Pe Bune #88: Mihai Chirilov

Interesul lui Mihai Chirilov pentru filme a apărut în adolescență, în comunism, o perioadă în care oamenii căutau refugiu într-un univers mai puțin cenușiu și anost. Plăcerea s-a păstrat în timpul facultății, însă a privit-o mult timp doar ca pe un hobby și o modalitate de evadare. A ajuns să fie o profesie în momentul în care criticului de film Alex Leo Șerban i-a propus să scrie o cronică în Dilema. Câțiva ani a scris cronici de film pentru publicații variate, de la Pro Cinema la FHM la revista Re:Publik pe care a fondat-o. În 2002, împreună cu regizorul Tudor Giurgiu, Mihai a pus bazele Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), cel mai cunoscut festival de profil din România. Vede rolul lui de programator și curator de festival ca pe unul de acompaniator: ajută filmele bune să ajungă la oamenii care ar putea să le iubească. Spune că unul dintre ghinioanele oamenilor care văd foarte multe filme este că prea puține ajung să îi mai surprindă. Uneori este nevoie să vadă zeci de filme până să descopere unul remarcabil care să-i confirme că există un sens în continuare în ceea ce face.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună Mihai, mă bucur că ai acceptat invitația mea.

            Mihai Chirilov: Mulțumesc și eu de invitație.

Andreea Vrabie: Spuneai într-un interviu că ai văzut atât de multe filme și trăiești înconjurat de filme și prin filme, încât ideea de realitate nu o mai găsești foarte stimulantă. Îți plac realitățile transfigurate, iar realitatea e plictisitoare. Te-aș ruga să-mi explici un pic ideea asta. Ce simți că-ți lipsește din realitate așa cum e ea și cum îți influențează asta viața sau ce efect are asupra vieții tale? 

            Mihai Chirilov: Îmi mențin părerea. Sunt genul care își schimbă părerea. Nu de la un minut la altul, dar de la o lună la alta, de la un an la altul. Am principii, dar cred că uneori trebuie să fii foarte flexibil și se poate întâmpla să îți schimbi părerea.

În cazul ăsta, în momentul de față îmi mențin această părere. Mi se pare că realitatea înconjurătoare este plictisitoare și de foarte multe ori mă izolez în realitățile transfigurate prin film. De ce zic asta? Poate tocmai pentru că am văzut foarte multe lumi paralele create în film în care mă regăsesc. E ca atunci când citești o carte, brusc intri într-o bulă, aia devine realitatea ta. De aia continui să citești o carte. E o realitate foarte stimulantă. Fantezia aia este stimulantă. Inventivitatea este stimulantă. Există sloganul ăsta, că „viața bate arta”. În mod excepțional se întâmplă asta și sigur, ne mirăm, ne surprinde, de amuzăm, dar nu este o normă, pe când filmul îmi oferă această evadare, ca să folosesc un cuvânt foarte clișeu. Chiar și în perioada asta pandemică – ne-a luat pe toți sub surprindere și da, este o realitate diferită, e o realitate nouă, e o realitate care te forțează la o adaptare, la o readaptare, la o reconfigurare a vieții –, mi se pare că ne-am reconfigurat totul foarte repede și nu cred că la cel mai creativ mod. Dimpotrivă, la modul la care creativitatea a devenit o pierdere colaterală cumva, drept care prefer filmele cu pandemii decât pandemia existentă.

Andreea Vrabie: Mă întrebam ce din viața ta crezi că te-a făcut la început să fii interesat de filme și când.

            Mihai Chirilov: Eu fac parte dintr-o generație care vine de departe. Asta e o formulă pe care o folosesc cu prietenii mei apropiați, de 40+. De cele mai multe ori, atunci când analizăm interacțiuni cu colegi, apropiați, chiar prieteni de vârste mult mai mici intervine acel contrast de opinie, acea inadecvare cumva sau incapacitate de adaptare la adevărul celuilalt, iar asta este scuza noastră: venim de departe.

Vin de departe, dintr-o perioadă în care filmic vorbind, situația stătea cu totul și cu totul altfel. Filmele la cinematograf erau mană cerească. Se călca lumea în picioare ca să meargă la film: film străin, film sovietic, film indian, chiar și film românesc. La televiziuni, filmele erau rara avis. Când prindeai un film la televizor era sărbătoare. 

Vin dintr-o perioadă în care pe de-o parte absența entertainmentului – și mă refer aici strict la film – în spațiul televizual, dacă vrei, și pe de altă parte acest succes enorm al celei de-a șaptea arte, în cinematografe. Îmi aduc aminte, paranteză fac, filme la care mă trezeam la 4:00 dimineața ca să stau la coadă să prind un bilet. Faimoasele filme cu Piedone și așa mai departe. Cumva filmul era învăluit în mit în anii ’70-’80, era o instituție la care doar puteai tânji. Nu exista o abundență, nu exista o ofertă din care să știi ce să alegi, cum se întâmplă în momentul de față. 

Ca să trag o concluzie, interesul meu a pornit strict dintr-o plăcere pură. Plăcerea care cred că este aceeași cu plăcerea omului care la 1980 sau la începutul secolului trecut mergea la un film: acea surpriză gigantică, acei ochi măriți în momentul în care vedeai ceva pe ecran și în continuare te întrebai cum era posibil să se întâmple lucrul ăla. Cu atât mai mult, vorbind de un comunism gri, cenușiu, standardizat, conformist, chiar și într-un film sovietic sau un film indian găseai realități transfigurate și, știu eu, infuzii de fantezii în care să te refugiezi. Cam acolo de fapt a început totul. 

Cred că am mai spus-o, toată această nebunie cu filmul, ca să vorbim în termeni cinematografici, rosebudul meu, să mă raportez la Citizen Kane – cu toții încercăm să ne explicăm de unde venim și de ce ne plac lucrurile care ne plac –, unul dintre primele filme pe care l-am văzut vreodată a fost un documentar despre ABBA, care, culmea, a rulat în anii ’70 în cinematografe. Se chema ABBA: The Movie. Eram fan ABBA, așa cum erau 99% dintre colegii mei și părinții colegilor mei. Eram nebuni după ABBA și cumva acolo s-a produs un declic, pentru că și filmul și muzica – nu doar filmul, ci și muzica – reprezintă un interes major pentru mine. Sunt dependent de muzică, așa cum sunt dependent de filme. Practic, această dependență s-a născut acolo, cu filmul ăla, care nu e un film mare. Îmi aduc aminte că în aceeași perioadă am văzut și Războiul Stelelor, care sigur, era un film american. Era o mare demență că filmul ăla, un film american, se vedea în România, pe marile ecrane. Cumva nu sunt generația care a vibrat la Războiul Stelelor, sunt generația ABBA, dacă vrei.

Andreea Vrabie: Pentru că spuneai mai devreme că toți încercăm să ne explicăm de ce avem plăcerile pe care le avem sau cum s-au născut ele, pe mine mă interesează mai mult de ce crezi că a continuat interesul ăsta. Una este că descoperi o pasiune la început, dar de ce crezi că a rămas vie pentru tine peste 20 de ani?

            Mihai Chirilov: Nu știu dacă ar fi rămas vie, pentru că realitatea mea, asta din care veneam, s-a schimbat brusc în 1989, după Revoluție, momentul în care piața s-a deschis și opțiunile au devenit abundente și inclusiv termenul ăsta de economie de piață și de mic întreprinzător să fie foarte populare. Sunt dintre cei care au încercat să facă un ban în anii ’90închiriind casete video și filme, drept care am intrat, cred. Chiar dacă repet, în anii ’70-’80 mergeam – era o tradiție de familie – la filme. Mergeam la filme foarte mult. Vedeam tot. Vedeam inclusiv filmele românești de propagandă, Iarba verde de acasă și toate lucrurile alea. Vedeam tot aproape fără discernământ. Habar n-aveam c-o să-mi folosească la ceva peste 20 de ani toată această cultură generală, cum o numesc eu în momentul de față, pe care mi-am făcut-o atunci. 

Și aveam timp. Aveam foarte mult timp în acea vreme în care se fac toate acele lucruri. Am intrat în toată acea nebunie a casetelor video, în care am învățat ce înseamnă un film de serie B, de la Aligatorul la Evengreen și miniseriile britanice și americane până la a descoperi și a începe să vânez adevăratele filme de artă care în era video funcționau drept umplutură de serie B, pentru că filmele de serie B erau cele care vindeau. Taxi Driver, de pildă, pe o casetă de trei ore, din care primul film să zicem avea 1h 45 de minute, Taxi Driver era al doilea film, căruia nici nu-i prindeai sfârșitul, pentru că omul înregistra ceva acolo, ca să fie înregistrat. De fiecare dată mă uitam și ziceam „Uau, aici este ceva, este altceva. Aș vrea să văd filmul ăsta” și uite că n-aveai unde să-l găsești. După anii ’90 am intrat în tot soiul de rețele de film, dar am început să-i caut pe acei oameni care închiriau casete video și cu un alt tip de cinema. Am găsit filme de François Truffaut, am găsit filme de Bob Fosse, am găsit filme de Fellini pe casete video. 

Nu-mi dau seama, în continuare de fapt, cum să poziționez interesul meu pentru film, pentru că e drept că în momentul în care am terminat facultatea ai putea spune că dacă eram atât de interesat de film, ar fi trebuit să mă duc la o școală de film și să încep să fac regie de film, să fac film. N-am avut tipul ăsta de gândire. De la bun început am considerat filmul un hobby, ceva care-mi îmbogățește viața, viață care era destul de anostă, destul de plictisitoare, destul de cenușie. Vorbim aici de perioada comunistă. Pornisem la drum cu această idee și, cum să spun, eu eram foarte bun la matematică, eram foarte bun la fizică, drept care am urmat o carieră foarte plictisitoare, dar cumva pe pilot automat. M-am dus la Politehnică și am încercat să fac o facultate foarte bună la Politehnică. 

Cred că pe la vârsta aia, la care cam începi să înțelegi de fapt ce-ți place și în care începi să înțelegi, chiar dacă nu vrei, cum stă treaba cu responsabilitatea, cum stă treaba cu identitatea, cum stă treaba cu lucrurile care-ți plac, de ce-ți plac, de ce le faci. A fost un moment în care mi-am dat seama că de fapt mie nu-mi place facultatea pe care o fac și că o fac din inerție și a fost cred că un moment de panică în care am simțit așa, că-mi fuge pământul de sub picioare și că-mi pierd identitatea. Ăla a fost un moment în care m-am agățat de filme și am zis „Totuși mie-mi plac filmele, eu am văzut foarte mult film, eu mă regăsesc în lumea asta” și cumva m-am agățat de lucrul ăsta și cred că atunci a început totul. Nu sunt convins, poate e un motiv mai ascuns, dar cred că acea revelație, că de fapt nu sunt la facultatea potrivită, dar e prea târziu să mai renunț și să o iau de la capăt cu altă facultate, m-a făcut să înțeleg foarte bine că „OK, poate că profesia ta o să fie această profesie de electronist – în care mă specializam în facultate –, pe care o să ajung poate să o fac, să-mi câștig existența din ea, dar e clar că nu este ceva care-mi place”. 

Îmi aduc aminte inclusiv de ziua mea, când toți colegii mei de facultate se așteptau să dau un chef și să mâncăm și să bem și să ne îmbătăm, eu m-am dus de dimineață, la ora 10:00 la film. Am văzut tot ce însemna Wajda, Solidaritatea poloneză, Omul de Marmură, Omul de Fier. Mi-am făcut un program în care așa mi-am petrecut ziua mea, într-un decembrie, de dimineață, de la 10:00 până seara,la 22:00. Cred că și ăla a fost un moment în care am zis „Mă, mie de fapt asta îmi place”. Dacă cineva preferă să stea într-o cinematecă de dimineață până noapte și să se considere împlinit, în loc să stea cu niște colegi de facultate, cu care repet, îmi plăcea să stau. Eram și sunt în continuare un om foarte social, îmi place șueta, îmi place bârfa, îmi plac discuțiile, îmi place să mănânc, să beau cu prietenii apropiați, dar ăla a fost un moment în care am zis „Eu vreau să mă duc la cinemateca. Filmele astea rulează doar în ziua asta, iar eu aleg să fiu acolo”. Cred că toată această deschidere și toată această demență culturală din anii ’90, deschiderea British Council-ului, deschiderea Institutului Francez, la care aveam abonament, am văzut tot ce însemna casete video de acolo, cărți de film, cred că toate astea mi-au definit cumva profilul. 

Ăla a fost momentul în care, cred eu, în viața fiecăruia intervine ceva. E acea mână care ți se întinde, acea mână pe care nu o vezi venind, acel moment de „Ce ar fi dacă în momentul ăla nu ți s-ar fi întâmplat lucrul ăla, unde ai fi fost tu astăzi?”. Bine, mie fix în momentul în care mi-am dat lucrarea de absolvență la Facultatea de Electronică a fost când am debutat la Dilema cu o cronică de film. Un om, Alex Leo Șerban, a zis „Măi, dar tu ce cauți la filmele astea, dar ce-ți place?”. A fost o conversație despre filme în care, nu știu, el a avut un fler și a zis „Tu nu ai vrea să scrii despre filme?”. A fost acea întrebare la care, cum să spun, te oprești, te gândești, respiri și zici „Ba da, dar nu știu dacă pot”. Și a zis „Păi încearcă. Uite, mergi săptămâna viitoare la filmul cutare – era vorba de filmul cu Meryl Streep, Râul ucigaș –, vezi-l și trimite-mi o cronică”. Trebuie să aibă atâtea semne, cu titlu, cu toate lucrurile astea și vedem ce se întâmplă. Nu știu dacă să-i zic un accident, a fost o providență, a fost un moment în care cineva a văzut în mine persoana care sunt astăzi și cred că sunt puțini oamenii care îți pot vedea potențialul și te pot ghida, pentru că dacă nu ar fi existat Alex Leo Șerban, care să-mi spună „scrie o cronică la Râul ucigaș”, mă întreb, eu nu aș fi fost aici astăzi? Nu știu ce aș fi fost, habar n-am. Și nu știu dacă filmul și toată acea nebunie pe care o aveam cu filmul și cu muzica, la vremea respectivă, s-ar fi tradus în ceva dincolo de hobby, adică într-o profesie, cum este ea în momentul de față. Într-o profesie care nu se bazează pe ceva structurat, pe ceva academic, pe ceva studiat. Este un hobby transformat în profesie, cum îmi place să cred, e ideal să se întâmple pentru cineva.

Andreea Vrabie: Mă întrebam dacă odată ce hobbyul ăsta sau pasiunea ta pentru film s-a transformat într-o profesie, dacă s-a schimbat în vreun fel relația ta cu filmul. Sau dacă ți-ai dat seama că nu este ceva doar romantic să vezi cât mai multe filme, să scrii despre ele, ci că implică și mai multă muncă.

            Mihai Chirilov: Cu siguranță, dar e ca în viață. E ca în relație, ca în dragoste. Atunci când nu ești cu cineva și esti îndrăgostit de cineva, ai senzația aia de fluturi în stomac, de împlinire absolută, de fugă, de căutare, de dorință, de nou, de-a v-ați ascunselea. În momentul în care instituționalizezi – și fac aici poate comparația asta foarte trivială cu o relație de dragoste care e instituționalizată într-o relație de cuplu –, intri într-o cu totul și cu totul altă paradigmă, într-o cu totul și cu totul altă formă de responsabilitate. Poate și într-o formă de rutină, să nu fugim de acest cuvânt, că se întâmplă. În certuri, în nemulțumiri și intervine toată acea negociere pe care o faci cu personalitatea ta, cu personalitatea celuilalt, cu timpul, cu preferințele pentru a rămâne în spațiul ăla sau poate nu și divorțăm și ne ducem în altă parte. Din fericire, nu s-a întâmplat lucrul ăsta, de asta fac comparația asta cu filmul, că da, momentul în care relația asta a fost instituționalizată, am descoperit ce înseamnă cu adevărat responsabilitatea. Responsabilitatea de a da un verdict despre un film, de a înțelege că nu ești singur, nu este o joacă, nu îți dai verdictul tu ție și încă câtorva prieteni cu care vorbești la o bere care poate se duc sau nu să vadă filmul ăla, ci scrii despre filmul ăla pentru un public potențial mai mare. Ai o responsabilitate mai mare, asta dacă nu ești teribilist și am fost teribilist o vreme, pentru că cu toții suntem teribiliști la o vârstă și credem că le știm pe toate. Recunosc lucrul ăsta și cine nu-l recunoaște, nu este onest. 

Am descoperit ce înseamnă să lucrezi sub securea deadline-unui, neplăcându-mi deadline-urile, nefiind un om punctual la întâlniri. A fost ceva cu care a trebuit să lucrez foarte mult și ceva care nu este pe placul meu. A trebuit să înțeleg că da, această plăcere de fapt este profesia mea și profesia care-mi va alimenta financiar viața. Este sursa mea de existență, este sursa mea de subzistență. Eu scriu ca să câștig bani și ca să câștig bani trebuie să scriu și din momentul în care începi să vezi lucrurile așa, această plăcere poate să devină o povară. Și a devenit o povară, pentru că știm foarte bine că a scrie despre film în anii ’90 –  oricând de fapt –, nu era și nu este cea mai profitabilă meserie. Însemna să scrii la trei, patru, cinci, uneori șase publicații despre filme, despre evenimente și de cele mai multe ori altfel, pentru a nu repeta lucrurile și a fi acuzat că îți rulezi textele dintr-o publicație în alta, cum unii mai fac. Evident că intervin în momentul ăsta nervii, intervine rutina, intervin certurile cu tine și cu acest partener care este filmul, ca într-o relație, repet. Începi să negociezi cu tine echilibrul și e, recunosc, și în momentul de față. Nu o consider o profesie eternă. Nu consider că voi îmbătrâni făcund programare de film sau scriind despre film. Sunt și au fost suficiente momente în care m-am despărțit de film, în care filmul m-a iritat, în care am crezut că am ajuns la capătul puterilor sau la fundul prăpastiei, în care mi s-a părut că filmul nu-mi mai oferă acea plăcere pe care mi-o oferea.

Andreea Vrabie: A fost vreun moment memorabil despre care poți să-mi povestești? 

            Mihai Chirilov: Cred că au fost două momente clare. Unul a fost momentul în care scriam despre film, momentul în care scriam asiduu despre film. Scriam în publicații dintre cele mai diverse. Aproape că ajunsesem să cred că sunt schizofrenic, pentru că scriam atât la Observator Cultural și Dilema, cât și la Cosmopolitan și FHM sau revista Privirea, care era o revistă politică. Nu știu, am scris la foarte multe publicații și momentul în care saturația asta intervine și momentul în care îți dai seama că fizic nu mai poți, îți vine s-o rupi cu scrisul. Momentul în care devine o corvoadă, în care devine prea mult – uneori glumesc și spun că am scris despre film cât pentru toată viața. A fost momentul pozitiv în care a apărut în viața mea și a câtorva dintre colaboratorii mei foarte apropiați și dragi revista Re:Publik, revistă pe care am făcut-o from scratch, de la zero. O revistă de o libertate absolută, în care am scris despre tot ce am vrut cum am vrut. Cred că a fost primul și ultimul bastion al libertății absolute în care am funcționat vreodată, în care nimeni n-a venit vreodată să-mi spună de ce am scris și cum am scris. Lucrând înainte la Pro Cinema, în trusturi, în corporații și așa mai departe, unde aveam tot timpul scrutări și observații și critici și admonestări și așa mai departe. Momentul Re:Publik în viața mea a fost momentul în care am scris liber despre film, cu aceeași plăcere pe care o aveam față de film în momentul în care am descoperit filmul, anii ’70-’80, casetele video și toate lucrurile alea. A fost o revistă intensă. M-a făcut să mă focusez pe ea, renunțând la toate celelalte reviste la care scriam despre film. A fost momentul ăla în care am zis „Eu aici vreau să scriu despre film pentru că aici mă simt cu adevărat împlinit făcând lucrul ăsta și de aici îmi extrag plăcerea absolută și, ba culmea, sunt și plătit foarte bine pentru asta”. 

Din păcate – sau din fericire, astăzi gândesc lucrurile în felul acesta –, Re:Publik a avut o viață scurtă: trei ani. Suficient cât să-ți dai seama ce-ți place și suficient să-ți dai seama că nu va mai exista ceva similar și suficient cât să-ți dai seama că trebuie să te oprești din a scrie film. Ori ăla a fost momentul în care eu am încetat să mai scriu despre filme. Sigur, am scris sporadic, la invitația unor prieteni, la invitația unor reviste de a avea un text colaborare, dar sunt lucruri excepționale. Ăla a fost momentul în care, odată cu moartea Re:Publik-ului, a murit cumva în mine ideea asta de a scrie despre film. 

La fel și nu la fel s-a întâmplat cu programarea de filme. Ce înseamnă să programezi film pentru un festival de film? Sigur, să pornești ca un pionier cu această plăcere a descoperitorului de a gândi cărui public să i te adresezi, ce gen de film să-i aduci. Îl educi, îl bați pe umăr, îi cânți în strună, îl provoci. Toate lucrurile astea au ținut de pioneratul TIFF-ului, la care am intrat în 2002. Foarte mult timp la TIFF am fost omul-orchestră în ce privește filmele. Reușeam să văd tot. Reușeam să văd tot ce e înscris și din acel tot înscris să selecționez filmele care intrau finalmente în programul de TIFF. Ori lucrul ăsta, după șapte, opt ediții nu a mai fost posibil, din cauza volumului enorm de filme înscrise. A fost momentul în care inevitabil –  știam că va veni momentul –  am început să-mi construiesc o echipă, în care am început să cedez, dacă vrei, secțiuni din festival unor curatori foarte buni, unor oameni cu care lucrasem și în care deja aveam încredere că pot să facă lucrul ăsta. 

Chiar și așa, acum, în momentul în care am o echipă de selecționeri făcută din șase oameni foarte buni, foarte apropiați, care înțeleg TIFF-ul, cu care sunt pe aceeași lungime de undă, vedem aceleași lucruri în film, avem același mod de a gândi cinemaul, chiar și acum există momentul în care trebuie să văd sute de filme pentru o ediție. Și să am acea mână proastă, cum se spune, și să văd film prost după film prost după film prost. Sigur, nu mă panichez că „Uau, n-o să găsesc filme bune pentru TIFF la anul”, nu despre asta e vorba, dar e momentul ăla în care plăcerea dispare și devine din nou o corvoadă. Și nu doar o corvoadă, o iritație imensă. Un mediu cum este filmul, care e un mediu creativ, un mediu în care priviligiezi inventivitatea, originalitatea, toate lucrurile astea dispar și niciunul dintre filmele pe care le văd nu dau dovadă de așa ceva, este un moment rudă cu disperarea. Dar e disperarea aia că nu se mai întâmplă nimic nou în arta asta, că lumea nu mai revoluționează, că nu mai am nicio plăcere, că lucrurile au devenit formatate, plictisitoare, neinteresante, șablonarde, propagandistice. Instrumente pentru cu totul și cu totul altceva decât pura plăcere de a face artă, de a vorbi despre un lucru în care crezi necondiționat și care îți place, pe care îl faci în așa fel încât și altuia să-i placă. Momentele astea sunt periodice la TIFF, cred că o dată la doi, trei ani le am. Nu atât de radical în care să spun „Gata, mă las, am văzut prea multe filme, mi se pare că arta asta este moartă și că eu nu mai pot găsi”. Pentru că, din fericire – ca orice formă de artă unde există multe renașteri false și mulți profeți falși și mulți cineaști care chipurile inventează, dar de fapt nu inventează și mulți care sunt originali, dar sunt fake –, există și e suficient să existe un film autentic. O propunere de cinema veritabilă cu care să vibrez și în care să regăsesc acea plăcere veritabilă pe care am avut-o în momentul în care am văzut ABBA sau Taxi Driverîn versiune neterminată pe acea casetă video pe anii ‘80 ca să spun „Da, eu merg mai departe cu provestea asta. Poți s-o faci în continuare”. E o formă de impulsionare pe care mi-o dau. Dar recunosc, într-adevăr, și nu doar eu, ci și colegii mei, cu care facem acest proces foarte laborios de fapt și foarte responsabil de selecție, în care începem să vedem de fapt tot mai multă rutină și tot mai puțină plăcere pură și de-o parte și de alta. Plăcere pură a nostră față de un produs artistic și plăcere pură a celui care face un film.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus că dispare plăcerea asta din când în când și că uneori trebuie să apară un film care să miște din nou ceva în tine și să-ți amintească de sentimentul sau senzația pe care ai avut-o când ai văzut filmul despre ABBA – pentru că sună a ceva care se întâmplă independent de controlul tău –, mă întrebam dacă atunci când simți că plăcerea dispare și faci ceva activ s-o regăsești.

            Mihai Chirilov: Nu are sens să forțez lucrurile. Mi-aduc aminte foarte multe momente în care OK, văd un film, prost, hai să mai pun un film. Ora 20:00 seara, mai pun un film: prost. E ora 22:00, mă cam încearcă somnul, dar hai, mai pune un film, să mergi la culcare cu o satisfacție, poate că tragi lozul câștigător. Ora 00:00 noaptea, s-a terminat filmul: prost. Tragi de tine și tragi de cinema, în ideea că regăsești plăcerea. Uneori se întâmplă la 5:00 dimineața să văd acel film care îmi redă încrederea în ceea ce fac, dacă vrei, pe de-o parte, și filmul care mă face să merg la culcare cu conștiința împăcată că încă fac bine ceea ce-mi place și nu trebuie să spun „stop”. Dar sunt momenteîn care nu se întâmplă lucrul ăsta și trag de mine și mă duc la culcare cu o frustrare majoră și normal că mă gândesc: nu pot să acumulez frustrări de tipul ăsta și nu pot să rămân prizonierul unei singure forme care-mi produce o plăcere autentică, când o fi aia, la 5:00 dimineața sau deloc. 

Cred că este foarte important să îți placă cu adevărat ceea ce faci, cu atât mai mult cu cât înaintezi în vârstă. Înaintând în vârstă, nu mai trebuie să demonstrezi nimic. Nu trebuie decât să faci ceea ce cu adevărat îți place. Poate că sună clișeu lucrul ăsta, dar mi-l asum. Certitudinea, conștiința că nu mai ai foarte mult timp și să-ți petreci timpul ăla acumulând frustrări și negâsind ceva care să-ți placă cu adevărat mi se pare complet terifiant. 

Sigur, nu pot să fug foarte departe de film. Vrând, nevrând, rămân cumva în zona aia. O să-ți dau un exemplu de ce m-a motivat, de evadere din povestea asta. Acum câțiva ani, dintr-o glumă, mi-am deschis o pagină de Instagram dedicată ginului. Ginul e o plăcere. Îmi place ginul, dar nu aveam foarte multe cunoștințe. Dar grație unor contexte foarte favorabile, am intrat în această comunitate, am învățat de fapt ce înseamnă un gin bun, cum se face un gin tonic bun. Am început să colecționez ginuri, am început să citesc foarte mult despre distilări. Deci am început să fac lucrurile astea care-mi plăceau veritabil și în momentul în care cineva mi-a spus „Dar de ce nu-ți deschizi tu o pagină de Instagram în care să fotografiezi ginurile astea mișto pe care le mixezi și pe care noi le bem cu tine, că e păcat de ele doar să stea aici, pe masă și noi să le bem și ele să se piardă?”. Nu exist pe rețelele sociale, am refuzat să intru pe Facebook, dar cumva Instagramul și doza asta de impact de imagine pe care ți-o oferă Instagramul, de a spune o poveste printr-o fotografie, chestia asta a început să mă stimuleze foarte mult. Să mă stimuleze nu din nevoia de a strânge like-uri, chit că da, n-o să fiu ipocrit și-o să spun că m-a frustrat de foarte multe ori că anumite imagini pe care le-am făcut și care mi s-au părut foarte mișto au strâns puține like-uri. 

Cert este căpovestea asta a generat o plăcere să zicem târzie în viața mea. Tot un hobby, dacă vrei, din care, repet, filmul nu putea să lipsească cu desăvârșire, drept care am început să combin gin tonic și să-l fotografiez ca și cum ar fi o referință cinematografică. Am început să gândesc cocktailuri inspirate de filmele lui Tarantino, de filmele Disney, de Citizen Kane. Practic, am început să introduc această plăcere, filmul, pe care o simțeam amenințată din foarte multe direcții–  de rutină, de tirania filmului prost pe care îl vezi și cu care nu poți să faci nimic și așa mai departe – și să incorporez toate acele filme bune și toate acele momente de plăcere cinefilă într-o cu totul și cu totul altă formă de expunere și într-un alt format, cum este Instagramul, pentru un cu totul și cu totul alt tip de public și cu totul și cu totul altă narațiune. Chestia asta m-a motivat foarte tare, mă motivează în continuare. Îl găsesc un joc foarte stimulant, nu doar pentru papilele gustative, ci și pentru ochi și pentru– hai să zic – persoana creativă, fără falsă modestie, care mă consider că sunt, dacă vrei.

Andreea Vrabie: Pentru că am vorbit despre ce rol are filmul pentru tine, sunt curioasă ce rol simți că ai tu pentru film. Ce faci tu pentru film și cum s-a schimbat înțelegerea asta a roluluiîn timp? Ce credeai că faci la început pentru film și acum?

Mihai Chirilov: Câtă vreme e un hobby nu gândești în termenii ăștia. Ce fac eu pentru film: poate dau niște bani care ajung în buzunarul cuiva, contribui social, o responsabilizare socială, nu fur filme pe net și așa mai departe și contribui pentru un film sau pentru un album sau mai știu eu. Răsplătesc creativitatea celui care a făcut filmul respectiv, nu e un mare lucru. Sigur, când povestea asta devine o profesie, intervin acele satisfacții personale care pot fi reale sau pot fi fabricate pentru a te simți tu bine că ești relevant sau să simți satisfacția lucrului bine făcut, care poate nu este veritabilă, dar te face pe tine să te simți bine. 

Nu știu ce să zic aici, ce fac eu pentru film. Poate nu fac nimic sau poate fac multe, nu știu. Ce înseamnă să programezi un film? Să-l pui într-o lumină bună, într-un context bun, să-l valorifici și să-l expui în fața unui public care, crezi tu, este interesat de film și căruia acel film s-ar putea să-i placă. E mult, e puțin? Nu știu. Ajuți anumite filme, din nou, punându-le în acest context pentru a le scoate la lumină tocmai că sunt foarte multe filme. A alege un film dintr-un maldăr de filme înseamnă a-i da o șansă, a-i da vizibilitate. Înseamnă a-i da viață de fapt, a contribui la cariera lui. Sunt filme care au debutat la Cluj, sunt regizori care erau neconsacrați și care prin selecția de la TIFF și prin premiile pe care le-au luat la TIFF au făcut headlines și și-au câștigat o oarecare notorietate. Este lucrul ăsta datorită TIFF-ului? Am și eu o mică contribuție la lucrul ăsta? Poate sau poate că nu. Poate că omul ăla este atât de talentat, încât dacă n-ar fi câștigat premiu la TIFF și nu l-aș fi selecționat eu, l-ar fi selecționat altcineva și ar fi câștigat un premiu în altă parte și el ar fi devenit faimos. Nu știu și nici nu știu dacă trebuie să-mi pun problema în felul ăsta. 

Am foarte mulți – nu foarte mulți –, cunosc foarte mulți oameni din industria de film din România și, știu eu, poate grație poziției mele au încredere în verdictele mele, în felul în care văd filmele și de foarte multe ori primesc versiuni brute, așa-numitele, work in progressale filmelor lor pentru un verdict, pentru un sfat, pentru ajustări, pentru ghidări și așa mai departe. Sigur, le dau feedbackuri, comentăm ore în șir, le spun unde mi se pare că e bine, unde mi se pare că nu-i bine, unde se mai poate interveni, la ce se poate renunța. Este lucrul acesta instrumental? Nu este, pentru un film? Nu știu. Încă nu știu lucrul ăsta.

Nu știu ce fac cu adevărat pentru film și nu știu dacă fac, de fapt, ceva cu adevărat. Nu pot. Nu mai trăim vremurile anilor ’50, în care critica de film era cu adevărat o instituție. În care un critic de film era Dumnezeu și putea să salte o carieră sau să îngroape o carieră. Vorbim de cineaști mari care au fost, cum să spun, lansați de o cronică bună. Utopic, dacă ne gândim la ce trăim astăzi. Nu mai există un Roger J. Ebert care să lanseze cariera lui Michael Moore sau a lui Martin Scorsese. Nu mai există Pauline Kael, care să îngroape cariera cuiva sau să lanseze pe orbită cariera altcuiva. Nu mai trăim vremurile aia, din păcate, paradigma s-a schimbat. Nu știu dacă în momentul în care am scris despre film vreodată am influențat… Nu, că știu că n-am influențat în niciun fel. Ce am făcut a fost de cele mai multe ori, într-adevăr, să-i irit pe cei despre filmele cărora am scris o cronică negativă, ceea ce este un lucru foarte mecanic. Oamenii nu acceptă critica. Și cine ar accepta-o, la urma urmei? Cine acceptă cu ușurință o cronică negativă la un produs în care el a crezut și la care a muncit ani de zile și la care s-a zbătut pe platou, cu actori, cu echipe, să-l facă și vin eu sau un coleg de-al meu de breaslă și spun din vârful buzelor „Nah, prost.” 

E o chestie de asumare în toate lucrurile astea, dar pentru a face cu adevărat ceva pentru film ar trebui să fac eu unul, cred. Dar odată ce filmul există, tu ce poți să faci pentru el este să-l acompaniezi. Da, poate că sunt un bun acompaniator pentru filmele bune și pentru filmele în care cred. E mult, e puțin? Nu știu.

Andreea Vrabie: Eu te întrebam asta pentru că mulți dintre noi căutăm un sens în ce facem sau să vedem că munca noastră contează. Nu înseamnă să ne umflăm în pene sau că fără noi nu se poate. Doar așa, să știm la finalul zilei sau la finalul anului că ce am făcut în ultima perioadă a contat într-un fel sau altul. În sensul ăstate întrebam.

            Mihai Chirilov: Da, un sens, Andreea, în toată povestea asta există, dar nu există strict legat de film. Nu mă gândesc ce am făcut eu pentru film. Mă gândesc că nu doar eu, ci întreaga echipă a festivalului TIFF a făcut ceva pentru publicul din România, a făcut ceva pentru orașul Cluj-Napoca. A făcut ceva just, a făcut ceva corect, a făcut ceva pe care mulți aveau ocazia să-l faca și nu l-au făcut. A făcut ceva pozitiv. A creat un eveniment de clasă, de ținută, super profesionist, care a împins lucrurile în direcția bună. Nu cred că poate fi cineva care să spună că TIFF-ul sau, știu eu, un alt eveniment cultural profesionist împinge lucrurile într-o direcție proastă. Că poate exista în festivalul ăla un film care nu-ți place, alea sunt detalii. Festivalul nu poate să placă tuturor în detalii. Asta o spun și eu, care lucrez. Sunt lucruri punctuale care uneori nu-mi plac la TIFF și sunt un om care lucrează la TIFF. Dar asta nu înseamnă că nu sunt conștient că TIFF-ul își face treaba și că oamenii au înțeles că lucrează la un eveniment cultural cu impact evolutiv, cu rezonanță. Da, asta într-adevăr, dacă e să mă gândesc din punctul ăsta de vedere și, din nou, poate o să sune clișeu, sunt mândru că în aproape 20 de ani de TIFF am reușit alături de o echipă super mișto să facem un eveniment care a schimbat mentalități, un lucru bun. Un lucru bun, conform cu evoluția unei societăți sănătoase. Un lucru sănătos pentru oameni, pentru societate, pentru oraș, pentru un mers înainte just al lucrurilor.

Andreea Vrabie: Ai spus de mai multe ori de-a lungul interviului „film prost”, „film bun”, „un film care mișcă ceva în tine” și îmi aminteam că azi dimineață am ascultat un interviu cu un scriitor și el spunea că pentru orice poveste este, într-un fel sau altul, despre condiția umană. Iar la DoR noi spunem că poveștile bune sunt cele care au un erou – nu trebuie neapărat să fie un om, poate să fie un oraș, un loc, o organizație – care încearcă să depășească un obstacol și în încercarea asta, iese transformat. Mă întrebam – nu-ți cer o definiție pentru un film bun –, dacă ai observat că pentru tine cel puțin, filmele care ți se par bune se reduc la, nu știu, un fir roșu sau că au ceva în comun.

            Mihai Chirilov: Asta, din nou, nu e o definiție de dicționar. Sintagma „film bun” nu poate fi pusă într-un dicționar, nu poate avea o definiție, este ceva preponderent subiectiv. E un construct între obiectiv și subiectiv. Ne întoarcem aici la ce înțelegem prin critică de film. Cine are dreptul de fapt să spună, cine are căderea să spună despre un film că este bun sau prost? Un critic de film. Un om care poate să pună lucrurile într-un context.

Cred că un film bun nu înseamnă o poveste, pentru că o poveste poate fi spusă într-un fel bun sau într-un fel prost. Și, personal, cred că filmele, dacă ar fi să fie o poveste, sunt niște povești de dragoste, în care elementele pot fi la libera alegere a celui care a făcut povestea. Eternul „un băiat iubea o fată”. Sigur, schimbăm„un băiat” cu orice vrei tu și schimbăm „o fată” cu orice vrei tu, inclusiv cu o carte de telefon și pe un băiat cu luna de pe cer. Totul este interșanjabil. În momentul în care, de fapt, povestea pentru mine a unui film este acel clasic „un băiat iubea o fată”, cred că cuvântul ăla, „iubea”, devine instrumental în momentul în care pentru mine este un film bun sau prost. Acel „iubea” presupune o raportare subiectivă, personală. Din nou, iubirea are o definiție foarte abstractă. Cred că la fel este și în film. Chiar dacă noi, criticii – încă mă includ în acest grup, poate că n-ar mai trebui s-o fac, pentru că nu am mai scris constant critică de film de foarte mult timp – ne asumăm verdicte și spunem că da, un film este bun sau un film este prost pentru că avem acea cătare. 

Cred că un film bun este un film pe care-l iubești, pentru că și iubirea are formele ei. Există filme pe care le poți iubi în sensul că îți plac, există filme pe care le poți iubi în sensul că le adori și le-ai revedea oricând, există filme pe care le iubești pentru că le respecți veritabil și nu pentru că asta este norma. Există forme și forme de iubire și asta este, cred eu, o posibilă oglindire a ceea ce ar trebui să fie un film bun pentru fiecare dintre noi: un film pe care îl iubim. Pe care aș vrea să-l văd dimineața la cafea, așa cum îmi iubesc cafeaua. Un film cu care vreau să fac sex. Un film cu care vreau să merg într-o vacanță. Un lucru pe care vrei să-l faci cu cineva iubit. Cred că ăla este un film bun.