Pe Bune #91: Alexandru Tomescu

Violonistul Alexandru Tomescu s-a născut într-o familie de muzicieni, mama sa e profesoară de vioară, iar tatăl a fost pianist. A studiat la Liceul de Muzică George Enescu și Universitatea Națională de Muzică din București, dar și în Statele Unite și Elveția. În 2007 a câștigat dreptul de a cânta la faimoasa vioară Stradivarius Elder-Voicu pentru o perioadă de cinci ani. Mai târziu, a câștigat același concurs în 2013 și 2018, și acum o poate folosi până în 2023.

Alexandru simte că are misiunea de a aduce muzica clasică mai aproape de oameni, în special în orașele în care nu există filarmonici, și de atrage atenția asupra unor cauze în care crede. Astfel, a cântat pe Stradivarius într-o staţie de metrou, pentru a observa cât de receptivi sunt oamenii la muzică în afara unei săli de concerte, într-o pădure, pentru a milita împotriva exploatării domeniului forestier și în faţa unei case în ruină, pentru a atrage atenția asupra distrugerii clădirilor de patrimoniu. Pentru Alexandru, a fi muzician nu este întotdeauna ceva plăcut, de cele mai multe ori implică studiu continuu, făcut pe unde apucă, în camere de hotel sau în drum spre următorul concert, și oboseală fizică. Însă nu ar alege să facă altceva, pentru că muzica și vioara îi oferă un sens în viață. 

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Alexandru. Mulțumesc tare mult că ai acceptat invitația mea.

            Alexandru Tomescu: Bună, Andreea, mulțumesc și eu tare mult de invitație. E o mare bucurie și o mare onoare să fiu alături de tine și de ascultătorii tăi.

Andreea Vrabie: Mă întrebam, pentru început – pentru că știu că în mod normal fiecare an ar fi fost plin de turnee și de concerte pentru tine și că uneori stăteai săptămâni întregi, poate luni departe de casă și de familie – cum a fost anul trecut, când totul s-a oprit într-un fel?

            Alexandru Tomescu: Da, ce să zic. Anul trecut a fost foarte interesant. În primul rând, sunt foarte recunoscător că am trecut cu toții, și eu și întreaga mea familie, am scăpat teferi, am scăpat sănătoși. Nu am contractat virusul, e lucrul cel mai important. Sigur că la început citeam știrile despre virusul din China, se întâmpla parcă pe altă planetă, așa cum citim și acum știri despre lucruri îngrozitoare care se întâmplă în alte părți ale lumii, dar nu aici. Nu în România, nu în Europa. Nu în lumea civilizată. Nu nouă, în niciun caz.

După aceea a fost exact ca la un castel de cărți de joc. Privind în urmă, într-adevăr mi s-a părut inspăimântătoare, pentru că mi-a arătat de fapt cât de fragilă era toată societatea noastră, tot ce credeam noi că este foarte solid, foarte confirmat. Concerte confirmate, planuri confirmate, totul confirmat și de fapt nu era nimic de nezdruncinat în toată treaba asta. Practic, în câteva zile, două sau trei zile, au picat toate concertele pe anul 2020. Festivaluri, turnee, tot. Totul a intrat într-un vortex.

Țin minte precis ultimul concert pe care l-am cântat: a fost la Cluj. Deja erau primele cazuri în România, dar nu se luase încă nicio măsură concretă. Una dintre pozele importante ale anului trecut e asta, pe scara de la avion eram mai mulți artiști care zburam la Cluj. Aveam de cântat în diverse locuri fiecare dintre noi, diverse muzici, dar na, ne simțeam cu toții așa, împreună. Cred că ne gândeam cu toții că e posibil ca ăsta să fie ultimul concert pentru multă vreme de atunci încolo și chiar așa a și fost. A fost un concert caritabil pentru înființarea Fundației Doina Cornea și se numea Lumină din întuneric. A fost un nume la ale cărui semnificații am reflectat de multe ori după aceea.

După concertul de la Cluj, care cred că a fost pe 7 sau pe 8 martie, lumea, sigur, începea să intre într-o oarecare panică. Se vorbea deja de anumite lockdownuri. Pe mine m-ar fi afectat cel mai mult să mă trezesc închis, fără posibilitatea de a ieși în natură, în București. Și atunci efectiv am luat-o pe fetița mea – avea 5 ani pe atunci –, suntem norocoși că avem o celulă de supraviețuire, adică un camper – și-a dovedit utilitatea în pandemie – și am plecat la munte. Am fugit, am evadat din București. Mă simțeam aproape ca într-un film american. Acele două luni de lockdown am avut șansa incredibilă, șansa nesperată de a le petrece la munte. Practic, nici nu le-am simțit ca pe un lockdown dintr-un punct de vedere, evident. Eu în viața mea nu-mi imaginasem că aș putea să am la dispoziție două luni de zile să stau la munte, a fost extraordinar.

Andreea Vrabie: Pentru că spui asta, mă întrebam, cred că toți am trăit-o la început ca pe o ocazie de a ne reconecta la familie, de a ne odihni poate un pic și la un moment dat ne-am dat seama că nu mai e vorba doar de astea două luni. A fost un punct pentru tine când te-ai gândit la cum asta te va afecta, nu neapărat pe termen lung, dar cel puțin pe tot anul trecut? Ce impact o să aibă asupra carierei tale, asupra activității tale?

            Alexandru Tomescu: Fără îndoială că am simțit lucrul acesta din prima clipă, de la primul concert anulat. Pentru mine concertele sunt foarte importante, nu doar prin prisma faptului că-mi câștig existența cântând, cât pentru faptul că-mi dau un sens la cântatul la vioară. Dacă nu am concerte în perspectivă, în plan îndepărtat, în plan apropiat, mi-am dat seama că mi-e foarte greu să mă mobilizez foarte multe ore, studiind, pregătind niște programe. Pentru cine să le mai pregătesc dacă sălile de concerte sunt închise? Mi-a fost greu. Alți muzicieni, pentru care am toată admirația, am văzut că au avut puterea totuși să studieze, să lucreze, să învețe lucruri noi. Eu personal simt de multe ori nevoia tocmai să am o finalitate, să am un deadline. Să știu că urmează acel concert, pregătesc acea înregistrare, și atunci într-adevăr găsesc resursele să mă mobilizez. 

M-am gândit că tocmai această pandemie și acest lockdown erau o oportunitate să fac ceva diferit, altceva decât tot ce făceam până atunci. Cred că au fost, în principal, două direcții pe care au mers oamenii: o dată reziliența, încercarea de a continua să faci ceea ce făceai și până atunci, chiar și în condițiile diferite și dificile care erau sau pur și simplu să faci ceva cu totul și cu totul diferit, lucru care mi s-a părut așa, foarte proaspăt. Mai ales ca interpret, trăiești tot timpul cu această condiționare: tot timpul trebuie să studiezi, tot timpul trebuie să fii pregătit, tot timpul trebuie să fii în formă. Dintr-o dată, au dispărut toate aceste „trebuie” și pentru mine să fac ceva cu totul diferit a însemnat să petrec mai mult timp cu soția mea, cu fetița mea. Că mi-am dorit sau nu mi-am dorit asta, așa s-a întâmplat. Nu a fost neapărat premeditat. A fost o experiență cu totul aparte, dar într-adevăr, pe termen lung, și aș îndrăzni să extind acum perioada – dincolo de acea epocă în care aveam 200-300 de cazuri pe zi și eram cu toții încuiați în case și acum, la 2.000 de cazuri, ni se pare că suntem foarte bine –, dincolo de toate astea, mi se pare că incertitudinea asta s-a extins foarte mult și după lockdown și după starea de alertă.

A urmat apoi o fereastră, o oportunitate pentru a mai salva ce se mai putea salva din programul de concerte, de turnee, de evenimente. S-au organizat ceva lucruri și în timpul verii, ceva concerte în aer liber. Țin minte și acum primul concert în aer liber. Era primul concert după seria aceea de concerte pandemice, online, în aer liber, cu oameni în carne și oase, la Cluj, în Piața Unirii, era publicul mascat, distanțat, noi muzicienii la fel, mascați. Cântam pentru prima dată pe scenă (de la debutul pandemiei). Chestia a fost că la repetiții n-am avut nicio problemă cu masca pe fața, numai că în concert, din cauza faptului că mă mișcam mai mult, mă agitam mai mult, m-am trezit că masca începe să alunece inexorabil în sus, până ce mi-a intrat în ochi și nu mai puteam să citesc partitura. De bine, de rău, știam pe dinafară notele de acolo, dar a fost dificil. Alți muzicieni, suflătorii de exemplu, nu au putut cânta cu mască.

Andreea Vrabie: Ai simțit, pentru că oamenii purtau mască, stăteau la distanță că se schimbă ceva în energia pe care o generează un concert?

            Alexandru Tomescu: Ce să zic, acum, în clipa de față, mă simt straniu fără mască. După un an de zile deja suntem dresați, suntem condiționați. Dar într-adevăr, când vine vorba să interacționezi cu muzicienii și să citești pe fețele lor energia pe care o pun, entuziasmul, pur și simplu trăirile pe care le ai în muzică nu le mai vezi acolo, sunt după mască. Sigur, citim în ochi, dar se restrânge foarte mult. Trebuie să fii un cititor în ochi foarte versat ca să simți un zâmbet. Se pierde foarte mult și sigur, e un impediment și din punct de vedere fizic, dar mai ales din punct de vedere psihic, al comunicării interumane.

Țin minte un moment revelator la unul dintre primele concerte din turneul Stradivarius – pentru că am reușit să îl organizăm nu în luna mai, când era perioada tradițională, ci în septembrie – și am avut ocazia să cânt într-o sală de teatru în care erau 50-100 de oameni. Evident, super, mega distanțați. Atunci când cânți într-o sală goală nu mai e nimeni care să tușească, nimeni care să se foiască. Dintr-un punct de vedere, e o perfecțiune, dar o perfecțiune moartă, pentru că lipsește ingredientul cel mai important la un concert și anume persoana căreia îi cânți. La unul dintre aceste prime concerte țin minte cu câtă bucurie am auzit întreruperea cauzată de soneria unui telefon. Am zis „Doamne, sunt oameni în sală! Sunt oameni vii, care au uitat să-și închidă telefonul! Cât de frumos poate fi, totuși”. Privind retrospectiv, cât de norocoși eram înainte, cu toate imperfecțiunile lumii, evident, în care trăiam.

Andreea Vrabie: Ascultându-te acum mă gândeam că e un schimb de energie în momentul în care cânți sau te afli în fața unui public, că tu le oferi ceva și într-un fel aștepți să primești o energie și din partea lor ca să fii mulțumit la final – și nu mă refer doar la aplauzele de la final. Ce se întâmplă când, nu acum în pandemie, dar ce se întâmplă când lucrul ăsta nu are loc? Simți că ai greșit undeva sau că nu v-a ieșit concertul? Cum te gândești când publicul nu îți răspunde cu aceeași energie?

            Alexandru Tomescu: Fără îndoială există o interacțiune între artistul care e pe scenă și publicul din sală, interacțiune care începe, după părerea mea, chiar dinainte să intru pe scenă. Înainte să intru pe scenă, sunt acolo, în culise și pot să iau cumva pulsul sălii. O sală plină ochi are o altă vibrație, alt zgomot de fundal, altă respirație față de o sală mai goală. Simți deja publicul încă dinainte să intri pe scenă. Pe urmă, de când faci primul pas pe scenă, simți deja care este reacția publicului: dacă este o reacție entuziastă, dacă abia așteaptă să audă concertul, dacă sunt super fericiți sau dacă sunt prudenți, dacă sunt plictisiți. E un evantai foarte larg de nuanțe pe care îl percepi ca artist atunci când ești pe scenă. Apoi, toate aceste lucruri pe care reușești să le creezi în raport cu publicul. Tu, ca artist, trebuie să ai capacitatea să îi prinzi în lumea ta, în sfera asta muzicală, să le prinzi sensibilitățile, să le sincronizezi cu a ta și pe urmă să mergi împreună cu toți acești oameni undeva, altundeva. E o responsabilitate uriașă. Când îți iese treaba asta, e fantastic. Să simți cum o sală întreagă respiră împreună cu tine, să simți cum o sală întreagă, 1.000 de oameni, rămân cu respirația tăiată atunci când este un moment de suspendare a muzicii, o suspendare, o coloană, o pauză. Toate lucrurile astea, evident, dispar atunci când publicul este absent sau, mă rog, atunci când publicul nu este prezent fizic alături de tine.

Cred că un bun artist trebuie să-și dea mereu sufletul pe scenă, să cânte ca și cum ar fi ultima dată. De fapt ăsta e și adevărul, niciodată nu știi înainte care va fi ultimul concert, așa că trebuie să dăm de fiecare dată tot ce e mai bun.

Andreea Vrabie: Și cum faci, pentru că îmi imaginez că ce face diferență între un artist bun și unul care doar știe să cânte e că nu e ceva doar mecanic sau tehnic, că pui o emoție în ceea ce faci sau că te conectezi într-un fel la emoțiile tale și mă întrebam cum faci asta înainte de un concert sau în timpul unui concert.

            Alexandru Tomescu: Conectarea asta de care spui tu cred că începe cu mult timp înainte, nu doar la concerte. Nu e vorba că muzicianul trebuie să învețe notele și după aceea, la concert, se petrece un miracol, se adaugă ingredientul magic. Sunt foarte multe straturi care trebuie explorate într-o lucrare muzicală, după părerea mea, și faptul că din toamna anului trecut predau – sunt profesor la Facultatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Muzică și Teatru – m-a ajutat foarte mult să-mi clarific anumite idei, pentru că trebuia să le explic într-un mod logic și concis și studenților mei. De multe ori, oamenii sunt nerăbdători. Evident, și studenții care vin la oră, gata, „să cântăm”, „ce piesă să cântăm?”. Ori mi se pare că înainte de a te apuca să cânți, trebuie totuși să te gândești puțin, să ai în primul rând în mintea ta o imagine. Să-ți imaginezi cum ar trebui să sune la modul ideal lucrarea respectivă, concertul respectiv. Să ai un ideal către care să tinzi. 

După aceea, al doilea strat e acela în care îți folosești toate cunoștințele tehnice de care dispui ca să găsești soluții pentru a obține rezultatul pe care ți-l dorești: anumite nuanțe, anumite efecte, anumite lucruri. Sigur că pot părea așa, niște lucruri neimportante, niște detalii lipsite de importanță văzute din afară sau mai ales de oameni care nu sunt muzicieni, dar pentru noi, pentru muzicieni, piano sau mezzo piano, a cânta încet sau a cânta mai puțin încet, înseamnă foarte mult. Este o diferență aproape ca de la cer la pământ. 

Muzica operează cu niște nuanțe extrem de fine, extrem de rafinate. Sigur că nu ne propunem ca oricare dintre ascultători să perceapă toate aceste paliere, toate aceste finețuri dintr-o interpretare reușită. Dar am convingerea că atunci când toate aceste detalii mici sunt puse împreună într-un mod coerent și pentru a sluji o idee valoaroasă, obții o interpretare care spune publicului ceva. Trebuie să știi ce vrei să cânți, trebuie să știi cum o să transpui în practică acele lucruri și în cele din urmă trebuie să și aplici lucrurile pe care le știi.

Revenind la întrebare, mi se pare că după toate aceste lucruri mai mult sau mai puțin tehnice – înțelegerea partiturii, internalizarea ei, să te contaminezi cu ea până la ultima fibră a ființei tale –, după aceea trebuie să-ți asumi riscuri. O interpretare bună, o interpretare pe care eu mi-aș dori s-o ascult este aceea a unui om care merge puțin dincolo de limitele acestea standard ale muzicii. Un om care își asumă riscul să spună ceva, ce simte el cu toată ardoarea lui. De aceea îi încurajez foarte mult pe studenți să gândeacă, să ia decizii, să facă greșeli și să discutăm despre ele. E un lucru foarte important.

De multe ori încă se practică sistemul ăsta al unui mare guru, inclusiv în străinătate. Mari muzicieni care practic îi dresează pe studenți să cânte cum simt ei, profesorii, și sigur că rezultatele pe termen scurt sunt fantastice. Dacă este un mare profesor și are o mare viziune, studentul va învăța să cânte așa cum simte profesorul lui. Dar cred că de fapt provocarea e ca fiecare student să învețe să își descopere sensibilitatea lui și să învețe cum s-o transpună în lucrările pe care el le are de cântat și să devină el însuși, ăsta este lucrul care se studează prea puțin.

Ce mă atrage pe mine personal la muzică este faptul că este un proiect fără sfârșit. Nu există așa, o finalitate, să zici „Da, dom’le, gata, am ajuns la versiunea perfectă, nu se poate nimic mai bun de atât și gata”. Întotdeauna se poate mai bine, mai ales când vorbim despre violoniști. La vioară există o infinitate de posibilități de a da pe de lături, că vioara nu are nici clape, cum are pianul, nu are nici praguri, cum sunt la chitară. Așadar ai foarte multe posibilități de a cânta fals, ăsta fiind lucrul cel mai la îndemână. Adevărata dificultate, după părerea mea, este aceea când ai învățat partea asta fizică a piesei, a concertului pe care-l pregătești – muzica, tempoul, dinamica, nuanțele, toate lucurile acestea – și după aceea mulți cred că „gata, asta este, am învățat ce e în partitură și ducem ce e în partitură”, ori abia de aici încolo începe munca ta de creator, de interpret. Am asimilat toate aceste lucruri, toate aceste informații pe care compozitorul ni le-a transmis și într-un fel trebuie să le facem să fie ale noastre. Atunci când cântăm un concert de Beethoven simțim ca Beethoven. Trebuie să ne conectăm cu acele energii uriașe care îl animau pe el, trebuie să găsim ceea ce este Beethovenul nostru personal, ceea ce avem noi personal de spus în fiecare dintre aceste muzici.

Andreea Vrabie: Și cum faci asta? Ce te ajută? Să citești, să te expui la lume cât mai mult, să trăiești cât mai mult? Cum faci asta concret?

            Alexandru Tomescu: E greu de creionat o rețetă. Cred că fiecare trebuie să-și găsească lucrurile care îl inspiră. Pe mine, foarte multe lucruri: și conștiente, și inconștiente. La nivel conștient, sigur, încerc să mă familiarizez cât mai mult cu ce-a simțit compozitorul respectiv. Mulți dintre compozitori au avut niște vieți foarte agitate, foarte tumultoase, foarte departe de plictiseala cotidiană, așadar e ușor să te conectezi la toate dramele pe care le-au trăit ei. Sigur, să înțelegi contextul în care a fost compusă piesa respectivă, în ce moment, ce simțea, ce a încercat să exteriorizeze, ce a încercat să transmită.

Acum am cântat recent Simfonia nr. 9 de Beethoven și am fost un pic compleșit de alegere, pentru că e o lucrare uriașă. Este una dintre capodoperele umanității și, mă rog, îți trebuie ceva curaj, ceva inconștiență, tu, biet violonist să abordezi, să ataci așa o lucrare. Fiind vorba de vremurile acestea de pandemie, vremurile astea neobișnuite pe care le traversăm, m-am gândit că vremurile neobișnuite au nevoie de soluții neobișnuite. 

Vorbeam mai devreme de lucrurile astea pe care le faci în mod conștient, urmărești un film despre viața lui, cum am urmărit un film, două despre Beethoven, am mai citit despre viața lui. Dar partea mai interesantă este ce se întâmplă în subconștient. În clipa în care mă apuc să învăț, să lucrez o lucrare muzicală, ea rămâne în mine. Rămâne în mine chiar cu mult timp după ce am terminat repetiția, după ce am închis partitura, după ce vioara este închisă în cutia ei. Lucrarea este tot acolo și se derulează mereu în mintea mea. M-am trezit la un moment dat, făceam jogging în parc și alergam în ritmul părții lente din Beethoven. E o muzică care trebuie să ajungă să te obsedeze: să respiri în ritmul ei, să gândești în ritmul ei. Trebuie să te imersezi total în muzica respectivă ca să încerci să găsești adevărul din ea. De multe ori visez concerte și tot felul de întâmplări muzicale.

Andreea Vrabie: Pentru că spuneai mai devreme că trebuie să te imersezi în muzică și să stea muzica cu tine, mă întrebam dacă ai uneori nevoie și de momente de liniște, în care să nu te mai gândești la muzică sau să nu mai lucrezi la ceva, și ce rol au ele. Spuneai într-un interviu că liniștea dinaintea și după un concert sunt la fel de importante pentru un muzician ca și muzica. 

            Alexandru Tomescu: Da, așa este. Chiar în simfonia asta a lui Beethoven momentele cele mai tensionate sunt momentele de pauză, momentele de liniște. Liniștea nu este întotdeauna o liniște inertă, o liniște pasivă. De exemplu, în partea a doua a simfoniei sunt pauze exact cântărite de Beethoven proporțional, fiecare cu rolul pe care-l avea, în care efectiv simți muzica clocotind acolo și așteptând să erupă din nou.

E adevărat că în ziua de astăzi mi se pare că suntem – mai ales noi, cei care trăim în orașe – asaltați tot timpul de tot felul de sunete, fie că e vorba de zgomotul de fond al orașului, care, mă rog, în ultimul an a fost parcă o simfonie de sirene. Dar, în afară de asta, noi oamenii avem obișnuința să trăim tot timpul, să facem o sumedenie de activități, de la mersul pe jos la școală sau la serviciu, la jogging, la statul în lift, o mulțime de activități însoțite de ceva, de muzică, de un fundal din acesta sonor întrețesut cu foarte multă publicitate, întrețesut cu foarte multe lucruri pe care nu le dorim sau nu le ascultăm conștient, și de multe ori regret vremurile nu foarte îndepărtate în care nu erau difuzoare peste tot. Oamenii chiar ascultau muzică atunci când își doreau și își propuneau să asculte muzică și îi acordau întreaga lor atenție. Oricât de avansați ni se pare nouă că am devenit, am citit că totuși oamenii pot face foarte bine un singur lucru odată. Nu putem face 10 lucruri în același timp, nici măcar două sau trei. De aceea, dacă noi așteptăm de la muzică să producă în noi aceste miracole, să ne transpună în nu știu ce lumi, să ne ducă, să facă din noi oameni mai buni – cum zicea Beethoven –, muzica vrea și ea ceva de la noi: vrea să-i acordăm atenție, o atenție care să se întindă la ceva mai mult decât cele 30 de secunde care par să devină lungi pe platformele sociale din ziua de azi.

Muzica are nevoie de timp, de spațiul ei de a se desfășura, de a se dezvolta. Noi, oamenii, la rândul nostru avem nevoie de acest timp. Chiar dacă trăim într-o lume în care totul e așa, pe fast forward tot mai mult, tot mai rapid, tot mai comprimat, în cele din urmă sunt niște lucruri care nu pot fi presate. O simfonie de Beethoven nu poate fi comprimată în cinci minute, oricât de șmecheri am deveni noi pe parcurs. Avem nevoie o dată de timpul acesta efectiv pentru muzică și în egală măsură cred eu că ar fi sănătos să avem și un oarecare timp de liniște. 

Spre exemplu, când am început concertele la radio – cum spuneam, sunt solist de aproape 20 de ani al Orchestrelor Radio –, am fost fascinat de liniștea perfectă care era acolo, în studiourile de înregistrări. Noi de fapt nici nu ne dăm seama, foarte rar trăim o liniște perfectă în jurul nostru.Atunci când simți liniștea perfectă poate fi o experiență poate un pic înspăimântătoare, pentru că dintr-o dată ești doar tu și cu gândurile tale acolo. Poate pentru unii este într-adevăr ceva inconfortabil. Cred eu că este această fugă a omului din secolul XXI de el însuși. Fugim, suntem tot timpul foarte grăbiți, foarte ocupați. Facem 20.000 de lucruri în același timp ca să terminăm mai repede, ca să ce? Lipsește ceva. Lipsește o finalitate de cele mai multe ori în ceea ce facem noi. Poate de aceea mă gândeam, cum discutam la început, pentru ce? Pentru ce alergăm atâta? Pentru ce ne ferim atâta să nu ne îmbolnăvim, să nu murim? Care este rostul final al trecerii noastre pe aici? Cred că conectarea cu arta, cu frumosul, poate să dea un oarecare sens lipsei de sens a existenței omului pe pământ. Devin prea filosofic, dar na.

Andreea Vrabie: Ai avut vreun moment în care – pentru că vorbim despre sens – ai simțit că pierzi sensul în ceea ce faci sau în meseria ta? În care ți-a fost greu să-l mai găsești.

            Alexandru Tomescu: Da, foarte des. Mai ales în ultima perioada mi-e tot mai greu să găsesc sensul în a fi violonist, dar mă încăpățânez să nu cedez.

Andreea Vrabie: Este ceva ce te ajută în momentele în care simți că îți pierzi sensul? E ceva ce ai descoperit că te ajută ca să-l găsești din nou?

            Alexandru Tomescu: Nu știu, am citit odată un lucru care m-a ajutat de mai multe ori. Spunea că atunci când simți că te scufunzi, când simți că începi să pierzi sensul lucrurilor, când simți într-adevăr că depresia începe să îți dea târcoale sau, mai rău, să-și înfigă deja ghearele în tine, atunci cel mai bun lucru, cel mai practic lucru este nu e să te împotrivești – că poate te lupți cu ceva peste puterile tale – ci să te lași să te scufunzi până ajungi la fundul lacului. Odată ajuns acolo, cu picioarele pe fundul lacului, poți să te împingi cu putere ca să ieși din nou la suprafață. Acum, na, ce să zic, e greu de zis dacă ar trebui aplicată ad litteram sau nu, dar cred că dacă avem o zi proastă e poate bine să nu ne străduim să facem dintr-o zi proastă o zi bună, că nu știu ce șanse avem cu asta. Dacă e o zi proastă, o săptămână proastă, o perioadă proastă, e bine să o trăim ca atare, să vedem ce învățăm din asta. Să nu ne străduim să facem din ea ceva ce nu este și după aceea, într-adevăr, să avem prospețimea, puterea să luăm lucrurile de la capăt cu energii noi. Ăsta este de fapt resortul: care este motivația, care este lucrul care te ține, care este lucrul care te împinge ca în fiecare zi să zici „da, dom’le, astăzi o să fiu violonist”? „Astăzi o să studiez șase ore, o să studiez opt ore, o să pregătesc 15.000 de programe, o să dau nu știu câte telefoane, o să încerc să găsesc nu știu câte concerte.”

E nevoie de foarte multă energie și fizică și psihică și poate nu întotdeauna reușești să le găsești. Atunci când e o perioadă mai proastă, foarte bine, să fie o perioadă proastă. Uite, spre exemplu, lunea asta – când suntem în periada asta, ianuarie-februarie, lunile astea cenușii, lipsite de lumină, de soare – era și luni și întâi. Pur și simplu m-am simțit copleșit de greutatea acestor începuturi și nu am putut să fac nimic. A fost foarte bine că am lăsat să se ducă așa o zi din săptămână, pentru că marți am avut parcă energie mai bună și uite, miercuri sunt aproape optimist.

Andreea Vrabie: Acum e și pandemia, dar mă întrebam dacă înainte, la cum arăta programul tău, foarte încărcat, dacă-ți permiteai să ai astfel de zile.

            Alexandru Tomescu: Nu, înainte nu-mi puteam permite așa ceva, evident. Cumva reușeam întotdeauna să mă mobilizez, să găsesc întotdeauna energia să fiu cel mai bun posibil pentru momentul de scenă, indiferent ce se întâmpla în viața personală, indiferent dacă eram obosit, vesel sau trist.

Țin minte o serie de concerte foarte dificile. Primul turneu Stradivarius mai altfel, cu integrala capriciilor de Paganini, cu proiecții video, o nebunie întreagă. Unii parteneri ne făceau dificultăți, mă rog, tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin bune, și eu mă luptam cu niște pietre la rinichi. Chiar înainte să plec în turneu, crize de rinichi, dureri de nici nu mai puteam să stau în picioare, dapăi să cânt. Așa am plecat în turneu, cu pietrele după mine și țin minte și acum, făceam injecții, se blocase unul dintre rinichi, era de trei ori mai mare decât în mod normal și totuși puteam să țin concertul pentru că exact atunci, exact în fereastra aceea de concert, poate datorită adrenalinei care apărea în corpul meu, dispăreau absolut toate durerile și uitam absolut de toate impedimentele astea fizice. Era nemaipomenit. Eram eu însumi acolo, desprins de tot ce înseamnă asta. Se termina concertul, redeveneam eu însumi, muritor și cu pietre la rinichi. Chestia asta a ținut câteva concerte bune, până când în sfârșit au ieșit și gata, am redevenit doar violonist.

Cred că trebuie din când în când să ne punem la încercare, să forțăm un pic, să ieșim din zona asta de confort. Dacă niciodată oamenii n-ar fi ieșit din zona lor de confort, cred că trăiam bine mersi și astăzi în peșteri și poate eram vânători sau cine știe ce. Trebuie să facem lucrul acesta și mi se pare de multe ori, fiind și eu părinte, văd mulți părinți în jur și – sigur, cu cele mai bune intenții – părinții din ziua de azi vor să le facă totul cât mai neted, cât mai lin, cât mai bun copiilor lor. Dar îi fac să piardă un ingredient foarte important și acela e lipsa de confort. În momentul în care ieși din zona ta de confort ai ocazia să progresezi, ai ocazia să-ți cunoști limitele și să le depășești. Cred că e o experiență foarte importantă și pentru copii și pentru adulți, pentru toată lumea.

Andreea Vrabie: Te-am auzit deseori spunând în interviuri că într-un fel îți pare rău că există o diferență între verbul „a cânta” și „to play”, în limba engleză, care înseamnă a juca sau a te juca și că e mai corect într-un fel cum spun în limba engleză, pentru că artiștii ar trebui să-și amintească că e o joacă, e ceva plăcut atunci când cântă și că n-ar trebui să se ia atât de în serios uneori. Mă întrebam dacă ai avut momente în care ai simțit că te-ai luat prea în serios și că ai uitat că muzica e o plăcere de fapt pentru tine și o joacă.

            Alexandru Tomescu: Trebuie să păstrăm întotdeauna latura asta ludică a ceea ce facem, într-adevăr, ca să nu devenim ridicoli, dar, în același timp, pentru mine a fi muzician e o chestiune existențială. E o chestie de viață și de moarte. Acum îmi aminteam de o poveste pe care o spunea un profesor pe care l-am avut în Statele Unite. Ne povestea tot așa, vizavi de implicarea pe care trebuie s-o avem în muzică, pe când era și el copil, student, urmărea un spectacol de operă cu un mare tenor rus și care, evident, făcea o sală întreagă să tremure, să fie cu sufletul la gură. Și în punctul culminant murea acolo, pe scenă și parcă toată lumea murea odată cu el. Profesorul meu îmi spunea că, fiind acolo, în culise, l-a văzut pe marele tenor cum, mort fiind, era întors cu capul către culise și le făcea cu ochiul celor din culise. Reușea să își păstreze această împământare. Într-adevăr, dacă te iei prea în serios și crezi că chiar ai murit acolo poți să înnebunești.

Muzica te invită în alte lumi, dar în același timp trebuie să nu uităm firul ăsta care ne readuce în lumea din care am plecat. Sigur, în contextul în care ne dorim să ne reîntoarcem aici. Artistul interpret cred că trebuie să construiască întotdeauna niște echilibre, niște echilibre dinamice dintre o mulțime de tendințe opuse, una dintre ele fiind exact asta: trebuie să stai cu picioarele pe pământ. Pământul nostru trebuie să fie muzica pe care o cântăm, respectiv partitura, biblia compozitorului – biblia în sensul de text sacru pe care ni l-a lăsat și care reprezintă adevărul ultim și absolut în ceea ce privește substanța, muzica respectivă. Suntem cu picioarele pe pământ, suntem deci conectați la ce a vrut compozitorul să ne spună, și, în același timp, trebuie să fim cu capul în nori, să fim liberi să creăm, să improvizăm, să fim noi înșine și, mai mult de atât, fiind cu picioarele pe acest pământ. Trebuie să unificăm două contrarii și asta nu e întotdeauna ușor. Câteodată aluneci prea mult într-o parte sau într-alta, câteodată rămâi în altă lume. 

Andreea Vrabie: Cum interpretasem eu asta era să nu ajungi să te iei prea în serios și să uiți că-ți place ceea ce faci, să devină totul o presiune, o apăsare. Asta înțelesesem eu, că atunci când poate îți dedici viața unei activități și ajungi să pui totul în ea și să te identifici cu ea, te reprezintă, ajungi să te iei prea în serios și uiți de ce ți-a plăcut activitatea de la bun început.

            Alexandru Tomescu: Da, cred că și așa trebuie citit termenul ăsta. Cred că nu trebuie să reducem tot ce facem noi doar la plăcere. Desigur, confortul pe care îl avem e foarte important, dar în același timp de multe ori e bine să nu fim confortabili, pentru că atunci începe să se învârtă mintea altfel. Începem să fim mai creativi, începem să inventăm lucruri. Aș minți dacă aș spune „nu, muzica înseamnă întotdeauna plăcere“. De multe ori a fi muzician, a fi interpret, e o muncă extrem de neplăcută, repetitivă, plictisitoare, care îți torturează corpul din punct de vedere fizic, și totuși cred că merită.

Lumea vede vârful icebergului: interpretul, pe scenă, acolo, cu papion la gât, în lumina reflectoarelor, primind flori, aplauze sau, mă rog, roșii stricate și pisici moarte, după interperetare. Dar în spatele oricărei excursii de acest gen stau sute, zeci, mii de ore de muncă foarte plictisitoare. De aceea eu am ajuns tocmai să încerc să eficientizez timpul pe care-l petrec studiind. Îi îndemn și pe studenții mei să studieze nu doar o ore, că asta este o mare metehnă, să studiezi ore. Mulți întreabă „și cât studiezi, studiezi 50 de ore pe zi?”. E important să studiem ca să devenim mai buni, e important să studiem ca să rezolvăm niște probleme și să ne apropiem de acel țel, acea perfecțiune la care visam la început. Sigur, pe măsură ce am depășit anii de studenție în care dispuneam de acest lux al timpului, ulterior timpul într-adevăr, a ajuns o rara avis. Ajunsesem să studiez în tren, în hotel nu mai vorbesc, în mașină. 

Plăcerea este importantă, e important să știi să te conectezi la ea atunci când cânți și să uiți de toate celelalte lucruri pe care ar trebui să te cațeri ca să ajungi acolo. E nevoie de foarte multă muncă și nu întotdeauna este un parcurs din acesta rectiliniu sau foarte clar trasat. Trebuie să faci 1 + 2 + 3 + 4 și uite, ai ajuns la 114. Nu, de multe ori poate o iei o cale greșită, de multe ori poate cânți într-un fel care nu e înțeles sau apreciat de ceilalți și aici ai de ales: continui pe linia ta, ești chiar atât de convins că e bine așa cum cânți, sau ce faci, te mulezi ca să le faci pe plac altora? Este extrem de complicat acest proces.

Andreea Vrabie: Înainte de pandemie știu că obișnuiai să mergi cu vioara după tine de cele mai multe ori, inclusiv în vacanță și mă întrebam de ce. De ce făceai asta, de ce o aveai mereu cu tine?

            Alexandru Tomescu: Și acum simt nevoia să am vioara lângă mine, chiar dacă nu studiez neapărat, dar e important să fie lângă mine așa, ca un câine credincios. De fapt, ca o parte din mine, este glasul meu cel mai bun. Cred că o dată sau de două ori în viață am zburat cu avionul fără să amvioara la mine și m-am simțit de parcă-mi lipsea un braț sau un picior. Simțeam că lipsește ceva, eram foarte stresat tot timpul. Zborul cu avionul este proba ultimă de atașament a violonistului de instrumentul său, pentru că acolo are loc scena despărțirii de multe ori. Vioara, neîncadrându-se ca lungime în măsurile standard ale bagajului de cabină, tinde să fie confiscată de multe ori. În zecile, sutele de zboruri pe care le-am luat, am dezvoltat o adevărată tehnică, o adevărată artă de a reuși să fac să treacă vioara prin aceste furci caudine ale avioanelor. 

Mi se pare normal, cred că și atunci când n-o să mai cânt la vioară o s-o car cu mine ca să fie acolo, ca să știu că este acolo. Să știu că este acolo, că dacă vreau să o trezesc la viață, să fie acolo, lângă mine. Din ciudățenile violoniștilor, ce să zic.

Andreea Vrabie: Eu mă gândeam că e pentru că e o identificare foarte puternică cu ce faci.

            Alexandru Tomescu: Posibil.

Andreea Vrabie: Asta nefiind ceva rău.

            Alexandru Tomescu: Eu întotdeauna mi-am dorit să explorez și celelalte dimensiuni ale existenței mele. De multe ori mi s-a părut așa, poate nedrept sau parțial ca lumea să mă vadă exclusiv ca violonist. Eu simt că exist în mult mai multe alte forme, am mult mai multe alte chemări. Într-un fel, poate asta am și explorat în pandemie: cine aș putea eu să fiu, cine aș putea eu să devin în absența viorii? Dar, ca de fiecare dată, am găsit răspunsul chiar devenind altcineva aș fi un altcineva tot violonist.