât în filme cât și în spectacole de teatru. Cel mai greu în activitatea ei simte că e să trăiască emoții puternice odată cu fiecare rol jucat sau cu fiecare reprezentație a unui spectacol. În timp a trebuit să învețe cum să gestioneze aceste emoții astfel încât să nu o destabilizeze. După câteva luni de pauză din cauza pandemiei, Ana s-a întors la muncă și acum repetă un spectacol nou, ceea ce o ajută să iasă din stările de anxietate trăite în perioada asta. Nu știe cum va arăta viitorul apropiat, dar știe că vrea să continue să lucreze cu echipe cu care se înțelege bine și în proiecte în care crede. În rest, ia lucrurile pe rând, așa cum vin.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Belvita, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Ana. Mă bucur tare mult să te am la Pe Bune.

            Ana-Maria Guran: Și eu la fel, mulțumesc frumos.

Andreea Vrabie: Povestește-mi, te rog, cum arată zilele tale în perioada asta, cum arată o zi obișnuită acum.

            Ana-Maria Guran: Ținând cont că de curând am început și munca, sunt un pic mai bune zilele. Lipsa de munca – OK, e în regulă cât te odihnești și așa mai departe –, dar mă îndepărta cumva de ce-mi place să fac, de liniștea și bucuria pe care mi le aducea când lucram. Ținând cont că acum lucrez, e un pic mai bine. Mă trezesc dimineața să plec la repetiții, acolo lucrez cu niște oameni foarte mișto și prieteni în primul rând, că mare parte din ei sunt și prietenii mei. Ne bem cafeaua, fumăm o țigară și ne apucăm să facem, după pauza asta lungă de carantină, ce ne place să facem și cred că ne mai scoate din stările de anxietate și, în fine, fiecare cu ce-a simțit pe perioada asta. Am avut norocul să mai putem repeta afară. Abia acum am intrat în sală, că s-a făcut frig și nu e tocmai plăcut să repeți cu masca pe față, dar na, astea sunt condițiile acum. A trecut destul de puțin timp de când ne-am apucat și până acum, dar fiind o activitate care ne place și un mediu în care mă regăsesc, nici nu-mi dau seama, mi se pare că e așa, un vis. Mă trezesc dimineața, mă duc la muncă, totul e bine, nu mai e atât de anost totul prin jurul meu.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus asta, mă întrebam cum te-a afectat pe tine pandemia, ce ai simțit că ți-a răpit. Îți pun întrebarea asta pentru că am mai avut la un moment dat un interviu cu Lucia – cântăreața Lucia, și ea are cam vârsta ta – și îmi spunea atunci că simțea că fix ăsta ar fi fost momentul cu cele mai multe oportunități pentru ea, că fix acum ar fi trebuit să se dezvolte și a venit pandemia și simte că i-a răpit partea asta, de dezvoltare.

            Ana-Maria Guran: Da, aș putea să fiu de acord cu asta, dar e cumva jumătate-jumătate. Ideea e că mi-a prins bine. Cel puțin două luni cât am stat acasă și nu am avut nimic de făcut, am reușit să mă deconectez un pic de lumea agitată în care eram și am putut să dorm. Pentru că tot timpul e ceva de făcut, indiferent că, să zicem, ai repetiții, ai o pauză, după aia iară repetiții, dar mai ai și lucrurile tale personale de rezolvat. Aveam nevoie de un stop din ăsta în care să zic: OK, singurul lucru pe care vreau să-l fac acum e să dorm și pot s-o fac fără să mă simt vinovată. Pe de altă parte, eu am filmat din vară – sau nu mai știu exact când am început să filmez, cred că m-a tâmpit un pic perioada asta de carantină, nu mai țin minte în ce perioadă s-au întâmplat lucruri –, dar în fine, am filmat două lungmetraje care trebuiau să iasă acum și din cauza pandemiei nu au mai ieșit. Probabil vor fi la anul, ceea ce pe mine nu mă ajută în mod necesar. Ar fi fost o deschidere la public, aș fi avut lungmetraje la vârsta asta. După primul lungmetraj pe care l-am făcut la 17 ani, ar fi venit încă două la o vârsta avansată, mai mare, cu mai multe experiențe și mă bucuram de lucrul ăsta, că pot ieși cu altă imagine și cu alte cunoștințe și așa mai departe. Deci din vina carantinei și pandemiei mi-a cam dat planurile peste cap.

Andreea Vrabie: Din ce nevoie venea dorința asta? Pentru că tu, într-adevăr, te-ai lansat la 17 ani, cu Lumea e a mea, un film de lungmetraj și mulți oameni poate te știu pentru rolul din acel film și mă întrebam din ce nevoie venea dorința asta ca oamenii să te vadă cum ești acum. Cu ce imagine simți c-au rămas sau ce nu te mai reprezintă de atunci?

            Ana-Maria Guran: Nu e neapărat vorba de faptul că nu mă mai reprezintă niște lucruri de atunci. E normal să nu te mai reprezinte lucruri de acum mulți ani, pentru că suntem în continuă schimbare și evoluăm. Dar era lucrul ăsta, că am făcut atunci un lungmetraj fără a avea experiența – nu neapărat experiența unei facultăți, că nu în asta stătea totul –, dar peste ani am reușit să înțeleg mult mai bine modul în care pot să mă exprim, modul în care pot să livrez ceea ce este într-un scenariu și ceea ce se dorește de către regizor să fac. E clar că noi de la an la an ne schimbăm. Diferența asta de la 17 ani până la 24 e destul de mare, mai ales că treci dintr-o adolescență într-o primă maturitate, nu știu exact cum să spun. Îmi doream să mă văd și eu cum sunt acum pe un ecran mare și ce am învățat din toate experiențele pe care le-am avut până acum. Și cred că și oamenii sunt curioși, adică eu aș fi curioasă dacă aș vedea un film cu cineva la vârsta de 17 ani, cum aveam eu, aș fi foarte curioasă să văd ce a făcut între timp. Ar fi așa, ca o surpriză, nu știu exact cum să explic.

Andreea Vrabie: Apropo de schimbare sau de înțelegere, spuneai într-un interviu la un moment dat că actoria te-a ajutat și te ajută să înțelegi lucruri despre lume și mă întrebam ce ți-ai dori să înțelegi despre lumea de acum.

            Ana-Maria Guran: Cred că e același feeling pe care l-am avut și atunci. Actoria pentru mine n-a fost și nu este doar o meserie, mai ales pentru că la noi –și cred că în mai multe meserii se întâmplă asta –se combină realul și viața reală, personală, cu ceea ce faci, pentru căse lucrează cu emoții. Se lucrează cu oameni. Iar tu, ca actor, trebuie să fii mereu altcineva. Și ca să fii mereu altcineva, trebuie să reușești să cauți în tine acele emoții și acele trăiri care cred că sunt universale și peste ele să pui layere care vin din partea personajului. Prin asta ajungi să gândești cu mintea a o mie de oameni, să înțelegi mai multe puncte de vedere. E și chestia asta, că personajului tău trebuie să-i dai mereu dreptate. Mă rog, eu privesc asta în sensul în care tu, ca om, când ai o credință, ceva, către un lucru sau vrei să faci ceva sau vrei să faci niște acțiuni care sunt efectele altor lucruri din exterior, tu le faci pentru că tu le crezi, pentru că asta-ți vine să faci în momentul respectiv. Așa e și cu personajul. Și de aia zic că am început să înțeleg lumea un pic mai bine prin prisma actoriei, pentru că m-am pus în mai multe ipostaze în care în mod normal nu m-aș pune, că eu sunt eu, și pe stradă voi fi Ana, dar pe scenă sau în fața camerei pot fi mult mai multe persoane.

Andreea Vrabie: Ce înțeleg eu din ce spui tu e că empatizezi cu oameni care au trăiri și sunt în situații de viață diferite de alte tale.

            Ana-Maria Guran: Da, empatia poate fi un cuvânt, dar e mai mult și o chestie psihologică. Poți să te gândești că nu toate lumea gândește la fel și, ca să construiești un personaj, uneori trebuie să înțelegi niște mecanisme de gândire și niște feluri de a aborda situațiile diferite de ale tale. Noi la bază toți avem trăiri și emoții. Fiecare le percepe și le execută diferit. Mă rog, nu în toate situațiile, dar suntem diferiți.

Andreea Vrabie: Ai observat vreo schimbare punctuală în tine? Poți să-mi dai un exemplu de o schimbare ca s-a produs în tine pentru că ai jucat un anumit rol?

            Ana-Maria Guran: Da, chiar am un exemplu. De multe ori am avut problema asta – nu neapărat că mi s-a spus, dar nici nu știu de la ce a pornit –: au fost multe lucruri legate de feminitatea mea, să spun așa, și modul în care e percepută feminitatea la femei în general. Feminitatea poate fi în mii de feluri, nu în cel clasic, social acceptat, dar pentru mine devenise o problemă. Eu sunt destul de comodă, nu mă sinchisesc foarte tare să pun anumite haine pe mine decât dacă am neapărat chef și așa, prin prisma unor roluri pe care cred că le-am și căutat ca să explorez partea asta de feminitate, fată, nu știu, am încercat mai multe variante în care pot să văd dacă în interiorul meu există înțelegerea și capacitatea de a vedea lucrurile altfel decât le văd eu vizavi de feminitate. Bine, eu în continuare cred că feminitatea este în mii de feluri, dar vreau să spun că am fost pusă cumva la procesul ăsta de a încerca și asta ca să, nu știu, poate văd oamenii că pot să fac și asta. 

Aici e și o problemă mult mai mare pe care o am eu vizavi de treaba asta cu feminitate și alte roluri nu contează, pe tipologie. Că oamenii te iau așa cum ești, fix pe tipologie, ca să nu lucreze foarte mult cu tine. Dar pentru mine asta a fost o provocare și am vrut să arăt că, ca actor, poți să înțelegi multe lucruri despre multe personaje, despre mulți oameni și merită încercarea.

Cumva în mine schimbarea a fost că mi-am dat seama că pot – nu tot –, să înțeleg. Pot în mare parte să văd mai multe perspective și așa am devenit și mai empatică, mai atentă. Nu mai judec atât de mult. Nu știu, încerc să înțeleg în mare parte.

Andreea Vrabie: Am spus mai devreme că ai început ca actriță într-un lungmetraj, la 17 ani, după care ai făcut UNATC-ul și am observat că mai degrabă ai jucat în spectacole. Asta mă făcea să mă întreb, până să-mi povestești tu că ai filmat două lungmetraje între timp, dacă te simți mai atrasă de teatru decât de film. Sau dacă există diferența asta în vreun fel.

            Ana-Maria Guran: Pentru mine sunt perioade și perioade vizavi de teatru și film. E o întrebare pe care o primesc foarte des și de-a lungul anilor am avut cam același răspuns, că sunt efectiv perioade și perioade. Clar sunt foarte diferite între ele, pentru că la teatru totul se întâmplă pe loc și în fiecare seară trebuie să reușești să fii acolo și să faci același lucru de 1000 de ori. Pe când la film îl faci o dată, tragi două, trei, patru, 15 duble, OK, cât trebuie, dar filmul rămâne, tu nu trebuie să reiei procesul în fiecare seară sau de fiecare dată când apare la cinema sau la televizor. Dar nu știu, sunt perioade și perioade. 

Eu lucrez la un spectacol în momentul de față. Îmi place foarte mult ideea de teatru, sală de teatru, realul ăla care există, chestia spontană din teatru și descoperirea continuă a unor lucruri. Dar cred că în perioada asta sunt puțin mai atrasă de film decât de teatru. Nu știu exact de ce, n-am un răspuns concret. Poate sunt și chestii personale, poate că sunt într-o perioadă în care îmi doresc mai mult să fac o dată și să existe acolo, și să nu mă supun de o mie de ori la aceleași emoții. Poate e o perioadă în care sunt eu mai sensibilă, nu știu, dar e normal. Da, în momentul de față sunt un pic mai atrasă de film decât de teatru, deși lucrez la un spectacol și totul e foarte bine.

Andreea Vrabie: Simți că trebuie să alegi? Întotdeauna m-am întrebat, în legătură cu actorii, dacă există presiunea asta de a te concentra doar pe teatru sau doar pe film. 

            Ana-Maria Guran: Simt că nu trebuie să alegi. La fel cum consider că un artist poate să fie și actor, și scriitor, și pictor, și poate să repare și mașini în același timp. Nu trebuie să iei o alegere tot timpul vizavi de viața ta. Trebuie să înțelegi că sunt perioade și perioade și pur și simplu te axezi pe ceea ce-ți cere sufletul în momentul respectiv. Cu siguranță, da, exteriorul nu-ți permite tot timpul să faci numai ce vrei. Dar dacă privești lucrurile într-o perspectivă cât de cât optimistă, o să se întâmple în așa fel încât să ajungă la tine cam ce ai nevoie în momentul potrivit sau cel puțin dacă le privești tu așa. Deci nu cred că trebuie ales. Trebuie mers pe instinct.

Andreea Vrabie: Ce ți-a fost cel mai greu să înveți din tot ce înseamnă meseria de actor sau să fii actor?

            Ana-Maria Guran: Pff, ce mi-a fost cel mai greu să învăț sau să accept? Nu știu.

Andreea Vrabie: Amândouă.

            Ana-Maria Guran: Sunt de părere că pentru actori ar trebui să existe o chestie în lege, în care să fie daune emoționale, sincer. Pentru că oamenii ne privesc de foarte multe ori ca fiind… Ajungem acolo și noi trebuie să livrăm perfect, pentru că altfel se supără sau nu înțeleg sau fac mișto de noi. Dar ei nu înțeleg cum e. E destul de greu să te supui unei asemenea emoții care este foarte mare. Îți lași sufletul acolo, îți lași energia. E greu. E greu să fii perfect tot timpul și de asta spun că de multe ori cred că ar trebui să existe un fel de asigurare emoțională:să ne plătească psihologii sau terapia, eventual, nu știu. Dar într-adevăr, de obicei oamenii care fac asta de mult timp dezvoltă un fel de toleranță și un fel de capacitate mult mai mare de a gestiona emoțiile și reușim de multe ori. Eu cel puțin reușesc, deși sunt o persoană care merge la terapie și care are probleme cu anxietatea destul de mari. Alte chestii care cred că ar trebui discutate mult, mult mai mult în cercurile noastre și mai bine acceptate și să nu mai fie așa un tabu, că e uman să ai probleme. Este foarte greu să urci pe scenă, să n-ai emoții, să reușești când ești trist să fii acolo, 100% acolo și să livrezi ce ai de livrat timp de două ore, să zicem, chiar dacă ție acasă ți se întâmplă lucruri sau poate ai o zi mai proastă sau nu știu. De aia zic, e destul de tricky. Ar trebui să îți oprești și să-ți pornești emoțiile într-un mod care poate deveni periculos uneori dacă nu e gestionat cum trebuie. 

Asta a fost și pentru mine un lucru greu de învățat. Sau nu neapărat de învățat, cât de procesat, de internalizat, în sensul în care să devină natural și să nu mă destabilzeze. Deși am momente în care, na, viața mă mai copleșește și pe mine ca pe toată lumea. Doar că eu nu mă pot așeza, să zic, ca un regizor în fața oamenilor și să nu trebuiască să dau replici și să pot să mă gândesc și la ele mele în același timp. Eu trebuie să fiu acolo, în fața camerei sau în fața publicului și să adun tot ce e în mine, cât să nu o dau în bară. Și de multe ori îmi iese. În majoritatea cazurilor îmi iese, pentru că se întâmplă o chestie destul de magică. Pare clișeic că spun asta, dar am avut momente când în viața mea nu era totul OK și mă urcam pe scenă și simțeam că am toată puterea, realmente toată puterea și că acolo e singurul loc în care pot avea control asupra întâmplărilor. Acolo știu ce fac și mă pricep și nimeni n-are voie să-mi spună mie că n-am făcut bine. Cumva încrederea ajută. Cred că pentru fiecare actor, asta cu emoțiile și datul sufletului acolo e greu și frumos în același timp. Cred că de aia tot continuăm noi să facem: că doare, dar e mișto.

Andreea Vrabie: Ai făcut o distincție foarte bună, când te-am întrebat ce ți-a fost cel mai greu să înveți, tu m-ai întrebat „să învăț sau să accept?”. Ce ți-a fost cel mai greu să accepți din meseria asta?

            Ana-Maria Guran: Cel mai greu și cel mai greu în meseria asta a fost să trec prin procesul ăsta de: intri la facultate, totul e wow, oamenii care sunt acolo sunt extraordinari, toată lumea are dreptate și apoi mai trec câțiva ani și îți dai seama că nu sunt niște zei și că de multe ori greșesc cu foarte multe lucruri. Apoi ajungi să joci în teatru sau să faci filme și dai de cineva care se comportă nu neapărat adecvat și te enervezi și ți se spulberă toată speranța. Copilul ăla de 19 ani care erai și îți doreai mult să faci meseria asta, ca și când ar fi magie. Te simți ca în Harry Potter, când ai primit scrisoarea aia minunată și ai ajuns să faci tot felul de lucruri superbe, care-ți încălzesc sufletul. Până în punctul în care trebuie pur și simplu să-ți dai seama că tu poți fi schimbarea, că tu poți să zici și să faci ce vrei tu și să alegi să deschizi gura și să spui lucruri. Să accepți că lucrurile nu sunt cum ai crezut tot timpul, dar lucrurile pot fi cum vrei tu atâta timp cât în loc să te zbați, ajungi să crești în tine puterea să ai curaj să faci lucruri. Și să faci ca la 19 ani, s-o faci din plăcere și numai când vrei tu.

Bineînțeles că asta este greu, pentru că actorii nu prea pot refuza proiecte uneori, că trebuie să mâncăm, trebuie să plătim chirie, toate cele. Eu sunt un caz fericit, pentru că pe mine mă și ajută ai mei și asta e bine. Na, nu vreau să fiu ipocrită, ăsta e un lucru foarte bun, dar știu că pentru multe alte persoane e foarte nasol. Nu se fac foarte mulți bani din actorie și de multe ori trebuie să accepți și proiecte pe care nu le vrei. E destul de greu, dar e o luptă și nu e în același timp. Cred că trebuie să găsim forță în noi să reușim să ajungem iar la copilul ăla fericit care voia să facă meseria asta pur și simplu.

Andreea Vrabie: Apropo de asta, mă întrebam în ce măsură simți că există loc pentru actori tineri ca tine în teatru și în film. Cât acces aveți la roluri?

            Ana-Maria Guran: În sensul de cât de ușor e să ajungi să joci undeva?

Andreea Vrabie: Da, mai ales dacă nu ești angajat la un teatru de stat.

            Ana-Maria Guran: Am să vorbesc din experiența personală, știu sigur că nu e la fel pentru toată lumea. Pentru mine a fost un mare ajutor faptul că am avut norocul– sau nu știu ce a fost atunci –să iau filmul, să iau castingul la Nae și porțile s-au deschis cât de cât. Nu pot să zic că a explodat totul și dintr-o dată am devenit vedeta României, că nu este așa și nici nu pot să zic că-mi displace lucrul ăsta, pentru că-mi doresc să fac lucruri frumoase. Chiar dacă sunt rare, să fie nefăcute. Na, am avut momente de rătăcire, ca orice om și nu m-am concentrat neapărat îndeajuns pe muncă –Doamne ajută că am reușit să mă redresez și m-am pus pe picioare –dar n-a fost tocmai greu. Dar nici ușor, pentru că nu primesc extraordinar de multe roluri. Spre norocul meu, eu acum lucrez foarte mult cu Bogdan Theodor Olteanu cu care mă și înțeleg foarte bine și cumva el mă știe, mă cunoaște, el știe ce pot să fac. E o chestie din asta în care am avut noroc să intru sub aripa unui om care mă ajută să evoluez, să joc în spectacole, să îmi spun părerea, lucruri de genul ăsta. Dar nu cred că este foarte ușor să ajungi. Trebuie să depui foarte multă muncă și tot timpul să te gândești doar la asta. Într-adevăr, și eu o fac și am făcut-o, dar uneori e vorba și de noroc, cred.

Andreea Vrabie: Am mai auzit asta, să știi, mai ales de la actori, că uneori e și o chestiune de noroc.

            Ana-Maria Guran: Da, este. Eu cunosc oameni care sunt foarte talentați și foarte mișto, care n-au apucat să joace mai pe nicăieri. Na, trebuie… Nici nu știu, n-aș putea să dau un sfat în chestia asta. Mi se pare că la fiecare e complet diferit și sunt atâtea variabile și atâtea lucruri în exterior care pot afecta. Poți, nici măcar să fi jucat vreodată ceva și să te vadă cineva și să zică: „Tu! Te iau pe tine”. Na, dar munca ajută mult. Cu cât te construiești pe tine mai mult, să știi cât mai multe lucruri și să poți face cât mai multe lucruri, asta ajută. Eu sunt de părere că lucrurile trebuie să ți le faci tu ca să iasă bine, ca să ieși la lumină, mai bine zis, dar și asta e greu. Totul e greu, practic, dar trebuie încercat.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus mai devreme că te-a ajutat rolul din Lumea e a mea, ai primit și un premiu, premiul Gopo pentru Tânără speranță, și mă întrebam dacă a avut vreun impact asupra ta. Dacă a crescut niște așteptări, ce îți imaginai, pentru că erai și destul de tânără atunci, cred că aveai 18 ani când ai luat premiul. Ce efect a avut, dacă îți mai amintești?

            Ana-Maria Guran: Da, îmi amintesc. Chestia e că sunt și genul de persoană care odată ce face un lucru, cam trece la următorul lucru. Nu stau foarte mult să mă scald în ce a fost când vine vorba de proiecte și așa mai departe, pentru că te blochezi acolo și nu e OK. Nu mă așteptam să vină miliarde de lucruri, să fie mai ușor. Mi-aș fi dorit, undeva acolo exista o speranță, o dorință să fie așa. Dar mi-am dat seama cât de mult este de muncă și că eu am făcut o chestie de care sunt mulțumită și mă bucur foarte mult de ce-am făcut acolo și știu că asta o să sune lipsit de modestie probabil, dar chiar știu că a fost bine ce am făcut. Dar pe parcurs realizam din ce în ce mai tare că mai este mult de muncă. Și că a fost o oportunitate și că trebuie să construiesc pe asta, pentru că dacă mă plafonez și rămân pe „uite ce am făcut eu la 17 ani și ha ha ha”, n-o să ajung nicăieri. Aici a fost și cu dus și cu întors, pentru că erau momente de rătăcire în care eram „OK, dar măcar am făcut ăla”, dar nu e bine să gândești așa, pentru că e mereu de lucru. Mereu poți să faci ceva mai bine. Nu mă așteptam în mod necesar să ajung să fac lucrurile mult mai simplu, să vină la mine rolurile sau ceva, că na, eram o puștoaică și poate n-avea toată lumea încredere în talentul meu. Poate au crezut că s-a nimerit să-mi iasă. Nu știu.

Andreea Vrabie: Eu când te întrebam, mă gândeam la mai multe variante sau opțiuni de impact și una din ele era și ideea că „OK, am luat premiul ăsta, acum trebuie să fac și mai bine, trebuie să demonstrez că…”.

            Ana-Maria Guran: Ah, da. Asta a existat, clar, pentru că nu voiam să ajung să fac ceva după și să fie mai jos ca nivel –nu neapărat mai prost, cât să nu fie atât de mare. Nu știu exact cum să explic, dar oricum, da, mi-am pus presiunea asta asupra mea. Uneori nu-mi ieșea și mă enervam și mă frustram și așa mai departe, dar au trecut anii și am înțeles că trebuie să mă calmez. Sunt om până la urma urmei și na, m-am frustrat cât m-am frustrat. N-am făcut exact ce trebuie în unele cazuri, în altele foarte bine, în altele foarte prost, nu știu, a fost așa, un amalgan de lucruri, dar văd că m-au adus pe calea cea bună. Mi se pare că acum nu mai sunt așa de supărată dacă fac ceva prost sau dacă nu iau un casting. Mă gândesc că sunt multe lucruri din exterior de care depinde ceea ce s-a întâmplat, ori nu m-am pregătit eu bine, ori nu eram ceea ce trebuia pentru filmul sau spectacolul respectiv. Trebuie luat un pic la rece, cred.

Andreea Vrabie: Ai momente de blocaj, în care nu știi cum să mergi mai departe sau ce să faci, care e direcția pentru tine?

            Ana-Maria Guran: Da. Am. Nu neapărat dese, dar e un gând constant în capul meu. 

Andreea Vrabie: Provocat de ce? Ce-l provoacă de obicei?

            Ana-Maria Guran: Cred că e un sentiment de ori nu mă simt destul de OK aici, ori nu este îndeajuns pentru mine, ori nu mă simt destul de pregătită. În orice caz, când se întâmplă asta încerc să mă gândesc că nu sunt doar actriță, că pot face și alte lucruri artistice, că poate am nevoie de un moment de liniște, că poate doar m-am speriat prostește. Că blocajele pot fi și că pur și simplu e prea mult, te sperii, încerci să te ascunzi. De-a lungul anilor s-a întâmplat de mai multe ori și acum încerc să le iau așa, pe rând cumva. E complicat, pentru că de fiecare dată e diferit.

Andreea Vrabie: Poți să-mi dau un exemplu?

            Ana-Maria Guran: Da, am avut momente în care pur și simplu am zis: Hei, eu nu mai vreau să joc o perioadă. Nu vreau să renunț la asta, dar e o perioada în care vreau să scriu. Am senzația că acum am chestii de spus din mine, ale mele și nu doar să le joc. Poate le joacă altcineva, poate e momentul să mă duc în altă direcție. Nu pentru totdeauna, dar cine știe, poate-mi aduce un plus. Și a fost asta cu scrisul o perioadă. Încă există, încă scriu, dar sunt lucruri pe care le țin pentru mine și na, poate cine știe. Poate la un moment dat o să-mi fac curajul să vedem dacă e bine sau nu, dacă mă fac de râs sau nu. Poate, cine știe, sunt mare scriitoare și eu nu știu.

Andreea Vrabie: În sensul de beletristică, adică nu piese.

            Ana-Maria Guran: Ambele. Depinde de mood. Depinde efectiv de mood. Oricum am destul de mult dialog mental. Am momente în care stau prin casă și îmi vin idei și vorbesc cu mine și zic „asta ar fi așa și dacă ar zice aici lucrul ăsta, ar zice așa”. Știu că toți oamenii au genul ăsta de dialog mental, mai ales dacă au o problemă personală și-și fac dialogul cum se ceartă cu oameni sau cum ar vrea să meargă situația, doar că eu mă și opresc uneori și le iau de la capăt. „Hmm, aici nu e bun cuvântul ăsta, ar trebui să îl schimb, ar trebui să zic, nu știu,altfel.” Dar depinde de mood, am momente în care scriu monolog cam de o pagină și care rămâne undeva, printr-un caiet, pentru că eu nu scriu pe laptop, scriu de mână. Nu știu de ce. Chiar depinde foarte tare. Oricum, de multe ori încep lucruri scrise și le uit pe undeva și le reiau peste ani și cumva le combin între ele și din asta ajung de exemplu să îl sun pe fratele meu, care face muzică, să-i zic: Uite, am o idee, hai să facem împreună ceva, o să scriu eu niște versuri. E așa, o nevoie de a exprima orice.

Andreea Vrabie: Ce rol au formele astea de exprimare artistică, care nu sunt actorie, pentru tine? Mai calmează din anxietăți? Simți că au un rol? E ceva ce poți să faci fără presiune? Doar dau exemple în momentul ăsta.

            Ana-Maria Guran: Da, cu siguranță e un lucru pe care îl fac fără presiune și cu siguranță mi se pare mai ușor de făcut că nu există cineva acolo, care să mă certe sau să-mi spună că nu e bine. Bine, eu ajung oricum la un moment dat să pun presiune pe mine, și dacă fac un lucru simplu sunt la modul „ah, OK, m-am super luat în serios acum și va deveni o mare chestie în capul meu”. Dar, în același timp, mi se pare că artele se combină și, dacă ai posibilitatea, capacitatea, dorința să mai afli câteva lucruri despre tine și să vezi dacă mai ești bun și la altceva, s-ar putea să te ajute. S-ar putea faptul că scriu să mă ajute în timp ce joc. Sau mai bine zis invers, faptul că eu joc și știu cum ar trebui să curgă un dialog, mi-e mai ușor să-l scriu, că eu îl aud în cap sau știu cum l-aș spune sau lucruri de genul ăsta. Încerc să iau din fiecare chestie pe care o pot face sau sunt cât de cât OK capabilă s-o fac, să mai învăț. Să mai iau ceva în plus. Mi se pare că ajută. Se combină între ele mereu.

Andreea Vrabie: Din nou, ascultându-ți gândurile, îmi dădeam seama că am avut o perioadă lungă de timp sau în continuare am momente în care mi se pare că doar noi, ăștia din generațiile 30+, 40+ și așa mai departe, avem – pentru că e ceva în felul în care am crescut – tot soiul de anxietăți și îndoieli de sine și supragândim totul și ne punem o mulțime de întrebări. Și uneori mi se pare că oamenii de 20 de ani sau poate chiar și adolescenții nu cresc cu genul ăsta de presiune sau de anxietate, că au mult mai mare încredere în ei. Tu cum ești?

            Ana-Maria Guran: Nu cred că generația mea este una care este lipsită de multe întrebări, anxietăți și presiune. Cred că poate generația mea este una care încearcă să schimbe mersul gândirii, să nu mai gândim cum am fost învățați de mici sau să schimbăm când vedem că reacționăm într-un mod care probabil a fost internalizat când eram copii. Într-adevăr, cred că generațiile care vin după mine sunt un pic mai relaxați. S-ar putea, nu știu, cred că trebuie să-i întrebăm, că nu putem să vorbim în numele lor. Ei știu ce simt și cum exprimă ce simt. 

Eu îmi pun tot timpul întrebări, pun foarte multă presiune pe mine. Am momente în care gândesc lucruri și mă întreb de ce le-am gândit, pentru că eu nu cred în chestiile astea și probabil sunt doar niște gânduri internalizate, auzite când eram mică sau în adolescență. Dar încerc de fiecare dată să mă uit cu calmitate și cu bunătate la ce se întâmplă cu mine sau cu alții și să zic: Bă, stai puțin, că poate lucrul ăsta nu-i așa. Poate ar trebui luat mai calm. Eu fiind o persoană foarte anxioasă, dar care poate să vorbească calm despre asta din dorința de a mă calma și pe mine și de a înțelege lucrurile. Deci de întrebări și presiune n-am scăpat, încă le am, sunt și acum în capul meu, dar le țin în frâu. 

Andreea Vrabie: Ai găsit niște unelte sau ceva care te ajută să le ții în frâu mai ușor?

            Ana-Maria Guran: Terapia, clar, dar cred că cel mai – nu cel mai –, e chestia asta, când ajungi să te uiți la un om și să nu îi sari direct cu contraargumente. Când stai un pic înainte să deschizi gura, cred că asta e o unealtă foarte bună. Când te gândești un pic înainte să spui ceva și să te analizezi și pe tine puțin, dar nu la sensul analizat, „vai ce prost sunt” sau „vai ce nu știu ce sunt”, să vezi un pic lucrurile la rece. Cred că asta e cheia de fapt și de drept, să fim un pic mai blânzi unii cu alții sau cu noi înșine. Habar n-am, cred că asta e. Am mai multă răbdare acum decât aveam altădată și sunt mult mai – nu neapărat empatică, empatică am fost tot timpul –, dar pot să ascult mai mult acum.

Andreea Vrabie: Că ai spus mai devreme că trebuie să învățăm să fim buni cu noi înșine, uite, aici e un avantaj sau un avans de 10 ani față de mine cel puțin, că eu de abia la 35 de ani – acum am 36 – am ajuns să-mi dau sesama că trebuie să fiu bună cu mine și să nu mă mai critic și să nu mai cer atâta.

            Ana-Maria Guran: Da, dar dacă ajută cu ceva, mie momentan nu-mi iese. Nu e ca și cum îmi iese. Am momente când îmi iese. Mă bucur doar că am realizat asta. De fapt, nu am realizat, doar că știu această informație acum și încerc să mi-o insuflu și să mi-o induc. Suntem destul de răi cu propria persoană. Dar am momente de frică, într-adevăr. Sunt momente în care am senzația foarte clară în capul meu, „mă duc la castingul ăsta și sigur nu-l iau”.„Ah, mă duc să fac nu știu ce și mie sigur nu-mi iese.” „Toată lumea e mai bună decât mine.” Gândul ăsta îl am de fiecare dată. Sunt foarte rare momentele în care reușesc să ajung iar la încrederea aia pe care tot încerc s-o construiesc și chiar să-mi iasă lucrurile bine. Fix de încredere ține totul. Numai tu trebuie să faci bine și o să fie bine cumva. Bine, și aici e o discuție lungă, că poți să zici că faci bine și să nu știu. Intrăm în niște subiecte care pot fi dezbătute ore în șir.

Andreea Vrabie: Asta vrei să spui în sensul de că și acolo poate să fie o frică – nu  neapărat că te blazezi –de a nu-ți mai da seama când de fapt nu mai faci bine ce faci?

            Ana-Maria Guran: Da, nu știu, e foarte subiectiv totul, că nu ține doar de meserie. Așa, în general, în viață. Mă enervează cuvântul ăsta de bine, că nu știi exact ce e bine și ce e rău. Nu pot să-mi dau seama, poate fi folosit în atât de multe propoziții care să însemne complet altceva fiecare. Nu știu exact cum să mă exprim, dar da, există o frică că poate habar n-am nimic despre viață. Na, probabil că nu știu mare lucru, dar cât știu vreau să explorez și să mai caut și să nu stau în frica asta că „nu e bine, nu e rău, nu e…”. Frica ne omoară toată încrederea și cred că de aici rămânem blocați.

Andreea Vrabie: Ce așteptări ai tu de la tine acum? Ce ai vrea pentru tine?

            Ana-Maria Guran: Îmi doresc foarte tare –nu să mă regăsesc, că ăsta e un cuvânt mare și e un proces lung –, dar să merg cu pași mici, cu pași mari, nu contează, pe drumul ăla pe care îl simt în interiorul meu că ar fi. Instinctiv îl simt a fi bun, să zicem. De obicei e chestia asta, când știi că te duci în direcția bună de obicei nu te doare stomacul. Când te doare stomacul, atunci știi că ceva nu e bine. E așa, o chestie de asta pe care mă bazez și cred că ăsta e instinctul de fapt. Asta îmi doresc, să am – nu certitudinea –feelingul că merg pe direcția bună pentru mine, nu bună în general. Și de aici cred că pur și simplu, vizavi de proiecte, film, teatru, astea se așează după mine și ce energie am și cum văd lumea. Ca proiect ideal, nu pot să zic că e mare lucru de înșirat aici: îmi doresc să fie o echipă mișto, cu niște oameni care cât de cât înțeleg lucrurile, poate nu ca și mine, dar cu o deschidere, cu o dorință de a înțelege și cu un subiect bun, să existe ceva în care să credem toți. Să fie nu neapărat diferit, cât curat și adevărat pe cât se poate.

Andreea Vrabie: Iar pentru că asta era așa, mai pe termen lung într-un fel, cum vezi viitorul apropiat și ce poți să faci anul ăsta sau anul viitor.

            Ana-Maria Guran: Eu sunt destul de mulțumită de ce am făcut până acum, ce urmează să apară și în viitor. Nu mă refer ca film sau teatru, ci legăturile pe care le-am făcut și oamenii cu care lucrez și ideile care-mi vin acum. Simt că undeva, acolo, am găsit o bucățică de liniște și niște oameni care mă și înțeleg.

Asta, cu pandemia, nu știu. Mi se pare că va mai dura și nu știu exact ce-o să facem toți, dar eu sunt OK în momentul ăsta pentru că am repetiții și așa mai departe. Psihic vorbind, încerc să mă gândesc că e o chestie care se întâmplă, pe care nu putem foarte tare s-o controlăm și pe termen scurt acum e bine ce se întâmplă vizavi de meserie, ca să zic. E scary, dar nici n-ai cum să oprești lumea. Mă refer la Pământ, să nu se mai învârtă pur și simplu. N-ai cum să-l oprești, să-i zici „stop, gata, nu ne mai mișcăm niciunul”. Cred că trebuie doar luate pe rând. E derutant, e foarte derutant. Uneori uit că e pandemie. M-am obișnuit cu masca, m-am obișnuit cu dezinfectantul. Alteori îmi aduc aminte și mă panichez. Respect regulile, dar încă mi-e frică. E așa. Am chestia asta, de curând, de câteva luni, mi-am însușit această vorbă – de fapt chiar eu am spus-o –: Când nu știi ce să faci, faci exact ce se întâmplă. E cel mai simplu decât să te panichezi.